Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 34.621/03)
În Cauza Ahmed împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecãtori, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 22 iunie 2010,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 34.621/03) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean irakian, domnul Hamdoon Ahmed Ahmed (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 6 septembrie 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este reprezentat de doamna E. Crângariu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 9 octombrie 2008, preşedintele Secţiei a treia a hotãrât sã comunice cererea Guvernului. Întemeindu-se pe dispoziţiile art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotãrât, de asemenea, ca admisibilitatea şi fondul sã fie examinate împreunã.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a nãscut în anul 1962 şi locuieşte în Irak. Nu existã nicio informaţie precisã cu privire la domiciliul actual al reclamantului.
5. Prin Ordonanţa din 7 martie 2003, reclamantul a fost declarat persoanã indezirabilã pentru o duratã de 10 ani de cãtre un procuror al Parchetului de pe lângã Curtea de Apel Bucureşti. Întemeindu-se pe <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul strãinilor în România (denumitã în continuare <>OUG nr. 194/2002), procurorul a observat cã existau suficiente indicii care arãtau cã reclamantul, care se stabilise pe teritoriul României din anul 1982, comisese fapte de naturã sã punã în pericol siguranţa statului. În plus, acesta a constatat cã dreptul reclamantului de a se afla pe teritoriul României încetase la data la care fusese adoptatã ordonanţa sus-menţionatã.
6. La data de 10 martie 2003, Direcţia pentru Strãini l-a informat pe reclamant cã fusese declarat indezirabil şi cã trebuia sã pãrãseascã imediat teritoriul României.
7. În aceeaşi zi, Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Bucureşti a dispus, în temeiul <>art. 93 din OUG nr. 194/2002, plasarea reclamantului pe o duratã de 30 de zile la Centrul de primire, tranzit şi gãzduire Otopeni (denumit în continuare centrul de tranzit), în vederea îndepãrtãrii sale de pe teritoriul României. Pãrţile relevante ale ordonanţei respective prevãd urmãtoarele:
"Procurorul C.P. al Parchetului de pe lângã Curtea de Apel Bucureşti (...)
Constatã:
Prin Ordonanţa din 7 martie 2003, s-a dispus, în baza <>art. 83 alin. 3 din OUG nr. 194/2002 declararea ca indezirabil a reclamantului pentru motive de siguranţã naţionalã.
Având în vedere faptul cã la data de 10 martie 2003 cetãţeanului strãin i s-a adus la cunoştinţã aceastã mãsurã şi cã acesta nu poate fi îndepãrtat de pe teritoriul României, urmeazã sã fie dispusã luarea acestuia în custodie publicã (...)."
8. Prin Adresa din data de 10 martie 2003, şeful Oficiului Naţional pentru Refugiaţi a informat Direcţia pentru Strãini despre procedura de acordare a statutului de refugiat politic reclamantului, care era pendinte şi care nu permitea îndepãrtarea acestuia de pe teritoriu din cauza dreptului sãu de şedere în România pânã la expirarea unui termen de 15 zile de la pronunţarea unei decizii definitive care sã statueze asupra cererii sale de acordare a statutului de refugiat politic. Oficiul Naţional pentru Refugiaţi menţiona <>Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România*) ca temei legal.
------------
*) <>Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 a fost abrogatã prin <>art. 152 alin. (2) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 18 mai 2006.
1. Procedura de plasare a reclamantului în centrul de tranzit
9. La data de 10 martie 2003, cu ocazia admiterii reclamantului în centrul de tranzit, acestuia i s-a înmânat regulamentul intern al centrului şi ordonanţa parchetului din data de 10 martie 2003 şi a fost informat despre faptul cã putea face plângere împotriva acestei decizii, fãrã ca o astfel de plângere sã fie suspensivã de executare. Ordonanţa parchetului menţiona ca motiv unic pentru plasarea sa în centru faptul cã a fost declarat persoanã indezirabilã şi cã nu a pãrãsit teritoriul în termenul prevãzut de lege.
10. La data de 2 aprilie 2003, Ministerul de Interne a solicitat preşedintelui Curţii de Apel Bucureşti prelungirea mãsurii de plasare a reclamantului în centrul de tranzit, motivând cã autoritãţile competente nu fuseserã în mãsurã sã execute mãsura îndepãrtãrii de pe teritoriul României, reclamantul neaflându-se în posesia unui document de transport valabil.
11. Prin Sentinţa din data de 7 aprilie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a admis aceastã cerere şi a prelungit mãsura plasãrii reclamantului pânã la data de 8 iulie 2003. Curtea de apel a statuat, pe de o parte, cã Ordonanţa din 10 martie 2003 era încã valabilã, nefiind desfiinţatã prin nicio hotãrâre judecãtoreascã, şi, pe de altã parte, cã reclamantul nu avea document de cãlãtorie şi fãcea obiectul unei proceduri de acordare a statutului de refugiat. Aceastã hotãrâre a rãmas definitivã la data de 12 februarie 2004, prin respingerea recursului formulat de reclamant împotriva deciziei menţionate mai sus a curţii de apel.
2. Contestarea ordonanţei de îndepãrtare de pe teritoriul României
12. La data de 17 martie 2003, reclamantul a contestat Ordonanţa din 7 martie 2003 prin care parchetul îl declarase persoanã indezirabilã şi a dispus sã pãrãseascã teritoriul României. El arãta cã este perfect integrat în societatea româneascã: locuia în România de 21 de ani, unde venise pentru a studia arhitectura; se cãsãtorise cu o femeie de naţionalitate românã (de care divorţase de curând) şi era administratorul unei societãţi comerciale înregistrate în România. De asemenea, el a arãtat cã, dacã ar fi fost trimis înapoi în ţara sa de origine dupã studii, ar fi fost obligat, conform legii irakiene, sã efectueze un stagiu militar obligatoriu; or, el se opunea vehement politicii militare a guvernului irakian, în special a preşedintelui de la acea datã. Reclamantul s-a declarat consternat de concluzia parchetului conform cãreia el reprezenta un pericol pentru siguranţa naţionalã a României şi a solicitat instanţei sã verifice informaţiile ce au stat la baza acestei constatãri a parchetului şi la baza deciziei prin care era declarat indezirabil, pe care o considera injustã.
13. Prin Sentinţa din data de 20 martie 2003, Curtea de Apel Bucureşti i-a respins contestaţia. Aceasta a reţinut cã mãsura litigioasã fusese luatã de parchet în temeiul <>OUG nr. 194/2002 şi cã datele şi informaţiile ce au stat la baza deciziei parchetului nu puteau în niciun caz sã fie aduse la cunoştinţa persoanei declarate indezirabile, având în vedere caracterul lor de secret de stat, conform <>OUG nr. 194/2002 şi <>Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţionalã a României, coroborate.
14. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei sentinţe, arãtând cã prima instanţã nu analizase temeinicia contestaţiei sale deoarece omisese sã îi solicite parchetului informaţiile ce stãtuserã la baza deciziei prin care a fost declarat indezirabil, ceea ce i-ar fi permis sã exercite un control al motivelor pe care s-a întemeiat aceastã decizie. Pe de altã parte, el a arãtat cã în faţa judecãtorilor nu fusese adusã nicio probã în sprijinul tezei parchetului şi cã singurul document depus la dosar era Ordonanţa parchetului din 7 martie 2003; or, acest document era lapidar şi nu conţinea indicii sau informaţii care sã le permitã judecãtorilor sã verifice dacã comisese sau nu fapte de naturã sã punã în pericol siguranţa statului.
15. Conform afirmaţiilor Guvernului, la data de 26 iunie 2003, o nouã cerere de prelungire a mãsurii de luare în custodie a reclamantului a fost admisã prin Sentinţa din data de 2 iulie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, dispunându-se prelungirea acestei mãsuri pânã la data de 8 septembrie 2003. La dosar nu au fost depuse copii ale acestor hotãrâri judecãtoreşti.
16. Prin Decizia din data de 1 octombrie 2003, Curtea Supremã de Justiţie a respins recursul reclamantului, pe care l-a considerat inadmisibil. Aceasta a reţinut cã sentinţa Curţii de Apel Bucureşti era definitivã şi nu putea face obiectul niciunei cãi de atac.
3. Demersuri în vederea obţinerii unui titlu de cãlãtorie
17. Din dosar reiese cã, la o datã neprecizatã, titlul de cãlãtorie al reclamantului nu mai era valabil. La data de 9 aprilie 2003, acesta a primit din partea Ambasadei Irakului la Bucureşti un titlu de cãlãtorie temporar, valabil pânã la data de 9 mai 2003. Acest titlu nu a mai fost prelungit de Ambasada Irakului.
18. Autoritãţile române i-au eliberat reclamantului un nou titlu de cãlãtorie valabil pânã la data de 25 iulie 2003, prelungit ulterior pânã la data de 4 septembrie 2003. Aceleaşi autoritãţi au solicitat Ambasadei Iordanului şi Ambasadei Turciei eliberarea unei vize de tranzit, însã au fost refuzate.
4. Procedura având ca obiect obţinerea statutului de refugiat şi îndepãrtarea reclamantului de pe teritoriu
19. Prin Sentinţa din 21 aprilie 2003, Judecãtoria Sectorului 5 Bucureşti a respins plângerea formulatã de reclamant împotriva unei decizii a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi, prin care acestuia i s-a refuzat statutul de persoanã refugiatã pe teritoriul României. Instanţa a statuat cã simplul refuz al reclamantului de a se înrola în armata irakianã din cauzã cã se considera o persoanã pacifistã şi cã nu era de acord cu politica militarã irakianã nu era un motiv suficient pentru a i se acorda statutul de refugiat. Aceastã sentinţã a rãmas definitivã dupã ce a fost confirmatã în recurs prin Decizia din data de 10 octombrie 2003 a Tribunalului Bucureşti.
20. Reclamantul a pãrãsit teritoriul României la data de 26 septembrie 2003. Conform informaţiilor furnizate de avocata sa, el se aflã în prezent în Irak, unde are "o situaţie dramaticã". Nu a mai fost oferitã nicio altã precizare pentru a susţine aceastã afirmaţie.
II. Dreptul şi practica internã pertinente
A. <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul strãinilor din România (publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 955 din 27 decembrie 2002)
21. Prevederile relevante sunt urmãtoarele:
ARTICOLUL 81
"(1) Aducerea la cunoştinţa strãinului a dispoziţiei de pãrãsire a teritoriului României se realizeazã de cãtre Autoritatea pentru strãini ori de formaţiunile sale teritoriale.
(2) Dispoziţia de pãrãsire a teritoriului se redacteazã în douã exemplare, în limba românã şi într-o limbã de circulaţie internaţionalã.
(3) Atunci când strãinul este prezent, un exemplar al dispoziţiei de pãrãsire a teritoriului se înmâneazã acestuia, sub semnãturã (...)
(4) Dacã strãinul nu este prezent, comunicarea se realizeazã astfel:
a) prin poştã, cu confirmare de primire, la adresa la care strãinul a declarat cã locuieşte;
b) prin afişare la sediul Autoritãţii pentru strãini şi al formaţiunii teritoriale, în cazul în care nu se cunoaşte adresa la care locuieşte strãinul."
ARTICOLUL 83
"(1) Declararea ca indezirabil constituie o mãsurã administrativã de autoritate, dispusã împotriva unui strãin care a desfãşurat, desfãşoarã ori existã indicii temeinice cã intenţioneazã sã desfãşoare activitãţi de naturã sã punã în pericol siguranţa naţionalã sau ordinea publicã.
(2) Mãsura prevãzutã la alin. (1) se dispune de cãtre procurorul anume desemnat de la Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Bucureşti, la propunerea Autoritãţii pentru strãini sau a altor instituţii cu competenţe în domeniul ordinii publice şi siguranţei naţionale care deţin date sau indicii temeinice în sensul celor prevãzute la alin. (1).
(3) Procurorul se pronunţã, prin ordonanţã motivatã, în termen de 5 zile de la primirea propunerii formulate în condiţiile alin. (2) şi, în cazul aprobãrii acesteia, transmite ordonanţa de declarare ca indezirabil la Autoritatea pentru strãini pentru a fi pusã în executare. Atunci când declararea strãinului ca indezirabil se întemeiazã pe raţiuni de siguranţã naţionalã, în conţinutul ordonanţei nu vor fi menţionate motivele care stau la baza acestei decizii.
(4) Dreptul de şedere al strãinului înceteazã de drept de la data emiterii ordonanţei de declarare ca indezirabil.
(5) Perioada pentru care un strãin poate fi declarat indezirabil este de la 5 la 15 ani (...)"
ARTICOLUL 84
"(1) Ordonanţa de declarare ca indezirabil se aduce la cunoştinţã strãinului de cãtre Autoritatea pentru strãini, în condiţiile prevãzute la art. 81.
(2) Comunicarea datelor şi informaţiilor care constituie motivele ce au stat la baza deciziei de declarare ca indezirabil pentru raţiuni de siguranţã naţionalã se poate face numai în condiţiile stabilite şi cãtre destinatarii în mod expres prevãzuţi de actele normative care reglementeazã regimul activitãţilor referitoare la siguranţa naţionalã şi protejarea informaţiilor clasificate. Asemenea date şi informaţii nu pot fi, sub nicio formã, direct sau indirect, aduse la cunoştinţa strãinului declarat indezirabil."
ARTICOLUL 85
"(1) Ordonanţa de declarare ca indezirabil poate fi atacatã de strãinul împotriva cãruia a fost dispusã, în termen de 5 zile lucrãtoare de la data comunicãrii, la Curtea de Apel Bucureşti (...) Hotãrârea este definitivã şi irevocabilã.
(2) Exercitarea cãii de atac prevãzute la alin. (1) nu are efect suspensiv de executare a ordonanţei de declarare ca indezirabil a strãinului (...)"
ARTICOLUL 93
Luarea în custodie publicã a strãinilor
"(1) Luarea în custodie publicã este o mãsurã de restrângere a libertãţii de mişcare dispusã de magistrat împotriva strãinului care nu a putut fi returnat în termenul prevãzut de prezenta ordonanţã de urgenţã, precum şi împotriva strãinului care a fost declarat indezirabil sau cu privire la care instanţa a dispus expulzarea (...)
(4) Luarea în custodie publicã a strãinilor declaraţi indezirabili se dispune de cãtre procurorul care a dispus mãsura declarãrii ca indezirabil, prin ordonanţa prevãzutã la art. 83 alin. (3) (...)
(6) Perioada maximã de luare în custodie publicã a strãinilor împotriva cãrora s-a dispus mãsura returnãrii nu poate depãşi 6 luni (...)
(8) Strãinii împotriva cãrora s-a dispus mãsura returnãrii pot depune (...) plângere împotriva mãsurii luãrii în custodie publicã, dispusã de procuror în condiţiile prevãzute de alin. (2), la Curtea de Apel Bucureşti, care este obligatã sã o rezolve în termen de 3 zile de la data primirii. Introducerea plângerii nu suspendã executarea mãsurii luãrii în custodie publicã (...)"
ARTICOLUL 95
Drepturile şi obligaţiile strãinilor cazaţi în centre
"(3) Strãinii cazaţi în centre au dreptul de a fi informaţi imediat dupã aducerea lor în aceste locuri, în limba în care vorbesc sau într-o limbã înţeleasã, despre motivele principale care au condus la luarea mãsurii, drepturile şi obligaţiile pe care le au în timpul şederii în aceste centre. Motivul luãrii în custodie publicã, precum şi drepturile şi obligaţiile strãinilor cazaţi în centre le vor fi comunicate în scris de cãtre persoanele desemnate sã conducã aceste centre."
B. <>Decizia nr. 342 din 16 septembrie 2003 a Curţii Constituţionale
22. Într-o cauzã similarã cu cea a reclamantului, Curtea Constituţionalã s-a pronunţat asupra compatibilitãţii <>art. 84 § 2 din OUG nr. 194/2002 cu principiile constituţionale ale nediscriminãrii, dreptului de acces la o instanţã şi dreptului la un proces echitabil. Excepţia de neconstituţionalitate fusese ridicatã de un strãin în cadrul contestaţiei împotriva ordonanţei parchetului prin care fusese declarat indezirabil pe motivul cã "existau informaţii suficiente şi întemeiate conform cãrora desfãşura activitãţi de naturã sã punã în pericol siguranţa naţionalã".
23. Curtea Constituţionalã a considerat cã articolul sus-menţionat era conform cu Constituţia şi cu Convenţia, din urmãtoarele motive:
"Situaţia strãinilor declaraţi indezirabili în scopul apãrãrii siguranţei naţionale şi protejãrii informaţiilor clasificate este diferitã de cea a celorlalţi strãini, ceea ce poate determina legiuitorul sã stabileascã drepturi diferite pentru aceste douã categorii de cetãţeni strãini, fãrã ca aceasta sã încalce principiul egalitãţii. Diferenţa realã ce rezultã din aceste douã situaţii justificã existenţa unor reguli distincte.
Totodatã Curtea constatã cã interdicţia stabilitã de legiuitor pentru cetãţenii strãini declaraţi indezirabili, de a nu li se aduce la cunoştinţã datele şi informaţiile pe baza cãrora s-a luat o astfel de decizie, este în concordanţã cu dispoziţiile constituţionale ale art. 31 alin. 3, potrivit cãrora «Dreptul la informaţie nu trebuie sã prejudicieze [...] siguranţa naţionalã».
Dispoziţiile art. 84 alin. 2 din ordonanţa de urgenţã a Guvernului nu încalcã principiul accesului liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, deoarece, conform art. 85 alin. 1 [din ordonanţa sus-menţionatã], împotriva mãsurii dispuse de procuror de declarare ca indezirabil este deschisã calea acţiunii în justiţie (...)
Curtea nu poate reţine nici [critica] referitoare la independenţa judecãtorilor, deoarece aceştia trebuie sã respecte legea care dã prioritate intereselor privind siguranţa naţionalã a României. Instanţa urmeazã sã soluţioneze contestaţia în conformitate cu prevederile <>OUG nr. 194/2002, verificând legalitatea şi temeinicia ordonanţei în condiţiile şi în limitele acesteia.
Referitor la prevederile cuprinse în Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (art. 6 pct. 1), (...) Curtea reţine cã textul legal criticat nu opreşte pãrţile interesate de a apela la instanţele judecãtoreşti, de a fi apãrate şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţioneazã într-o societate democraticã procesul echitabil. De altfel, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a statuat (prin Hotãrârea din 5 octombrie 2000, pronunţatã în Cauza Mouia contra Franţei) cã «deciziile privind intrarea, şederea şi expulzarea strãinilor nu privesc drepturile şi obligaţiile civile ale reclamantului şi nici acuzaţii de naturã penalã, în sensul art. 6 pct. 1 din Convenţie.»"
C. <>Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România (publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 3 septembrie 2000)
24. Prevederile relevante sunt urmãtoarele:
ARTICOLUL 13
"Pânã la soluţionarea cererii sale prin hotãrâre definitivã şi irevocabilã strãinul care solicitã acordarea statutului de refugiat are urmãtoarele drepturi şi obligaţii:
a) dreptul de şedere în România, pânã la expirarea unui termen de 15 zile de la rãmânerea definitivã şi irevocabilã a hotãrârii pronunţate asupra cererii de acordare a statutului de refugiat, cu excepţia cererilor respinse ca evident nefondate în urma soluţionãrii acestora în cadrul procedurilor accelerate; (...)".
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 5 § 1 din Convenţie
25. Reclamantul se plânge de faptul cã a fost luat în custodie publicã, în vederea înlãturãrii sale de pe teritoriu, în centrul de tranzit al aeroportului, unde a fost privat în mod ilegal de libertate. El invocã art. 5 § 1 din Convenţie, care, în partea relevantã, prevede urmãtoarele:
"1. Orice persoanã are dreptul la libertate şi la siguranţã. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia urmãtoarelor cazuri şi potrivit cãilor legale:
(...)
f) dacã este vorba despre arestarea sau detenţia legalã a unei persoane (...) împotriva cãreia se aflã în curs o procedurã de expulzare ori de extrãdare."
26. Guvernul aratã cã reclamantul nu a epuizat cãile de atac interne, având în vedere posibilitatea pe care i-o oferea dreptul intern de a contesta mãsura de îndepãrtare de pe teritoriu din data de 10 martie 2003. În acest sens, Guvernul a depus la dosar copiile a 5 hotãrâri judecãtoreşti în sprijinul argumentului sãu. Pe de altã parte, acesta nu contestã cã luarea în custodie publicã a reclamantului în centrul de tranzit a însemnat o privare de libertate, însã afirmã cã aceastã privare ţinea de situaţiile prevãzute limitativ la art. 5 din Convenţie. Conform afirmaţiilor Guvernului, privarea de libertate era prevãzutã de lege, şi anume de <>OUG nr. 194/2002, şi nu era o mãsurã arbitrarã deoarece a fost luatã de autoritãţile statului pentru a lupta împotriva migraţiei ilegale. În fine, acesta adaugã cã prelungirea mãsurii de luare în custodie publicã în centrul de tranzit a fost justificatã de lipsa unui titlu de cãlãtorie şi a unei vize pentru a realiza expulzarea sa.
27. Reclamantul afirmã cã a contestat, fãrã succes, Ordonanţa din 7 martie 2003, care prevedea şi luarea sa în custodie publicã în centrul special. Autoritãţile au refuzat sã îi aducã la cunoştinţã informaţiile care se aflau la baza deciziei parchetului, fiind vorba de informaţii cu caracter de secret de stat. Conform afirmaţiilor sale, calea de atac invocatã de Guvernul pârât nu este eficientã. El adaugã cã durata luãrii sale în custodie publicã în centrul de tranzit a fost excesivã şi cã motivele luãrii sale în custodie, care i-au rãmas necunoscute, nu justificã o astfel de restricţie a libertãţii.
28. Curtea reaminteşte cã art. 5 § 1 din Convenţie prevede lista exhaustivã a situaţiilor în care indivizii pot fi privaţi de libertate în mod legal, înţelegându-se bineînţeles cã acestor situaţii trebuie sã li se dea o interpretare restrictivã, având în vedere cã este vorba de excepţii de la o garanţie fundamentalã a libertãţii individuale (Quinn împotriva Franţei, Hotãrârea din 22 martie 1995, seria A nr. 311, p. 17, § 42).
29. În speţã, nimeni nu contestã faptul cã timp de mai mult de 6 luni reclamantul a fost deţinut în aşteptarea unei expulzãri, în sensul art. 5 § 1 f) din Convenţie. Aceastã prevedere impune doar ca "o procedurã de expulzare [sã fie] în curs"; prin urmare, nu este cazul sã se verifice dacã decizia de expulzare iniţialã se justificã sau nu din perspectiva legislaţiei interne sau a Convenţiei. În acest sens, art. 5 § 1 f) din Convenţie nu prevede aceeaşi protecţie ca şi art. 5 § 1 c) din Convenţie (Chahal împotriva Regatului Unit, Hotãrârea din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotãrâri şi decizii 1996-V, p. 1862-1863, § 112; Mohd împotriva Greciei, nr. 11.919/03, § 19, 27 aprilie 2006; Kaya, sus-menţionatã, § 17).
30. Termenii "legalã" şi "conform legii" ce figureazã în art. 5 § 1 din Convenţie fac trimitere în principal la legislaţia naţionalã şi consfinţesc obligaţia de a respecta normele de fond şi de procedurã ale acesteia. Pe lângã aceasta, Convenţia prevede conformitatea oricãrei privãri de libertate cu scopul art. 5: protejarea individului împotriva arbitrarului (a se vedea, printre multe altele, Dougoz împotriva Greciei, nr. 40.907/98, § 54, CEDO 2001-II; Mohd, menţionatã mai sus, § 20).
31. În speţã, <>art. 93 din OUG nr. 194/2002 prevedea ca, pânã la punerea în executare a mãsurii de îndepãrtare, strãinii declaraţi indezirabili sã fie gãzduiţi în centre special amenajate în vederea expulzãrii lor, pentru o perioadã ce nu poate depãşi 6 luni. Curtea poate accepta cã mãsura respectivã avea un temei în dreptul intern. Rãmâne de stabilit dacã dreptul intern respecta cerinţele de accesibilitate şi de previzibilitate necesare pentru a-l proteja pe cel în cauzã de o privare arbitrarã de libertate.
32. În ceea ce priveşte accesibilitatea, legea menţionatã mai sus a fost publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I. Prin urmare, acest text respecta criteriul accesibilitãţii.
33. În ceea ce priveşte previzibilitatea, Curtea reaminteşte cã, desigur, în contextul special al mãsurilor ce ţin de siguranţa naţionalã, cerinţa de previzibilitate nu poate fi aceeaşi ca în alte domenii (Leander împotriva Suediei, 26 martie 1987, § 51, seria A nr. 116, şi Al-Nashif împotriva Bulgariei, nr. 50.963/99, § 121, 20 iunie 2002). Totuşi, nicio persoanã ce face obiectul unei mãsuri bazate pe motive de siguranţã naţionalã nu trebuie sã fie lipsitã de garanţiile împotriva arbitrarului. Astfel, dreptul intern trebuie sã ofere o protecţie împotriva încãlcãrilor arbitrare de cãtre puterea publicã ale drepturilor garantate prin Convenţie. Într-adevãr, existenţa unor garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor, printre care un loc special îl ocupã garanţia procedurilor de control eficient de cãtre puterea judiciarã, este cu atât mai necesarã cu cât, sub pretextul apãrãrii democraţiei, astfel de mãsuri riscã sã o submineze, ba chiar sã o distrugã (a se vedea, mutatis mutandis, Rotaru împotriva României [MC], nr. 28.341/95, §§ 55 şi 59, CEDO 2000-V).
34. În cauzã, privarea de libertate a reclamantului a fost prelungitã întrucât fusese declarat indezirabil şi reprezenta, în opinia autoritãţilor, un pericol pentru siguranţa naţionalã (paragrafele 15 şi 16 de mai sus). Însã, aşa cum rezultã din dosar, împotriva reclamantului nu a fost începutã urmãrirea penalã pentru cã ar fi participat la comiterea vreunei infracţiuni în România sau într-o altã ţarã. Este suficient sã se constate cã, în afara motivului general menţionat mai sus, autoritãţile, referindu-se în special la <>OUG nr. 194/2002, nu i-au oferit reclamantului nicio precizare cu privire la faptele ce îi erau imputate şi care se aflau la baza privãrii sale de libertate.
35. În ceea ce priveşte obligaţia autoritãţilor de a comunica motivele aflate la baza luãrii în custodie publicã a strãinilor aflaţi în centrele de tranzit, dacã <>art. 84 alin. (2) din OUG nr. 194/2002 interzicea o astfel de comunicare, art. 95 din aceeaşi ordonanţã, ce reglementeazã drepturile persoanelor astfel deţinute, conţine obligaţia ca autoritãţile sã îi informeze pe strãinii plasaţi în aceste centre despre motivele acestei mãsuri (conform § 21 de mai sus).
36. În cauzã, deşi reclamantului i s-a fãcut o comunicare în ziua plasãrii sale în centru, aceasta cuprindea trimiterile referitoare la Ordonanţa iniţialã din 7 martie 2003, care îl declara pe reclamant persoanã indezirabilã pe teritoriul României, fãrã nicio referire la faptele imputate (conform § 8 de mai sus). Or, reclamantul contestase, fãrã succes, Ordonanţa din 7 martie 2003, invocând aceleaşi motive (conform §§ 12-14 de mai sus).
37. Curtea este de pãrere cã o a doua contestaţie având ca obiect aceleaşi motive formale ca şi cele invocate în Ordonanţa iniţialã din 7 martie 2003, respinsã de instanţele interne din cauza caracterului secret al informaţiilor, era sortitã eşecului şi, prin urmare, nu constituia în speţã o cale de atac efectivã, susceptibilã sã remedieze situaţia denunţatã. În acest sens, hotãrârile interne prezentate de Guvern nu sunt de naturã sã confirme existenţa unei jurisprudenţe bine stabilite asupra eficienţei acestor cãi de atac.
38. Deoarece reclamantul nu s-a bucurat nici în faţa autoritãţilor administrative, nici în faţa instanţelor naţionale de gradul minim de protecţie împotriva riscului de arbitrar al autoritãţilor, Curtea apreciazã cã nici cu ocazia prelungirilor succesive privarea sa de libertate nu avea un temei legal suficient în dreptul intern, în mãsura în care ea nu era prevãzutã de "o lege" care sã corespundã cerinţelor Convenţiei. La aceasta se adaugã şi termenul de mai mult de 6 luni în care reclamantul a fost deţinut în centrul de tranzit, contrar legislaţiei interne în vigoare la data evenimentelor, în special alin. (6) al <>art. 93 din OUG nr. 194/2002.
39. În ceea ce priveşte dificultãţile, invocate de Guvernul român, referitoare la eliberarea unui nou titlu de cãlãtorie pe numele reclamantului, Curtea reţine cã aceastã situaţie, în circumstanţele speţei, nu îi poate fi imputabilã reclamantului şi nu poate justifica, având în vedere concluzia prevãzutã în § 38 de mai sus, plasarea sa timp de mai mult de 6 luni în centrul de tranzit.
40. În lumina celor de mai sus, Curtea constatã cã privarea de libertate neîntreruptã a reclamantului timp de mai mult de 6 luni nu corespundea cerinţelor art. 5 § 1 din Convenţie.
Prin urmare, a avut loc încãlcarea acestei prevederi.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 7
41. Reclamantul se plânge în esenţã de faptul cã parchetul nu a comunicat nici avocatului sãu, nici instanţelor sesizate cu contestaţia sa împotriva ordonanţei prin care se dispunea ca acesta sã pãrãseascã teritoriul României motivele care au justificat opinia acestuia conform cãreia el reprezenta un pericol pentru siguranţa naţionalã. Art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie prevede urmãtoarele:
"1. Un strãin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executãrii unei hotãrâri luate conform legii şi el trebuie sã poatã:
a) sã prezinte motivele care pledeazã împotriva expulzãrii sale;
b) sã cearã examinarea cazului sãu; şi
c) sã cearã sã fie reprezentat în acest scop în faţa autoritãţilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de cãtre aceastã autoritate.
2. Un strãin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragraful 1a), b) şi c) al acestui articol, atunci când expulzarea este necesarã în interesul ordinii publice sau se întemeiazã pe motive de securitate naţionalã."
A. Asupra admisibilitãţii
42. Guvernul contestã aplicabilitatea în speţã a art. 1 din Protocolul nr. 7 şi aratã cã reclamantul nu deţinea un titlu de şedere valabil pe teritoriul României.
43. Reclamantul se opune argumentului Guvernului şi invocã procedura acordãrii statutului de refugiat în România, aflatã pe rol, care îi conferea, în temeiul <>art. 13 din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000, un drept de şedere pe teritoriul României timp de 15 zile de la pronunţarea unei decizii definitive ce statueazã asupra cererii sale de acordare a acestui statut.
44. Curtea constatã de la început cã, în caz de expulzare, în afarã de protecţia ce le este oferitã în special prin art. 3 şi 8 din Convenţie coroborate cu art. 13, strãinii beneficiazã de garanţiile specifice prevãzute de art. 1 din Protocolul nr. 7 (a se vedea, mutatis mutandis, Al-Nashif împotriva Bulgariei, nr. 50.963/99, § 132, 20 iunie 2002).
45. Pe de altã parte, garanţiile sus-menţionate nu se aplicã decât în cazul strãinului aflat în mod legal pe teritoriul unui stat ce a ratificat acest protocol [conform Sejdovic şi Sulejmanovic împotriva Italiei (dec.), nr. 57.575/00, 14 martie 2002].
46. În speţã, reclamantul a fãcut obiectul mai multor proceduri interne şi, în temeiul uneia dintre aceste proceduri, el a obţinut un drept de şedere pe teritoriul României (conform § 24 de mai sus). În aceste circumstanţe, Curtea considerã cã reclamantul locuia în mod legal pe teritoriul României. Prin urmare, excepţia Guvernului trebuie respinsã.
47. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altã parte, Curtea constatã cã el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
48. Guvernul afirmã cã expulzarea reclamantului a avut loc numai dupã respingerea contestaţiei reclamantului împotriva Ordonanţei din 7 martie 2003. Acesta mai adaugã cã, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, cu ocazia judecãrii contestaţiei sale, reclamantul a beneficiat de garanţiile de ordin procedural, fiind în plus reprezentat de un avocat.
49. Reclamantul contestã argumentul Guvernului şi invocã necomunicarea motivelor ce au stat la baza Ordonanţei din 7 martie 2003 şi nerespectarea garanţiilor procedurale.
50. În speţã, Curtea observã cã reclamantul locuia în mod legal pe teritoriul României în momentul expulzãrii. Prin urmare, deşi a fost expulzat din motive de siguranţã naţionalã, situaţie prevãzutã de paragraful 2 al art. 1 din Protocolul nr. 7, el avea dreptul sã se prevaleze de garanţiile enunţate în paragraful 1 (a se vedea raportul explicativ ce însoţeşte Protocolul nr. 7).
51. Curtea constatã cã prima garanţie acordatã persoanelor vizate de acest articol prevede cã acestea nu pot fi expulzate decât "în executarea unei decizii adoptate conform legii".
52. Deoarece cuvântul "lege" desemneazã legea naţionalã, trimiterea la aceasta se referã, dupã exemplul tuturor prevederilor Convenţiei, nu numai la existenţa unei baze în dreptul intern, ci are legãturã şi cu calitatea legii: el impune accesibilitatea şi previzibilitatea acesteia, precum şi o anumitã protecţie împotriva încãlcãrilor arbitrare de cãtre puterea publicã ale drepturilor garantate prin Convenţie.
53. Curtea observã cã în cauzele Kaya împotriva României (nr. 33.970/05, § 59, 12 octombrie 2006) şi Lupsa împotriva României (nr. 10.337/04, § 59, 8 iunie 2006) a constatat încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, deoarece autoritãţile nu le dãduserã reclamanţilor nici cel mai mic indiciu cu privire la faptele ce le erau imputate, iar, pe de altã parte, parchetul nu le comunicase ordonanţele date împotriva lor în timp util. În speţã, printr-o ordonanţã a parchetului, reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul României, interzis în teritoriu şi expulzat pe motivul cã Serviciul Român de Informaţii deţinea "informaţii suficiente şi serioase conform cãrora el desfãşura activitãţi de naturã sã punã în pericol siguranţa naţionalã". Spre deosebire de cele douã cauze menţionate mai sus, reclamantul a primit o copie a ordonanţei parchetului în ziua plasãrii sale în centrul de tranzit. Cu toate acestea, ca în cele douã cauze menţionate mai sus, Curtea observã lipsa unei trimiteri la faptele imputate în comunicarea fãcutã reclamantului, aceasta având un caracter pur formal (conform § 8 de mai sus).
54. În lipsa oricãrui indiciu privitor la faptele imputate reclamantului, Curtea observã cã situaţia din speţã este similarã cu cea a reclamanţilor din cauzele Lupsa şi Kaya, menţionate mai sus. În aceste douã cauze, Curtea mai constatase şi cã temeiul legal al expulzãrii reclamanţilor nu oferea garanţiile minimale împotriva arbitrarului autoritãţilor (conform Lupsa, precitatã, § 56, Kaya, precitatã, § 56).
55. În speţã, Curtea reitereazã constatarea în materie de previzibilitate a legislaţiei interne (conform § 38 de mai sus) şi conchide cã reclamantul nu a avut posibilitatea sã îşi exercite drepturile prevãzute la paragraful 1 al art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.
56. Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 7.
III. Pretinsa încãlcare a art. 5 §§ 2 şi 4 din Convenţie
57. Invocând art. 5 § 2 din Convenţie, reclamantul se plânge de faptul cã nu a fost informat, în cel mai scurt timp, despre motivele plasãrii sale în centrul special. Invocând în esenţã art. 5 § 4 din Convenţie, el se plânge de imposibilitatea de a formula un recurs împotriva mãsurii de plasare în centrul special, din cauza necomunicãrii motivelor acestei mãsuri.
58. Având în vedere concluziile sale prevãzute în paragrafele 35-39 de mai sus, Curtea apreciazã cã nu este cazul sã statueze asupra admisibilitãţii şi temeiniciei acestor capete de cerere (a se vedea, mutatis mutandis şi, printre altele, Laino împotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96, § 25, CEDO 1999-I, Zanghi împotriva Italiei, 19 februarie 1991, § 23, seria A nr. 194-C, Biserica Catolicã din Chania împotriva Greciei, 16 decembrie 1997, § 50, Culegere 1997-VIII şi Denes şi alţii împotriva României, nr. 25.862/03, § 59, 3 martie 2009).
IV. Asupra celorlalte pretinse încãlcãri
59. În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere formulate de reclamant în cererea sa, ţinând cont de toate elementele aflate în posesia sa şi în mãsura în care este competentã sã fie sesizatã cu susţinerile formulate, Curtea nu a constatat nicio aparenţã de încãlcare a drepturilor şi libertãţilor garantate de articolele Convenţiei, drept care trebuie respinse ca vãdit neîntemeiate, în conformitate cu art. 35 din Convenţie.
V. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
60. Conform art. 41 din Convenţie:
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
61. Reclamantul solicitã suma de 25.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care susţine cã l-a suferit din cauza plasãrii sale în centrul special şi a îndepãrtãrii sale din teritoriu. De asemenea, acesta menţioneazã situaţia dificilã în care se aflã de la îndepãrtarea sa din teritoriu, fiind obligat sã îşi vândã bunurile deţinute în România, sã asiste la falimentul societãţii sale, sã îşi stabileascã reşedinţa într-o altã ţarã şi sã lucreze ca muncitor pentru a-şi întreţine familia.
62. Guvernul se opune cererii formulate de reclamant şi afirmã cã pentru prejudiciul invocat nu se prezintã niciun document justificativ. Guvernul considerã cã o parte din aceste prejudicii sunt de ordin material şi cã nu au nicio legãturã de cauzalitate cu încãlcãrile invocate. În subsidiar, Guvernul considerã cã cererea reclamantului este excesivã şi cã o eventualã hotãrâre de condamnare ar putea constitui o reparaţie suficientã a prejudiciului moral pretins.
63. Curtea constatã cã nu existã nicio legãturã de cauzalitate între încãlcãrile stabilite şi prejudiciul material pretins. Totuşi, Curtea apreciazã cã reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil din cauza încãlcãrilor constatate. Ţinând seama de toate elementele aflate în posesia sa şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, aceasta hotãrãşte sã îi acorde reclamantului suma de 8.000 EUR în acest sens.
B. Cheltuieli de judecatã
64. Reclamantul nu solicitã nicio sumã drept cheltuieli de judecatã.
C. Dobânzi moratorii
65. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declarã cererea admisibilã în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie şi inadmisibilã în rest;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 5 § 1 din Convenţie;
3. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie;
4. hotãrãşte cã nu este cazul sã analizeze capetele de cerere întemeiate pe art. 5 §§ 2 şi 4 din Convenţie;
5. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã îi plãteascã reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, 8.000 EUR (opt mii euro) pentru daune morale;
b) ca suma în discuţie sã fie convertitã în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plãţii, la care sã fie adãugatã orice sumã ce ar putea fi datoratã ca impozit;
c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceastã sumã sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
6. respinge cererea de reparaţie echitabilã în rest.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 13 iulie 2010, în temeiul art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
