Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 12.221/06)
În Cauza Stoian împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unui comitet format din: Elisabet Fura, preşedinte, Bostjan M. Zupancic, Ineta Ziemele, judecãtori, şi din Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 21 septembrie 2010,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 12.221/06) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Theodor Stoian (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 17 martie 2006 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este reprezentat de domnul Ionel Olteanu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 5 martie 2008, preşedintele Secţiei a treia a hotãrât sã îi comunice cererea Guvernului. Aşa cum permitea art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a mai hotãrât sã se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei. În aplicarea Protocolului nr. 14, cererea a fost atribuitã unui comitet.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a nãscut în anul 1934 şi locuieşte în Bucureşti.
5. Reclamantul, S.D.G., S.M., B.E., N.I. şi S.E. sunt coproprietari, cu cote-pãrţi diferite, ai unui bun imobiliar situat în Bucureşti, din str. Virgil Pleşoianu nr. 120. Reclamantul şi familia sa locuiau în imobil din anul 1954.
6. La data de 30 noiembrie 1992, S.D.G. şi S.M. au sesizat Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune îndreptatã împotriva reclamantului, a lui B.E., N.I. şi S.E., în vederea ieşirii din indiviziune cu privire la imobilul menţionat mai sus. Prin Sentinţa din data de 23 martie 1995, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti le-a atribuit imobilul lui S.D.G. şi lui S.M., cu condiţia plãţii unei sulte fiecãruia dintre pârâţi, printre care se numãra şi reclamantul.
7. Apelul reclamantului a fost admis de Tribunalul Bucureşti prin Decizia din data de 20 decembrie 1996, care i-a atribuit astfel imobilul şi l-a obligat sã le plãteascã o sultã celorlalte pãrţi. Decizia a rãmas definitivã la data de 11 noiembrie 1997, printr-o decizie pronunţatã de Curtea de Apel Bucureşti care a respins recursul formulat de S.D.G. şi S.M.
8. La o datã neprecizatã, B.E. i-a donat partea sa de imobil lui S.D.G. La data de 19 decembrie 1997, reclamantul a plãtit sultele stabilite prin Decizia din 20 decembrie 1996 în favoarea lui S.D.G. şi S.M. S.E. şi N.I. i-au cedat drepturile lor reclamantului.
9. La data de 15 decembrie 1997, S.D.G. a sesizat Tribunalul Bucureşti cu o cerere de revizuire a Deciziei din data de 11 noiembrie 1997. Prin Decizia din data de 2 martie 1998, tribunalul i-a respins cererea pe motivul cã documentul invocat de S.D.G. nu constituia "un act nou" în sensul prevederilor legale pentru a putea justifica o cerere de revizuire.
10. S.D.G. a formulat recurs în faţa Curţii de Apel Bucureşti.
11. La data de 3 mai 1999, reclamantul a solicitat strãmutarea cauzei. Cauza a fost strãmutatã la Curtea de Apel Piteşti, care a admis cererea de revizuire introdusã de S.D.G. prin Hotãrârea rãmasã definitivã din data de 29 octombrie 1999. Dupã ce a apreciat cã cererea de revizuire era justificatã, Curtea de Apel Piteşti a analizat fondul cauzei, a anulat Decizia din 11 noiembrie 1997 şi a menţinut Hotãrârea din 28 martie 1995 a Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti prin care imobilul le era atribuit lui S.D.G. şi lui S.M.
12. La data de 19 decembrie 2000, reclamantul a sesizat Curtea de Apel Piteşti cu o contestaţie în anulare împotriva Deciziei definitive pronunţate de aceeaşi instanţã la data de 29 octombrie 1999.
13. Prin Decizia rãmasã definitivã din data de 16 iulie 2001, Curtea de Apel Piteşti a admis contestaţia în anulare şi, pe fond, a respins recursul lui S.D.G. împotriva Deciziei din 2 martie 1998 a Tribunalului Bucureşti. Decizia Curţii de Apel Bucureşti din 11 noiembrie 1997, prin care imobilul îi era atribuit reclamantului, a fost menţinutã.
14. La o datã neprecizatã, S.D.G. a decedat, iar S.L. şi S.M. au fost recunoscute ca fiind moştenitoarele sale.
15. S.L. a formulat o contestaţie în anulare împotriva deciziei din data de 16 iulie 2001. Sesizatã cu cauza, Curtea de Apel Piteşti a constatat cã dosarul cauzei dispãruse. Prin Încheierea de şedinţã din data de 18 aprilie 2002, curtea de apel a amânat judecarea cauzei pânã la reconstituirea integralã a dosarului.
16. La data de 16 iulie 2002, procurorul general de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie a formulat un recurs în anulare împotriva Deciziei din 16 iulie 2001 a Curţii de Apel Piteşti.
17. Prin Decizia din data de 20 septembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremã de Justiţie) a admis recursul în anulare formulat de procurorul general şi a anulat Decizia din data de 16 iulie 2001 a Curţii de Apel Piteşti pentru aplicarea greşitã a legii.
18. Reclamantul locuieşte încã în imobilul aflat în litigiu, împotriva sa fiind în derulare o procedurã de evacuare forţatã.
II. Dreptul şi practica internã pertinente
19. Prevederile legale şi jurisprudenţa internã relevante sunt descrise în hotãrârile Brumãrescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, §§ 31-44, CEDO 1999-VII) şi Societatea Comercialã Maşinexportimport Industrial Group - S.A. împotriva României (nr. 22.687/03, 1 decembrie 2005, § 22).
20. Prin <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedurã civilã, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 28 iunie 2003, aprobatã cu modificãri şi completãri prin <>Legea nr. 195/2004, au fost abrogate art. 330-330^4 din Codul de procedurã civilã ce reglementau recursul în anulare. În virtutea prevederilor tranzitorii, hotãrârile judecãtoreşti pronunţate pânã la data intrãrii în vigoare a ordonanţei de urgenţã erau supuse cãilor de atac existente la data la care au fost pronunţate hotãrârile respective.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 § 1 din Convenţie
21. Reclamantul se plânge de faptul cã anularea deciziei rãmase definitivã a Curţii de Apel Piteşti din 16 iulie 2001 prin Decizia din 20 septembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice. Acesta se plânge şi de durata procedurii, pe care o considerã exageratã. El invocã art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanţã (...) care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
A. Asupra admisibilitãţii
22. Curtea constatã cã aceste capete de cerere nu sunt vãdit neîntemeiate în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altã parte, aceasta constatã cã acestea nu prezintã niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ele trebuie declarate admisibile.
B. Asupra fondului
1. Asupra securitãţii raporturilor juridice
23. Citând jurisprudenţa Curţii în materie, reclamantul considerã cã prin admiterea recursului în anulare, cale extraordinarã de atac, şi anularea unei hotãrâri interne definitive, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice.
24. Guvernul admite cã faptul de a repune în discuţie, pe calea unui recurs extraordinar aflat la dispoziţia procurorului general, o hotãrâre judecãtoreascã definitivã, constituie o încãlcare a principiului securitãţii raporturilor juridice, însã atrage atenţia asupra faptului cã aceastã cale de atac a fost abrogatã între timp.
25. Curtea a avut de-a face în mai multe rânduri cu cauze ce ridicã probleme similare cu cea de faţã, în care a constatat încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie din cauza repunerii în discuţie, ca urmare a unui recurs în anulare formulat de procurorul general, a soluţiei date în mod definitiv unui litigiu (vezi, printre altele, Brumãrescu, menţionatã mai sus, §§ 61-65, Societatea Comercialã Maşinexportimport Industrial Group - S.A., menţionatã mai sus, § 32, şi Societatea Comercialã Editura Orizonturi - S.R.L. împotriva României, nr. 15.872/03, §§ 59-63, 13 mai 2008).
26. Dupã ce a analizat cauza de faţã, Curtea considerã cã Guvernul nu a furnizat niciun argument convingãtor care sã poatã conduce la o concluzie diferitã (vezi şi Mureşan împotriva României, nr. 8.015/05, § 19, 26 mai 2009). Prin urmare, Curtea apreciazã cã, aplicând astfel prevederile art. 330 din Codul de procedurã civilã ce reglementeazã recursul în anulare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încãlcat prin Decizia sa din 20 septembrie 2005 principiul securitãţii raporturilor juridice şi, prin aceasta, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.
27. Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din acest punct de vedere.
2. Asupra duratei procedurii civile
28. Reclamantul susţine cã durata procedurii care a început la data de 30 noiembrie 1992 a încãlcat principiul "termenului rezonabil", astfel cum este acesta prevãzut de art. 6 § 1 din Convenţie. Conform afirmaţiilor sale, procedura s-a încheiat la data de 20 septembrie 2005, durând astfel 11 ani, ţinând cont de data intrãrii în vigoare a Convenţiei în privinţa României. Acesta considerã cã atât perioada care a precedat admiterea recursului în anulare, cât şi perioadele în care cauza nu s-a aflat pe rolul unei instanţe de judecatã trebuie luate în considerare, având în vedere cã aceastã cauzã ar fi trebuit sã fie analizatã, în ansamblul sãu, într-un termen rezonabil, ţinând cont de toate fazele sale procedurale şi de cãile de atac aflate la dispoziţia reclamantului.
29. Reclamantul considerã cã durata procedurii, al cãrei obiect este de o complexitate redusã, le este imputabilã integral autoritãţilor. El menţioneazã cã de mai multe ori cauza a fost amânatã din cauza neîndeplinirii procedurii de citare a pãrţilor şi pentru analizarea unei cereri de strãmutare. Acesta subliniazã cã Curtea de Apel Piteşti a amânat judecarea cauzei pentru a permite reconstituirea dosarului pierdut din cauza neglijenţei autoritãţilor. La acest lucru se adaugã întârzierile înregistrate în trimiterea dosarului de la o instanţã la alta, în special cu ocazia recursului în anulare.
30. Guvernul se opune acestui argument. Acesta admite cã procedura a început la data de 30 noiembrie 1992 şi cã s-a încheiat la data de 20 septembrie 2005. Totuşi, el considerã cã trebuie dedusã perioada scursã înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei în privinţa României, precum şi perioada anterioarã admiterii recursului în anulare în care cauza nu s-a aflat efectiv pe rol pe fond în faţa unei instanţe naţionale.
31. Guvernul considerã cã aceastã cauzã are o anumitã complexitate, cã nu au existat perioade lungi de inactivitate imputabile autoritãţilor şi cã reclamantul, care a fãcut uz de toate cãile de atac disponibile la nivel intern, a contribuit şi el la prelungirea duratei procedurii.
a) Perioada de luat în considerare
32. Curtea reaminteşte cã, pentru calcularea duratei procedurii, trebuie luate în considerare toate cãile de atac, inclusiv cele cu caracter extraordinar, în mãsura în care procedura începutã dupã introducerea lor era hotãrâtoare pentru drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ale reclamantului (a se vedea Poiss împotriva Austriei, 23 aprilie 1987, seria A nr. 117, § 50, şi Zwierzynski împotriva Poloniei, nr. 34.049/96, § 39, CEDO 2001-VI).
33. Cu toate acestea, numai perioadele în care cauza s-a aflat efectiv pe rolul instanţelor vor fi luate în considerare, excluzând aşadar perioadele dintre adoptarea unei hotãrâri definitive şi anularea sa ca urmare a unui recurs extraordinar (Seregina împotriva Rusiei, nr. 12.793/02, § 92, 30 noiembrie 2006, şi Cerãceanu împotriva României (nr. 1), nr. 31.250/02, § 47, 4 martie 2008).
34. Prin urmare, Curtea observã cã perioada ce urmeazã a fi avutã în vedere a început la data de 20 iunie 1994, prin intrarea în vigoare a Convenţiei în privinţa României. Pentru a aprecia caracterul rezonabil al perioadelor scurse începând cu aceastã datã, trebuie ţinut cont de stadiul în care se afla cauza în acel moment, şi anume în faţa Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti, sesizatã cu acţiunea în primã instanţã.
35. Prima perioadã ce urmeazã a fi avutã în vedere s-a încheiat la data de 11 noiembrie 1997, prin decizia definitivã a Curţii de Apel Bucureşti. Aceastã parte a procedurii s-a derulat, aşadar, pe parcursul a 3 ani, 4 luni şi 22 de zile, pentru 3 grade de jurisdicţie.
36. Ulterior, pãrţile au formulat o cerere de revizuire şi o contestaţie în anulare, cãi de atac extraordinare. Ele au dus la hotãrâri pronunţate dupã analizarea fondului cauzei (paragrafele 11 in fine şi 13 de mai sus). Întrucât în urma recursului în anulare formulat împotriva Deciziei definitive din data de 16 iulie 2001 procedura a fost redeschisã, cu urmãri importante asupra drepturilor civile ale reclamantului, trebuie considerat cã ea s-a încheiat la data de 20 septembrie 2005, prin decizia definitivã a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost admis recursul în anulare.
37. Curtea observã totuşi cã perioadele care s-au scurs între cererea de revizuire şi contestaţia în anulare, pe de o parte, şi admiterea lor de cãtre instanţele naţionale, pe de altã parte, nu pot fi luate în considerare, dat fiind faptul cã fondul cauzei nu a fost repus în discuţie înainte de admiterea cererilor menţionate mai sus (mutatis mutandis Cerãceanu împotriva României (nr. 1) menţionatã mai sus, § 51). În mod similar, perioada scursã de la data de 16 iulie 2002, când procurorul general a solicitat redeschiderea procedurii prin intermediul unui recurs în anulare, pânã la data de 20 septembrie 2005, data la care a fost admis recursul în anulare, nu poate fi nici ea luatã în considerare, din aceleaşi motive, în calcularea duratei totale a procedurii. Curtea constatã în acest sens cã cele 3 recursuri extraordinare menţionate mai sus au fost admise de fiecare datã prin decizii care, în acelaşi timp, au admis recursurile şi au soluţionat acţiunea pe fond în aşa fel încât perioada avutã în vedere nu a fost prelungitã decât cu o zi pentru fiecare dintre recursurile în cauzã.
38. Prin urmare, durata ce trebuie analizatã este de 3 ani, 4 luni şi 25 de zile.
b) Caracterul rezonabil al procedurii
39. Curtea reaminteşte cã pentru aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri trebuie ţinut cont de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamantului şi de cel al autoritãţilor competente, precum şi de miza litigiului pentru pãrţile interesate (a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei [MC], nr. 30.979/96, § 43, CEDO 2000-VII). De asemenea, Curtea reaminteşte cã numai întârzierile imputabile statului pot duce la concluzia nerespectãrii "termenului rezonabil" (Proszak împotriva Poloniei, 16 decembrie 1997, Culegere de hotãrâri şi decizii 1997-VIII, § 40).
40. Dupã ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciazã cã, faţã de circumstanţele speciale ale cauzei, durata procedurii descrise mai sus nu este excesivã.
41. Prin urmare, nu a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din acest punct de vedere.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
42. Reclamantul se plânge de faptul cã Decizia din 20 septembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a avut ca efect încãlcarea dreptului sãu la respectarea bunurilor sale, astfel cum este acesta recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilitãţii
43. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Aceasta constatã cã el nu prezintã niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
44. Reclamantul considerã cã, admiţând recursul în anulare introdus de procurorul general, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia sa din 20 septembrie 2005, l-a privat de imobilul ce îi fusese atribuit printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã. Aceastã ingerinţã în dreptul sãu de proprietate este, dupã pãrerea sa, arbitrarã şi nu asigurã un just echilibru între interesele în cauzã.
45. Guvernul considerã cã Decizia din 20 septembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu constituie o ingerinţã în dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în cauzã, în mãsura în care decizia contestatã nu a modificat cotele-pãrţi ale moştenitorilor, ci a vizat doar atribuirea bunului. În subsidiar, presupunând cã decizia în cauzã constituie o ingerinţã în dreptul de proprietate al reclamantului, Guvernul considerã cã ea era prevãzutã de lege şi urmãrea un interes legitim, şi anume respectarea prevederilor legale în vigoare.
46. Curtea reaminteşte cã prin Hotãrârea definitivã din 16 iulie 2001 Curtea de Apel Piteşti a confirmat dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în cauzã în schimbul unei sulte şi constatã cã dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Reclamantul avea, aşadar, un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Savu împotriva României, nr. 19.982/04, § 22, 4 noiembrie 2008).
47. Curtea a analizat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare cu cea din cauza de faţã, în care a constatat încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza repunerii în discuţie a soluţiei date în mod definitiv unui litigiu şi din cauza privãrii reclamanţilor de bunurile de care beneficiau la finalul procedurii, în urma unui recurs în anulare (a se vedea, printre altele, Brumãrescu, menţionatã mai sus, §§ 61, 77 şi 80, Societatea Comercialã Maşinexportimport Industrial Group - S.A., menţionatã mai sus, §§ 32 şi 46-47, şi Piaţa Bazar Dorobanţi - S.R.L. împotriva României, nr. 37.513/03, §§ 23 şi 33, 4 octombrie 2007).
48. Dupã ce a analizat cauza de faţã, Curtea considerã cã Guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument convingãtor care sã poatã conduce la o concluzie diferitã. Prin urmare, Curtea apreciazã cã, în ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie, pretinsa eroare în aplicarea legii nu poate fi de ajuns pentru a legitima privarea de un bun dobândit în mod legal în urma unui litigiu civil soluţionat definitiv (a se vedea hotãrârile Blidaru împotriva României, nr. 8.695/02, § 55, 8 noiembrie 2007 şi Societatea Comercialã Maşinexportimport Industrial Group - S.A., menţionatã mai sus, § 46).
49. Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
50. Conform art. 41 din Convenţie,
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al Înaltelor Pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei violãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
51. Reclamantul solicitã, depunând un raport de expertizã, suma de 477.000 euro (EUR) pentru prejudiciul material reprezentând valoarea imobilului în cauzã. De asemenea, el solicitã suma de 15.000 EUR pentru prejudiciul moral pe care susţine cã l-a suferit.
52. Guvernul observã cã reclamantul nu a fost privat de dreptul sãu de proprietate asupra pãrţii sale de imobil. Acesta furnizeazã un raport de expertizã întocmit în luna decembrie 2008, conform cãruia valoarea imobilului în litigiu este de 326.334 EUR. El considerã cã legãtura de cauzalitate dintre pretinsele încãlcãri ale Convenţiei şi prejudiciul moral invocat nu a fost doveditã şi cã suma solicitatã în acest sens este excesivã în raport cu jurisprudenţa Curţii în materie.
53. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa bine stabilitã conform cãreia o hotãrâre prin care se constatã o încãlcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridicã faţã de Convenţie de a pune capãt încãlcãrii şi de a-i înlãtura consecinţele astfel încât sã restabileascã, pe cât posibil, situaţia anterioarã acesteia. Statele contractante sunt, în principiu, libere sã aleagã mijloacele pe care le vor utiliza pentru a se conforma unei hotãrâri care constatã o încãlcare, pronunţatã într-o cauzã în care ele au fost parte. În cazul în care natura încãlcãrii permite o restitutio in integrum, statului pârât îi revine obligaţia de a o realiza. Dacã însã dreptul naţional nu permite sau nu permite decât o înlãturare parţialã a consecinţelor încãlcãrii, art. 41 permite Curţii sã îi acorde pãrţii lezate, dacã este cazul, reparaţia pe care o considerã potrivitã (Brumãrescu împotriva României (reparaţie echitabilã) [MC], nr. 28.342/95, § 21, CEDO 2001-I).
54. Curtea considerã cã singura bazã ce trebuie reţinutã pentru acordarea unei reparaţii echitabile constã, în speţã, în constatarea încãlcãrii art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza anulãrii, la data de 20 septembrie 2005, a Deciziei definitive din 16 iulie 2001 a Curţii de Apel Piteşti. Aceastã decizie confirmase partajul imobilului în litigiu astfel cum fusese stabilit prin Decizia definitivã din 11 noiembrie 1997, şi anume atribuindu-i reclamantului imobilul, cu condiţia sã le plãteascã sulte celorlalte pãrţi din litigiu. Fãcând trimitere la Hotãrârea definitivã din 16 iulie 2001, Curtea apreciazã cã autoritãţilor le revine obligaţia de a lua mãsurile necesare pentru a-l pune pe reclamant într-o situaţie echivalentã cu cea în care s-ar fi aflat dacã cerinţele art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încãlcate din cauza pronunţãrii de cãtre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziei date în urma recursului în anulare (Savu, menţionatã mai sus, § 30). Curtea mai observã cã reclamantul locuieşte încã în imobilul în discuţie.
55. De altfel, Curtea considerã cã anularea Deciziei definitive din 16 iulie 2001 de cãtre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a determinat o gravã încãlcare a dreptului reclamantului la un proces echitabil conform principiului securitãţii raporturilor juridice şi la respectarea bunurilor sale, încãlcare ce constituie un prejudiciu moral. Ţinând cont de totalitatea elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea îi acordã reclamantului 5.000 EUR pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecatã
56. Reclamantul solicitã, cu documente justificative, suma de 7.000 EUR pentru cheltuielile de judecatã angajate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii.
57. Guvernul considerã cã reclamantul ar fi avut posibilitatea sã îşi recupereze cheltuielile angajate în procedurile interne în faţa instanţelor naţionale. De asemenea, acesta observã cã contractele de asistenţã judiciarã prezentate nu sunt detaliate şi cã numai o parte din documentele justificative conţine elemente suficiente pentru a stabili într-un mod cert legãtura cu cauza de faţã.
58. Ţinând cont de documentele aflate în posesia sa şi de jurisprudenţa sa, Curtea considerã rezonabilã suma de 4.000 EUR pentru toate cheltuielile şi i-o acordã reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
59. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declarã cererea admisibilã;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie, ca urmare a admiterii de cãtre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a recursului în anulare;
3. hotãrãşte cã nu a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie, sub aspectul duratei procedurii;
4. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
5. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã ia, în cel mult 3 luni, mãsurile necesare pentru a-l repune pe reclamant într-o situaţie echivalentã cu cea în care s-ar fi aflat dacã nu ar fi fost anulatã Decizia definitivã din 16 iulie 2001 a Curţii de Apel Piteşti;
b) ca statul pârât sã îi plãteascã reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, urmãtoarele sume, ce vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data plãţii:
(i) 5.000 EUR (cinci mii euro), plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit, ca daune morale;
(ii) 4.000 EUR (patru mii euro) pentru cheltuielile de judecatã, plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit de cãtre reclamant;
c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
6. respinge cererea de reparaţie echitabilã în rest.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 12 octombrie 2010, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Elisabeth Fura, Santiago Quesada,
preşedinte grefier
-------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
