Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 23.066/02)
În Cauza Faimblat împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecãtori, şi din Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 9 decembrie 2008,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 23.066/02) îndreptatã împotriva României, prin care 2 cetãţeni ai acestui stat, domnul Solomon Faimblat şi doamna Salomeia Faimblat (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 31 mai 2002, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta a decedat la data de 28 iunie 2008, lãsând ca moştenitor unic pe fratele sãu, primul reclamant, care, la data de 7 octombrie 2008, şi-a exprimat dorinţa de a continua litigiul în faţa Curţii.
3. Din motive de ordin practic, prezenta hotãrâre va continua sã o denumeascã pe doamna Salomeia Faimblat "reclamantã", deşi în prezent aceastã calitate trebuie atribuitã numai domnului Solomon Faimblat (vezi, mutatis mutandis, Dalban împotriva României [MC], nr. 28.114/95, § 1, CEDO 1999-VI, şi Petrescu împotriva României , nr. 73.969/01, § 2, 15 martie 2007).
4. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
5. Reclamanţii susţin în special o încãlcare a dreptului lor de acces la o instanţã, astfel cum acesta este garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, din cauza respingerii acţiunii lor în constatare ca inadmisibilã, motivatã de faptul cã nu au epuizat procedura prevãzutã de <>Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în condiţiile în care aceasta ar fi, în opinia lor, ineficientã.
6. La data de 14 septembrie 2006, preşedintele celei de a treia secţii a decis sã comunice Guvernului capãtul de cerere de mai sus. Potrivit prevederilor art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a mai decis analizarea în acelaşi timp atât a admisibilitãţii, cât şi a temeiniciei cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
7. Reclamanţii, frate şi sorã, s-au nãscut în anul 1949 şi, respectiv, 1947 şi locuiesc în Tulcea.
8. La data de 27 martie 1941, un imobil aparţinând tatãlui reclamanţilor, situat în Tulcea, Str. Gãrii nr. 28 (fosta str. Carol nr. 40), a fost confiscat de cãtre stat în temeiul Decretului nr. 842 privind regimul juridic al imobilelor care aparţineau comunitãţii evreieşti.
9. În anul 1950, în temeiul <>Decretului de naţionalizare nr. 92/1950 , statul a hotãrât naţionalizarea imobilului respectiv.
10. La data de 27 aprilie 2001, reclamanţii au adresat o notificare primãriei, conform prevederilor <>Legii nr. 10/2001 , în vederea obţinerii retrocedãrii imobilului naţionalizat.
11. În luna septembrie 2001, în paralel cu procedura administrativã, reclamanţii au sesizat Judecãtoria Tulcea cu o acţiune îndreptatã împotriva Consiliului Local, solicitând constatarea nelegalitãţii naţionalizãrii din anul 1950. Prin sentinţa din data de 13 septembrie 2001, instanţa le-a respins acţiunea ca inadmisibilã, motivând cã aceştia ar fi trebuit sã urmeze procedura administrativã prevãzutã de <>Legea nr. 10/2001 (<>Legea nr. 10/2001 ).
Prin decizia definitivã din data de 8 aprilie 2002, Curtea de Apel Constanţa a confirmat aceastã sentinţã.
12. Prin adresa din data de 12 martie 2003, primãria le-a solicitat reclamanţilor sã îşi completeze dosarul cu documentele care sã indice amplasamentul imobilului, lucru pe care aceştia l-au fãcut la 5 mai 2003.
13. La data de 18 mai 2006, primarul oraşului Tulcea a constatat cã imobilul nu putea fi restituit, întrucât casa fusese demolatã, iar terenul era ocupat la acel moment de construcţii şi amenajãri publice şi a arãtat cã reclamanţii aveau, prin urmare, dreptul la "mãsuri reparatorii prin echivalent" conform <>Legii nr. 10/2001 , astfel cum a fost modificatã prin <>Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietãţii şi justiţiei, precum şi unele mãsuri adiacente.
Reclamanţii nu au contestat aceastã decizie.
14. În paralel, la data de 20 iulie 2001, reclamanţii au introdus o nouã acţiune, îndreptatã împotriva Ministerului de Finanţe, urmãrind sã obţinã restituirea imobilului sau o indemnizaţie echivalentã, în temeiul <>Legii nr. 10/2001 . La data de 9 mai 2002, Tribunalul Judeţean Tulcea a hotãrât, ca urmare a cererii reclamanţilor, sã suspende judecarea acestei acţiuni pentru a aştepta soluţionarea procedurii administrative (paragraful 10 de mai sus). La data de 4 mai 2006, tot ca urmare a unei cereri a reclamanţilor, instanţa a constatat cã acţiunea s-a perimat.
II. Dreptul şi practica interne pertinente
15. Prevederile legale, inclusiv cele ale <>Legii nr. 10/2001 şi ale modificãrilor sale ulterioare, precum şi jurisprudenţa internã relevante sunt descrise în hotãrârile Brumãrescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, §§ 31-33, CEDO 1999-VII), Strãin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, §§ 19-26, CEDO 2005-VII), Pãduraru împotriva României [nr. 63.252/00, §§ 38-53, CEDO 2005-XII (extrase)] şi Tudor împotriva României (nr. 29.035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008).
16. Pânã la o datã recentã, practica judiciarã internã a cunoscut cel puţin douã interpretãri diferite ale <>art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 în ceea ce priveşte competenţa instanţelor interne de a statua asupra cererilor având ca obiect retrocedarea bunurilor naţionalizate, în cazul absenţei unui rãspuns din partea autoritãţilor administrative la notificarea efectuatã în baza aceleiaşi legi. Printr-o serie de decizii, instanţele naţionale au respins ca inadmisibile sau premature cererile de restituire în naturã a bunurilor litigioase, motivând cã nu puteau fi sesizate în lipsa unei decizii administrative luate de autoritatea competentã (vezi, de exemplu, Decizia nr. 1.089 din 19 martie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie). În alte decizii, instanţele interne au considerat cã sunt competente sã statueze asupra cererii de restituire a bunurilor, chiar şi în lipsa unei decizii administrative, recunoscând explicit existenţa unei lacune a legii menţionate mai sus (vezi, de exemplu, Decizia nr. 2.530 din 11 iunie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie).
17. Prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, statuând asupra recursului în interesul legii promovat de procurorul general al României, a pus capãt acestei practici divergente şi a decis cã instanţele interne sunt competente sã statueze asupra fondului cererilor, chiar şi în ipoteza absenţei unui rãspuns din partea autoritãţilor administrative.
III. Textele Consiliului Europei
18. În Rezoluţia sa R(2004)3 privind hotãrârile care ridicã o problemã sistemicã subsecventã, adoptatã la 12 mai 2004, Comitetul Miniştrilor a arãtat urmãtoarele:
"Comitetul de Miniştri, în temeiul art. 15.b din Statutul Consiliului Europei,
considerând cã scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare apropiere între membrii sãi şi cã unul dintre mijloacele cele mai importante pentru a atinge acest obiectiv este apãrarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale,
reafirmându-şi convingerea potrivit cãreia Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (denumitã în continuare Convenţia) trebuie sã rãmânã principalul punct de referinţã în domeniul protecţiei drepturilor omului în Europa şi reamintind angajamentul sãu de a lua mãsuri pentru a asigura eficienţa pe termen lung a sistemului de control instituit prin Convenţie,
reamintind caracterul subsidiar al mecanismului de control instituit prin Convenţie, care presupune, conform art. 1, ca drepturile şi libertãţile garantate de Convenţie sã fie protejate mai întâi prin dreptul intern şi aplicate de autoritãţile naţionale,
exprimându-şi satisfacţia în aceastã privinţã pentru faptul cã astãzi Convenţia face parte din ordinea juridicã internã a tuturor statelor membre,
reamintind cã, în virtutea art. 46 din Convenţie, înaltele pãrţi contractante se angajeazã sã respecte hotãrârile definitive ale Curţii Europene a Drepturilor Omului (denumitã în continuare Curtea) în litigiile în care sunt pãrţi şi cã hotãrârea definitivã a Curţii este transmisã Comitetului Miniştrilor care supravegheazã punerea sa în executare,
subliniind interesul de a ajuta statul în cauzã sã identifice problemele subsecvente şi mãsurile necesare pentru punerea în executare,
considerând cã punerea în aplicare a hotãrârilor ar fi facilitatã dacã existenţa unei probleme sistemice ar fi deja identificatã în hotãrârea Curţii,
pãstrând spiritul observaţiilor fãcute asupra acestei probleme de cãtre Curtea însãşi cu ocazia sesiunii Comitetului Miniştrilor din 7 noiembrie 2002,
invitã Curtea:
I. în mãsura posibilitãţilor, sã identifice în hotãrârile în care constatã o încãlcare a Convenţiei ceea ce, dupã pãrerea sa, ridicã o problemã sistemicã subsecventã şi originea acestei probleme, în special atunci când ea este susceptibilã a da naştere unor numeroase cereri, astfel încât sã ajute statele sã gãseascã soluţia potrivitã şi Consiliul Miniştrilor sã supravegheze executarea hotãrârilor;
II. sã semnaleze în special orice hotãrâre ce cuprinde indicaţii cu privire la existenţa unei probleme sistemice şi originea acestei probleme nu numai statului în cauzã şi Comitetului Miniştrilor, ci şi Adunãrii Parlamentare, secretarului general al Consiliului Europei şi comisarului pentru drepturile omului din cadrul Consiliului Europei, şi sã semnaleze într-un mod adecvat aceste hotãrâri în baza de date a Curţii."
19. Recomandarea Comitetului Miniştrilor Rec(2004)6 privind îmbunãtãţirea cãilor de recurs interne, adoptatã la data de 12 mai 2004, prevede urmãtoarele:
"Comitetul Miniştrilor, în temeiul art. 15.b din Statutul Consiliului Europei,
considerând cã scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare apropiere între membrii sãi şi cã unul dintre mijloacele cele mai importante pentru a atinge acest obiectiv este apãrarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale,
reafirmându-şi convingerea potrivit cãreia Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (denumitã în continuare Convenţia) trebuie sã rãmânã principalul punct de referinţã în domeniul protecţiei drepturilor omului în Europa şi reamintind angajamentul sãu de a lua mãsuri pentru a asigura eficienţa pe termen lung a sistemului de control instituit prin Convenţie,
reamintind caracterul subsidiar al mecanismului de control instituit prin Convenţie, care presupune, conform art. 1, ca drepturile şi libertãţile garantate de Convenţie sã fie protejate mai întâi prin dreptul intern şi aplicate de autoritãţile naţionale,
exprimându-şi satisfacţia în aceastã privinţã pentru faptul cã astãzi Convenţia face parte din ordinea juridicã internã a tuturor statelor membre,
subliniind cã, astfel cum prevede art. 13 din Convenţie, statele membre s-au angajat ca orice persoanã ce poate pretinde, în mod justificabil, o încãlcare a drepturilor şi libertãţilor sale consacrate în Convenţie sã aibã dreptul la o cale de recurs eficientã în faţa unei instanţe naţionale,
reamintind cã, dincolo de obligaţia de a asigura existenţa unor astfel de cãi de recurs eficiente în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (denumitã în continuare Curtea), statele au obligaţia generalã de a remedia problemele care stau la baza încãlcãrilor constatate,
subliniind cã este de datoria statelor membre sã ia mãsuri în vederea asigurãrii eficienţei în drept şi în practicã a cãilor de recurs interne şi pentru ca acestea sã fie susceptibile sã conducã la o hotãrâre care sã vizeze temeinicia cererii şi la un remediu adecvat al oricãrei încãlcãri constatate,
luând act de faptul cã natura şi numãrul cererilor aduse în faţa Curţii şi hotãrârile pe care aceasta le pronunţã demonstreazã mai mult ca oricând necesitatea ca statele membre sã se asigure de o manierã eficace şi conformã normelor în vigoare cã aceste cãi de recurs existã în orice situaţie, în special în cazul duratei excesive a procedurilor jurisdicţionale,
apreciind cã disponibilitatea cãilor de recurs interne eficiente pentru toate cererile justificabile referitoare la încãlcãri ale Convenţiei ar trebui sã permitã reducerea volumului de muncã al Curţii, datoritã, pe de o parte, reducerii numãrului de cauze care îi parvin şi, pe de altã parte, datoritã faptului cã tratarea în funcţie de circumstanţe a cauzelor pe plan naţional este capabilã sã simplifice analiza lor ulterioarã de cãtre Curte,
subliniind faptul cã îmbunãtãţirea cãilor de recurs la nivel naţional, în special cu privire la cauzele repetitive, ar trebui sã contribuie la reducerea volumului de muncã al Curţii,
recomandã statelor membre, ţinând cont de exemplele de bunã practicã din anexã:
I. sã se asigure, printr-o supraveghere constantã, în lumina jurisprudenţei Curţii, cã existã cãi de recurs interne pentru orice persoanã ce pretinde într-un mod justificabil o încãlcare a Convenţiei şi cã aceste cãi de recurs sunt efective, în mãsura în care sunt susceptibile sã conducã la o hotãrâre care sã vizeze temeinicia cererii şi la un remediu adecvat al oricãrei încãlcãri constatate;
II. sã reanalizeze, în urma hotãrârilor Curţii care constatã deficienţe sistemice sau generale în dreptul sau practica statului, caracterul efectiv al cãilor de recurs interne existente şi, dacã este cazul, sã implementeze cãi de atac efective pentru a evita aducerea în faţa Curţii a unor cauze repetitive;
III. sã acorde o atenţie deosebitã, în cadrul pct. I şi II de mai sus, existenţei unor cãi de recurs efective în cazul în care se pretinde într-un mod justificabil durata excesivã a procedurilor jurisdicţionale.
Îl însãrcineazã pe secretarul general al Consiliului Europei sã utilizeze mijloacele necesare pentru a putea acorda asistenţa adecvatã statelor membre, pentru a le ajuta sã punã în aplicare prezenta recomandare."
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 § 1 din Convenţie
20. Reclamanţii susţin cã respingerea acţiunilor lor în constatare ca inadmisibile, cu motivarea cã nu au urmat procedura prevãzutã de <>Legea nr. 10/2001 , le-a încãlcat dreptul de acces la o instanţã, astfel cum este acesta prevãzut de art. 6 § 1 din Convenţie, în mãsura în care aceastã procedurã nu este eficientã.
Art. 6 § 1 prevede urmãtoarele în pãrţile sale relevante:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de cãtre o instanţã (...) care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
A. Asupra admisibilitãţii
21. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, Curtea constatã cã nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele pãrţilor
22. Guvernul susţine cã obligaţia justiţiabilului de a parcurge o procedurã administrativã prealabilã anterior introducerii cererii sale în faţa instanţelor de judecatã reprezintã una dintre limitãrile dreptului de acces la o instanţã admise de jurisprudenţa Curţii, în cazul în care decizia administrativã astfel datã poate fi supusã controlului efectiv al instanţelor [Constantinescu împotriva României (dec.), nr. 61.767/00, 14 septembrie 2004, şi Nichifor împotriva României (nr. 1), nr. 62.276/00, § 23, 13 iulie 2006].
23. În continuare, Guvernul face o descriere detaliatã a procedurii administrative şi a celei judiciare prevãzute de <>Legea nr. 10/2001 şi susţine cã aceastã lege nu înlãturã controlul judiciar al deciziilor administrative. În opinia sa, aceastã procedurã folositã de reclamanţi a fost eficientã în speţã, în mãsura în care la data de 18 mai 2006 a fost adoptatã o decizie administrativã. Guvernul observã cã reclamanţii nu au contestat aceastã decizie în faţa instanţelor, în condiţiile în care o astfel de posibilitate le era oferitã prin <>Legea nr. 10/2001 .
24. În continuare, Guvernul susţine cã nici acţiunea în constatare însãşi introdusã de reclamanţi nu a fost respinsã decât dupã o analizã pe fond a pretenţiilor formulate.
25. Guvernul supune apoi atenţiei Curţii o serie de hotãrâri în care Curtea Supremã de Justiţie a procedat la o analizã în fond a acţiunilor în revendicare referitoare la imobile naţionalizate.
26. Reclamanţii aduc la cunoştinţã faptul cã acţiunea în constatare şi cea prevãzutã de <>Legea nr. 10/2001 au obiective diferite şi cã o constatare din partea instanţelor a faptului cã naţionalizarea a fost ilegalã ar fi putut sã influenţeze desfãşurarea procedurii iniţiate în temeiul <>Legii nr. 10/2001 .
27. De asemenea, aceştia considerã cã procedura pusã la dispoziţia lor prin <>Legea nr. 10/2001 nu este eficientã, având în vedere, în special, faptul cã organismul de plasare colectivã în valori mobiliare "Proprietatea" ("Fondul Proprietatea") nu funcţioneazã încã de o manierã susceptibilã sã conducã la o despãgubire efectivã.
2. Aprecierea Curţii
a) Principii aplicabile
28. Curtea reaminteşte cã art. 6 § 1 garanteazã fiecãrei persoane dreptul ca o instanţã judecãtoreascã sã poatã fi sesizatã cu privire la orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, însã cã acest drept de acces la o instanţã nu este absolut, fiind supus unor limitãri implicit acceptate, în special în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate a unei acţiuni, deoarece aceasta impune, prin însãşi natura sa, o reglementare de cãtre stat, care se bucurã, în aceastã privinţã, de o anumitã marjã de apreciere. Totuşi, aceste limitãri nu îi pot restricţiona unui justiţiabil accesul liber într-un asemenea mod sau într-o asemenea mãsurã încât dreptul sãu de a se adresa unei instanţe judecãtoreşti sã fie afectat în însãşi esenţa sa. Mai mult chiar, astfel de limitãri nu sunt compatibile cu prevederile art. 6 § 1 din Convenţie decât dacã ele urmãresc un scop legitim şi dacã existã un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmãrit (Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr. 41.727/98, §§ 22-23, CEDO 2001-XII, şi Lungoci împotriva României, nr. 62.710/00, §§ 34-36, 26 ianuarie 2006).
29. În plus, simplul fapt cã partea interesatã a avut la dispoziţie cãi de recurs interne nu satisface exigenţele art. 6 § 1: se impune respectarea cerinţei ca gradul de acces asigurat de legislaţia naţionalã sã fie suficient pentru a le asigura pãrţilor interesate "dreptul la o instanţã", având în vedere principiul supremaţiei dreptului într-o societate democraticã (Yagtzilar, § 26, şi Lungoci, § 43, citate anterior). Aceasta se întâmplã mai ales atunci când, de exemplu, partea interesatã nu a avut acces la o instanţã decât pentru a-şi vedea acţiunea declaratã inadmisibilã prin efectul legii (ibidem).
30. De asemenea, Curtea reaminteşte cã dreptul la o instanţã judecãtoreascã nu se rezumã numai la un drept teoretic de a obţine recunoaşterea dreptului printr-o hotãrâre definitivã, ci cã el cuprinde şi speranţa legitimã cã aceastã hotãrâre va fi executatã. Protecţia efectivã a justiţiabilului şi restabilirea legalitãţii presupun obligaţia administraţiei de a se conforma unei sentinţe sau decizii pronunţate în domeniul respectiv de cel mai înalt organ jurisdicţional în materie administrativã al statului [Manoilescu şi Dobrescu împotriva României (dec.), nr. 60.861/00, §§ 66-67, CEDO 2005-VI şi, mutatis mutandis, Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, § 33, seria A, nr. 37].
b) Aplicarea acestor principii în speţã
31. În speţã, Curtea observã cã acţiunea în constatare introdusã de reclamanţi a fost respinsã, în ultimã instanţã, la data de 8 aprilie 2002 de cãtre instanţele judecãtoreşti, care au apreciat cã reclamanţii trebuiau sã urmeze procedura prevãzutã de <>Legea nr. 10/2001 .
32. Decizia din data de 8 aprilie 2002, astfel pronunţatã, reprezintã o ingerinţã în dreptul de acces al reclamanţilor la o instanţã judecãtoreascã. Curtea nu exclude ipoteza potrivit cãreia implementarea prin <>Legea nr. 10/2001 a unei proceduri speciale pentru realizarea drepturilor urmãrite de reclamanţi în cadrul acţiunii lor în constatare urmãreşte, în sine, un scop legitim. Desigur, la momentul desfãşurãrii evenimentelor cauzei nu exista o practicã uniformã la nivelul instanţelor interne în ceea ce priveşte prioritatea procedurii prevãzute de <>Legea nr. 10/2001 faţã de celelalte acţiuni, introduse în baza dreptului comun (vezi paragrafele 16-17 de mai sus). Totuşi, Curtea apreciazã cã nu este necesar sã analizeze dacã ingerinţa suferitã de reclamanţi urmãrea un scop legitim, deoarece, în orice caz, ea nu era proporţionalã, având în vedere diferitele interese ce trebuie puse în balanţã, şi aceasta din motivele care urmeazã.
33. Curtea observã cã, într-adevãr, reclamanţilor care au iniţiat la data de 27 aprilie 2001 procedura administrativã prevãzutã de <>Legea nr. 10/2001 li s-a respins acţiunea în constatare la data de 8 aprilie 2002, deşi nu fusese pronunţatã nicio decizie administrativã în termenul legal de 60 de zile de la data introducerii cererii lor administrative. De asemenea, primãria nu a solicitat informaţii suplimentare într-un termen rezonabil, solicitare care, dacã era cazul, ar fi putut fi luatã în considerare de instanţe ca semn de activitate din partea autoritãţii administrative competente. Modul în care instanţele le-au respins reclamanţilor acţiunea fãrã a analiza comportamentul organelor administrative şi respectarea de cãtre acestea din urmã a procedurii prevãzute de <>Legea nr. 10/2001 pune sub semnul îndoielii eficienţa accesului la o instanţã judecãtoreascã, conferit reclamanţilor în cadrul procedurii în constatare.
Aceasta fiind situaţia, respingerea acţiunii în constatare nu prezintã prin ea însãşi o problemã din perspectiva Convenţiei dacã, în circumstanţele concrete ale speţei, procedura prevãzutã de <>Legea nr. 10/2001 apare drept o cale de drept efectivã. Prin urmare, rãmâne de verificat eficienţa acestei proceduri în speţã.
34. Curtea trebuie sã observe încã de la început cã, deşi dosarul administrativ a fost completat de reclamanţi la data de 5 mai 2003, abia la data de 18 mai 2006, adicã dupã 3 ani, a fost adoptatã o decizie administrativã în speţã. Aceastã decizie, deşi rãmasã definitivã, nu a fost încã executatã.
35. Curtea nu contestã marja de apreciere de care beneficiazã statele de a implementa proceduri administrative prealabile asigurãrii accesului concret şi efectiv la o instanţã (vezi, mutatis mutandis, Messochoritis împotriva Greciei, nr. 41.867/98, § 23, 12 aprilie 2001).
36. De asemenea, Curtea nu contestã nici eficienţa pe care o poate avea procedura prevãzutã de <>Legea nr. 10/2001 , în special pentru stabilirea calitãţii de persoanã ce poate beneficia de dreptul la despãgubire şi pentru propunerea metodei de despãgubire (restituirea bunului sau primirea unei indemnizaţii). De asemenea, aceasta observã faptul cã persoanele nemulţumite pot supune decizia administrativã controlului instanţelor judecãtoreşti.
Cu toate acestea, chiar dacã partea interesatã parcurge întreaga procedurã administrativã şi, dacã este cazul, contencioasã, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevãzute de <>Legea nr. 247/2005 şi, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea.
37. Or, Curtea a stabilit deja cã acest Fond nu funcţioneazã în prezent într-un mod susceptibil sã fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivã a unei despãgubiri (vezi, printre altele, Ruxanda Ionescu împotriva României, nr. 2.608/02, 12 octombrie 2006, şi Matache şi alţii, citatã anterior, § 42). Mai mult, nici <>Legea nr. 10/2001 , nici <>Legea nr. 247/2005 care o modificã nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despãgubire (vezi, mutatis mutandis, Porteanu împotriva României, nr. 4.596/03, §§ 34, 16 februarie 2006).
38. Curtea conchide, prin urmare, cã, deşi <>Legea nr. 10/2001 le oferã pãrţilor interesate atât accesul la o procedurã administrativã, cât şi, ulterior, dacã este necesar, la o procedurã contencioasã, acest acces rãmâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în mãsurã sã conducã într-un termen rezonabil la plata unei despãgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în naturã nu mai este posibilã.
39. Concret, Curtea observã cã, în speţã, existã o diferenţã importantã între termenele fixate de lege pentru luarea unei decizii şi cele derulate în realitate.
40. Mai mult chiar, prin decizia administrativã din data de 18 mai 2006, reclamanţilor li s-a propus o despãgubire pentru imobilul lor naţionalizat, care va fi calculatã de cãtre comisia centralã constituitã în baza <>Legii nr. 10/2001 (pentru o descriere detaliatã a procedurii în faţa acestei comisii, vezi Tudor împotriva României, nr. 29.035/05, §§ 15-20, 11 decembrie 2007). Or, Curtea a constatat deja cã pãrţilor interesate nu le-a fost oferitã nicio garanţie în ceea ce priveşte durata sau rezultatul acestei etape a procedurii [Matache şi alţii împotriva României (reparaţie echitabilã), nr. 38.113/02, §§ 17-19, 17 iunie 2008].
41. Desigur, reclamanţii ar fi putut contesta decizia administrativã pentru ca instanţele sã stabileascã cuantumul reparaţiei în cauzã. Totuşi, o astfel de acţiune, pe lângã faptul cã ar fi contribuit în mod sigur la prelungirea procedurii, care dura deja de 5 ani, nu ar fi putut fi consideratã o cale de atac efectivã în speţã, dat fiind faptul cã în final executarea hotãrârii definitive pronunţate de instanţe ar depinde tot de <>Legea nr. 247/2005 (paragraful 36 de mai sus).
42. Pe de altã parte, Curtea apreciazã cã, cel puţin pânã la data de 12 noiembrie 2007, când a fost publicatã în Monitorul Oficial decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care punea capãt practicii divergente a instanţelor judecãtoreşti în ceea ce priveşte admisibilitatea unei acţiuni în revendicare paralele procedurii declanşate în temeiul <>Legii nr. 10/2001 , o astfel de acţiune nu putea fi consideratã o cale de atac eficientã în sensul Convenţiei.
Curtea observã, într-adevãr, cã reclamanţii nu aveau, la data evenimentelor, niciun mijloc efectiv de a promova acţiuni în faţa unei instanţe judecãtoreşti, cât timp procedura administrativã se afla în curs de desfãşurare.
43. Din aceleaşi motive, Curtea nu acordã o importanţã prea mare acţiunii introduse la data de 20 iulie 2001, nici argumentelor Guvernului întemeiate pe aceasta.
44. Curtea considerã, prin urmare, cã, în cauza de faţã, ingerinţa în dreptul reclamanţilor de acces la o instanţã judecãtoreascã nu a fost proporţionalã cu scopul urmãrit: faptul cã instanţele judecãtoreşti le-au opus acestora existenţa procedurii prevãzute de <>Legea nr. 10/2001 le-a încãlcat dreptul de acces la o instanţã, în mãsura în care nici astãzi, dupã mai mult de 7 ani de la iniţierea procedurii administrative respective, aceasta nu a dus la acordarea niciunei despãgubiri în favoarea reclamanţilor, iar aceştia nu au nicio garanţie sã o obţinã deocamdatã.
Prin urmare, în speţã a avut loc încãlcarea articolului 6 § 1 din Convenţie.
II. Asupra celorlalte pretinse încãlcãri
45. Reclamanţii se plâng, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, de faptul cã nu li s-a restituit încã terenul şi nu au primit despãgubirea pentru imobilul demolat.
46. Având în vedere constatarea referitoare la art. 6 § 1 din Convenţie (paragraful 44 de mai sus), Curtea apreciazã cã acest capãt de cerere trebuie considerat admisibil, dar cã nu este cazul sã analizeze dacã, în speţã, a avut loc încãlcarea acestei prevederi (vezi, printre altele, Laino împotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96, § 25, CEDO 1999I; Zanghi împotriva Italiei, 19 februarie 1991, § 23, seria A nr. 194C; Biserica Catolicã din Chania împotriva Greciei, 16 decembrie 1997, § 50, Culegere de hotãrâri şi decizii 1997-VIII; Glod împotriva României, nr. 41.134/98, § 46, 16 septembrie 2003, şi Albina împotriva României, nr. 57.808/00, § 42, 28 aprilie 2005).
III. Asupra aplicãrii art. 46 din Convenţie
47. Art. 46 din Convenţie prevede:
"1. Înaltele pãrţi contractante se angajeazã sã se conformeze hotãrârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt pãrţi.
2. Hotãrârea definitivã a Curţii este transmisã Comitetului Miniştrilor care supravegheazã executarea ei."
48. Concluzia de încãlcare a art. 6 § 1 din Convenţie, care este concluzia Curţii în speţã, prezintã o problemã majorã care rezultã din caracterul defectuos al legislaţiei privind retrocedarea imobilelor naţionalizate şi din aplicarea sa de cãtre autoritãţile administrative [vezi, mutatis mutandis, Xenides-Arestis împotriva Turciei, nr. 46.347/99, § 38, 22 decembrie 2005; Scordino împotriva Italiei (nr. 3) (reparaţie echitabilã), nr. 43.662/98, § 11, CEDO 2007-... şi Driza împotriva Albaniei, nr. 33.771/02, § 112, CEDO 2007-... (extrase)]. Curtea priveşte cu satisfacţie faptul cã s-a pus capãt divergenţelor de interpretare a <>Legii nr. 10/2001 , însã nu poate ignora cã nici mãcar multiplele modificãri legislative efectuate pânã în prezent nu au dus la îmbunãtãţirea situaţiei generate de aceastã lege (vezi, în special, Porteanu, citatã anterior, § 34; Toganel şi Gradinaru împotriva României, nr. 5.691/03, § 30-31, 29 iunie 2006; Tudor, citatã anterior, § 33, şi Albu împotriva României, nr. 8.508/03, § 22, 17 iunie 2008).
49. Aceasta observã cu îngrijorare cã pe rolul sãu se aflã deja aproximativ 50 de cauze similare cu cea în speţã, ceea ce pare sã indice o practicã rãspânditã în rândul autoritãţilor administrative de a nu rãspunde în termenele legale sau, cel puţin, într-un termen rezonabil conform jurisprudenţei Curţii la cererile de restituire a imobilelor naţionalizate. De asemenea, aceasta apreciazã cã lacunele identificate în aceste cauze, inclusiv în cea de faţã, pot sã mai dea naştere în viitor la numeroase cereri întemeiate.
Curtea vede în aceastã incapacitate a statului român de a pune ordine în sistemul sãu legislativ nu numai un factor agravant în ceea ce priveşte responsabilitatea statului faţã de Convenţie pentru o situaţie trecutã sau actualã, ci şi o ameninţare pentru eficienţa viitoare a mecanismului pus în practicã prin Convenţie (Scordino, §§ 14-15, Driza, § 122, citate anterior).
50. Pentru aceste motive, înainte de a analiza cererea de reparaţie echitabilã prezentatã de cãtre reclamanţi în temeiul art. 41 din Convenţie şi având în vedere circumstanţele speţei, precum şi evoluţia volumului sãu de lucru, Curtea îşi propune sã analizeze consecinţele ce pot interveni pentru statul pârât ca urmare a aplicãrii art. 46 din Convenţie. Aceasta reaminteşte cã, în conformitate cu prevederile art. 46, înaltele pãrţi contractante se obligã sã se conformeze hotãrârilor definitive pronunţate de Curte în litigii în care ele sunt pãrţi, Comitetul Miniştrilor fiind însãrcinat sã supravegheze executarea acestor hotãrâri. Rezultã, în special, cã, atunci când Curtea constatã o încãlcare, statul pârât are obligaţia juridicã nu numai de a le plãti pãrţilor vãtãmate sumele alocate cu titlu de reparaţie echitabilã prevãzutã de art. 41, ci şi sã aleagã, sub controlul Comitetului Miniştrilor, mãsuri generale şi/sau, dacã este cazul, individuale, care trebuie integrate în ordinea sa juridicã internã, pentru a pune capãt încãlcãrii constatate de Curte şi pentru a înlãtura, pe cât posibil, consecinţele acesteia. Statul pârât rãmâne liber, sub controlul Comitetului Miniştrilor, sã aleagã mijloacele prin care sã îşi îndeplineascã obligaţia juridicã cu privire la art. 46 din Convenţie, în mãsura în care aceste mijloace sunt compatibile cu concluziile cuprinse în hotãrârea Curţii (Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 192, CEDO 2004-V; Xenides-Arestis, § 39; Scordino, § 12 şi Driza, § 123, citate anterior).
51. În ceea ce priveşte mãsurile menite sã sporeascã eficienţa mecanismului stabilit de Convenţie, Curtea atrage atenţia asupra Rezoluţiei R(2004)3 şi Recomandãrii Rec(2004)6 a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, adoptate la data de 12 mai 2004 (paragrafele 18 şi 19 de mai sus).
52. Deşi, în principiu, nu este de datoria sa sã stabileascã posibilele mãsuri de redresare adecvate pentru ca statul pârât sã se achite de obligaţiile sale cu privire la art. 46 din Convenţie, ţinând cont de situaţia cu caracter structural pe care o constatã, Curtea observã cã se impun, fãrã nicio îndoialã, mãsuri generale la nivel naţional în cadrul executãrii prezentei hotãrâri (Broniowski, § 193, Scordino, § 15, şi Driza, § 125, citate anterior).
53. Curtea apreciazã cã statul ar trebui, înainte de toate, sã ia mãsurile legislative necesare pentru a se asigura cã cererile de restituire primesc un rãspuns definitiv din partea autoritãţilor administrative, în termene rezonabile. De asemenea, statul trebuie sã vegheze şi la înlãturarea obstacolelor juridice care împiedicã executarea cu celeritate a deciziilor definitive pronunţate de autoritãţile administrative sau de instanţele judecãtoreşti cu privire la imobilele naţionalizate, pentru ca foştii proprietari sã obţinã fie restituirea bunurilor lor, fie o despãgubire rapidã şi adecvatã pentru prejudiciul suferit, în special prin adoptarea unor mãsuri legislative, administrative şi bugetare capabile sã garanteze o astfel de soluţionare (vezi şi, mutatis mutandis, Scordino, § 16, şi Driza, § 125, citate anterior).
54. Mãsurile arãtate în paragrafele precedente ar trebui luate în cel mai scurt timp.
IV. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
55. Conform art. 41 din Convenţie:
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
56. Reclamanţii solicitã 40.000 dolari americani (USD) pentru daunele morale suferite.
57. Guvernul argumenteazã cã între pretinsa încãlcare şi pretinsul prejudiciu suferit nu s-a stabilit nicio legãturã de cauzalitate şi considerã, în orice caz, cã o eventualã constatare a încãlcãrii ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientã a acestui prejudiciu.
58. Curtea apreciazã cã reclamanţii au suferit un prejudiciu moral, care nu poate fi compensat suficient prin constatarea încãlcãrii.
59. În aceste circumstanţe, ţinând cont de toate elementele aflate în posesia sa şi statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea le acordã ambilor reclamanţi suma de 6.000 euro (EUR) cu titlu de daune morale.
B. Cheltuieli de judecatã
60. Reclamanţii solicitã şi suma de 300 USD pentru cheltuielile de judecatã efectuate. Aceştia prezintã o chitanţã ce dovedeşte plata sumei de 464,69 lei noi româneşti la data de 6 februarie 2007, pentru o traducere.
61. Guvernul nu se opune rambursãrii cheltuielilor de judecatã necesare şi care sunt dovedite.
62. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecatã decât în mãsura în care s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al acestora. În speţã, ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea considerã rezonabilã suma de 200 EUR, cu toate cheltuielile incluse, pe care o acordã reclamanţilor.
C. Dobânzi moratorii
63. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declarã cererea admisibilã;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie;
3. hotãrãşte cã nu este necesar sã analizeze capãtul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
4. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã le plãteascã împreunã reclamanţilor, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri conform art. 44 § 2 din Convenţie, sumele de mai jos, care vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plãţii:
(i) 6.000 EUR (şase mii euro) pentru daune morale, la care se adaugã orice sumã care ar putea fi datoratã cu titlu de impozit; şi
(ii) 200 EUR (douã sute euro) pentru cheltuieli de judecatã, la care se adaugã orice sumã care ar putea fi datoratã cu titlu de impozit de cãtre reclamanţi;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de reparaţie echitabilã în rest.
Întocmitã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 13 ianuarie 2009, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Stanley Naismith,
grefier adjunct
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
