Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
HOTARARE din 12 octombrie 2006 in Cauza Tovaru impotriva Romaniei
(Cererea nr. 77.048/01) În Cauza Ţovaru împotriva României, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere compuse din: domnii J. Hedigan, preşedinte, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamna I. Ziemele, judecãtori, şi din domnul V. Berger, grefier de secţie, dupã ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 21 septembrie 2006, pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceeaşi datã:
PROCEDURA 1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 77.048/01, îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Dinu Ţovaru (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 30 iulie 2001 în baza art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia). 2. Reclamantul este reprezentat de cãtre doamna Eugenia Crângariu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de cãtre agentul sãu, doamna Roxana Rizoiu, apoi de cãtre doamna Beatrice Ramaşcanu, din Ministerul Afacerilor Externe. 3. Reclamantul invocã, în special, faptul cã vânzarea apartamentului nr. 1 din imobilul sãu unor terţi, vânzare care nu a fost urmatã de nicio despãgubire şi care a fost confirmatã prin hotãrâri definitive ale instanţelor naţionale, a încãlcat art. 6 şi 13 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional. 4. La data de 31 august 2004, preşedintele Secţiei a II-a a hotãrât sã comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de art. 29 alin. 3 din Convenţie, acesta a hotãrât cã vor fi examinate în acelaşi timp atât admisibilitatea, cât şi fondul cauzei. 5. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise în ceea ce priveşte fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din Regulament). 6. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compunerea secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost atribuitã Secţiei a III-a astfel remaniate (art. 52 alin. 1). În cadrul acesteia, camera însãrcinatã cu examinarea cauzei (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituitã în conformitate cu art. 26 alin. 1 din Regulament.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei 7. Reclamantul s-a nãscut în anul 1939 şi locuieşte în Bucureşti. 8. În anul 1950, în baza <>Decretului de naţionalizare nr. 92/1950 , statul român şi-a apropriat bunul imobil, compus dintr-o construcţie şi terenul aferent, situat în Bucureşti, strada Donici nr. 11 bis, care aparţinea pãrinţilor reclamantului.
1. Acţiunea în revendicare 9. În 1997, reclamantul, arãtând cã, în conformitate cu <>Decretul nr. 92/1950 , bunurile aparţinând anumitor categorii sociale erau exceptate de la naţionalizare şi cã pãrinţii sãi fãceau parte din aceste categorii, a introdus în faţa Judecãtoriei Sectorului 2 Bucureşti o acţiune în revendicare imobiliarã împotriva Consiliului Municipiului Bucureşti. 10. Printr-o decizie definitivã din data de 22 decembrie 1997, instanţa a admis acţiunea, cu motivarea cã statul intrase în posesia imobilului fãrã titlu valabil şi, în consecinţã, a obligat pârâtul sã-i restituie imobilul şi terenul aferent. 11. Printr-o decizie din data de 25 mai 1998, primarul municipiului Bucureşti a dispus restituirea bunului imobil. Printr-un proces-verbal din data de 23 iunie 1998, reclamantul a fost pus în posesia imobilului şi a terenului aferent, cu excepţia a 4 apartamente, care fuseserã anterior vândute chiriaşilor. 12. Prin acţiuni în revendicare împotriva terţilor dobânditori, reclamantul a obţinut restituirea a 3 din cele 4 apartamente. În aceste 3 cazuri, instanţele interne, luând în considerare Hotãrârea definitivã din 23 decembrie 1997, au considerat cã imobilul, în totalitatea sa, fusese naţionalizat fãrã titlu valabil, cu încãlcarea dispoziţiilor <>Decretului nr. 92/1950 .
2. Acţiunea în revendicarea apartamentului nr. 1 13. Printr-un contract încheiat în data de 29 octombrie 1996, în baza <>Legii nr. 112/1995 , Primãria Municipiului Bucureşti şi întreprinderea care administra bunurile imobile ale statului au vândut chiriaşilor C.I. şi C.F. apartamentul nr. 1, compus din 3 camere şi situat în imobilul litigios. 14. Printr-o acţiune în revendicare introdusã la data de 2 iulie 1998 împotriva terţilor dobânditori, reclamantul a solicitat restituirea acestui apartament, arãtând cã, naţionalizarea şi titlul de proprietate al statului fiind anulate, acest apartament nu putea fi vândut în mod legal. 15. Prin Sentinţa din 14 ianuarie 2000, confirmatã în apelul introdus de cãtre partea pârâtã, Judecãtoria Sectorului 2 Bucureşti a admis acţiunea, a obligat terţii la restituirea apartamentului cãtre reclamant şi a obligat Primãria Municipiului Bucureşti sã restituie terţilor preţul pe care ea îl încasase pentru acest apartament. 16. Terţii dobânditori au declarat recurs împotriva acestei hotãrâri. Ei au susţinut cã naţionalizarea fusese legalã, cã vânzarea apartamentului respectase dispoziţiile <>Legii nr. 112/1995 şi cã Sentinţa din 22 decembrie 1997 nu le era opozabilã, deoarece ei nu fuseserã pãrţi în acea procedurã. 17. Prin Decizia din 2 martie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul şi a statuat cã imobilul fusese naţionalizat cu titlu valabil şi cã respectivul contract de vânzare era conform <>Legii nr. 112/1995 . Instanţa a casat hotãrârea primei instanţe şi, pe fond, a respins acţiunea reclamantului.
3. Acţiunea în anulare parţialã a vânzãrii apartamentului nr. 1 18. Printr-o acţiune introdusã la 18 iunie 2001, reclamantul a solicitat anularea parţialã a contractului de vânzare a apartamentului nr. 1. El a susţinut cã, prin contractul în cauzã, 3 dependinţe ale acestui apartament, care se aflau în coproprietate comunã şi forţatã cu celelalte apartamente din imobil, fuseserã vândute lui C.I. şi C.F. 19. Prin Sentinţa din 29 aprilie 2002, confirmatã în apelul introdus de pãrţile pârâte, Judecãtoria Sectorului 2 Bucureşti a admis acţiunea şi a anulat partea din contract care privea dependinţele amintite. 20. Prin Decizia definitivã din 15 aprilie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul chiriaşilor C.F. şi C.I şi a confirmat anularea parţialã a contractului de vânzare.
II. Dreptul şi practica interne pertinente 21. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internã pertinente sunt descrise în hotãrârile Brumãrescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, paragrafele 31-44), Strãin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, paragrafele 19-26, 21 iulie 2005), Pãduraru împotriva României (nr. 63.252/00, paragrafele 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porţeanu împotriva României (nr. 4.596/03, paragrafele 23-25, 16 februarie 2006).
ÎN DREPT
I. Asupra admisibilitãţii A. Asupra capãtului de cerere întemeiat pe art. 6 paragraful 1 din Convenţie 22. Reclamantul se plânge de lipsa de imparţialitate a instanţelor interne, deoarece acestea ar fi favorizat chiriaşii care ocupau bunul litigios în timpul derulãrii procedurii, interpretând într-o manierã eronatã dispoziţiile <>Legii nr. 112/1995 . 23. Curtea aminteşte cã judecãtorii nu trebuie sã manifeste preferinţe sau prejudecãţi personale şi cã, în acelaşi timp, o instanţã de judecatã trebuie sã ofere garanţii suficiente pentru a exclude în aceastã privinţã orice îndoialã legitimã (Pullar împotriva Marii Britanii, Hotãrârea din 10 iunie 1996, Culegere de hotãrâri şi decizii, 1996-III, paragraful 30). 24. În speţã, Curtea nu identificã niciun element subiectiv sau obiectiv de naturã sã trezeascã vreo îndoialã asupra imparţialitãţii judecãtorilor. În orice caz, faptul cã judecãtorii naţionali interpreteazã o lege într-un anumit mod nu ar putea fi considerat drept o ingerinţã în dreptul reclamanţilor de acces la un tribunal "imparţial" în sensul art. 6 alin. 1. 25. Rezultã cã aceastã parte a cererii este vãdit neîntemeiatã şi, în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie, trebuie respinsã. B. Asupra celorlalte capete de cerere 26. În ceea ce priveşte restul cererii, Curtea constatã cã acesta nu este în mod vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Ea observã, de altfel, cã nu existã niciun motiv de inadmisibilitate şi, deci, îl declarã admisibil.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Primul Protocol adiţional 27. Reclamantul pretinde cã vânzarea apartamentului nr. 1 cãtre chiriaşi, validatã prin Decizia Curţii de Apel Bucureşti din data de 31 mai 2000, a încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede urmãtoarele: "Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor." 28. Guvernul considerã cã reclamantul nu dispune de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece dreptul sãu de proprietate nu a fost recunoscut printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã înaintea vânzãrii bunului cãtre terţi. El invocã în acest sens cauzele Malhous împotriva Republicii Cehe (Decizia nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII) şi Constandache împotriva României (Decizia nr. 46.312/99, 11 iunie 2002). Guvernul aratã cã imobilul în chestiune fusese naţionalizat în conformitate cu <>Decretul nr. 92/1950 , astfel încât el nu se afla în patrimoniul reclamantului la momentul introducerii acţiunii sale în revendicare imobiliarã în faţa Judecãtoriei Sectorului 2 Bucureşti. În plus, la momentul introducerii acţiunii în revendicare împotriva statului, statul însuşi nu mai era proprietarul apartamentului nr. 1, deoarece îl vânduse la data de 29 octombrie 1996 chiriaşilor C.F. şi C.I. În ceea ce priveşte Hotãrârea definitivã din data de 22 decembrie 1997, care a constatat dreptul de proprietate al reclamantului, aceasta nu era opozabilã cumpãrãtorilor C.F. şi C.I. În consecinţã, reclamantul avea cel mult o "speranţã", iar nu un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. 29. În sfârşit, Guvernul estimeazã cã reclamantul poate obţine o despãgubire în baza <>Legii nr. 10/2001 şi cere Curţii sã ia în considerare reforma instituitã prin <>Legea nr. 247/2005 , care are drept obiectiv accelerarea procedurii de restituire, iar în cazurile în care o asemenea restituire se dovedeşte imposibilã, sã ofere o despãgubire constând într-o participaţie, în calitate de acţionar, la un organism de plasament de valori mobiliare, "Proprietatea", organizat sub forma unei societãţi pe acţiuni. În principiu, persoanele care au vocaţia sã primeascã o despãgubire pe aceastã cale vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acţiuni din momentul în care societatea va fi cotatã la bursã. 30. Reclamantul contestã aceastã susţinere. În opinia sa, instanţele interne au recunoscut dreptul sãu de proprietate şi, în acelaşi timp, pe cel al terţilor dobânditori asupra aceluiaşi bun, situaţie care face imposibilã exercitarea drepturilor sale în calitate de proprietar al bunului. Reclamantul subliniazã cã imposibilitatea de a se bucura de bunul sãu reprezintã o atingere adusã principiului securitãţii raporturilor juridice. 31. Curtea aminteşte cã, în Cauza Strãin şi alţii împotriva României precitatã (paragrafele 39 şi 59), ea a considerat cã vânzarea de cãtre stat a bunului altuia cãtre terţi de bunã-credinţã, chiar când aceasta a fost anterioarã confirmãrii în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altei persoane, combinatã cu absenţa totalã a despãgubirilor, constituie o privare de proprietate contrarã art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. 32. În plus, în Cauza Pãduraru împotriva României precitatã (paragraful 112) Curtea a constatat cã statul nu îşi îndeplinise obligaţia sa pozitivã de a reacţiona în timp util şi în mod coerent în faţa unei chestiuni de interes general ca restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza unor decrete de naţionalizare. Ea a considerat, de asemenea, cã incertitudinea generalã astfel creatã se repercutase asupra reclamantului, care se vãzuse în imposibilitatea de a recupera în totalitate bunul sãu, deşi dispunea de o hotãrâre definitivã care condamna statul sã i-l restituie. 33. În speţã, Curtea nu identificã vreun motiv pentru a se îndepãrta de jurisprudenţa amintitã, situaţia de fapt fiind asemãnãtoare. Ca şi în Cauza Pãduraru împotriva României amintitã, în cauza de faţã terţii au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra acestui bun sã fie confirmat definitiv. Şi, precum în Cauza Strãin şi alţii împotriva României precitatã, reclamantul din speţã a fost recunoscut proprietar legitim, instanţele considerând incontestabil titlul sãu de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al naţionalizãrii (paragrafele 10 şi 11 de mai sus). 34. În plus, eforturile întreprinse de cãtre reclamant pentru a intra în posesia apartamentului nr. 1 au fost, pânã în ziua de astãzi, fãrã efect. Asupra acestui aspect, Curtea observã cã, deşi Hotãrârea definitivã din data de 22 decembrie 1997 a stabilit ilegalitatea naţionalizãrii şi a obligat autoritãţile administrative sã restituie imobilul reclamantului, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea în revendicarea apartamentului nr. 1, estimând, cu încãlcarea hotãrârii definitive amintite, cã naţionalizarea a fost legalã, privând astfel reclamantul de orice posibilitate de a intra în posesia acestui apartament. Or, trebuie observat cã reclamantul nu a fost despãgubit nici pânã astãzi pentru aceastã privare de proprietate. 35. Curtea observã cã vânzarea apartamentului nr. 1 în baza <>Legii nr. 112/1995 împiedicã reclamantul sã se bucure de dreptul sãu de proprietate, în ciuda existenţei Hotãrârii definitive din data de 22 decembrie 1997, care condamnase statul sã-i restituie imobilul. În plus, nicio despãgubire nu i-a fost oferitã pentru aceastã privare de proprietate. 36. Curtea observã cã la 22 iulie 2005 a fost adoptatã <>Legea nr. 247/2005 , care modificã <>Legea nr. 10/2001 . Aceastã nouã lege acordã un drept la despãgubire, într-un cuantum egal cu valoarea de piaţã a bunului care nu poate fi restituit persoanelor aflate în aceeaşi situaţie precum reclamantul. Curtea observã cã legea amintitã propune, pentru persoanele care nu au posibilitatea de a obţine restituirea bunului lor în naturã, sã li se ofere o despãgubire sub forma unei participaţii în calitate de acţionari la un organism de plasament al valorilor mobiliare (OPCVM). În principiu, persoanele având vocaţia sã primeascã o despãgubire pe aceastã cale vor primi titluri de valoare, care vor fi transformate în acţiuni, odatã ce societatea va fi cotatã la bursã. 37. Curtea observã cã, la data de 29 decembrie 2005, societatea pe acţiuni "Proprietatea" a fost înscrisã în Registrul Comerţului al Municipiului Bucureşti. Pentru ca acţiunile emise de cãtre aceastã societate pe acţiuni sã poatã face obiectul unei tranzacţii pe piaţa financiarã, trebuie urmatã procedura de aprobare de cãtre Comisia Naţionalã a Valorilor Mobiliare (CNVM). Conform calendarului previzional al Fondului "Proprietatea", operaţia de conversie a titlurilor în acţiuni trebuia sã intervinã în martie 2006, iar cotarea efectivã la bursã în decembrie 2006. 38. În speţã, presupunând cã <>Legea nr. 10/2001 ar fi aplicabilã reclamantului şi cã încãlcarea dreptului sãu la proprietate ar putea face obiectul unei despãgubiri, Curtea observã cã Fondul "Proprietatea" nu funcţioneazã actualmente într-o manierã susceptibilã sã ducã la acordarea efectivã a unei despãgubiri. Astfel, Curtea considerã cã imposibilitatea exercitãrii dreptului de proprietate de cãtre reclamant asupra apartamentului nr. 1 din imobilul aflat în strada Donici nr. 11 bis l-a fãcut pe acesta sã suporte o sarcinã disproporţionatã şi excesivã, incompatibilã cu dreptul la respectarea bunului sãu, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. 39. În consecinţã, a existat o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 13 din Convenţie 40. Reclamantul susţine cã nu a dispus de un recurs efectiv împotriva încãlcãrii dreptului sãu de proprietate, ceea a condus la încãlcarea art. 13 din Convenţie, care prevede urmãtoarele: "Orice persoanã ale cãrei drepturi şi libertãţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încãlcate are dreptul sã se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încãlcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale." 41. Curtea considerã, ţinând cont de concluziile sale, care figureazã la paragraful 34 de mai sus, cã nu este cazul sã se pronunţe pe fondul acestui capãt de cerere (a se vedea, mutatis mutandis şi între alte cauze, Laino împotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96, paragraful 25, CEDO 1999-I, Zanghi împotriva Italiei, Hotãrârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, paragraful 23, şi Biserica catolicã din Caneea împotriva Greciei, Hotãrârea din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, paragraful 50).
IV. În privinţa aplicãrii art. 41 din Convenţie 42. Art. 41 din Convenţie prevede: "În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã." A. Prejudiciu 43. Reclamantul solicitã restituirea apartamentului nr. 1, vândut cãtre chiriaşi, sau plata sumei de 60.213 euro, reprezentând valoarea sa. El prezintã un raport de expertizã în acest sens. Reclamantul solicitã, de asemenea, diferenţa între scãderea valorii ansamblului imobilului ca urmare a vânzãrii apartamentului nr. 1, diferenţã pe care o estimeazã la 78.558 de euro, precum şi 8.645 de euro, reprezentând lipsa de folosinţã a apartamentului nr. 1. În sfârşit, el solicitã 26.000 de euro cu titlu de daune morale pentru "traumatismele psihice" suportate timp de mai mult de 8 ani. 44. Guvernul estimeazã cã valoarea de piaţã a apartamentului nr. 1 este de 38.013 euro şi prezintã punctul de vedere al unui expert imobiliar în acest sens. În ceea ce priveşte suma reprezentând scãderea valorii imobilului, Guvernul considerã cã nu este cazul sã se ofere o asemenea despãgubire şi cã reclamantul ar fi trebuit sã se adreseze în acest sens instanţelor naţionale. În ceea ce priveşte chiriile nepercepute, Guvernul considerã cã nu este cazul sã se ofere o asemenea despãgubire şi invocã Hotãrârea Sofletea împotriva României (nr. 48.179/99, paragraful 42, 25 noiembrie 2003). În privinţa eventualului prejudiciu moral suferit de cãtre reclamant, Guvernul considerã cã nu poate fi reţinutã nicio legãturã de cauzalitate între pretinsa încãlcare a Convenţiei şi prejudiciul moral invocat. 45. Curtea aminteşte cã o hotãrâre constatând o încãlcare a Convenţiei implicã pentru statul pârât obligaţia juridicã, în sensul Convenţiei, sã punã capãt încãlcãrii şi sã înlãture consecinţele acesteia. Dacã dreptul intern nu permite ştergerea decât în mod imperfect a consecinţelor acestei încãlcãri, art. 41 din Convenţie conferã Curţii puterea de a oferi o reparaţie pãrţii vãtãmate prin actul sau omisiunea în legãturã cu care a fost constatatã o încãlcare a Convenţiei. 46. Printre elementele luate în considerare de cãtre Curte atunci când hotãrãşte în aceastã privinţã se aflã prejudiciul material, adicã pierderile suferite efectiv ca o consecinţã directã a pretinsei încãlcãri, precum şi prejudiciul moral, adicã repararea de cãtre stat a stãrii de angoasã, a disconfortului şi a incertitudinilor rezultând din aceastã încãlcare, precum şi alte daune nonmateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64.897/01, paragraful 25, 10 noiembrie 2004). 47. În plus, atunci când diversele elemente constituind prejudiciul nu pot fi stabilite exact sau când distincţia între daunele materiale şi cele morale se dovedeşte dificilã, Curtea le poate determina în mod global (Comingersoll împotriva Portugaliei [MC], nr. 35.382/97, paragraful 29, CEDO 2000-IV). 48. În circumstanţele cauzei, Curtea considerã cã restituirea apartamentului nr. 1 situat în strada Donici nr. 11 bis, astfel cum a fost dispusã prin Hotãrârea definitivã din data de 22 decembrie 1997 de cãtre Judecãtoria Sectorului 2 Bucureşti, l-ar pune pe reclamant, în mãsura posibilului, într-o situaţie similarã cu cea în care s-ar fi aflat dacã exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încãlcate. În cazul în care statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire într-o perioadã de 3 luni începând cu data la care prezenta hotãrâre va deveni definitivã, Curtea hotãrãşte cã el va trebui sã plãteascã reclamantului, cu titlu de prejudiciu material, o sumã corespunzând valorii actuale a apartamentului. 49. Sub acest aspect, Curtea ia act cu interes de faptul cã <>Legea nr. 247/2005 de modificare a <>Legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naţionalizate, cu titlu sau fãrã titlu, intratã în vigoare în data de 19 iulie 2005, aplicã principiile stabilite în jurisprudenţa internaţionalã, judiciarã sau arbitralã în privinţa despãgubirilor datorate în cazuri de acte ilicite şi confirmate chiar de cãtre prezenta Curte în jurisprudenţa sa privind privãrile de proprietate ilegale sau de facto [Papamichalopoulos împotriva Greciei (satisfacţie echitabilã), Hotãrârea din data de 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, paragrafele 36-39, Zubani împotriva Italiei, Hotãrârea din data de 7 august 1996, Culegere de hotãrâri şi decizii 1996-IV, p. 1.078, paragraful 49, şi Brumãrescu împotriva României (satisfacţie echitabilã) precitatã, paragrafele 22 şi 23]. 50. Într-adevãr, noua lege calificã drept abuzive naţionalizãrile realizate de cãtre regimul comunist şi prevede obligaţia de restituire în naturã a unui bun ieşit din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei asemenea privãri. În cazul imposibilitãţii de restituire, ca urmare a, de exemplu, vânzãrii bunului cãtre un terţ de bunã-credinţã, legea acordã o despãgubire într-un cuantum egal cu valoarea de piaţã a bunului la momentul stabilirii plãţii (titlul I secţiunea I art. 1, 16 şi 43 din lege). 51. În speţã, fiind vorba de determinarea cuantumului acestei sume, Curtea observã cã atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus rapoarte de expertizã care permit determinarea valorii apartamentului. Ea remarcã diferenţa semnificativã care separã metodele de calcul folosite în acest scop de cãtre experţii desemnaţi de pãrţile în litigiu. fiinând cont de informaţiile de care dispune privind piaţa imobiliarã localã, Curtea estimeazã valoarea de piaţã actualã a apartamentului în chestiune la 50.000 de euro. 52. În plus, Curtea considerã cã evenimentele în cauzã au implicat atingeri grave aduse dreptului reclamantului la respectarea bunului sãu, pentru care suma de 3.000 de euro reprezintã o reparaţie echitabilã pentru prejudiciul moral suferit. 53. În privinţa sumelor pretinse cu titlu de chirii neprimite şi de scãdere a valorii imobilului ca urmare a vânzãrii apartamentului nr. 1, Curtea nu ar putea specula asupra posibilitãţii şi randamentului unei închirieri a apartamentului în chestiune sau asupra scãderii de valoare a imobilului (Buzatu împotriva României, nr. 34.642/97, paragraful 18, 27 ianuarie 2005). B. Cheltuieli de judecatã 54. Reclamantul solicitã, de asemenea, 1.500 de euro cu titlu de cheltuieli de judecatã realizate în faţa jurisdicţiilor interne şi în faţa Curţii. El a depus la dosar mai multe facturi, într-un cuantum total de 870 de euro, pentru onorariile de avocat plãtite între 1998 şi 2005. El apreciazã onorariul expertului imobiliar şi taxele judiciare plãtite la 500 de euro. 55. Guvernul nu se opune ca o sumã corespunzând cheltuielilor de judecatã legate de procedura judiciarã internã sã fie acordatã reclamantului, cu condiţia ca aceasta sã nu fie excesivã. 56. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate primi rambursarea cheltuielilor de judecatã realizate decât în mãsura în care au fost stabilite ca fiind reale, necesare şi într-un cuantum rezonabil. În speţã, Curtea reţine cã reclamantul a prezentat mai multe chitanţe privind onorariul avocatului, chitanţe al cãror cuantum total se ridicã la 870 de euro. În ceea ce priveşte celelalte cheltuieli, ele nu sunt susţinute decât parţial, reclamantul neprezentând în mod detaliat toate sumele cheltuite drept taxe judiciare şi onorarii ale expertului. Curtea va stabili deci în mod echitabil o sumã în aceastã privinţã. 57. Ţinând cont de elementele aflate la dispoziţia sa şi de criteriile amintite, Curtea estimeazã drept rezonabilã suma de 1.300 de euro cu titlu de cheltuieli de judecatã în faţa instanţelor interne şi a Curţii şi o acordã reclamantului. C. Dobânzi moratorii 58. Curtea considerã adecvat sã fixeze nivelul dobânzilor moratorii la cel al dobânzii împrumutului marginal practicat de Banca Centralã Europeanã, majorat cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA
1. declarã cererea admisibilã în privinţa capãtului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilã pentru rest; 2. hotãrãşte cã a existat o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1; 3. hotãrãşte cã nu este cazul sã examineze capãtul de cerere întemeiat pe art. 13 din Convenţie; 4. hotãrãşte: a) cã statul pârât trebuie sã restituie reclamantului apartamentul nr. 1 din imobilul aflat în municipiul Bucureşti, strada Donici nr. 11 bis, în termen de 3 luni începând de la data la care hotãrârea va deveni definitivã conform art. 44 alin. 2 din Convenţie; b) cã, în lipsa unei asemenea restituiri, statul pârât trebuie sã plãteascã reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, 50.000 de euro (cincizeci de mii de euro) cu titlu de prejudiciu material, plus orice sumã care ar putea fi datoratã cu titlu de impozit; 5. hotãrãşte cã statul pârât trebuie sã plãteascã reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, 3.000 de euro (trei mii de euro) cu titlu de prejudiciu moral; 6. hotãrãşte cã statul pârât trebuie sã plãteascã reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, 1.300 de euro (o mie trei sute de euro), cu titlu de cheltuieli de judecatã; 7. hotãrãşte cã sumele menţionate vor fi convertite în moneda statului pârât, conform ratei de schimb aplicabile la data efectuãrii plãţii; 8. hotãrãşte cã, începând de la expirarea termenului de mai sus şi pânã la plata efectivã, aceste sume vor fi majorate cu o dobândã simplã egalã cu rata dobânzii la împrumutul marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale; 9. respinge cererea de satisfacţie echitabilã pentru rest. Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 12 octombrie 2006, conform art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
John Hedigan, preşedinte
Vincent Berger, grefier _____
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
