Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererile nr. 30.767/05 şi 33.800/06)
Aceastã hotãrâre va rãmâne definitivã în condiţiile prevãzute de art. 44 § 2 din Convenţie. Ea poate fi supusã unor modificãri de formã.
În Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecãtori, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la datele de 8 iunie şi 21 septembrie 2010,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã din urmã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã douã cereri (nr. 30.767/05 şi 33.800/06) îndreptate împotriva României, prin care 3 cetãţeni ai acestui stat (reclamantele), doamnele Maria Atanasiu şi Ileana Iuliana Poenaru (Cererea nr. 30.767/05) şi doamna Ileana Florica Solon (Cererea nr. 33.800/06), au sesizat Curtea la data de 11 august 2005 (Cererea nr. 30.767/05) şi, respectiv, 4 august 2006 (Cererea nr. 33.800/06) în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Doamnele Atanasiu şi Poenaru sunt reprezentate de cãtre C.-L. Popescu şi C.-R. Popescu, avocaţi în Bucureşti. Doamna Solon este reprezentatã de cãtre R.-A. Niculescu-Gorpin şi M. Niculescu-Gorpin, avocate în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Cererile au fost comunicate Guvernului la data de 26 mai 2006 (Cererea nr. 30.767/05) şi la data de 27 noiembrie 2008 (Cererea nr. 33.800/06). Atât reclamantele, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise (art. 59 § 1 din Regulament). Fiecare parte a trimis comentarii scrise cu privire la observaţiile celeilalte. De asemenea, s-au primit observaţii şi din partea Asociaţiei pentru Proprietatea Privatã şi din partea asociaţiei ResRo Interessenvertretung Restitution in Rumanien, cãrora preşedintele le-a permis sã intervinã în procedura scrisã (art. 36 § 2 din Convenţie şi art. 44 § 3 din Regulament).
4. La data de 8 iunie 2010 a avut loc o audiere publicã la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg (art. 59 § 3 din Regulament).
Au participat:
- pentru Guvern:
domnul R.-H. Radu, agent;
doamnele: I. Cambrea;
A.-M. Valica;
domnul D. Dumitrache, consilieri;
- pentru reclamante:
avocaţii: C.-L. Popescu;
C.-R. Popescu;
R-A. Niculescu-Gorpin;
M. Niculescu-Gorpin.
5. Curtea a ascultat declaraţiile domnului C.-L. Popescu şi ale doamnelor R.-A. Niculescu-Gorpin şi M. Niculescu-Gorpin, pentru reclamante, şi ale domnului R.-H. Radu, pentru Guvern. Reclamanta Ileana Iuliana Poenaru a fost, de asemenea, prezentã la audiere.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
6. Primele douã reclamante, doamnele Maria Atanasiu şi Ileana Iuliana Poenaru, s-au nãscut în anul 1912 şi, respectiv, 1937 şi locuiesc în Bucureşti. A treia reclamantã, doamna Ileana Florica Solon, s-a nãscut în anul 1935 şi locuieşte în Bucureşti.
A. Contextul general
7. Dupã instaurarea regimului comunist în România în anul 1947, statul a procedat la naţionalizarea pe scarã largã a imobilelor şi a terenurilor agricole.
8. Unul dintre decretele de naţionalizare aplicate în materie de imobile a fost <>Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, în baza cãruia au fost naţionalizate imobilele care aparţineau unor foşti industriaşi, mari proprietari de terenuri, bancheri şi mari comercianţi. Deşi acest decret nu se referea la imobilele muncitorilor, funcţionarilor, intelectualilor şi pensionarilor, numeroase imobile ce aparţineau acestor categorii sociale au fost, de asemenea, naţionalizate. În perioada 1949-1962, aproape toate terenurile agricole au fost transferate în patrimoniul cooperativelor agricole.
9. Dupã cãderea regimului comunist, statul a adoptat o serie de legi în scopul reparãrii atingerilor aduse drepturilor de proprietate de cãtre acest regim.
10. <>Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului şi <>Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au consacrat principiul restituirii imobilelor naţionalizate şi al despãgubirii în cazurile în care restituirea nu mai era posibilã. <>Legea nr. 112/1995 a instaurat plafonarea despãgubirii, însã <>Legea nr. 10/2001 a eliminat-o.
11. În ceea ce priveşte terenurile agricole, <>Legea fondului funciar nr. 18/1991, <>Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea <>Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi <>Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor <>Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale <>Legii nr. 169/1997 au majorat succesiv suprafaţa terenurilor susceptibile de a fi restituite. Ultima lege enumeratã a dat dreptul la despãgubire pentru terenurile a cãror restituire nu mai era posibilã.
12. <>Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietãţii şi justiţiei, precum şi unele mãsuri adiacente a unificat procedurile administrative pentru restituirea bunurilor vizate de legile menţionate mai sus.
13. Conform unei estimãri parţiale întocmite de Guvern, au fost înregistrate mai mult de douã milioane de cereri formulate în temeiul legilor de reparaţie, valoarea estimatã pentru finanţarea despãgubirilor prevãzute de aceste legi ridicându-se la 21 miliarde euro.
B. Circumstanţele particulare ale cererilor de faţã
1. Faptele referitoare la Cererea nr. 30.767/05 introdusã de doamnele Maria Atanasiu şi Ileana Iuliana Poenaru
14. În anul 1950, în baza <>Decretului nr. 92/1950, statul a naţionalizat mai multe imobile ce îi aparţineau domnului Atanasiu, soţul primei reclamante şi tatãl celei de-a doua reclamante. Printre aceste imobile figura unul situat la nr. 189 din Calea Dorobanţilor din Bucureşti.
a) Demersurile în vederea obţinerii restituirii imobilului situat în Calea Dorobanţilor
15. La data de 15 mai 1996, invocând prevederile <>Legii nr. 112/1995, domnul Atanasiu a solicitat comisiei locale însãrcinate cu aplicarea acestei legi sã îi restituie imobilul. Solicitarea sa a rãmas fãrã rãspuns. La data de 25 octombrie 1996, domnul Atanasiu a decedat, iar reclamantele au fost recunoscute ca singurele sale moştenitoare.
16. Prin contracte încheiate în temeiul <>Legii nr. 112/1995, societatea care administra imobilul le-a vândut chiriaşilor cele nouã apartamente situate în imobil.
17. Printr-o acţiune introdusã la data de 15 noiembrie 1999, reclamantele au cerut în faţa instanţelor interne restituirea imobilului. Ele invocau prevederile de drept comun privitoare la respectarea dreptului de proprietate şi susţineau cã naţionalizarea fusese ilegalã în ceea ce îl priveşte pe domnul Atanasiu. Ulterior, bazându-se pe o adresã a Primãriei Bucureşti, prin care se susţinea cã 3 dintre apartamente nu fuseserã vândute, reclamantele şi-au limitat cererea la aceastã parte a imobilului.
18. Printr-o sentinţã din data de 24 martie 2000, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea şi a dispus restituirea pãrţii menţionate mai sus a imobilului. Instanţa a apreciat cã imobilul fusese naţionalizat ilegal din moment ce domnul Atanasiu nu fãcea parte din categoriile sociale vizate de decretul de naţionalizare şi cã, prin urmare, statul nu se putea prevala de un titlu de proprietate valabil. În urma apelului şi apoi a recursului primãriei, aceastã sentinţã a fost confirmatã şi a rãmas definitivã.
19. Prin acţiuni în justiţie separate, reclamantele au solicitat restituirea celorlalte apartamente. În total, ele au obţinut 5 hotãrâri definitive, şi anume deciziile Curţii de Apel Bucureşti din data de 1 iunie 2001, 19 mai 2004, 1 mai 2005, 5 mai 2005 şi 30 octombrie 2007, care obligau cumpãrãtorii şi autoritãţile locale sã le restituie 7 apartamente. Pentru un alt apartament, ele beneficiazã de o hotãrâre, încã susceptibilã de apel, pronunţatã la data de 30 noiembrie 2009 de cãtre Tribunalul Bucureşti, prin care autoritãţile locale au fost obligate sã le plãteascã o despãgubire. Ultimul apartament din imobil face obiectul prezentei cereri. Fiecare dintre hotãrârile menţionate mai sus era întemeiatã pe constatarea ilegalitãţii naţionalizãrii imobilului.
b) Demersurile efectuate în temeiul dreptului comun în vederea restituirii apartamentului nr. 1
20. La data de 6 aprilie 2001, reclamantele au sesizat Tribunalul Bucureşti cu o acţiune în revendicare a apartamentului nr. 1 îndreptatã împotriva municipiului Bucureşti, a societãţii care administra imobilul şi a soţilor G., care cumpãraserã apartamentul. Ele au cerut şi anularea contractului de vânzare-cumpãrare încheiat la data de 19 decembrie 1996.
21. Printr-o sentinţã din data de 4 iunie 2002, instanţa a admis acţiunea, a constatat nulitatea vânzãrii şi a obligat pârâţii sã le restituie reclamantelor apartamentul. Instanţa a constatat cã naţionalizarea imobilului fusese ilegalã şi cã contractul de vânzare-cumpãrare nu era valabil.
22. Printr-o decizie din data de 14 noiembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelurile introduse de municipalitate şi de soţii G. Astfel, aceasta a respins acţiunea reclamantelor, apreciind cã naţionalizarea fusese legalã şi cã contractul de vânzare-cumpãrare era valabil în mãsura în care respectase condiţiile impuse de <>Legea nr. 112/1995. Reclamantele au formulat recurs.
23. Printr-o decizie irevocabilã din data de 11 martie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut recursul pentru analizã, însã a respins argumentele reclamantelor şi a declarat acţiunea lor inadmisibilã. Aceasta a considerat cã reclamantele introduseserã acţiunea dupã data intrãrii în vigoare a <>Legii nr. 10/2001 (paragrafele 25-27 de mai jos) şi cã, începând cu aceastã datã, ele nu mai puteau solicita restituirea apartamentului în litigiu decât în condiţiile şi conform procedurii stabilite prin <>Legea nr. 10/2001.
24. În ceea ce priveşte cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpãrare, Înalta Curte a confirmat motivarea curţii de apel, însã a statuat cã, din cauza respingerii capãtului de cerere principal referitor la restituirea apartamentului, acest capãt de cerere era şi el inadmisibil.
c) Demersurile efectuate în temeiul <>Legii nr. 10/2001 în vederea restituirii apartamentului nr. 1
25. La data de 9 august 2001, invocând prevederile <>Legii nr. 10/2001, reclamantele au solicitat Primãriei Bucureşti restituirea întregului imobil situat în Calea Dorobanţilor.
26. În lipsa unui rãspuns în termenul legal de 60 de zile, ele au introdus, la data de 26 iulie 2002, o acţiune împotriva primãriei. Printr-o decizie din data de 10 noiembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea şi a obligat primãria sã emitã o decizie privind cererea reclamantelor. În urma recursului introdus de primãrie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a înlãturat argumentul acesteia conform cãruia întârzierea se datora atitudinii reclamantelor, care omiseserã sã îşi completeze dosarul. Prin Decizia definitivã din data de 18 aprilie 2005, aceasta a confirmat obligarea primãriei şi a statuat cã împotriva reclamantelor nu putea fi reţinutã nicio culpã de naturã sã justifice aceastã întârziere.
27. Într-o adresã din data de 23 martie 2010 trimisã agentului guvernamental, primãria a menţionat cã analiza cererii era suspendatã în aşteptarea probelor lipsã.
2. Fapte referitoare la Cererea nr. 33.800/06 introdusã de doamna Ileana Florica Solon
28. În anul 1950, a fost naţionalizat un teren ce le aparţinea pãrinţilor reclamantei, situat în Craiova. Ulterior, o parte a terenului a fost amenajatã ca grãdinã botanicã şi alocatã Universitãţii din Craiova, instituţie publicã de învãţãmânt superior.
29. La data de 28 iunie 2001, întemeindu-se pe <>Legea nr. 10/2001, reclamanta a solicitat Universitãţii din Craiova sã fie despãgubitã pentru terenul naţionalizat. Ea a arãtat cã grãdina botanicã a Universitãţii din Craiova acoperea o suprafaţã de 1.950 m² din suprafaţa totalã de 2.140 m² din terenul în discuţie.
30. Prin Decizia nr. 600/A/2001 din 10 iulie 2001, Universitatea din Craiova a respins cererea reclamantei pe motivul cã bugetul sãu nu dispunea de fonduri care sã poatã fi alocate acestui tip de despãgubiri. Aceasta a trimis cererea reclamantei cãtre Prefectura Judeţului Dolj.
a) Acţiunea în justiţie introdusã de reclamantã
31. La data de 18 iulie 2001, reclamanta a chemat în judecatã Universitatea din Craiova şi a cerut sã fie despãgubitã pentru terenul în suprafaţã de 2.140 m², pe care îl evalua la 70 dolari americani (USD) pe metru pãtrat.
32. La cererea Universitãţii din Craiova, Tribunalul Dolj a dispus, prin Încheierea de şedinţã din data de 5 decembrie 2002, ca statul, reprezentat de Ministerul Finanţelor, sã fie, de asemenea, introdus în cauzã, în calitate de pârât.
33. Printr-o sentinţã din data de 13 februarie 2003, Tribunalul Dolj i-a respins pretenţiile reclamantei, ca premature în opinia sa, pe motivul cã partea interesatã ar fi trebuit sã aştepte ca prefectura sã statueze cu privire la cererea sa de despãgubire. Cu toate acestea, instanţa a apreciat cã reclamanta dovedise dreptul de proprietate al pãrinţilor sãi, precum şi naţionalizarea abuzivã.
34. Reclamanta a introdus apel împotriva acestei sentinţe.
35. La data de 21 noiembrie 2003, Curtea de Apel Craiova a admis apelul reclamantei, a infirmat sentinţa pronunţatã în primã instanţã şi a anulat Decizia nr. 600/A/2001. Aceasta s-a bazat pe o adresã din data de 13 noiembrie 2003 trimisã de Universitatea din Craiova cãtre Prefectura Judeţului Dolj, prin care prima se arãta de acord cu acordarea unei despãgubiri reclamantei. În dispozitivul hotãrârii sale, aceasta a evaluat despãgubirea datoratã reclamantei la 70 USD pe metru pãtrat, conform convenţiei încheiate de pãrţi în timpul procedurii. De asemenea, instanţa a menţionat în considerentele deciziei sale cã reclamanta urma sã beneficieze de aceastã reparaţie odatã ce va fi adoptatã legea specialã care va reglementa modalitãţile, cuantumul şi procedura de despãgubire.
36. Atât reclamanta, cât şi Universitatea din Craiova şi Ministerul Finanţelor au formulat recurs împotriva acestei hotãrâri pe motivul cã între pãrţi nu fusese încheiatã nicio convenţie. Reclamanta mai susţinea şi cã hotãrârea atacatã nu menţiona care dintre cele douã pãrţi pârâte - Universitatea din Craiova sau statul român - era debitoarea obligaţiei de platã.
37. Printr-o decizie irevocabilã din data de 30 martie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursurile şi a confirmat hotãrârea Curţii de Apel Craiova din 21 noiembrie 2003. Aceasta a considerat cã, în temeiul <>art. 24 din Legea nr. 10/2001, Universitatea din Craiova, care folosea terenul revendicat de reclamantã, avea obligaţia, în cazul în care restituirea terenului nu putea fi fãcutã, sã prezinte o ofertã de despãgubire care sã corespundã valorii imobilului şi sã îi comunice decizia sa Prefecturii Judeţului Dolj.
38. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai observat cã, în timpul procedurii, Universitatea din Craiova trimisese Adresa din data de 13 noiembrie 2003, prin care informase Prefectura Judeţului Dolj despre faptul cã era de acord cu acordarea unei despãgubiri în favoarea reclamantei, în cuantumul solicitat de aceasta din urmã. Instanţa a apreciat cã, prin conţinutul sãu, aceastã comunicare reprezenta o ofertã fãcutã conform <>art. 24 şi 36 din Legea nr. 10/2001, ofertã pe care, de altfel, reclamanta o acceptase. Conform Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, o astfel de ofertã din partea Universitãţii din Craiova însemna recunoaşterea de cãtre pârâtã a pretenţiilor reclamantei. Prin urmare, curtea de apel s-a limitat sã constate faptul cã Universitatea din Craiova luase, în cadrul procedurii, mãsuri pentru respectarea obligaţiilor sale decurgând din lege.
39. De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat cã nu fusese stabilitã nicio obligaţie concretã în sarcina statului român, parte la procedurã, acordarea efectivã a unei reparaţii în cuantumul stabilit urmând sã se facã potrivit procedurii speciale reglementate de <>Legea nr. 247/2005.
b) Urmãrile administrative ale procedurii judiciare
40. Printr-o decizie din data de 27 ianuarie 2006, Universitatea din Craiova a propus Prefecturii Judeţului Dolj sã îi acorde reclamantei, pentru terenul în suprafaţã de 2.140 m², despãgubirea stabilitã prin Decizia din data de 21 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Craiova. Decizia era întemeiatã pe <>Legea nr. 10/2001.
41. Fiind invitatã de cãtre Autoritatea Naţionalã pentru Restituirea Proprietãţilor (ANRP), printr-o adresã din data de 24 decembrie 2008, sã adopte o decizie întemeiatã pe <>Legea nr. 247/2005, Universitatea din Craiova a propus Prefecturii Judeţului Dolj, la data de 24 martie 2009, sã îi acorde reclamantei despãgubirea în discuţie. Ea a precizat cã dosarul urma sã fie transmis Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despãgubirilor (Comisia Centralã).
42. Comisia Centralã nu a informat reclamanta despre urmãrile acestei decizii. Pânã în prezent, pãrţii interesate nu i-a fost plãtitã nicio despãgubire.
43. La audierea din data de 8 iunie 2010, Guvernul a precizat cã cererea reclamantei urmeazã sã fie tratatã cu prioritate.
II. Dreptul şi practica pertinente
A. Rezumatul principalelor prevederi legislative referitoare la restituirea imobilelor naţionalizate înainte de 1989 sau, în lipsa restituirii, despãgubirea aferentã
44. Principalele prevederi legislative în materie au fost descrise în hotãrârile Brumãrescu împotriva României [MC], nr. 28.342/95, §§ 34-35, CEDO 1999-VII; Strãin şi alţii împotriva României, nr. 57.001/00, § 19, CEDO 2005-VII; Pãduraru împotriva României, nr. 63.252/00, §§ 23-53, CEDO 2005-XII (extrase); Viaşu împotriva României, nr. 75.951/01, §§ 30-49, 9 decembrie 2008; Faimblat împotriva României, nr. 23.066/02, §§ 16-17, 13 ianuarie 2009; Katz împotriva României, nr. 29.739/03, § 11, 20 ianuarie 2009; Tudor Tudor împotriva României, nr. 21.911/03, § 21, 24 martie 2009, şi Matieş împotriva României, nr. 13.202/03, §§ 13-17, 8 iunie 2010. Ele pot fi rezumate dupã cum urmeazã.
1. Cadrul general
45. <>Legea nr. 18/1991 le-a recunoscut foştilor proprietari şi moştenitorilor acestora dreptul la restituirea parţialã a terenurilor agricole. Cea mai importantã modificare a acestei legi a fost introdusã prin <>Legea nr. 1/2000 care a crescut suprafaţa de teren ce putea fi restituitã pânã la 50 de hectare de persoanã pentru terenurile arabile şi pânã la 100 de hectare de persoanã pentru pãşuni. În lipsa restituirii, beneficiarii aveau dreptul la despãgubire.
46. În ceea ce priveşte imobilele naţionalizate, în lipsa unei legislaţii speciale care sã defineascã regimul juridic al acestor bunuri, instanţele s-au considerat, într-o primã fazã, competente sã analizeze problema legalitãţii actelor de naţionalizare şi sã dispunã, în cazul în care constatã ilegalitatea lor, restituirea bunurilor în discuţie.
47. Intrarea în vigoare a <>Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, a permis vânzarea acestor imobile cãtre chiriaşi. Restituirea lor cãtre foştii proprietari sau cãtre moştenitorii acestora nu era posibilã decât dacã locuiau acolo în calitate de chiriaşi sau dacã aceste locuinţe erau libere. În lipsa restituirii, foştii proprietari puteau solicita o despãgubire care era plafonatã.
48. În ceea ce priveşte imobilele care aparţinuserã organizaţiilor minoritãţilor naţionale şi cultelor religioase, <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunitãţilor cetãţenilor aparţinând minoritãţilor naţionale din România şi <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România prevedeau restituirea lor sau, în caz contrar, acordarea unei reparaţii.
49. <>Legea nr. 10/2001 a consfinţit principiul restituirii imobilelor în discuţie. În cazul în care restituirea nu mai era posibilã, foştii proprietari sau moştenitorii lor puteau solicita o reparaţie neplafonatã.
50. Legea nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea <>Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prevede cã imobilele vândute în baza <>Legii nr. 112/1995 nu mai pot face obiectul unei restituiri, ci numai al altor mãsuri de reparaţie. Posibilitatea de a alege între acţiunea în revendicare şi procedura specialã de restituire prevãzutã de <>Legea nr. 10/2001 a fost eliminatã în favoarea acestei din urmã proceduri.
51. Pe lângã bunurile vizate de prevederile legislative menţionate mai sus, statul se obligã sã îi despãgubeascã pe foştii proprietari sau pe moştenitorii lor care au pierdut imobile, terenuri ori recolte abandonate pe anumite teritorii în urma modificãrilor graniţelor survenite înainte şi în timpul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial. Prevãzutã de legile nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetãţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicãrii Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, nr. 290/2003 privind acordarea de despãgubiri sau compensaţii cetãţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rãmase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stãrii de rãzboi şi a aplicãrii Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 şi nr. 393/2006 privind acordarea de compensaţii cetãţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în urma aplicãrii Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunãre şi la un schimb de comune între România şi Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, şi a Convenţiei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, relativã la regimul proprietãţilor situate în zona de frontierã, semnat la Belgrad la 5 iulie 1924 şi coordonatã de ANRP, procedura administrativã de despãgubire pentru aceste bunuri este diferitã de cea prevãzutã pentru bunurile imobile naţionalizate, iar fondurile necesare provin de la bugetul de stat.
2. Procedura prevãzutã de <>Legea nr. 247/2005 pentru stabilirea cuantumului despãgubirilor
52. <>Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile justiţiei şi proprietãţii, aflatã în prezent în vigoare, a modificat substanţial legile anterioare referitoare la despãgubiri, stabilind în mod special o procedurã administrativã unificatã pentru cererile referitoare la bunuri ce intrã sub incidenţa legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2000 şi a ordonanţelor de urgenţã ale Guvernului nr. 83/1999 şi nr. 94/2000.
53. Aceasta prevede cã, în lipsa restituirii, beneficiarii mãsurilor de reparaţie pot alege între compensarea creanţei lor prin bunuri şi servicii şi plata unei despãgubiri calculate conform "practicii şi standardelor interne şi internaţionale în materie de despãgubire pentru imobile şi case preluate abuziv de cãtre stat".
54. Rolul principal în punerea în aplicare a acestei legi a fost încredinţat celor douã structuri nou-înfiinţate: Comisia Centralã pentru Stabilirea Despãgubirilor (Comisia Centralã) şi Autoritatea Naţionalã pentru Restituirea Proprietãţilor (ANRP).
55. Au fost acordate noi termene pentru introducerea cererilor de restituire sau de despãgubire, şi anume 60 de zile pentru terenurile agricole şi 6 luni pentru bunurile imobile care au aparţinut cultelor religioase şi organizaţiilor minoritãţilor naţionale.
56. Deciziile autoritãţilor locale prin care se acordã sau se propune acordarea de despãgubiri trebuie sã facã obiectul unui control al legalitãţii din partea prefectului, care este însãrcinat apoi cu transmiterea lor cãtre Comisia Centralã.
57. Prevederile ce reglementeazã controlul legalitãţii au fost precizate prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 128/2008. Potrivit acestor prevederi, dacã prefectul considerã cã decizia primarului sau a celorlalte autoritãţi administrative locale este ilegalã, o poate contesta pe calea contenciosului administrativ în termen de un an de la data deciziei.
58. La primirea dosarului, Comisia Centralã trebuie sã verifice legalitatea refuzului de restituire a bunului imobil, apoi sã transmitã dosarul la "evaluatori agreaţi" pentru ca aceştia sã stabileascã cuantumul despãgubirii. Pe baza raportului de evaluare, Comisia Centralã elibereazã un "titlu de despãgubire" sau trimite dosarul la autoritãţile locale pentru reexaminare.
59. <>Legea nr. 247/2005 nu stabileşte nici termenele, nici ordinea în care Comisia Centralã trebuie sã examineze dosarele. La data de 28 februarie 2006, Comisia Centralã a hotãrât ca ordinea de analizare a dosarelor sã fie aleatorie. La data de 16 septembrie 2008, aceasta a revenit asupra hotãrârii sale şi a stabilit cã dosarele trebuie examinate în ordinea înregistrãrii lor.
3. Mecanismul introdus prin <>Legea nr. 247/2005 pentru plata despãgubirilor
60. În vederea plãţii despãgubirilor stabilite de Comisia Centralã, a fost înfiinţat un organism de plasament colectiv de valori mobiliare numit Fondul "Proprietatea". Majoritatea capitalului sãu este constituit din active ale statului în diferite întreprinderi.
61. <>Legea nr. 247/2005 stabilea cã, în termen de 30 de zile de la crearea sa, Fondul "Proprietatea" trebuie sã ia mãsurile necesare, în vederea cotãrii acţiunilor sale la bursã, pentru ca beneficiarii deciziilor de despãgubire emise în baza legilor de restituire sã îşi poatã vinde acţiunile şi sã încaseze preţul în orice moment.
62. Începând din luna iulie 2005, <>Legea nr. 247/2005 a fost modificatã de mai multe ori, atât în ceea ce priveşte funcţionarea şi finanţarea Fondului "Proprietatea", cât şi în ceea ce priveşte modalitãţile de calcul şi procedurile de acordare a despãgubirilor.
63. La data de 28 iunie 2007, Guvernul a adoptat <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despãgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, care a modificat organizarea şi funcţionarea Fondului "Proprietatea". Printre alte mãsuri, aceastã ordonanţã, confirmatã ulterior de <>Legea nr. 142/2010 privind aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despãgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, le acordã beneficiarilor de titluri la Fondul "Proprietatea" posibilitatea sã încaseze o parte din sumã în numerar.
64. Conform <>Hotãrârii Guvernului nr. 128/2008 privind modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a titlului VII "Regimul stabilirii şi plãţii despãgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din <>Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietãţii şi justiţiei, precum şi unele mãsuri adiacente, aprobate prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 1.095/2005 referitoare la punerea în aplicare a Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 81/2007, dupã emiterea "titlului de despãgubire" de cãtre Comisia Centralã, partea interesatã are posibilitatea sã aleagã între a primi o parte din sumã în numerar [în limita a 500.000 lei româneşti (RON)] şi restul în acţiuni şi a primi întreaga sumã în acţiuni. Aceastã alegere trebuie fãcutã la ANRP, care trebuie sã înlocuiascã "titlul de despãgubire" cu un "titlu de platã" corespunzãtor cuantumului sumei de platã în numerar şi un "titlu de conversie" corespunzãtor restului sumei ce va fi convertitã în acţiuni la Fondul "Proprietatea".
65. Aceastã alegere se poate face într-un termen de 3 ani de la data emiterii de cãtre Comisia Centralã a "titlului de despãgubire". Cererile de opţiune trebuie analizate în ordine cronologicã, însã nu s-a stabilit în mod expres niciun termen în acest sens.
66. Plata sumelor în numerar mai mici sau egale cu 250.000 RON trebuie efectuatã într-un termen de un an de la data emiterii titlului de platã şi într-un termen de 2 ani pentru sumele cuprinse între 250.000 şi 500.000 RON.
67. Prin <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea <>Legii nr. 221/2009 privind condamnãrile cu caracter politic şi mãsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicãrii unor dispoziţii din titlul VII al <>Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietãţii şi justiţiei, precum şi unele mãsuri adiacente, plata sumelor în numerar a fost suspendatã pentru o perioadã de 2 ani, pentru ca echilibrul bugetar sã poatã fi menţinut. În aceastã perioadã, "titlurile de despãgubire" nu pot fi convertite decât în acţiuni la Fondul "Proprietatea".
B. Rezumatul practicii judiciare interne pertinente
1. Poziţia Curţii Constituţionale
68. La cererea parlamentarilor, Curtea Constituţionalã a analizat, în cadrul controlului de constituţionalitate efectuat înaintea intrãrii lor în vigoare, conformitatea cu Constituţia a legilor nr. 112/1995, 1/2000, 10/2001 şi 247/2005. Prin deciziile pronunţate la datele de 19 iulie 1995, 27 decembrie 1999, 7 februarie 2001 şi 6 iulie 2005, ea a statuat cã aceste legi sunt conforme cu Constituţia, cu excepţia prevederilor <>Legii nr. 112/1995, care confirmau dreptul de proprietate al statului asupra imobilelor transferate în patrimoniul sãu fãrã titlu şi care condiţionau acordarea mãsurilor de reparaţie de aducerea dovezii cã solicitantul avea reşedinţa permanentã în România.
69. În cadrul controlului de constituţionalitate efectuat dupã intrarea lor în vigoare, Curtea Constituţionalã a fost chematã sã se pronunţe din nou asupra constituţionalitãţii unora dintre prevederile lor. Aceasta a respins majoritatea excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor interne şi a confirmat conformitatea acestor legi cu Constituţia.
70. Prin <>Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008, Curtea Constituţionalã a statuat cã toate persoanele care au introdus în termenul legal o cerere în temeiul <>Legii nr. 10/2001 puteau pretinde mãsuri de reparaţie şi, în mod special, restituirea bunurilor lor în cazul în care naţionalizarea a fost ilegalã.
2. Jurisprudenţa curţilor şi a tribunalelor interne, inclusiv cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
71. Dupã intrarea în vigoare a <>Legii nr. 112/1995, practica instanţelor interne a suferit din cauza lipsei unui cadru legislativ stabil. Jurisprudenţa a oferit mai multe interpretãri cu privire la noţiuni precum: "titlul de proprietate" al statului, "buna-credinţã" a cumpãrãtorului, "aparenţã în drept", precum şi la raporturile dintre acţiunea în revendicare şi procedurile de restituire prevãzute de legile speciale (a se vedea Pãduraru, menţionatã mai sus, § 96).
72. În ceea ce priveşte poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la competenţa instanţelor interne pentru a statua asupra cererilor de restituire a bunurilor naţionalizate, în lipsa unui rãspuns din partea autoritãţilor administrative la notificãrile adresate în temeiul <>Legii nr. 10/2001, Secţiile Unite, statuând asupra unui recurs în interesul legii, au hotãrât, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007, cã instanţele interne sunt competente sã statueze asupra fondului cererilor şi sã dispunã, dacã este cazul, restituirea bunurilor sau acordarea despãgubirilor prevãzute de lege.
73. Prin douã decizii, nr. LIII (53) din 4 iunie 2007 şi 33 din 9 iunie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 13 noiembrie 2007, respectiv nr. 108 din 23 februarie 2009, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, statuând tot cu privire la douã recursuri în interesul legii, au hotãrât cã, dupã intrarea în vigoare a <>Legii nr. 10/2001, acţiunile în revendicare ale bunurilor expropriate sau naţionalizate înainte de 1989, introduse în paralel cu procedura de restituire reglementatã prin <>Legea nr. 10/2001, sunt inadmisibile. Cu toate acestea, în mod excepţional, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat cã persoana care deţinea un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, putea introduce o acţiune în revendicare, cu condiţia ca aceasta sã nu aducã atingere drepturilor de proprietate dobândite de terţi de bunã-credinţã.
74. Prin <>Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 22 februarie 2008, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, statuând de asemenea asupra unui recurs în interesul <>legii, au apreciat cã procedura administrativã prevãzutã de Legea nr. 247/2005 nu se aplicã în cazul cererilor de restituire sau de despãgubire deja soluţionate de autoritãţile administrative locale în temeiul prevederilor <>Legii nr. 10/2001.
75. În ceea ce priveşte deciziile autoritãţilor administrative locale de admitere a unei cereri de restituire sau de despãgubire în temeiul <>Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat cã acestea au dat naştere la drepturi patrimoniale pentru persoana îndreptãţitã şi cã, prin urmare, ele nu puteau fi revocate sau anulate de autoritatea administrativã localã ori de Comisia Centralã (deciziile nr. 6.723 din 17 octombrie 2007 şi nr. 6.812 din 10 noiembrie 2008 ale Secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
76. În ceea ce priveşte cererile transmise Comisiei Centrale în temeiul <>Legii nr. 247/2005 şi care nu au fãcut obiectul unei hotãrâri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat cã instanţele nu se puteau substitui Comisiei Centrale pentru stabilirea despãgubirilor (deciziile nr. 4.894 din 27 aprilie 2009 şi nr. 5.392 din 11 mai 2009 ale Secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie). În schimb, aceasta a considerat cã, în ciuda lipsei unui termen legal impus Comisiei Centrale pentru adoptarea deciziei sale, aceasta din urmã are obligaţia de a se pronunţa asupra cererilor de restituire sau de despãgubire într-un "termen rezonabil", aşa cum este interpretat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (deciziile nr. 3.857 şi 3.870 din 4 noiembrie 2008 ale Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
C. Date statistice privind Fondul "Proprietatea" şi plata despãgubirilor
77. Statisticile comunicate de ANRP în luna mai 2010 şi furnizate de Guvern sunt urmãtoarele:
- în ceea ce priveşte <>Legea nr. 10/2001, la autoritãţile locale au fost înregistrate 202.782 de cereri. 119.022 de dosare au fost analizate şi în 56.000 din cazuri s-a propus acordarea unei despãgubiri;
- 46.701 de dosare constituite în temeiul <>Legii nr. 10/2001 şi 375 de dosare constituite în temeiul <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 83/1999 şi al <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 94/2000 au fost transmise Comisiei Centrale, care a eliberat 10.345 de "titluri de despãgubire". Celelalte dosare sunt în curs de soluţionare;
- în ceea ce priveşte legile nr. 18/1991 şi nr. 1/2000 referitoare la terenurile agricole, conform unei estimãri parţiale referitoare la 8 din cele 41 de judeţe, autoritãţilor locale le-au fost adresate aproape un milion şi jumãtate de cereri de restituire sau de despãgubire. 55.271 de dosare constituite în temeiul acestor legi au fost transmise Comisiei Centrale, care a reţinut 21.279 dintre ele şi a eliberat 10.915 "titluri de despãgubire". Celelalte dosare sunt în curs de examinare;
- în ceea ce priveşte cererile de restituire a terenurilor sau de despãgubire în temeiul <>Legii nr. 247/2005, peste 800.000 de cereri au fost înregistrate la autoritãţile locale, din care circa 172.000 au fost admise cu propunere de despãgubire;
- din totalul beneficiarilor de "titluri de despãgubire", 15.059 au ales sã primeascã o parte din sumã în numerar, pentru un cuantum total de circa 2 miliarde RON, adicã circa 400 milioane euro. 3.850 de persoane au primit plãţi pentru un total de circa 350 milioane RON, adicã circa 80 milioane euro.
78. Instituite în decembrie 2005, acţiunile la Fondul "Proprietatea" încã nu sunt cotate la bursã. Cu toate acestea, din anul 2007, Fondul "Proprietatea" plãteşte dividende acţionarilor sãi şi, din martie 2008, vânzarea acţiunilor fondului este permisã pe calea unor tranzacţii directe, controlate de autoritatea de reglementare bursierã. De exemplu, în luna mai 2010 au fost înregistrate 206 cesiuni.
79. Potrivit informaţiilor publicate la data de 4 iunie 2010 de Fondul "Proprietatea", Ministerul Finanţelor Publice este acţionarul majoritar, deţinând 56% din acţiunile fondului. În plus, 103 acţionari sunt persoane juridice care deţin, în total, 12% din acţiunile fondului, iar 3.622 de acţionari sunt persoane fizice care deţin, în total, 31,4% din acţiunile fondului.
80. Conform unei estimãri avansate de Guvern, suma necesarã pentru plata despãgubirilor prevãzute de legile referitoare la despãgubiri se ridicã la 21 miliarde euro.
D. Textele Consiliului Europei
81. În Rezoluţia sa Res(2004)3 privind hotãrârile care ridicã o problemã structuralã subsecventã, adoptatã la 12 mai 2004, Comitetul Miniştrilor a arãtat urmãtoarele:
"Comitetul Miniştrilor, în temeiul articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei (...)
invitã Curtea:
I. în mãsura posibilitãţilor, sã identifice în hotãrârile în care constatã o încãlcare a Convenţiei ceea ce, în opinia sa, ridicã o problemã structuralã subsecventã şi originea acestei probleme, în special atunci când ea este susceptibilã a da naştere unor numeroase cereri, astfel încât sã ajute statele sã gãseascã soluţia potrivitã şi Comitetul Miniştrilor sã supravegheze executarea hotãrârilor;
II. sã semnaleze în special orice hotãrâre care cuprinde indicaţii cu privire la existenţa unei probleme structurale şi la originea acestei probleme nu numai statului în cauzã şi Comitetului Miniştrilor, ci şi Adunãrii Parlamentare, secretarului general al Consiliului Europei şi comisarului pentru drepturile omului din cadrul Consiliului Europei, şi sã semnaleze într-un mod adecvat aceste hotãrâri în baza de date a Curţii."
82. Recomandarea Comitetului Miniştrilor Rec(2004)6 privind îmbunãtãţirea cãilor de recurs interne, adoptatã la data de 12 mai 2004, are urmãtorul conţinut:
"Comitetul Miniştrilor, în temeiul articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei (...)
recomandã statelor membre, luând în considerare exemplele de bune practici menţionate în anexã:
I. sã se asigure, printr-o observare constantã, în lumina jurisprudenţei Curţii, cã existã recursuri interne pentru orice persoanã care invocã într-un mod justificabil o încãlcare a Convenţiei şi cã aceste recursuri sunt efective, în mãsura în care ele pot conduce la o decizie pe fondul plângerii şi la un remediu adecvat al oricãrei încãlcãri constatate;
II. sã reanalizeze, în urma hotãrârilor Curţii care constatã deficienţe structurale sau generale în dreptul sau practica statului, caracterul efectiv al recursurilor interne existente şi, dacã este cazul, sã creeze recursuri efective, pentru a evita aducerea în faţa Curţii a cauzelor repetitive;
III. sã acorde o atenţie deosebitã, în cadrul punctelor I şi II de mai sus, existenţei recursurilor efective în cazul unei afirmaţii justificabile privind durata excesivã a procedurilor jurisdicţionale (...)."
83. Partea relevantã din anexa la Recomandarea Comitetului Miniştrilor Rec(2004)6 prevede urmãtoarele:
"(...) 13. Dupã ce o hotãrâre a Curţii care relevã deficienţe structurale sau generale în dreptul sau în practica statului ("hotãrâre-pilot") a fost adoptatã, iar un numãr mare de cereri privitoare la aceeaşi problemã ("cauze repetitive") sunt pe rol sau susceptibile de a fi introduse la Curte, statul pârât trebuie sã se asigure cã potenţialii reclamanţi dispun de un recurs efectiv care sã le permitã sã se adreseze unei autoritãţi naţionale competente, recurs care ar putea fi, în egalã mãsurã, utilizat de reclamanţii actuali. Un astfel de recurs rapid şi eficient le-ar permite sã obţinã deja o reparaţie la nivel intern, în conformitate cu principiul subsidiaritãţii sistemului Convenţiei.
14. Introducerea unui astfel de recurs intern ar putea contribui, de asemenea, în mod semnificativ, la reducerea volumului de muncã al Curţii. Deşi executarea rapidã a hotãrârii-pilot rãmâne esenţialã pentru soluţionarea problemei structurale şi prevenirea în acest fel a cererilor viitoare privind aceeaşi problemã, poate exista o categorie de persoane care au fost deja afectate de aceastã problemã înainte de rezolvarea sa. Pentru aceste persoane, existenţa unui recurs menit sã garanteze o reparaţie la nivel intern ar permite Curţii sã le invite sã utilizeze noul recurs şi, dacã este cazul, sã declare inadmisibile cererile lor.
15. Pot exista mai multe opţiuni pentru a atinge acest obiectiv, în funcţie, printre altele, de natura problemei structurale în discuţie şi dupã cum persoana afectatã de aceastã problemã a introdus sau nu o cerere la Curte.
16. În special, în urma unei hotãrâri-pilot care a relevat o problemã structuralã specificã, ar putea fi, de exemplu, adoptatã o abordare ad hoc, prin care statul vizat sã examineze oportunitatea introducerii unui recurs specific sau a extinderii unui recurs existent pe cale legislativã sau jurisprudenţialã.
17. În cadrul acestei examinãri de la caz la caz, statele ar putea prevedea, dacã acest lucru se dovedeşte oportun, posibilitatea redeschiderii procedurilor similare celor dintr-o cauzã-"pilot" care a stabilit o încãlcare a Convenţiei, pentru a degreva Curtea de aceste cauze şi, dacã este cazul, pentru a pune la dispoziţia persoanei vizate un remediu mai rapid. Criteriile enumerate în Recomandarea Rec(2000)2 a Comitetului Miniştrilor pot servi drept sursã de inspiraţie în acest sens.
18. În cazul în care astfel de recursuri specifice au fost create ca urmare a unei hotãrâri-pilot, guvernele ar trebui sã informeze rapid Curtea, pentru ca aceasta sã le poatã lua în considerare în examinarea cauzelor repetitive.
19. Cu toate acestea, nu va fi necesar sau adecvat sã se creeze recursuri noi pentru orice cauzã în care o hotãrâre a Curţii a identificat o problemã structuralã sau sã se acorde acestora un anumit efect retroactiv. În anumite cazuri, poate fi preferabil sã se lase Curţii sarcina de a examina aceste cauze, în special pentru a evita obligarea reclamantului sã suporte sarcina suplimentarã a epuizãrii din nou a recursurilor interne care, în plus, nu ar fi înfiinţate decât dupã adoptarea modificãrilor legislative (...)."
84. La data de 2 martie 2010, cu ocazia celei de-a 1.078-a reuniune, delegaţii miniştrilor care supravegheazã executarea hotãrârilor Curţii au reamintit cu privire la cauzele Strãin, Viaşu şi cu privire la peste o sutã de alte cauze româneşti de acest tip cã aspectele pe care acestea le ridicã se referã la o problemã sistemicã importantã, legatã în special de lipsa restituirii sau a despãgubirii pentru bunurile naţionalizate, apoi revândute de stat unor terţi. Aceştia au luat act de un plan de acţiune prezentat la data de 25 februarie 2010 de cãtre autoritãţile române, pe care le-au invitat sã prezinte un calendar estimativ pentru adoptarea mãsurilor luate în considerare.
E. Drept comparat în materie de restituire sau de despãgubire pentru bunurile naţionalizate înainte de 1989 în Europa Centralã şi de Est
85. În anii de dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, regimurile comuniste din numeroase ţãri din Europa Centralã şi de Est au naţionalizat şi expropriat masiv imobilele, precum şi structurile industriale, bancare, comerciale şi, cu excepţia Poloniei, pe cele agricole.
86. La începutul anilor 1990, au fost adoptate mãsuri de restituire în multe dintre aceste ţãri, ale cãror situaţii politice şi juridice erau diferite. Modalitãţile şi întinderea restituirilor difereau de la o ţarã la alta şi s-a observat o mare diversitate în formele de despãgubire stabilite de state.
87. Anumite state nu au adoptat mãsuri legislative cu privire la restituirea sau despãgubirea pentru bunurile naţionalizate ori confiscate (Azerbaidjan, Bosnia-Herţegovina şi Georgia).
88. Legislaţia polonezã nu prevede restituirea sau despãgubirea generalã pentru bunurile confiscate ori naţionalizate. Singura excepţie se referã la regiunea Bugului şi se limiteazã la a prevedea un drept la despãgubire. Acest drept se poate concretiza, la alegerea creditorului: prin deducerea valorii indexate a bunurilor abandonate din preţul bunurilor publice achiziţionate prin intermediul unei proceduri de licitaţie sau prin plata unei despãgubiri pecuniare ce provine din fondul de despãgubire. Cuantumul indemnizaţiei ce i se poate plãti creditorului este plafonat prin lege la 20% din valoarea actualã a bunurilor pierdute în regiunea Bug.
89. Legislaţia ungarã privitoare la despãgubirea parţialã a daunelor cauzate de stat bunurilor cetãţenilor prevede o despãgubire sub forma unei sume de bani sau a unor cupoane de despãgubire. Legea stabileşte şi un plafon.
90. Majoritatea ţãrilor în cauzã limiteazã dreptul la restituire sau la despãgubire la anumite categorii de bunuri ori de persoane. Anumite state fixeazã în legislaţia lor termene, uneori foarte scurte, pentru prezentarea cererilor.
91. Anumite ţãri (Albania, Bulgaria, Fosta Republicã Iugoslavã a Macedoniei şi Lituania) prevãd diverse forme de restituire şi/sau de despãgubire prin legile numite "de restituire". Altele au inclus problema restituirii bunurilor în legi de reabilitare (Germania, Moldova, Republica Cehã, Rusia, Slovacia şi Ucraina). În fine, problema este tratatã şi în legile proprietãţii (Germania, Bulgaria, Estonia, Republica Cehã şi Slovenia).
92. În toate cazurile, restituirea nu este un drept absolut şi poate fi supusã unor condiţii sau limitãri numeroase. Acelaşi lucru este valabil şi pentru dreptul la o despãgubire.
1. Condiţiile ratione personae
93. Restituirea bunurilor confiscate ori naţionalizate sau despãgubirea poate sã îi priveascã fie pe foştii proprietari, fie pe succesorii acestora (moştenitori legali în Albania). Anumite legislaţii, precum cele din Estonia, Lituania, Moldova, Republica Cehã, Slovacia şi Slovenia, le impun solicitanţilor condiţia sã fi avut calitatea de cetãţean în momentul confiscãrii sau sã aibã calitatea de cetãţean în momentul formulãrii cererii de restituire, iar uneori chiar ambele condiţii. În plus, dreptul Slovaciei şi al Estoniei impunea condiţia ca solicitantul sã fi avut reşedinţa permanentã în ţara respectivã în momentul intrãrii în vigoare a legii şi în momentul formulãrii cererii de restituire sau de despãgubire. Pentru sistemele care prevãd procedura de reabilitare, numai persoanele reabilitate conform legii pot solicita restituirea bunurilor lor. Aşa se întâmplã în Germania, Moldova, Republica Cehã, Rusia, Slovacia şi Ucraina, ţãri în care dreptul la restituire sau la despãgubire decurge, integral ori parţial, din reabilitarea victimelor represiunii politice.
2. Categoriile de bunuri excluse de la restituire
94. Anumite legislaţii exclud de la restituire sau de la despãgubire mai multe categorii de bunuri.
95. În anumite state sunt excluse terenurile şi clãdirile al cãror aspect a fost modificat (Germania), în altele, bunurile care şi-au pierdut aspectul iniţial (Estonia) sau bunurile care au dispãrut ori care au fost distruse, precum şi bunurile care au fost privatizate (Moldova, Rusia şi Ucraina).
96. De altfel, în Estonia, bunurile militare, bunurile culturale sau sociale ori obiectele aflate sub protecţia statului, precum şi clãdirile administrative ale autoritãţilor de stat sau locale nu pot fi restituite. Conform legislaţiei din Moldova, terenurile, pãdurile, plantaţiile plurianuale sau bunurile care au fost confiscate din motive fãrã nicio legãturã cu represiunea politicã sunt, de asemenea, excluse de la restituire.
97. În Rusia şi în Ucraina, bunurile care au fost naţionalizate conform legislaţiei în vigoare la data respectivã sunt excluse de la restituire sau de la despãgubire.
98. În Lituania, restituirea este posibilã numai pentru imobilele cu destinaţia de locuinţã. În Serbia, legea nu prevede decât restituirea parţialã a terenurilor agricole. În fine, în Republica Cehã şi în Bulgaria, legile de restituire specificã bunurile cãrora li se aplicã.
3. Limitãrile temporale
99. Anumite legislaţii impun limitãri temporale pentru introducerea unei cereri de restituire sau de despãgubire. Este cazul Albaniei şi al Estoniei (în care foştii proprietari au beneficiat de mai puţin de un an pentru a-şi depune cererea), al Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, al Republicii Cehe şi al Slovaciei (un an de la data intrãrii în vigoare a legii privind reabilitarea).
100. Alte legislaţii limiteazã restituirea sau despãgubirea la bunurile naţionalizate sau confiscate într-o anumitã perioadã. De exemplu, legislaţia germanã limiteazã despãgubirea la bunurile naţionalizate dupã anul 1949, însã prevede o despãgubire pentru bunurile naţionalizate în perioada 1945-1949 în zona de ocupaţie sovieticã.
4. Formele de despãgubire şi limitãrile lor
101. Mai multe ţãri au ales o despãgubire sub forma unui bun echivalent, de aceeaşi naturã cu bunul naţionalizat sau confiscat (Albania, Germania, Bulgaria, Fosta Republicã Iugoslavã a Macedoniei şi Muntenegru).
102. Atunci când schimbul este imposibil, legislaţiile prevãd posibilitatea de a oferi un bun de altã naturã, o sumã de bani, bonuri de compensare (Bulgaria şi Ungaria), titluri sau obligaţiuni de stat (Fosta Republicã Iugoslavã a Macedoniei, Slovenia) sau pãrţi sociale într-o întreprindere publicã (Albania şi Bulgaria).
103. Calcularea cuantumului despãgubirii plãtite se bazeazã în principal pe valoarea de piaţã a bunului la momentul deciziei de restituire sau de despãgubire (Albania, Lituania, Moldova, Muntenegru, Polonia şi Serbia) ori la momentul confiscãrii (Fosta Republicã Iugoslavã a Macedoniei) sau pe suma stabilitã printr-o lege.
104. Anumite ţãri adaugã alte considerente la cel al preţului pieţei. Dacã despãgubirea constã în pãrţi sociale, cuantumul este egal cu valoarea bunului la momentul deciziei sau cu valoarea bunului public privatizat (Albania).
105. În stabilirea cuantumului despãgubirii pot interveni şi alţi factori. De exemplu, în Germania se ţine cont de valoarea bunului înainte de expropriere, ce va fi înmulţitã cu un coeficient prevãzut de lege.
106. Anumite legislaţii stabilesc plafoane pentru despãgubire (Germania, Rusia, Ucraina) sau plãţi eşalonate (Moldova).
5. Autoritãţile competente sã decidã cu privire la restituire sau la despãgubire
107. Autoritãţile însãrcinate sã statueze cu privire la restituire sau la despãgubire pot fi de naturã judiciarã sau de naturã administrativã. Printre cele mai frecvente se numãrã comisii speciale de restituire şi de despãgubire (Albania, Bulgaria, Moldova, Muntenegru), organe administrative (Lituania), ministerul de finanţe sau ministerul justiţiei şi chiar instanţe (Republica Cehã). În toate statele, deciziile organelor administrative pot fi contestate în faţa instanţelor administrative sau civile.
ÎN DREPT
I. Asupra conexãrii cererilor
108. Curtea considerã în primul rând cã, în interesul unei bune administrãri a justiţiei, aplicând art. 42 § 1 din regulamentul sãu, se impune conexarea cererilor înregistrate sub nr. 30.767/05 şi 33.800/06, deoarece faptele ce stau la originea celor douã cauze prezintã similitudini. Cadrul legislativ şi practicile administrative fiind similare, Curtea apreciazã cã prin conexarea celor douã cereri s-ar permite o mai bunã analizã a lor.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 § 1 din Convenţie
109. Primele douã reclamante, doamnele Atanasiu şi Poenaru, pretind cã respingerea acţiunii lor în revendicarea apartamentului nr. 1 şi în anularea contractului de vânzarecumpãrare a acestuia le-a încãlcat dreptul de acces la o instanţã. Cea de-a treia reclamantã, doamna Solon, susţine cã durata procedurii de restituire a fost excesivã. Toate trei invocã art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanţã (...) care va hotãrî (...) asupra contestaţiilor cu privire la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil (...)."
110. Curtea observã încã de la început cã principalul capãt de cerere al doamnei Solon se referã la lipsa de eficienţã a mecanismului de despãgubire, care ar fi contribuit şi mai mult la prelungirea procedurii de despãgubire. Problema duratei procedurii fiind subsecventã celei a eficienţei mecanismului de despãgubire, Curtea se va apleca asupra acestui capãt de cerere din perspectiva dreptului la respectarea bunurilor (paragrafele 150-194 de mai jos).
A. Asupra admisibilitãţii
111. Curtea constatã cã acest capãt de cerere, pe care doamnele Atanasiu şi Poenaru îl întemeiazã pe art. 6 § 1 din Convenţie şi care se referã la pretinsa lipsã de acces la o instanţã, nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Curtea constatã cã acesta nu prezintã niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele pãrţilor
a) Reclamantele
112. Doamnele Atanasiu şi Poenaru considerã cã prin refuzul de a le analiza acţiunea în revendicare a apartamentului în litigiu pe motivul cã ar fi trebuit sã urmeze în prealabil procedura administrativã prevãzutã în acest scop de <>Legea nr. 10/2001, instanţele interne le-au încãlcat dreptul de acces la o instanţã. Ele adaugã cã, pentru a obţine restituirea apartamentului, au utilizat toate cãile de recurs oferite de dreptul intern, şi anume acţiunea în revendicare şi procedurile administrative reglementate prin legile nr. 112/1995 şi nr. 10/2001, fãrã a obţine vreodatã o hotãrâre pe fond.
b) Guvernul
113. Guvernul susţine cã respingerea acţiunii doamnelor Atanasiu şi Poenaru nu a adus atingere dreptului de acces al pãrţilor interesate la o instanţã, ci cã a fost motivatã de preocuparea instanţelor interne pentru pãstrarea coerenţei procedurilor de restituire reglementate prin <>Legea nr. 10/2001. Acesta considerã cã, în orice caz, reclamantele puteau sã se bucure pe deplin de dreptul de acces la o instanţã în cadrul cãilor de atac puse la dispoziţia lor prin <>Legea nr. 10/2001.
2. Aprecierea Curţii
114. Curtea reaminteşte cã art. 6 § 1 din Convenţie garanteazã oricãrei persoane dreptul ca o instanţã sã se pronunţe asupra oricãrei contestaţii referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Articolul consfinţeşte astfel "dreptul la o instanţã", cu privire la care dreptul de acces, şi anume dreptul de a sesiza instanţa în materie civilã, nu constituie decât unul dintre aspecte.
115. Dreptul de acces la instanţe, recunoscut de art. 6 § 1 din Convenţie, nu este absolut: el se preteazã la limitãri admise implicit deoarece, prin însãşi natura sa, impune o reglementare de cãtre stat. Statele contractante se bucurã, în materie, de o anumitã marjã de apreciere. Cu toate acestea, Curţii îi revine obligaţia de a statua în ultimã instanţã cu privire la respectarea cerinţelor Convenţiei; ea trebuie sã se convingã cã limitãrile implementate nu restrâng accesul oferit individului într-un asemenea mod sau într-o asemenea mãsurã încât dreptul sã fie încãlcat în însãşi substanţa lui. În plus, o astfel de limitare nu este conformã cu art. 6 § 1 decât dacã urmãreşte un scop legitim şi dacã existã un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmãrit.
116. În aceastã privinţã, trebuie reamintit faptul cã scopul Convenţiei este sã protejeze nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective. Remarca este valabilã în special pentru dreptul de acces la instanţe, avându-se în vedere locul eminent pe care îl ocupã dreptul la un proces echitabil într-o societate democraticã (Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, §§ 43-45, CEDO 2001-VIII).
117. În ceea ce le priveşte pe doamnele Atanasiu şi Poenaru, Curtea constatã cã ele au formulat un recurs întemeiat pe prevederile <>Legii nr. 10/2001, însã decizia rãmasã definitivã din data de 18 aprilie 2005 prin care primãria era obligatã sã le rãspundã nu a fost niciodatã executatã, deşi cererea lor data din 2001. Prin urmare, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului constând în afirmaţia cã reclamantele au putut sã beneficieze pe deplin de dreptul de acces la o instanţã în cadrul cãilor de recurs prevãzute de legile speciale de reparaţie.
118. În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare întemeiatã pe prevederile civile de drept comun, Curtea apreciazã cã respingerea sa motivatã de necesitatea de a asigura aplicarea coerentã a legilor de reparaţie nu relevã, în sine, o problemã din perspectiva dreptului de acces la o instanţã garantat de <>art. 6 § 1 din Convenţie, cu condiţia ca procedura prevãzutã de Legea nr. 10/2001 sã fie privitã ca o cale de drept efectivã (Faimblat, menţionatã mai sus, § 33).
119. Or, din practica naţionalã reiese cã, la data evenimentelor, autoritãţile competente îşi încãlcau în mod repetat obligaţia ce le revenea de a rãspunde la cererile de restituire sau de despãgubire în termenul legal de 60 de zile. Problema sistemicã ce a împiedicat funcţionarea procedurii instituite prin <>Legea nr. 10/2001 le-a pus pe persoanele interesate în imposibilitatea de a supune deciziile administrative controlului jurisdicţional prevãzut de lege.
120. În ceea ce priveşte posibilitatea de a sancţiona întârzierea autoritãţilor administrative în analizarea cererilor, Curtea observã cã, prin decizia din data de 19 martie 2007, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au hotãrât ca, în lipsa unui rãspuns din partea autoritãţilor administrative în termenul legal, instanţele sã fie abilitate sã statueze în locul lor asupra fondului cererilor şi sã dispunã, dacã este cazul, restituirea bunurilor. Acest recurs a devenit efectiv la data de 12 noiembrie 2007, la data publicãrii sale în Monitorul Oficial (Faimblat, menţionatã mai sus, § 42).
121. În lumina considerentelor de mai sus, Curtea concluzioneazã cã, înainte ca recursul introdus prin decizia din 19 martie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sã devinã efectiv, doamnele Atanasiu şi Poenaru s-au aflat în imposibilitatea de a solicita în faţa instanţelor interne restituirea apartamentului în litigiu.
122. Curtea admite cã, în contextul complex şi sensibil din punct de vedere social, însoţit de consecinţele economice serioase ale tranziţiei României cãtre un regim democratic şi ale reparaţiei nedreptãţilor trecutului, este posibil ca implementarea cadrului legislativ sã fi întâmpinat dificultãţi şi sã fi înregistrat întârzieri (a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 162, CEDO 2004-V).
123. Cu toate acestea, lipsa de rãspuns al autoritãţilor administrative la cererile de restituire introduse în temeiul legilor nr. 112/1995 şi nr. 10/2001, la care se adaugã lipsa, în perioada menţionatã mai sus, a unei cãi de atac, le-a fãcut pe doamnele Atanasiu şi Poenaru sã sufere o sarcinã disproporţionatã, aducând astfel atingere substanţei înseşi a dreptului lor de acces la o instanţã.
124. Rezultã cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce le priveşte pe doamnele Atanasiu şi Poenaru.
III. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
125. Reclamantele considerã cã imposibilitatea în care se aflã de a obţine restituirea bunurilor lor imobile naţionalizate sau de a fi despãgubite constituie o încãlcare a dreptului la respectarea bunurilor, astfel cum este acesta recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra excepţiei preliminare întemeiate pe incompatibilitatea ratione materiae cu prevederile Convenţiei a capãtului de cerere formulat de doamnele Atanasiu şi Poenaru 1. Argumentele pãrţilor a) Guvernul 126. Guvernul susţine cã doamnele Atanasiu şi Poenaru nu deţin un "bun" în sensul definit de jurisprudenţa Curţii.
127. În ceea ce priveşte dreptul de a obţine restituirea imobilelor naţionalizate sau de a fi despãgubite în temeiul legislaţiei interne, Guvernul subliniazã cã legile de reparaţie nu au restabilit în mod automat dreptul de proprietate al foştilor proprietari asupra imobilelor naţionalizate.
128. Acesta susţine cã nici constatarea ilegalitãţii naţionalizãrii unui imobil, nici depunerea unei cereri de restituire sau de despãgubire nu sunt suficiente pentru a constata existenţa unei creanţe care sã atragã dupã sine protecţia oferitã prin art. 1 din Protocolul nr. 1. În acest sens, Guvernul aratã cã dreptul de a fi despãgubit este condiţionat de respectarea cerinţelor procedurale şi materiale enunţate de legile de reparaţie şi, în mod special, de <>Legea nr. 10/2001.
129. Or, în opinia Guvernului, analiza conformitãţii cererilor cu exigenţele menţionate mai sus este atributul exclusiv al autoritãţilor administrative şi jurisdicţionale competente. Mai exact, Guvernul considerã cã recunoaşterea unei creanţe irevocabile şi suficient de bine stabilite în dreptul intern nu are loc decât în urma controlului de legalitate exercitat de prefect asupra deciziilor autoritãţilor locale care au analizat în primã instanţã cererile de reparaţie introduse în baza <>Legii nr. 10/2001.
130. Arãtând cã autoritãţile administrative sau instanţele interne nu le-au recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în niciun moment un drept la restituirea apartamentului în litigiu sau la o despãgubire, Guvernul concluzioneazã cã aceste reclamante nu erau nici titularele unui bun, nici ale unei creanţe faţã de stat în baza cãreia sã poatã pretinde cã au cel puţin o "speranţã legitimã" de a obţine beneficiul efectiv al unui bun.
b) Reclamantele
131. Doamnele Atanasiu şi Poenaru se opun argumentului Guvernului.
132. Ele considerã cã, în circumstanţele specifice ale legislaţiei române referitoare la restituirea imobilelor naţionalizate, existenţa unui "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, rezultã din întrunirea a trei condiţii: intrarea în vigoare a <>Legii nr. 10/2001, voinţa persoanei interesate de a beneficia de ea, exprimatã prin depunerea unei cereri administrative, şi lipsa unui rãspuns din partea autoritãţii administrative în termenul legal.
133. În ceea ce priveşte situaţia lor specialã, doamnele Atanasiu şi Poenaru reamintesc faptul cã numeroase hotãrâri definitive au constatat ilegalitatea naţionalizãrii întregului imobil şi au dispus restituirea celorlalte apartamente. Prin urmare, ele considerã cã recunoaşterea ilegalitãţii naţionalizãrii este valabilã şi pentru apartamentul nr. 1. Ele susţin cã în prezent dispun de un bun actual sau, cel puţin, de o "speranţã legitimã" de a obţine restituirea lui sau o despãgubire.
2. Aprecierea Curţii
a) Principii ce decurg din jurisprudenţa Curţii
134. Curtea reaminteşte cã un reclamant nu poate pretinde o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în mãsura în care hotãrârile pe care le criticã se referã la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cãrora un reclamant poate pretinde cã are cel puţin o "speranţã legitimã" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, § 69, CEDO 2002-VII).
135. Curtea reaminteşte, de asemenea, cã art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul cã ar impune statelor contractante o obligaţie generalã de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte sã ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, § 34, 4 martie 2003).
136. În schimb, atunci când un stat contractant, dupã ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptã o legislaţie care prevede restituirea totalã sau parţialã a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera cã acea legislaţie genereazã un nou drept de proprietate apãrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX).
137. Dacã interesul patrimonial în cauzã este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat o "valoare patrimonialã" decât dacã are o bazã suficientã în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudenţã bine stabilitã a instanţelor (Kopeck², menţionatã mai sus, § 52).
b) Aplicarea principiilor menţionate mai sus
138. Curtea constatã cã pãrţile au puncte de vedere divergente în ceea ce priveşte interpretarea prevederilor legilor de reparaţie şi, în mod special, în ceea ce priveşte momentul de la care persoana care s-a prevalat de aceste legi devine titularul unui drept la restituirea bunului sau la despãgubire.
139. Curtea nu considerã necesar sã soluţioneze aceastã controversã, care ţine de teoria şi de practica internã.
140. Astfel, Curţii îi este suficient sã constate, ţinând cont de sensul autonom al noţiunii "bunuri" şi de criteriile reţinute în jurisprudenţa Curţii, cã existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricãrui dubiu dacã, printr-o hotãrâre definitivã şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacã în dispozitivul hotãrârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotãrâri constituie o ingerinţã în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frazã a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Pãduraru, menţionatã mai sus, §§ 65 şi 75).
141. Curtea constatã cã, de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a <>Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie sã conducã fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despãgubiri.
142. Prin urmare, Curtea apreciazã cã transformarea într-o "valoare patrimonialã", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultã din simpla constatare a ilegalitãţii naţionalizãrii este condiţionatã de întrunirea de cãtre partea interesatã a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevãzute de legile de reparaţie şi de epuizarea cãilor de atac prevãzute de aceste legi.
143. În speţã, Curtea observã cã nicio instanţã sau autoritate administrativã internã nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotãrârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deşi toate constatã cã naţionalizarea întregului imobil a fost ilegalã, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.
144. Rezultã cã acest apartament nu reprezintã un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.
145. Totuşi, dacã constatarea judiciarã a naţionalizãrii abuzive a imobilului nu atrage dupã sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observã cã ea dã dreptul la o despãgubire din moment ce din hotãrârile instanţelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese cã condiţiile legale impuse pentru a beneficia de mãsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegalã a bunului şi dovada calitãţii de moştenitor a fostului proprietar, erau întrunite. Curtea acordã importanţã şi faptului cã Primãria Bucureşti refuzã încã sã se conformeze deciziei irevocabile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 18 aprilie 2005, fãrã a oferi o justificare valabilã.
146. Prin urmare, trebuie concluzionat cã, în ciuda faptului cã primãria nu a emis pânã în prezent o decizie, reclamantele sunt cel puţin beneficiarele unui drept de a fi despãgubite. Având în vedere hotãrârile judecãtoreşti interne, care reprezintã, în sensul hotãrârilor anterioare ale Curţii, "o jurisprudenţã bine stabilitã a instanţelor", aceastã creanţã constituie un "interes patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul intern şi care ţine de noţiunea "bun" la care se referã art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecky, menţionatã mai sus, § 52).
147. Rezultã cã excepţia Guvernului nu poate fi reţinutã.
148. În fine, Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, aceasta constatã cã nu prezintã niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra admisibilitãţii capãtului de cerere formulat de doamna Solon
149. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altã parte, aceasta constatã cã nu prezintã niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
C. Asupra fondului
1. Argumentele pãrţilor
a) Guvernul
150. Guvernul aratã cã reclamantele au utilizat posibilitatea de a se adresa autoritãţilor administrative pentru a li se acorda o despãgubire în temeiul <>Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificatã prin <>Legea nr. 247/2005.
151. În opinia Guvernului, mecanismul implementat de aceastã din urmã lege şi care se referã la înfiinţarea Fondului "Proprietatea" este de naturã sã le ofere persoanelor îndreptãţite despãgubiri în cuantum egal cu valoarea de piaţã a bunurilor. Conform ultimelor modificãri ale <>Legii nr. 247/2005, o parte a despãgubirii ar putea fi plãtitã în numerar dacã creanţa nu depãşeşte 500.000 RON. Guvernul argumenteazã cã o anumitã întârziere la platã este inevitabilã, datã fiind complexitatea procesului de despãgubire.
152. În ceea ce priveşte progresele fãcute pentru ca Fondul "Proprietatea" sã devinã funcţional, Guvernul aratã, în observaţiile sale scrise din data de 24 aprilie 2009, cã procedura de evaluare a activelor fondului aproape cã a ajuns la final, la fel ca şi procedura de selecţie a administratorului fondului.
153. În observaţiile sale prezentate în cadrul audierii, Guvernul aratã cã, din anul 2007, Fondul "Proprietatea" plãteşte dividende acţionarilor sãi. De altfel, la data de 9 septembrie 2010, Guvernul a precizat cã acţionarii Fondului "Proprietatea" au hotãrât repartizarea dividendelor pentru perioada 2008/2009 şi cã administratorul fondului a fost mandatat sã facã demersurile necesare în vederea cotãrii acţiunilor la bursã înainte de 22 decembrie 2010.
154. Guvernul face trimitere la planul de acţiune trimis Comitetului Miniştrilor la data de 25 februarie 2010 şi care trebuie sã permitã identificarea celor mai bune soluţii pentru a eficientiza procesul de restituire. Printre soluţiile luate în considerare se numãrã înfiinţarea unei comisii interministeriale, modificarea legislaţiei în materie şi organizarea de discuţii cu asociaţii şi cu societatea civilã.
155. Invocând statisticile furnizate, Guvernul aratã cã cererile de despãgubire sunt numeroase (paragraful 77 de mai sus) şi cã valoarea totalã a despãgubirilor aprobate reprezintã o sarcinã bugetarã importantã.
156. În ceea ce priveşte Cauza Solon, Guvernul considerã cã, pe calea contestaţiei îndreptate împotriva deciziei administrative, dreptul reclamantei de a fi despãgubitã nu a putut fi confirmat decât la data de 30 martie 2006 (paragraful 37 de mai sus); de altfel, acesta susţine cã perioada care s-a scurs pânã la decizia administrativã datã de Universitatea din Craiova la data de 24 martie 2009 nu a fost excesivã.
157. În plus, Guvernul susţine cã eficienţa mecanismului de despãgubire prin intermediul Fondului "Proprietatea" nu intrã în discuţie în Cauza Solon, având în vedere valoarea despãgubirii, care nu ar depãşi plafonul de 500.000 RON.
b) Reclamantele
158. Reclamantele susţin cã lipsa restituirii sau a despãgubirii, pânã în prezent, este de naturã sã încalce dreptul la respectarea bunurilor lor. Ele considerã cã mecanismul de despãgubire stabilit de legislaţia internã nu este eficient.
(i) Argumentele doamnelor Atanasiu şi Poenaru
159. Reclamantele insistã asupra complexitãţii legilor de restituire şi asupra incoerenţelor legislative şi jurisprudenţiale care ar fi consecinţa nenumãratelor modificãri ce au avut loc într-o perioadã de aproape 20 de ani.
160. Ele susţin o dublã încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1. Pe de o parte, ele considerã cã a avut loc o încãlcare a acestei prevederi din punct de vedere substanţial din cauza vânzãrii ilegale şi cu rea-credinţã a apartamentului nr. 1, deşi statul era la curent cu cererea de restituire introdusã de proprietarul legitim. Pe de altã parte, ele susţin cã a avut loc o încãlcare proceduralã a dreptului la respectarea bunurilor din moment ce toate procedurile administrative şi judiciare utilizate pentru a recupera bunul s-au dovedit ineficiente din cauza deficienţelor mecanismului de restituire şi de despãgubire implementat de stat.
(ii) Argumentele doamnei Solon
161. Reclamanta insistã pe lipsa totalã de despãgubire. Dupã pãrerea ei, Guvernul nu a demonstrat existenţa niciunei circumstanţe excepţionale capabile sã justifice întârzierea în punerea în aplicare a legilor de reparaţie. Ea declarã cã Fondul "Proprietatea" nu funcţioneazã încã în aşa fel încât sã conducã la acordarea efectivã a unei despãgubiri. Ea considerã cã aceastã situaţie îi este imputabilã exclusiv statului, care întârzie în mod nejustificat sã ia mãsurile legale şi administrative necesare pentru a face ca exercitarea dreptului la restituire sau la despãgubire sã fie efectivã şi rapidã.
2. Aprecierea Curţii
a) Principiile generale ce decurg din jurisprudenţa Curţii
162. Curtea considerã necesar sã reaminteascã în primul rând principiile care se desprind din jurisprudenţa sa în materie.
163. Privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu şi nu creeazã o situaţie continuã de "privare de drept" [Malhous împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII].
164. Aşa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garanteazã un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricţie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de a alege condiţiile în care acceptã sã restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate [Van der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, § 48, seria A nr. 70; Slivenko împotriva Letoniei (dec.) [MC], nr. 48.321/99, § 121, CEDO 2002-II, şi Jantner, menţionatã mai sus, § 34].
165. În schimb, art. 1 din Protocolul nr. 1 cere ca ingerinţa autoritãţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor sã fie legalã (Fostul rege al Greciei şi alţii împotriva Greciei [MC], nr. 25.701/94, § 79, CEDO 2000-XII, şi Iatridis împotriva Greciei [MC], nr. 31.107/96, § 58, CEDO 1999-II). Principiul legalitãţii presupune şi existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor (Beyeler împotriva Italiei [MC], nr. 33.202/96, §§ 109-110, CEDO 2000-I).
166. În plus, orice ingerinţã în exercitarea unui drept sau a unei libertãţi recunoscute de Convenţie trebuie sã urmãreascã un scop legitim. De asemenea, în cauzele care presupun o obligaţie pozitivã, trebuie sã existe o justificare legitimã pentru inacţiunea statului. Principiul "justului echilibru", inerent însuşi art. 1 din Protocolul nr. 1, presupune existenţa unui interes general al comunitãţii. Datoritã unei cunoaşteri directe a societãţii lor şi a nevoilor acesteia, autoritãţile naţionale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecãtorul internaţional pentru a determina ceea ce este de "utilitate publicã". În mecanismul de protecţie instituit de Convenţie, acestora le revine, aşadar, obligaţia de a se pronunţa primele asupra existenţei unei probleme de interes general ce justificã mãsuri aplicabile în domeniul exercitãrii dreptului de proprietate, inclusiv mãsuri ce presupun privãri şi restituiri de bunuri. Prin urmare, ele se bucurã aici de o anumitã marjã de apreciere, ca în alte domenii asupra cãrora se extind garanţiile Convenţiei.
În plus, noţiunea "utilitate publicã" este amplã prin natura sa. În mod special, decizia de a adopta legi referitoare la privarea de proprietate sau care prevãd o despãgubire din fonduri publice pentru bunuri expropriate presupune, de obicei, analiza unor chestiuni politice, economice şi sociale. Considerând cã este normal ca legislatorul sã dispunã de o largã marjã în politica sa economicã şi socialã, Curtea a declarat cã respectã modul în care acesta concepe imperativele "utilitãţii publice", cu excepţia cazului în care judecata sa se dovedeşte a fi vãdit lipsitã de temei rezonabil (James şi alţii împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1986, § 46, seria A nr. 98, Fostul rege al Greciei şi alţii, menţionatã mai sus, § 87, şi Broniowski, menţionatã mai sus, § 149).
167. Atât atingerea adusã respectãrii bunurilor, cât şi abţinerea de la acţiune trebuie sã pãstreze un just echilibru între cerinţele interesului general al comunitãţii şi imperativele apãrãrii drepturilor fundamentale ale individului. În mod special, trebuie sã existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmãrit prin orice mãsurã aplicatã de stat, inclusiv mãsurile care priveazã o persoanã de proprietatea sa. În fiecare cauzã ce presupune pretinsa încãlcare a acestei prevederi, Curtea trebuie sã verifice dacã, din cauza acţiunii sau inacţiunii statului, persoana în cauzã a fost nevoitã sã suporte o sarcinã disproporţionatã şi excesivã (Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei, 23 septembrie 1982, § 73, seria A nr. 52).
168. Pentru a aprecia conformitatea conduitei statului cu art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea trebuie sã se dedice unei analize globale a diferitelor interese în cauzã, ţinând cont cã scopul Convenţiei este sã protejeze drepturi "concrete şi efective". Ea trebuie sã meargã dincolo de aparenţe şi sã cerceteze realitatea situaţiei litigioase. Aceastã apreciere poate sã se refere nu numai la modalitãţile de despãgubire aplicabile - dacã situaţia este similarã cu o privare de libertate - ci şi la conduita pãrţilor, inclusiv la mijloacele utilizate de stat şi la punerea lor în aplicare. În acest sens, trebuie subliniat cã incertitudinea - fie ea legislativã, administrativã sau legatã de practicile aplicate de autoritãţi - este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului. Într-adevãr, atunci când în cauzã este o chestiune de interes general, puterile publice sunt obligate sã reacţioneze în timp util, în mod corect şi cu cea mai mare coerenţã (Vasilescu împotriva României, 22 mai 1998, § 51, Culegere de hotãrâri şi decizii 1998-III).
b) Aplicarea principiilor menţionate mai sus în cauzele referitoare la mãsuri de reparaţie într-un context de reformã politicã şi economicã
169. Curtea a stabilit cã principiile menţionate mai sus sunt valabile, de asemenea, în situaţia unor modificãri fundamentale ale sistemului unei ţãri, precum cele pe care le reprezintã tranziţia de la un regim totalitar la o formã democraticã de guvernare şi reforma structurii politice, juridice şi economice a statului, fenomene ce conduc inevitabil la adoptarea unor legi economice şi sociale pe scarã largã (Broniowski, menţionatã mai sus, § 149).
170. În materie de restituire de proprietãţi, o legislaţie de mare anvergurã, mai ales dacã executã un program de reformã economicã şi socialã, nu poate asigura o dreptate completã în faţa varietãţii de situaţii în care se aflã numeroasele persoane în cauzã. Este în primul rând obligaţia autoritãţilor interne, în special a Parlamentului, de a cântãri avantajele şi dezavantajele inerente diferitelor soluţii dintre care sã se poatã alege, ştiut fiind faptul cã este vorba de o alegere politicã (a se vedea James şi alţii, menţionatã mai sus, §§ 68-69, şi, mutatis mutandis, Olaru şi alţii împotriva Moldovei, nr. 476/07, 22.539/05, 17.911/08 şi 13.136/07, § 55, 28 iulie 2009).
171. Curtea a recunoscut deja cã punerea în balanţã a drepturilor în cauzã şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebitã.
172. În aceste circumstanţe, autoritãţile naţionale trebuie sã beneficieze de o largã marjã de apreciere, nu numai pentru a alege mãsurile care sã reglementeze raporturile de proprietate din ţarã, ci şi pentru a avea la dispoziţie timpul necesar pentru punerea lor în aplicare.
173. Totuşi, aceastã marjã, oricât de mare ar fi ea, nu este nelimitatã, iar exercitarea puterii discreţionare a statului, chiar şi în cadrul celei mai complexe reforme a statului, nu poate determina consecinţe incompatibile cu normele stabilite prin Convenţie (Broniowski, menţionatã mai sus, § 182).
174. Conform art. 1 din Protocolul nr. 1, statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despãgubire consfinţite de lege - şi de a reduce, chiar foarte mult, nivelul despãgubirilor prin mijloace legislative. Ceea ce prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca valoarea despãgubirii acordate pentru o privare de proprietate operatã de stat sã fie "în mod rezonabil în raport" cu valoarea bunului. O lipsã totalã de despãgubire nu poate fi consideratã ca fiind compatibilã cu art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în cazuri excepţionale (Broniowski, menţionatã mai sus, § 186).
175. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garanteazã un drept la o compensaţie integralã în orice circumstanţe, o compensaţie numai parţialã nefãcând privarea de proprietate nelegitimã eo ipso în toate cazurile. În mod special, nişte obiective legitime "de utilitate publicã", precum cele care urmãresc mãsuri de reformã economicã sau de dreptate socialã pot milita pentru o rambursare mai micã decât valoarea de piaţã integralã [James şi alţii, menţionatã mai sus, § 54; Lithgow şi alţii împotriva Marii Britanii, 8 iulie 1986, § 120, seria A nr. 102, şi Scordino împotriva Italiei (nr. 1) [MC], nr. 36813/97, §§ 95 şi urmãtoarele, CEDO 2006-V].
176. Astfel, Curtea a admis în mod explicit în cauzele Broniowski şi Wolkenberg cã reforma radicalã a sistemului politic şi economic din Polonia, precum şi situaţia finanţelor sale puteau sã justifice limitãri draconice la despãgubirea repatriaţilor de dincolo de Bug [Broniowski, menţionatã mai sus, § 183, şi Wolkenberg şi alţii împotriva Poloniei (dec.), nr. 50.003/99, § 63, CEDO 2007-XIV (extrase)].
177. În plus, din jurisprudenţa sa reiese clar cã, în situaţia în care Curtea a putut sã considere cã legile de restituire puse în aplicare pentru a atenua consecinţele încãlcãrilor masive ale drepturilor de proprietate, cauzate, de exemplu, de regimurile comuniste, urmãreau un scop legitim, aceasta a considerat totuşi necesar sã facã în aşa fel încât atenuarea încãlcãrilor din trecut sã nu creeze noi nedreptãţi disproporţionate (a se vedea, de exemplu, Pincova şi Pinc împotriva Republicii Cehe, nr. 36.548/97, § 58, CEDO 2002-VIII).
c) Aplicarea în speţã a principiilor menţionate mai sus
178. Curtea observã în primul rând cã, punând în aplicare o legislaţie specialã de restituire şi de despãgubire, statul român a optat - spre deosebire de alte state care au suferit o schimbare similarã de regim politic în 1989 (paragrafele 85-107 de mai sus) - pentru principiul despãgubirii integrale pentru privãrile de proprietate care au avut loc în perioada regimului comunist. Astfel, pentru privãri de proprietate suferite acum circa 60 de ani, cum este cazul reclamantelor, legislaţia românã prevede, în lipsa unei posibilitãţi de restituire, acordarea unei despãgubiri într-un cuantum egal cu valoarea de piaţã pe care bunul naţionalizat ar avea-o astãzi.
179. Curtea face trimitere la jurisprudenţa referitoare la încãlcãrile dreptului la respectarea bunurilor persoanelor îndreptãţite sã primeascã o reparaţie pentru imobilele a cãror restituire nu mai este posibilã (a se vedea, în special, Strãin, menţionatã mai sus; Matache şi alţii împotriva României, nr. 38.113/02, 19 octombrie 2006; Viaşu, menţionatã mai sus, şi Katz, menţionatã mai sus).
180. Curtea reaminteşte în mod special faptul cã, în cauza Viaşu (hotãrârea menţionatã mai sus, §§ 59-60), a apreciat cã o decizie administrativã a autoritãţii locale competente prin care i se recunoaşte pãrţii interesate un drept la reparaţie este suficientã pentru a crea un "interes patrimonial" apãrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 şi cã, prin urmare, neexecutarea unei astfel de decizii constituie o ingerinţã în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol (a se vedea şi Marin şi Gheorghe Rãdulescu împotriva României, nr. 15.851/06, §§ 20-22, 27 mai 2010).
181. De asemenea, neexecutarea unei decizii administrative care recunoaşte dreptul la o despãgubire într-un cuantum pe care aceasta îl stabileşte reprezintã o ingerinţã în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol (Elias împotriva României, nr. 32.800/02, § 21, 12 mai 2009).
182. Cu atât mai mult, neexecutarea unei hotãrâri judecãtoreşti ce recunoaşte un drept la despãgubire, chiar dacã suma nu a fost stabilitã, constituie o ingerinţã în dreptul de proprietate în sensul primei fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 (Deneş şi alţii împotriva României, nr. 25.862/03, §§ 46-47, 3 martie 2009).
183. Curtea a ajuns la constatarea încãlcãrii dreptului de proprietate al reclamantului în Cauza Viaşu, ţinând cont de ineficienţa sistemului de restituire şi în special de întârzierea înregistratã în procedura de platã a despãgubirii.
184. În mod special, Curtea a constatat cã pãrţilor interesate nu le era oferitã nicio garanţie în ceea ce priveşte durata sau rezultatul procedurii în faţa Comisiei Centrale. Ea a observat în plus cã Fondul "Proprietatea" nu funcţioneazã într-o manierã care sã permitã acordarea efectivã a unei despãgubiri tuturor beneficiarilor legilor de reparaţie care aleseserã sã primeascã acţiuni (a se vedea, printre altele, Viaşu, §§ 71-72, şi Matache şi alţii, § 42, menţionate mai sus). Astfel, aceastã inacţiune a statului nu era justificatã în mod legitim prin urmãrirea unui scop de interes public, în conformitate cu principiile enunţate în paragrafele 162-168 de mai sus.
185. În speţã, Curtea observã în ceea ce le priveşte pe doamnele Atanasiu şi Poenaru cã, în ciuda faptului cã ele au obţinut, prin mai multe hotãrâri judecãtoreşti rãmase definitive (paragraful 19 de mai sus), o constatare a ilegalitãţii privãrii lor de proprietate şi cã, prin decizia rãmasã definitivã din data de 18 aprilie 2005, autoritatea administrativã localã a fost obligatã sã pronunţe o decizie asupra cererii lor, aceste hotãrâri nu au fost puse în executare nici pânã astãzi.
186. Curtea mai observã, în ceea ce o priveşte pe doamna Solon, cã în ciuda faptului cã a obţinut, la data de 30 martie 2006, o hotãrâre judecãtoreascã definitivã ce stabilea cuantumul despãgubirii şi cã, ulterior, la data de 24 martie 2009, o decizie administrativã a confirmat acest drept, aceste decizii nu au fost încã executate.
187. Guvernul invocã în principal numãrul mare de cereri de despãgubire similare celor introduse de reclamante, lucru care a condus la îngreunarea procedurilor administrative, la prelungirea termenelor de soluţionare şi de platã, precum şi la o sarcinã bugetarã importantã.
188. Curtea se vede, aşadar, confruntatã cu cauze dificile, ce relevã o complexitate politicã, istoricã şi fapticã ţinând de o problemã ce ar fi trebuit sã fie rezolvatã de toate autoritãţile care au rãspunderea deplinã de a gãsi o soluţie adecvatã. Aceastã realitate trebuie sã ghideze Curtea în interpretarea şi în aplicarea Convenţiei, care nu trebuie sã fie nici rigide, nici opace faţã de circumstanţele faptice concrete.
189. Motivele de ordin faptic avansate de Guvern nu pot fi puse la îndoialã. Totuşi, Curtea apreciazã cã aceste constatãri nu au fost în mod suficient însoţite de mãsuri legislative şi administrative capabile sã ofere tuturor pãrţilor interesate în procesul de restituire o soluţie coerentã, previzibilã şi proporţionalã cu scopurile de interes public urmãrite.
190. În ceea ce priveşte planul de acţiune prezentat de Guvern, Curtea observã cã nu a fost trimis Comitetului Miniştrilor decât la începutul anului 2010. Deşi acesta propune câteva soluţii interesate, acestea nu sunt însoţite încã de un calendar de adoptare (paragraful 154 de mai sus).
191. Referitor la recentele progrese înregistrate în ceea ce priveşte Fondul "Proprietatea", invocate de Guvern, Curtea observã cã, la ora actualã, din cei peste 68.000 de creditori înregistraţi la Comisia Centralã numai circa 3.500 au beneficiat de transformarea creanţei în acţiuni la acest fond, a cãror tranzacţionare nu este încã posibilã pe piaţa bursierã.
192. Dupã ce a analizat în lumina principiilor enunţate în jurisprudenţa sa toate elementele aflate în posesia sa, Curtea considerã cã Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care sã poatã justifica inefectivitatea dreptului reclamantelor la despãgubire.
193. Curtea apreciazã cã, în speţã, faptul cã reclamantele nu au primit încã o despãgubire şi nu au nicio garanţie cu privire la data la care o vor putea primi le-a impus o sarcinã disproporţionatã şi excesivã, incompatibilã cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
194. Prin urmare, în speţã a avut loc încãlcarea acestei prevederi.
IV. Asupra aplicãrii art. 46 din Convenţie
195. Conform acestor prevederi:
"1. Înaltele pãrţi contractante se angajeazã sã se conformeze hotãrârilor definitive ale Curţii în care ele sunt pãrţi.
2. Hotãrârea definitivã a Curţii este transmisã Comitetului Miniştrilor care supravegheazã executarea ei."
A. Argumentele pãrţilor şi ale terţilor intervenienţi
1. Argumentele pãrţilor
196. Reclamantele susţin cã, deşi procesul de adoptare a mãsurilor de reparaţie pentru privãrile de proprietate suferite înainte de anul 1989 a început acum douãzeci de ani, încã nu s-a încheiat. În acest sens, ele observã cã legislaţia relevantã a fost modificatã de mai multe ori, ceea ce a avut drept consecinţã complicarea tot mai mare a procesului.
197. Prin urmare, ele considerã cã lipsa de reacţie adecvatã din partea autoritãţilor naţionale dupã constatãrile fãcute de Curte în hotãrârile Viaşu, Katz şi Faimblat, menţionate mai sus, este de naturã sã aducã atingere caracterului subsidiar al mecanismului de control instaurat de Convenţie.
198. Guvernul aratã cã o serie de probleme dintre cele mai grave a condus la încetinirea procesului de restituire şi de despãgubire pentru bunurile naţionalizate. Acesta subliniazã amploarea fenomenului naţionalizãrilor sub regimul comunist, precum şi varietatea bunurilor ce fac obiectul legilor de restituire.
199. El mai precizeazã cã se confruntã cu un mare numãr de cereri de restituire sau de despãgubire provenite de la foşti proprietari sau de la moştenitorii acestora.
200. Apoi aratã cã la numãrul mare de cereri de despãgubire se adaugã cerinţa unei despãgubiri integrale impusã de legile în vigoare. Conform unei evaluãri aproximative, suma necesarã pentru a plãti aceste despãgubiri se ridicã la 21 de miliarde de euro. Guvernul precizeazã în acest sens cã PIB-ul României pentru anul 2009 a fost de 120 de miliarde de euro. Suma despãgubirilor plãtite efectiv pânã în prezent ar fi de circa 84 de milioane de euro.
201. În ceea ce priveşte posibilitatea prevãzutã de lege de a acorda bunuri sau servicii drept compensaţie, Guvernul susţine cã ea nu poate avea decât o aplicare foarte restrânsã din cauza lipsei de bunuri şi a caracterului limitat al rezervelor publice de terenuri ce aparţin comunelor.
202. Guvernul mai semnaleazã ca sursã de dificultate pentru punerea în aplicare a mecanismului de restituire şi de despãgubire lipsa de informaţii cadastrale şi lipsa unui inventar al bunurilor statului.
203. În ceea ce priveşte mãsurile ce trebuie luate din perspectiva art. 46 din Convenţie, Guvernul admite cã sistemul de restituire trebuie sã devinã mai eficient. În acest sens, acesta aratã cã în anul 2009 a fost creat un grup de lucru ce reuneşte reprezentanţi ai Agentului guvernamental, ai Fondului "Proprietatea", ai ANRP, ai Ministerului de Finanţe şi ai Ministerului de Justiţie. În plus, la data de 25 februarie 2010, Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei i-a fost prezentat un plan de acţiune. Acesta cuprinde urmãtoarele puncte:
- înfiinţarea unei comisii interministeriale având ca obiect identificarea celor mai bune soluţii pentru finalizarea procesului de restituire a proprietãţilor;
- modificarea legislaţiei în materie de restituire a bunurilor naţionalizate în sensul simplificãrii acesteia şi al asigurãrii unei eficienţe mai mari. Cele mai importante propuneri se referã la stabilirea de termene pentru toate etapele administrative ale procedurii şi la prevederea de sancţiuni în caz de nerespectare a acestor termene, extinderea suprafeţelor de teren ce ar putea fi restituite şi creşterea personalului administrativ implicat în procedurile de restituire;
- aprobarea de cãtre Parlament a <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despãgubirilor;
- organizarea de discuţii cu asociaţiile foştilor proprietari şi cu reprezentanţii societãţii civile.
204. În ceea ce priveşte o eventualã reformã a nivelului despãgubirilor, Guvernul se aratã conştient de faptul cã "soluţia polonezã" adoptatã dupã hotãrârea Broniowski ar putea constitui o ipotezã de lucru, subliniind însã faptul cã o astfel de abordare ar putea provoca nemulţumiri în rândul persoanelor interesate.
205. În fine, Guvernul considerã cã, în situaţii precum cea a României, caracterizatã printr-un dispozitiv legislativ cu consecinţe serioase şi al cãrui impact economic asupra întregii ţãri este considerabil, autoritãţile naţionale trebuie sã beneficieze de o largã putere discreţionarã pentru a alege mãsurile ce vizeazã garantarea respectãrii drepturilor patrimoniale şi trebuie sã poatã beneficia de timpul necesar punerii în aplicare a acestora. În cazul de faţã, se pare cã statul a devenit victima propriilor sale bune intenţii.
206. Prin urmare, Guvernul roagã Curtea sã îi ofere sprijin în rezolvarea acestei probleme, indicându-i cât mai clar posibil direcţiile de urmat şi hotãrând suspendarea tuturor cauzelor aflate pe rol, care au un obiect similar, pentru a-i permite sã punã în aplicare mãsuri potrivite.
2. Argumentele terţilor intervenienţi
207. Asociaţia pentru Proprietatea Privatã considerã cã sistemul de reparaţie instaurat de statul român pentru bunurile imobile naţionalizate înainte de 1989 prezintã deficienţe majore atât la nivel legislativ, cât şi la nivel judiciar, administrativ şi bugetar. Aceasta considerã cã legile de "reparaţie" sunt inutile în mãsura în care dreptul comun, şi anume acţiunea în revendicare, a oferit întotdeauna soluţii mai simple şi mai previzibile.
208. Asociaţia considerã cã o reducere a nivelului despãgubirilor nu poate fi justificatã de pretinsa insuficienţã a resurselor bugetare şi ar fi de naturã sã compromitã speranţa legitimã pe care legislaţia actualã le-o oferã pãrţilor interesate. De asemenea, aceastã reducere ar aduce atingere principiului neretroactivitãţii legii şi principiului nediscriminãrii, dat fiind faptul cã mii de persoane aflate într-o situaţie similarã cu cea a persoanelor care aşteaptã încã sã fie despãgubite au fost deja despãgubite la valoarea de piaţã a bunurilor ce le-au aparţinut.
209. Asociaţia ResRo Interessenvertretung Restitution in Rumanien, care prezintã argumente similare în cea mai mare parte, mai aratã cã mecanismul de despãgubire şi de restituire actual este foarte lent, ceea ce îl face ineficient. În plus, ea susţine cã autoritãţile administrative implicate în acest proces refuzã sã publice rapoarte de activitate, astfel încât procesul este lipsit de transparenţã.
B. Aprecierea Curţii
1. Principii generale
210. Curtea reaminteşte cã, în conformitate cu art. 46, înaltele pãrţi contractante se angajeazã sã se conformeze hotãrârilor definitive pronunţate de Curte în litigiile în care ele sunt parte, Comitetul Miniştrilor fiind însãrcinat sã supravegheze executarea acestor hotãrâri. De aici rezultã, în special, cã, atunci când Curtea constatã o încãlcare, statul pârât are obligaţia juridicã nu numai de a le plãti pãrţilor interesate sumele alocate ca reparaţie echitabilã prevãzutã de art. 41, dar şi sã aleagã, sub controlul Comitetului Miniştrilor, mãsurile generale şi/sau, dacã este cazul, individuale, ce trebuie integrate în ordinea sa juridicã internã pentru a pune capãt încãlcãrii constatate de Curte şi pentru a-i înlãtura pe cât posibil consecinţele.
211. Statul pârât rãmâne liber, sub controlul Comitetului Miniştrilor, sã aleagã mijloacele prin care sã îndeplineascã obligaţia sa juridicã în privinţa art. 46 din Convenţie, în mãsura în care aceste mijloace sunt compatibile cu concluziile cuprinse în hotãrârea Curţii (Scozzari şi Giunta împotriva Italiei [MC], nr. 39.221/98 şi 41.963/98, § 249, CEDO 2000-VIII, Christine Goodwin împotriva Regatului Unit [MC], nr. 28.957/95, § 120, CEDO 2002-VI, Lukenda împotriva Sloveniei, nr. 23.032/02, § 94, CEDO 2005-X, şi S. şi Marper împotriva Regatului Unit [MC], nr. 30.562/04 şi 30.566/04, § 134, 4 decembrie 2008).
212. Hotãrând cã o anumitã cauzã trebuie tratatã conform "procedurii hotãrârii-pilot", Curtea cautã sã faciliteze repararea cea mai rapidã şi cea mai efectivã posibilã a unei disfuncţionalitãţi ce afecteazã protecţia dreptului convenţional în cauzã în ordinea juridicã internã. Unul dintre factorii luaţi în considerare de Curte atunci când a conceput şi a implementat aceastã procedurã este ameninţarea tot mai mare pe care o reprezintã pentru sistemul Convenţiei numãrul mare de cauze repetitive, dintre care unele rezultã din aceeaşi problemã structuralã sau sistemicã.
213. Procedura hotãrârii-pilot are, înainte de toate, scopul de a ajuta statele contractante sã îşi îndeplineascã rolul ce le revine în sistemul Convenţiei, rezolvând acest tip de probleme la nivel naţional, recunoscându-le astfel persoanelor în cauzã drepturile şi libertãţile definite în Convenţie, aşa cum prevede art. 1, oferindu-le un remediu mai rapid, uşurând în acelaşi timp sarcina Curţii [Broniowski împotriva Poloniei (soluţionare amiabilã) [MC], nr. 31.443/96, § 35, CEDO 2005-IX, şi Hutten-Czapska împotriva Poloniei [MC], nr. 35.014/97, §§ 231-234, CEDO 2006-VIII].
214. Procedura hotãrârii-pilot presupune cã aprecierea de cãtre Curte a situaţiei denunţate într-o astfel de cauzã sã se extindã în mod necesar dincolo de interesele reclamantului despre care este vorba. Ea îi impune Curţii sã identifice, pe cât posibil, cauzele problemei structurale şi sã analizeze cauza din perspectiva mãsurilor generale ce trebuie luate în interesul celorlalte persoane eventual afectate (Wolkenberg şi alţii, menţionatã mai sus, § 35, şi, mutatis mutandis, Olaru şi alţii, menţionatã mai sus, § 54).
2. Aplicarea principiilor menţionate mai sus în cauza de faţã
a) Aplicarea procedurii hotãrârii pilot în cauzã
215. Curtea observã cã, spre deosebire de cauzele Broniowski şi Hutten-Czapska, menţionate mai sus, în care deficienţele din ordinea juridicã internã au fost identificate pentru prima datã, Curtea se pronunţã în cauzele de faţã dupã mai multe hotãrâri în care a constatat deja încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza deficienţelor sistemului român de despãgubire sau de restituire [a se vedea, în acelaşi sens, Bourdov împotriva Rusiei (nr. 2), nr. 33.509/04, §§ 129, CEDO 2009-..., Yuriy Nikolayevich Ivanov împotriva Ucrainei, nr. 40.450/04, § 83, CEDO 2009-... (extrase)].
216. Curtea constatã cã din cauzele de faţã rezultã cã ineficienţa mecanismului de despãgubire sau de restituire continuã sã fie o problemã recurentã şi pe scarã largã în România. Aceastã situaţie persistã în ciuda adoptãrii hotãrârilor Viaşu, Faimblat şi Katz, menţionate mai sus, în care Curtea i-a indicat Guvernului cã se impun mãsuri generale pentru a permite realizarea efectivã şi rapidã a dreptului la restituire.
217. Dupã adoptarea acestor hotãrâri, numãrul constatãrilor de încãlcare a Convenţiei din acest punct de vedere a crescut neîncetat şi pe rolul Curţii se aflã alte câteva sute de cereri similare. Ele ar putea da naştere pe viitor unor noi hotãrâri care constatã încãlcarea Convenţiei. Acesta nu este numai un factor agravant în ceea ce priveşte rãspunderea statului faţã de Convenţie din cauza unei situaţii trecute sau actuale, ci şi o ameninţare pentru eficienţa viitoare a dispozitivului de control implementat de Convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, Bourdov (nr. 2), menţionatã mai sus, §§ 129-130, şi Yuriy Nikolayevich Ivanov, menţionatã mai sus, § 86].
218. Faţã ce aceastã situaţie, Curtea apreciazã cã prezentele cauze se preteazã la aplicarea procedurii hotãrârii-pilot, aşa cum este definitã în hotãrârile Broniowski, Hutten-Czapska, menţionate mai sus, precum şi în hotãrârile Bourdov (nr. 2), menţionatã mai sus, §§ 129-130, Yuriy Nikolayevich Ivanov, menţionatã mai sus, § 81, şi Olaru şi alţii, menţionatã mai sus, § 59.
b) Existenţa unei practici incompatibile cu Convenţia
219. Hotãrârile deja pronunţate permit identificarea anumitor cauze ale disfuncţionalitãţilor din legislaţia şi din practica administrativã care, adãugate la dificultãţile expuse de Guvern, au afectat şi pot încã sã afecteze în viitor un numãr mare de persoane (paragrafele 198-202 de mai sus).
220. Printre aceste cauze, cea mai importantã pare sã fie extinderea treptatã a aplicãrii legilor de reparaţie aproape asupra tuturor bunurilor imobile naţionalizate, la care se adaugã lipsa unei plafonãri a despãgubirilor.
221. Complexitatea prevederilor legislative şi schimbãrile ce le-au fost aduse s-au tradus printr-o practicã judiciarã neconstantã şi au generat o incertitudine juridicã generalã în ceea ce priveşte interpretarea noţiunilor esenţiale referitoare la drepturile foştilor proprietari, ale statului şi ale terţilor dobânditori ai bunurilor imobile naţionalizate (Pãduraru, menţionatã mai sus, §§ 94 şi urmãtoarele).
222. Curtea observã cã, în faţa multitudinii procedurilor de restituire, autoritãţile interne au reacţionat prin adoptarea <>Legii nr. 247/2005 care a stabilit o procedurã administrativã de despãgubire comunã tuturor bunurilor imobile revendicate.
223. Aceastã unificare, care merge în direcţia bunã prin faptul cã implementeazã proceduri simplificate, ar fi eficientã dacã autoritãţile competente, şi în special Comisia Centralã, ar fi dotate cu mijloace umane şi materiale corespunzãtoare nivelului sarcinilor ce trebuie îndeplinite.
224. În acest sens, Curtea ia notã de faptul cã, fiind confruntatã încã de la înfiinţarea sa cu un volum important de lucru, Comisia Centralã a examinat dosarele în ordine aleatorie. Deşi criteriul de examinare a fost modificat, în luna mai 2010, dintr-un total de 68.355 de dosare înregistrate la Comisie, numai în 21.260 dintre ele s-au emis decizii de acordare a unui "titlu de despãgubire" şi mai puţin de 4.000 de plãţi au fost efectuate (paragraful 77 de mai sus).
225. Lipsa unor termene pentru analizarea dosarelor de cãtre Comisia Centralã constituie un alt punct slab al mecanismului intern de despãgubire, care a fost deja identificat de Curte în hotãrârea Faimblat menţionatã mai sus şi a fost recunoscut de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aceasta din urmã a criticat lipsa de diligenţã a Comisiei Centrale şi a obligat-o pe aceasta sã analizeze dosarele într-un "termen rezonabil" (paragraful 76 de mai sus).
226. Totuşi, în lipsa unui termen legal constrângãtor, Curtea apreciazã cã obligaţia menţionatã mai sus riscã sã fie teoreticã şi iluzorie şi cã dreptul de acces la o instanţã pentru a denunţa întârzierea acumulatã în faţa Comisiei Centrale ameninţã sã fie golit de conţinutul sãu.
227. În fine, Curtea ia notã de sarcina foarte importantã pe care legislaţia în materie de bunuri imobile naţionalizate o impune bugetului de stat şi referitor la care Guvernul recunoaşte cã este dificil de suportat. Cu toate acestea, Curtea este surprinsã de lentoarea cu care înainteazã procedura de cotare la bursã a Fondului "Proprietatea", deşi aceastã cotare a fost prevãzutã încã din anul 2005, iar lansarea tranzacţiilor ar fi de naturã sã orienteze o parte din beneficiarii "titlurilor de despãgubire" spre piaţa bursierã, ceea ce ar scãdea presiunea bugetarã.
228. Având în vedere acumularea de disfuncţionalitãţi ale mecanismului de restituire sau de despãgubire, ce persistã dupã adoptarea hotãrârilor Viaşu, Faimblat şi Katz, Curtea apreciazã cã este imperativ ca statul sã ia de urgenţã mãsuri cu caracter general, care sã poatã conduce la realizarea efectivã a dreptului la restituire sau la despãgubire, pãstrând un just echilibru între diferitele interese în cauzã.
c) Mãsuri cu caracter general
229. În ceea ce priveşte mãsurile destinate garantãrii eficienţei mecanismului stabilit prin Convenţie, Curtea atrage atenţia asupra Rezoluţiei Res(2004)3 şi a Recomandãrii Rec(2004)6 ale Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, adoptate la data de 12 mai 2004 (paragrafele 81-83 de mai sus).
230. Deşi, în principiu, nu îi revine Curţii sã defineascã remediile adecvate pentru ca statul pârât sã se poatã achita de obligaţiile sale decurgând din art. 46 din Convenţie, pentru a acorda sprijinul pe care îl solicitã statul pârât, ea trebuie sã sugereze, cu titlu pur orientativ, tipul de mãsuri pe care statul român le-ar putea lua pentru a pune capãt situaţiei structurale constatate.
231. Aşa cum a arãtat deja Curtea în Hotãrârea Viaşu menţionatã mai sus, statul pârât trebuie, înainte de toate, sã înlãture orice obstacol din calea exercitãrii efective a dreptului numeroaselor persoane afectate de situaţia consideratã de Curte a fi contrarã Convenţiei, aşa cum este cazul reclamantelor, sau, în caz contrar, sã ofere un remediu adecvat (a se vedea, mutatis mutandis, Yuriy Nikolayevich Ivanov, menţionatã mai sus, § 94).
232. Statul pârât trebuie, aşadar, sã garanteze prin mãsuri legale şi administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate într-o situaţie similarã celei a reclamantelor, ţinând cont de principiile enunţate în jurisprudenţa Curţii cu privire la aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (paragrafele 162-177 de mai sus). Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care Curtea a constatat anumite lipsuri, şi prin implementarea urgentã a unor proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe mãsuri legislative şi pe o practicã judiciarã şi administrativã coerentã, care sã poatã menţine un just echilibru între diferitele interese în cauzã (Viaşu, menţionatã mai sus, § 83).
233. Punerea în balanţã a drepturilor în cauzã şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebitã, presupunând intervenţia diverselor autoritãţi interne. Prin urmare, Curtea apreciazã cã statului pârât trebuie sã i se lase o marjã largã de apreciere pentru a alege mãsurile destinate sã garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau sã reglementeze raporturile de proprietate din ţarã şi pentru punerea lor în aplicare (paragrafele 169-177 de mai sus).
234. Curtea ia act cu interes de propunerea avansatã de Guvern în planul sãu de acţiune ce vizeazã stabilirea unor termene constrângãtoare pentru toate etapele administrative. O astfel de mãsurã, cu condiţia sã fie realistã şi dublatã de un control jurisdicţional efectiv, ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienţei mecanismului de despãgubire.
235. În acelaşi timp, Curtea apreciazã cã alte exemple de bune practici şi de mãsuri de modificare legislativã, ce respectã principiile impuse de Convenţie şi de protocoalele sale, oferite de alte state semnatare ale Convenţiei, ar putea constitui o sursã de inspiraţie pentru guvernul pârât (a se vedea în special cauzele Broniowski şi Wolkenberg, menţionate mai sus). Astfel, refacerea totalã a legislaţiei, care sã conducã la reguli de procedurã clare şi simplificate, ar face sistemul de despãgubire mai previzibil în aplicarea sa, spre deosebire de sistemul actual, ale cãrui prevederi sunt dispersate în mai multe legi, ordonanţe şi hotãrâri. Plafonarea despãgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadã mai lungã ar putea sã reprezinte, de asemenea, mãsuri capabile sã pãstreze un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivitãţii.
236. Ţinând cont de numãrul mare de persoane vizate şi de consecinţele importante ale unui astfel de dispozitiv, al cãrui impact asupra întregii ţãri este considerabil, autoritãţile naţionale rãmân suverane pentru a alege, sub controlul Comitetului Miniştrilor, mãsurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridicã internã pentru a pune capãt încãlcãrilor constatate de Curte.
d) Procedura de urmat în cauzele similare
237. Curtea reaminteşte cã procedura hotãrârii-pilot are menirea de a permite ca remediul cel mai rapid posibil sã fie oferit la nivel naţional tuturor persoanelor afectate de problema structuralã identificatã prin hotãrârea-pilot. Astfel, în hotãrârea-pilot se poate decide amânarea tuturor cererilor similare în esenţã pentru perioada de timp necesarã punerii în aplicare a mãsurilor cu caracter general menite sã rezolve respectiva problemã structuralã (Yuriy Nikolayevich Ivanov, menţionatã mai sus, § 95, Broniowski, menţionatã mai sus, § 198, şi Xenides-Arestis împotriva Turciei, nr. 46.347/99, § 50, 22 decembrie 2005).
238. În acest sens, Curtea a considerat necesar, în unele dintre hotãrârile sale pilot anterioare, sã adopte o abordare diferenţiatã în funcţie de momentul introducerii cererilor în faţa sa, şi anume dupã sau înainte de pronunţarea acestor hotãrâri [Bourdov (nr. 2), menţionatã mai sus, §§ 143-146, şi Olaru şi alţii, menţionatã mai sus, § 60].
239. Pentru prima categorie, Curtea a apreciat cã reclamanţii ar putea fi invitaţi sã formuleze capetele de cerere, în primul rând, în faţa autoritãţilor naţionale. În ceea ce priveşte a doua categorie, aceasta a considerat cã ar fi nedrept sã li se cearã reclamanţilor sã sesizeze din nou autoritãţile naţionale cu capetele de cerere respective, ţinând cont de faptul cã sufereau deja de mai mulţi ani consecinţele încãlcãrii drepturilor lor garantate prin Convenţie.
240. În toate cazurile, analiza cauzelor similare a fost amânatã, în aşteptarea punerii în aplicare a mãsurilor cu caracter general, pentru un an [Bourdov (nr. 2), menţionatã mai sus, § 143, Yuriy Nikolayevich Ivanov, menţionatã mai sus, § 96, şi Olaru şi alţii, menţionatã mai sus, § 61] sau pentru 6 luni (Suljagic împotriva Bosniei-Herţegovina, nr. 27.912/02, § 65, 3 noiembrie 2009).
241. Având în vedere numãrul foarte mare de cereri îndreptate împotriva României, referitoare la acelaşi tip de contencios, Curtea hotãrãşte sã suspende pentru o perioadã de 18 luni, începând de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, analiza tuturor cererilor rezultate din aceeaşi problematicã generalã, în aşteptarea adoptãrii de cãtre autoritãţile române a unor mãsuri capabile sã ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţie.
242. Decizia de suspendare nu afecteazã posibilitatea Curţii de a declara inadmisibilã orice cauzã de acest tip sau de a lua act de o soluţionare amiabilã la care vor fi ajuns eventual pãrţile, în aplicarea art. 37 sau art. 39 din Convenţie [Bourdov (nr. 2), menţionatã mai sus, §§ 144-146, şi Olaru şi alţii, menţionatã mai sus, § 61].
V. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
243. Conform art. 41 din Convenţie:
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
244. Primele douã reclamante, doamnele Maria Atanasiu şi Ileana Iuliana Poenaru, solicitã restituirea apartamentului în litigiu sau acordarea sumei de 82.000 euro (EUR) pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit, reprezentând valoarea apartamentului, stabilitã în luna octombrie 2006 de cãtre un expert imobiliar. Pentru prejudiciul moral ele solicitã suma de 8.200 EUR.
245. A treia reclamantã, doamna Ileana Florica Solon, solicitã pentru prejudiciul material suma de 832.684 EUR, adicã echivalentul valorii de piaţã a terenului la care se referã cererea sa de reparaţie. Pentru susţinerea pretenţiilor sale, aceasta a trimis Curţii douã rapoarte de evaluare, întocmite de 2 experţi imobiliari, ce dateazã din ianuarie-februarie 2009. Primul raport estimeazã valoarea de piaţã a bunului la 3.397.785 lei româneşti (RON), adicã 802.500 EUR, conform conversiei realizate în acelaşi raport, în timp ce al doilea raport estimeazã bunul la 3.699.852 RON, adicã 860.280 EUR. Partea interesatã susţine cã încãlcãrile invocate i-au creat o stare de incertitudine şi de frustrare. Ea solicitã suma de 7.000 EUR pentru prejudiciul moral.
246. Guvernul contestã aceste pretenţii.
247. În ceea ce priveşte cererea doamnelor Atanasiu şi Poenaru, acesta subliniazã cã nicio instanţã sau autoritate administrativã nu le-a recunoscut pãrţilor interesate un drept la restituirea apartamentului în litigiu. În ceea ce priveşte valoarea acestui apartament, bazându-se pe concluziile unei expertize imobiliare efectuate în luna noiembrie 2006, acesta susţine cã valoarea sa de piaţã este de 39.603 EUR.
248. În ceea ce priveşte cererea doamnei Solon, Guvernul reaminteşte cã despãgubirea stabilitã prin Decizia din data de 21 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Craiova, apoi prin cea din data de 30 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie era de 70 dolari americani (USD) pe metru pãtrat. În plus, Guvernul observã cã, în timp ce aceste decizii fãceau referire la un teren în suprafaţã de 2.140 m², reclamanta a precizat în formularul sãu de cerere cã terenul în discuţie avea o suprafaţã de numai 1.932 m². Guvernul considerã, prin urmare, cã reclamanta şi-a limitat astfel obiectul cererii sale la valoarea suprafeţei de 1.932 m² de teren.
249. Cu privire la prejudiciul moral pe care îl susţin cele 3 reclamante, Guvernul considerã cã simpla constatare a încãlcãrii ar putea constitui o reparaţie echitabilã suficientã.
250. Curtea reaminteşte cã a constatat încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauzã cã autoritãţile nu au statuat cu promptitudine asupra cererilor reclamantelor, calculând şi plãtind despãgubirile datorate. Ţinând cont de natura încãlcãrilor constatate, Curtea considerã cã reclamantele au suferit un prejudiciu material şi moral.
251. În ceea ce priveşte cererea doamnelor Atanasiu şi Poenaru, Curtea observã diferenţa substanţialã dintre estimarea reclamantelor şi cea avansatã de Guvern cu privire la valoarea apartamentului.
252. În ceea ce priveşte cererea doamnei Solon, Curtea constatã cã reclamantei i s-a recunoscut printr-o decizie rãmasã definitivã o creanţã calculatã la preţul de 70 USD pe metru pãtrat ca despãgubire pentru terenul în suprafaţã de 2.140 m².
253. Ţinând cont de ineficienţa sistemului actual de restituire şi având în vedere în special vârsta reclamantelor şi faptul cã acestea au început procedurile administrative acum mai bine de nouã ani, Curtea, fãrã a specula asupra evoluţiei pe care o va putea înregistra în viitor mecanismul de despãgubire, considerã rezonabil sã le aloce pãrţilor interesate o sumã ce ar constitui o soluţionare definitivã şi completã a cauzelor de faţã.
254. Pe baza elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea alocã, pentru toate prejudiciile, suma de 65.000 EUR doamnelor Atanasiu şi Poenaru şi suma de 115.000 EUR doamnei Solon.
B. Cheltuieli de judecatã
255. Doamnele Atanasiu şi Poenaru au solicitat suma de 1.350 RON pentru cheltuielile de judecatã angajate în faţa Curţii, din care onorariul simbolic de circa 100 EUR al avocatului lor, domnul C.-L. Popescu, care le apãrã pro bono. La data de 5 aprilie 2010, acestea au cerut şi rambursarea sumei de 677,26 RON, reprezentând cheltuieli poştale ocazionate de trimiterea observaţiilor complementare în vederea audierii din data de 8 iunie 2010.
256. Doamna Solon a solicitat suma de 6.696,18 EUR pentru cheltuielile de judecatã angajate în faţa Curţii. Aceasta prezintã documente justificative pentru onorariul avocatei sale, în valoare de 6.000 EUR, precum şi pentru cheltuielile poştale şi de traducere şi pentru onorariile experţilor imobiliari, în valoare totalã de 696,18 EUR. La data de 2 iunie 2010, aceasta a cerut şi rambursarea cheltuielilor de judecatã angajate pentru audierea ţinutã de Curte la data de 8 iunie 2010, şi anume 2.150 EUR pentru onorariul avocatei sale şi un total de 1.331,52 EUR pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare şi de cazare ale acesteia.
257. Guvernul nu se opune rambursãrii cheltuielilor de judecatã, cu condiţia sã fie reale, justificate, necesare şi rezonabile.
258. Totuşi, acesta considerã excesiv onorariul avocatei doamnei Solon şi susţine cã aceasta nu a prezentat o situaţie recapitulativã care sã permitã evaluarea numãrului de ore de lucru ale apãrãtoarei sale. În plus, el considerã cã onorariile experţilor imobiliari ce au fost angajaţi nu au legãturã cu obiectul prezentei cauze, dat fiind faptul cã reclamanta nu putea pretinde un drept de creanţã al cãrui mod de calcul a fost deja stabilit printr-o hotãrâre judecãtoreascã rãmasã definitivã.
259. Curtea, conform jurisprudenţei sale, trebuie sã cerceteze dacã cheltuielile de judecatã a cãror rambursare se solicitã au fost angajate în mod real, dacã corespund unei necesitãţi şi dacã sunt într-un cuantum rezonabil (a se vedea, de exemplu, Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei [MC], nr. 23.118/93, § 62, CEDO 1999-VIII).
260. În ceea ce priveşte suma solicitatã de doamnele Atanasiu şi Poenaru, suma de 1.770,66 EUR plãtitã de Consiliul Europei pe calea asistenţei judiciare acoperã cheltuielile de judecatã solicitate. Prin urmare, Curtea hotãrãşte sã respingã cererea reclamantelor în aceastã privinţã.
261. În ceea ce o priveşte pe doamna Solon, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudenţa sa şi în lipsa unui decont detaliat al orelor de lucru ale avocatei care a reprezentat-o, Curtea îi acordã 5.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecatã. Din aceastã sumã trebuie scãzutã suma de 1.848,16 EUR plãtitã de Consiliul Europei pe calea asistenţei judiciare, ceea ce reduce la 3.151,84 EUR suma rãmasã de platã.
C. Dobânzi moratorii
262. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. hotãrãşte sã conexeze cererile;
2. declarã cererile admisibile;
3. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce le priveşte pe reclamantele Maria Atanasiu şi Ileana Iuliana Poenaru;
4. hotãrãşte cã nu se impune sã analizeze separat capãtul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce o priveşte pe reclamanta Ileana Florica Solon;
5. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie în ceea ce le priveşte pe toate reclamantele;
6. hotãrãşte ca statul pârât sã ia mãsurile care sã garanteze protecţia efectivã a drepturilor enunţate de art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţã, conform principiilor consacrate de Convenţie (paragrafele 229-236 de mai sus). Aceste mãsuri vor trebui sã fie puse în practicã în termen de 18 luni de la data la care prezenta hotãrâre va rãmâne definitivã;
7. hotãrãşte sã suspende pentru o perioadã de 18 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri analiza tuturor cererilor rezultate din aceeaşi problematicã generalã, fãrã a prejudicia posibilitatea Curţii de a declara inadmisibilã oricare dintre cauzele de acest tip sau de a lua act de o soluţionare amiabilã la care vor fi ajuns eventual pãrţile, în aplicarea art. 37 sau art. 39 din Convenţie;
8. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã le plãteascã împreunã reclamantelor Maria Atanasiu şi Ileana Iuliana Poenaru, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 65.000 EUR (şaizeci şi cinci mii euro), pentru toate prejudiciile, plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit, ce va fi convertitã în moneda naţionalã a statului pârât la cursul de schimb valabil la data plãţii;
b) ca statul pârât sã îi plãteascã reclamantei Ileana Florica Solon, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri conform art. 44 § 2 din Convenţie, urmãtoarele sume, ce vor fi convertite în moneda naţionalã a statului pârât la cursul de schimb valabil la data plãţii:
(i) 115.000 EUR (una sutã cincisprezece mii euro), pentru toate prejudiciile, plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit;
(ii) 3.151,84 EUR (trei mii una sutã cincizeci şi unu euro şi optzeci şi patru cenţi), plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit de cãtre reclamantã, pentru cheltuielile de judecatã;
c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
9. respinge cererea de reparaţie echitabilã în rest.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 12 octombrie 2010, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada
grefier
----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
