Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
HOTARARE din 12 octombrie 2006 in cauza Sebastian Taub impotriva Romaniei
În cauza Sebastian Taub împotriva României, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din domnii J. Hedigan, preşedinte, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamna I. Ziemele, judecãtori, şi V. Berger, grefier de secţie, dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 21 septembrie 2006, pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã cererea (nr. 58.612/00) îndreptatã împotriva României, prin care domnul Nicolae Lucien Sebastian Taub (reclamantul) a sesizat Curtea la data de 28 februarie 2000 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia). 2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat prin agentul sãu, doamna Roxana Rizoiu, apoi de cãtre doamna Beatrice Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe. 3. Reclamantul a pretins în special cã vânzarea unui apartament din imobilul sãu unor terţi, validatã prin hotãrâri definitive ale instanţelor, care nu a fost urmatã de nicio despãgubire, a încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1. 4. La data de 31 august 2004, preşedintele Secţiei a II-a a hotãrât sã comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotãrât sã se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei. 5. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament). 6. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compunerea secţiilor sale (art. 25 § 1 din Regulament). Cererea de faţã a fost atribuitã Secţiei a III-a astfel remaniatã (art. 52 § 1). În cadrul acesteia, camera însãrcinatã sã analizeze cauza (art. 27 § 1 din Convenţie) a fost constituitã conform art. 26 § 1 din Regulament.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei 7. Reclamantul s-a nãscut în anul 1914 şi locuieşte în Bucureşti. 8. Mama reclamantului a construit în perioada interbelicã un imobil compus din mai multe apartamente, situat în Bucureşti, str. Romniceanu nr. 36. În anii 1945 şi 1948 ea a vândut unor terţi douã dintre aceste apartamente. În anul 1945 ea a donat reclamantului douã apartamente. 9. În anul 1950, în temeiul <>Decretului de naţionalizare nr. 92/1950 , statul a intrat în posesia imobilului. În listele anexate la <>Decretul nr. 92/1950 , reclamantul figura ca proprietar al întregului imobil, cu excepţia celor douã apartamente vândute unor terţi. 10. La decesul mamei sale, în anul 1983, reclamantul a fost declarat moştenitorul sãu.
1. Acţiunea în revendicare 11. La data de 28 august 1996, reclamantul, arãtând cã în temeiul <>Decretului nr. 92/1950 imobilele ce aparţineau anumitor categorii sociale erau exceptate de la naţionalizare şi cã el fãcea parte din aceste categorii, a introdus în faţa Judecãtoriei Sectorului 5 Bucureşti o acţiune în revendicare a imobilului, cu excepţia apartamentelor vândute în anii 1945 şi 1948, îndreptatã împotriva Consiliului Local al Municipiului Bucureşti şi împotriva întreprinderii C., administrator al bunurilor imobiliare ale statului. 12. La data de 30 septembrie 1996, în temeiul <>Legii nr. 112/1995 , întreprinderea C. i-a vândut chiriaşei A.S.L. apartamentul nr. 3, compus din 4 camere, pe care îl ocupa în imobilul în discuţie. 13. La data de 8 mai 1997, A.S.L. a formulat, în cadrul acţiunii în revendicare, o cerere de intervenţie principalã, în calitate de proprietar al apartamentului nr. 3. Pretinzând cã ar fi încheiat contractul cu bunã-credinţã, ea a solicitat respingerea acţiunii în ceea ce priveşte acest apartament. 14. Luând în considerare aceastã intervenţie, reclamantul susţine cã a depus la dosar, la data de 26 iunie 1997, un înscris prin care s-a opus cererii de intervenţie şi a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpãrare. 15. Prin sentinţa din data de 2 septembrie 1999, instanţa a respins acţiunea pe motivul cã, la momentul naţionalizãrii, reclamantul era proprietarul mai multor apartamente şi cã, prin urmare, prevederile <>Decretului nr. 92/1950 referitoare la naţionalizarea apartamentelor "exploatatorilor spaţiilor locative" îi erau aplicabile. 16. De asemenea, instanţa a statuat cã acţiunea în revendicare referitoare la apartamentul nr. 3 era inadmisibilã din cauza lipsei calitãţii procesuale active a reclamantului în litigiul cu consiliul local, deoarece acesta nu mai era proprietarul apartamentului în litigiu. Instanţa nu a rãspuns la cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpãrare, pe care reclamantul pretinde cã ar fi formulat-o la data de 26 iunie 1997. Totuşi, ea a apreciat cã A.S.L. era un cumpãrãtor de bunã-credinţã. 17. Reclamantul a introdus apel împotriva acestei sentinţe, solicitând restituirea imobilului şi anularea contractului de vânzare-cumpãrare. 18. Prin Hotãrârea din 21 septembrie 1998, Tribunalul Municipiului Bucureşti a admis parţial acţiunea sa în revendicare. Acesta a constatat nulitatea naţionalizãrii imobiliului pe motiv cã reclamantul fãcea parte dintr-o categorie socialã exceptatã de la naţionalizare. El a dispus ca pãrţile pârâte sã-i restituie reclamantului imobilul, cu excepţia celor douã apartamente vândute în anii 1945 şi 1948 şi a apartamentului nr. 3. Pentru a respinge cererea de restituire a acestuia din urmã, tribunalul a statuat, dupã exemplul judecãtoriei, cã reclamantul nu avea calitate procesualã activã în litigiul cu consiliul local. 19. Tribunalul nu s-a pronunţat asupra cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpãrare, apreciind cã este tardivã, deoarece reclamantul a formulat-o în motivarea apelului sãu şi nu în cursul procedurii de primã instanţã. 20. În urma recursului reclamantului, prin Hotãrârea din 26 mai 1999, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat hotãrârea tribunalului. 21. Reclamantul a introdus o contestaţie în anulare ce a fost respinsã printr-o hotãrâre a Curţii de Apel Bucureşti pronunţatã la data de 2 septembrie 1999.
2. Acţiunea în constatarea nulitãţii contractului de vânzare-cumpãrare a apartamentului nr. 3 22. La data de 9 februarie 2001, printr-o acţiune introdusã împotriva A.S.L., Primãriei Bucureşti şi întreprinderii C., reclamantul i-a solicitat Judecãtoriei Sectorului 5 Bucureşti sã constate nulitatea contractului de vânzare-cumpãrare a apartamentului nr. 3, pe motivul cã pãrţile contractante au fost de rea-credinţã, deoarece au încheiat contractul în timp ce acţiunea în revendicare era în curs de desfãşurare. De asemenea, el a solicitat evacuarea A.S.L. 23. Prin sentinţa din 19 iunie 2001, instanţa a admis argumentele reclamantului şi i-a admis parţial acţiunea. Ea a anulat contractul de vânzare-cumpãrare, apreciind cã A.S.L. fusese de rea-credinţã la încheierea contractului de vânzare-cumpãrare. 24. La apelul şi recursul introduse de reclamant şi de pãrţile pârâte, prin douã hotãrâri din 15 ianuarie 2002 şi din 20 mai 2003, Tribunalul Municipiului Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti au confirmat aceastã sentinţã, apreciind cã A.S.L. fusese de rea-credinţã în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpãrare. 25. A.S.L. a introdus în faţa aceleiaşi curţi de apel o contestaţie în anulare împotriva celor douã hotãrâri menţionate mai sus, arãtând cã contractul fusese încheiat de bunã-credinţã. 26. Prin Hotãrârea din 9 februarie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a admis contestaţia, a casat sentinţa judecãtoriei şi a confirmat contractul de vânzare-cumpãrare. Ea a statuat cã A.S.L. fusese de bunã-credinţã, deoarece, înainte de cumpãrarea apartamentului, cumpãrãtorul fãcuse demersurile necesare pentru a afla situaţia juridicã a imobilului şi nu fusese informat despre existenţa acţiunii în revendicare.
II. Dreptul şi practica internã pertinente 27. Prevederile legale şi jurisprudenţa internã pertinente sunt descrise în hotãrârile Brumãrescu împotriva României ([GC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44), Strãin şi alţii împotriva României nr. 57.001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Pãduraru împotriva României nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porteanu împotriva României nr. 4.596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie 28. Reclamantul pretinde cã vânzarea apartamentului nr. 3 locatarei A.S.L., validatã prin Hotãrârea Curţii de Apel Bucureşti din 9 februarie 2004, a încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede urmãtoarele: "Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilitãţii 29. Guvernul ridicã o excepţie de inadmisibilitate pentru nerespectarea termenului de 6 luni pentru introducerea cererii. El apreciazã cã termenul de 6 luni a început sã curgã de la data la care reclamantul a luat cunoştinţã de Hotãrârea din 26 mai 1999 a Curţii de Apel Bucureşti şi nu de la data Hotãrârii aceleiaşi curţi de apel din 2 septembrie 1999, pe motivul cã contestaţia în anulare, cale extraordinarã de atac, nu constituie un recurs ce trebuie epuizat. 30. Curtea considerã cã excepţia de tardivitate a cererii ridicã întrebãri referitoare la definirea ingerinţei în dreptul de proprietate al reclamantului. Aceste întrebãri sunt strâns legate de fondul cauzei. De asemenea, Curtea apreciazã cã ele trebuie analizate din perspectiva articolului invocat de cãtre reclamant (vezi, în special, Airey împotriva Irlandei, Hotãrârea din 9 octombrie 1979, seria A nr. 32, Gnahore împotriva Franţei, nr. 40.031/98, § 26, CEDO 2000-IX, şi Issaieva împotriva Rusiei, nr. 57.950/00, § 161, 24 februarie 2005). Aşadar, ea reuneşte aceastã excepţie cu fondul. 31. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, ea observã cã nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate şi, prin urmare, îl declarã admisibil.
B. Asupra fondului 32. Guvernul considerã cã reclamantul nu dispunea de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece dreptul sãu de proprietate nu a fost recunoscut printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã înainte de vânzarea bunului unor terţi. El invocã în aceastã privinţã cauzele Molhous împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII şi Constandache împotriva României (dec.), nr. 46.312/99, 11 iunie 2002. El aratã cã imobilul în discuţie fusese naţionalizat conform <>Decretului nr. 92/1950 , astfel încât el nu se afla în patrimoniul reclamantului la momentul introducerii acţiunii sale în revendicare imobiliarã în faţa Judecãtoriei Sectorului 5 Bucureşti, la data de 28 august 1996. Mai mult, acţiunea în revendicare a reclamantului a fost respinsã, iar acestuia nu i s-a recunoscut niciodatã vreun drept de proprietate asupra apartamentului nr. 3. Constatarea nulitãţii naţionalizãrii nu genera o speranţã legitimã, ci o simplã speranţã de a obţine restituirea bunului. Prin urmare, reclamantul avea cel mult o "speranţã" şi nu un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. 33. În subsidiar, Guvernul considerã cã acţiunea în constatarea nulitãţii contractului de vânzare-cumpãrare nu are nicio incidenţã asupra dreptului de proprietate al reclamantului, deoarece nici titlul sãu de proprietate, nici şansele sale de a intra în posesia bunului nu au fost afectate. Constatarea bunei-credinţe a cumpãrãtorului nu echivala nici cu o negare a titlului de proprietate al reclamantului, nici cu o confirmare a titlului achizitorului. Astfel, procedura litigioasã nu a adus atingere dreptului de proprietate al reclamantului. El ar fi avut mai multe şanse de a i se restitui bunul dacã ar fi formulat o nouã acţiune în revendicare. Chiar dacã hotãrârea litigioasã constituie o ingerinţã în dreptul de proprietate al reclamantului, aceasta era prevãzutã de lege, urmãrea un scop legitim şi era proporţionalã. 34. În fine, Guvernul apreciazã cã reclamantul ar fi putut obţine o despãgubire în temeiul <>Legii nr. 10/2001 , dar el nu a urmat procedura prescrisã de legea respectivã. 35. Reclamantul contestã acest argument. El considerã cã bunul sãu a devenit în mod ilegal proprietatea statului şi cã terţul achizitor nu era de bunã-credinţã în momentul încheierii contractului respectiv. În fine, contractul de vânzare-cumpãrare încheiat cu A.S.L. ar fi trebuit anulat de instanţele interne.
1. Asupra existenţei unui bun 36. Curtea observã cã pãrţile au pãreri divergente asupra chestiunii de a şti dacã reclamantul era sau nu titularul unui bun susceptibil de a fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, Curtea este chematã sã stabileascã dacã situaţia juridicã în care s-a aflat persoana în cauzã ţine sau nu de domeniul de aplicare a art. 1. 37. Ea observã cã reclamantul a introdus o acţiune în revendicare imobiliarã pentru constatarea ilegalitãţii naţionalizãrii bunului sãu şi pentru a i se restitui. În Hotãrârea sa definitivã din 26 mai 1999, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit cã bunul în discuţie fusese naţionalizat prin încãlcarea <>Decretului de naţionalizare nr. 92/1950 , a declarat cã reclamantul a rãmas proprietarul legitim al bunului şi a dispus restituirea bunului. Desigur, Curtea de Apel Bucureşti a refuzat sã dispunã restituirea apartamentului nr. 3. Cu toate acestea, dreptul de proprietate astfel recunoscut - cu efect retroactiv - asupra bunului, inclusiv asupra apartamentului nr. 3, nu era revocabil; de altfel, el nu a fost infirmat sau contestat pânã în prezent. Prin urmare, Curtea apreciazã cã reclamantul avea un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Strãin şi alţii împotriva României, citatã mai sus, §§ 37 şi 38).
2. Asupra existenţei şi justificãrii unei ingerinţe 38. Curtea reaminteşte cã, în cauza Strãin citatã mai sus (§§ 39 şi 59), ea a considerat cã vânzarea de cãtre stat a unui bun ce aparţine altcuiva unor terţi de bunã-credinţã, chiar şi atunci când este anterioarã confirmãrii definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altcuiva, combinatã cu lipsa totalã de despãgubire, constituie o privare contrarã art. 1 din Protocolul nr. 1. În speţã, Curtea constatã cã ingerinţa în dreptul la respectarea bunurilor reclamantului provine din combinaţia dintre vânzarea apartamentului nr. 3 şi validarea acestei vânzãri prin Hotãrârea din 9 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti. Prin urmare, termenul de 6 luni nu a început sã curgã decât de la data la care reclamantului i s-a adus la cunoştinţã hotãrârea definitivã şi irevocabilã prin care acţiunea sa în constatarea nulitãţii a fost respinsã. Aşadar, excepţia de tardivitate ridicatã de Guvern trebuie respinsã. 39. Mai mult, în cauza Pãduraru citatã mai sus (§ 112), Curtea a constatat cã statul nu îşi respectase obligaţia sa pozitivã de a reacţiona în timp util şi cu coerenţã faţã de chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor trecute în proprietatea sa în temeiul unor decrete de naţionalizare. De asemenea, ea a considerat cã incertitudinea generalã astfel creatã se repercutase asupra reclamantului, care s-a gãsit în imposibilitate de a-şi recãpãta întregul sãu bun, în condiţiile în care el dispunea de o hotãrâre definitivã ce dispunea ca statul sã i-l restituie. 40. În speţã, Curtea nu distinge niciun motiv de a se abate de la jurisprudenţa citatã mai sus, deoarece situaţia de fapt este aproximativ aceeaşi. Dupã exemplul cauzei Pãduraru citate mai sus, în cauza de faţã terţe persoane au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra acestui bun sã facã obiectul unei confirmãri definitive. La fel ca şi în cauza Strãin citatã mai sus, reclamantul în speţã a fost recunoscut ca fiind proprietar legitim, instanţele considerând incontestabil titlul sãu de proprietate, ţinând seama de caracterul abuziv al naţionalizãrii. 41. Curtea observã cã vânzarea bunului reclamantului, în temeiul <>Legii nr. 112/1995 , îl împiedicã sã se bucure de dreptul sãu de proprietate şi cã nu i-a fost acordatã nicio despãgubire pentru aceastã privare. 42. Curtea observã cã la data de 22 iulie 2005 <>Legea nr. 247/2005 a fost adoptatã, modificând <>Legea nr. 10/2001 . Aceastã nouã lege acordã dreptul la despãgubire, la valoarea comercialã a bunului ce nu poate fi restituit persoanelor care se aflã în aceeaşi situaţie ca reclamantul. Curtea observã cã legea mai sus menţionatã propune, în cazul persoanelor care nu au posibilitatea de a obţine restituirea bunului lor în naturã, acordarea unei despãgubiri ce constã într-o participare, ca acţionari, la un organism de plasare a valorilor mobiliare "Proprietatea", organizat sub forma unei societãţi pe acţiuni. În principiu, persoanele care au dreptul de a primi o despãgubire pe aceastã cale vor primi titluri de valoare ce vor fi transformate în acţiuni, odatã ce societatea va fi cotatã la bursã. 43. Curtea observã cã, la data de 29 decembrie 2005, societatea pe acţiuni "Proprietatea" a fost înregistratã la Registrul Comerţului din Bucureşti. Pentru ca acţiunile emise de aceastã societate pe acţiuni sã poatã face obiectul unei tranzacţii pe piaţa financiarã, trebuie urmatã procedura de agreare de cãtre Comisia Naţionalã a Valorilor Mobiliare (CNVM). Conform calendarului previzional al societãţii pe acţiuni "Proprietatea", operaţiunea de conversie a titlurilor în acţiuni trebuia sã aibã loc în luna martie 2006, iar intrarea efectivã în bursã în luna decembrie 2006. 44. Chiar dacã reclamantul nu a respectat procedura prevãzutã de <>Legea nr. 10/2001 , Curtea observã cã societatea pe acţiuni "Proprietatea" nu funcţioneazã în prezent într-un mod susceptibil de a ajunge la acordarea efectivã a unei despãgubiri. Prin urmare, Curtea considerã cã privarea reclamantului de dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 3, situat în Bucureşti, str. Romniceanu nr. 36, combinatã cu lipsa totalã de despãgubire, l-au fãcut sã suporte o sarcinã disproporţionatã şi excesivã, incompatibilã cu dreptul la respectarea bunului sãu, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. 45. În speţã, admiterea contestaţiei în anulare, cale extraordinarã de atac, constituie un argument suplimentar în sensul încãlcãrii art. 1 din Protocolul nr. 1. 46. Curtea reaminteşte cã, în ciuda tãcerii art. 1 din Protocolul nr. 1 în materie de cerinţe procedurale, procedurile aplicabile în speţã trebuie sã ofere persoanei în cauzã ocazia adecvatã de a-şi expune cauza în faţa autoritãţilor competente pentru a contesta în mod efectiv mãsurile ce aduc atingere drepturilor garantate de aceastã dispoziţie (Jokela împotriva Finlandei, nr. 28.856/95, § 45, CEDO 2002-IV). În ceea ce priveşte introducerea cãilor de recurs extraordinare, Curtea a considerat cã instanţele superioare nu trebuie sã-şi foloseascã puterea de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare şi nu pentru a proceda la o nouã analizã. Supervizarea nu trebuie sã devinã un apel deghizat, iar simplul fapt cã ar putea exista douã puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintã un motiv suficient pentru a rejudeca o cauzã. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când o cer motive substanţiale şi imperioase (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX). 47. Or, în speţã, contestaţia în anulare introdusã de A.S.L. a fost admisã de Curtea de Apel Bucureşti (paragraful 22 de mai sus) care a apreciat, spre deosebire de instanţele anterioare, cã A.S.L. fusese de bunã-credinţã în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpãrare. Aşadar, Curtea de Apel Bucureşti a anulat o hotãrâre definitivã şi irevocabilã, trecutã în puterea lucrului judecat, pentru unicul motiv cã avea un punct de vedere diferit asupra aprecierii faptelor de cel al instanţelor precedente, fãrã niciun element de dovadã suplimentarã care sã poatã justifica aceastã diferenţã de apreciere. 48. Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
49. Conform art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã".
A. Prejudiciu 50. Reclamantul solicitã restituirea apartamentului vândut cãtre A.S.L. şi subliniazã faptul cã nu acceptã daune-interese pentru aceastã privare de proprietate. El refuzã orice formã de evaluare a bunului. De asemenea, el solicitã 100.000 euro cu titlu de despãgubiri morale pentru "traumatismele psihice". 51. Guvernul se opune restituirii apartamentului nr. 3 pe motiv cã reclamantul nu are niciun drept de proprietate asupra acestuia. El nu oferã nicio estimare în ceea ce priveşte valoarea comercialã a apartamentului. Guvernul considerã cã eventualul prejudiciu moral al reclamantului ar fi suficient compensat prin constatarea încãlcãrii art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. 52. Curtea reaminteşte cã o hotãrâre ce constatã o încãlcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridicã, în ceea ce priveşte Convenţia, de a pune capãt încãlcãrii şi de a-i corecta consecinţele. Dacã dreptul intern nu permite decât corectarea parţialã a consecinţelor acestei încãlcãri, art. 41 din Convenţie conferã Curţii puterea de a acorda o reparaţie pãrţii lezate de actul sau omisiunea faţã de care a fost constatatã o încãlcare a Convenţiei. 53. Printre elementele luate în considerare de cãtre Curte, atunci când statueazã în materie, se numãrã prejudiciul material, adicã pierderile efective suportate ca o consecinţã directã a pretinsei încãlcãri, şi prejudiciul moral, adicã reparaţia de cãtre stat pentru îngrijorarea, neplãcerile şi incertitudinile cauzate de aceastã încãlcare, precum şi alte prejudicii nemateriale (cum ar fi, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64.897/01, § 25, 10 noiembrie 2004). 54. Mai mult, acolo unde diferitele elemente ce constituie prejudiciul nu pot fi calculate exact sau atunci când distincţia dintre prejudiciul material şi prejudiciul moral se dovedeşte a fi dificilã, Curtea le poate analiza global [Comingersoll împotriva Portugaliei (GC), nr. 35.382/97, § 29, CEDO 2000-IV]. 55. În circumstanţele speţei, Curtea apreciazã cã restituirea apartamentului nr. 3 situat în Bucureşti, str. Romniceanu nr. 36, vândut cãtre A.S.L., l-ar pune pe reclamant, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentã cu cea în care s-ar afla dacã cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încãlcate. Dacã statul pârât nu procedeazã la aceastã restituire în cel mult 3 luni de la data la care prezenta hotãrâre va rãmâne definitivã, Curtea, conştientã de refuzul reclamantului de a accepta plata unei despãgubiri, dispune ca statul pârât sã-i plãteascã persoanei în cauzã, cu titlu de daune materiale, o sumã corespunzând valorii actuale a apartamentului. 56. În speţã, fiind necesarã stabilirea cuantumului acestei sume, Curtea observã cã reclamantul refuzã orice formã de evaluare a valorii comerciale a bunului. Guvernul nu a formulat observaţii în aceastã privinţã. 57. fiinând cont de informaţiile de care dispune despre piaţa imobiliarã localã, Curtea apreciazã valoarea comercialã actualã a bunului la 125.000 euro. 58. Pe deasupra, Curtea considerã cã evenimentele în discuţie au adus prejudicii grave dreptului reclamantului de a i se respecta bunul, pentru care suma de 5.000 euro reprezintã o reparaţie echitabilã pentru prejudiciul moral suportat.
B. Cheltuieli de judecatã 59. Reclamantul solicitã 100.000 euro cu titlu de cheltuieli de judecatã (onorariu avocat, cheltuieli şi taxe judiciare, telefon, fotocopii, notar etc.). 60. Guvernul afirmã cã pretenţiile reclamantului sunt excesive. 61. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecatã decât în mãsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. Cheltuielile nu sunt justificate decât parţial, reclamantul nespecificând detaliat toate sumele angajate pentru onorariile de avocat achitate, taxele judiciare, curier, telefon, fotocopii fãcute la toate documentele. Aşadar, Curtea va stabili în echitate o sumã cu acest titlu. 62. Ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea apreciazã ca rezonabilã suma de 500 euro, cu toate cheltuielile incluse, şi i-o acordã reclamantului.
C. Dobânzi moratorii 63. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de preţ marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA HOTĂRĂŞTE ÎN UNANIMITATE:
1. declarã cererea admisibilã; 2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1; 3. hotãrãşte: a) ca statul pârât sã-i restituie reclamantului apartamentul nr. 3 situat în Bucureşti, str. Romniceanu nr. 36, în cel mult 3 luni de la data la care hotãrârea va rãmâne definitivã conform art. 44 § 2 din Convenţie; b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât sã-i plãteascã reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, 125.000 euro (unasutãdouãzecişicincimii euro) cu titlu de daune materiale, plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit; 4. hotãrãşte ca statul pârât sã-i plãteascã reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, 5.000 euro (cincimii euro) cu titlu de daune morale; 5. hotãrãşte ca statul pârât sã-i plãteascã reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, 500 euro (cincisute euro) drept cheltuieli de judecatã; 6. hotãrãşte ca sumele în discuţie sã fie convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plãţii; 7. hotãrãşte ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de preţ marginal a Bãncii Centrale Europene, valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale; 8. respinge cererea de satisfacţie echitabilã pentru rest. Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 12 octombrie 2006 în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
John Hedigan, preşedinte
Vicent Berger, grefier
---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
