Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 75.261/2001)
În Cauza Bãrcãnescu împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), într-o camerã compusã din: domnii J. Hedigan, preşedinte, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvisson, doamna I. Ziemele, judecãtori, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,
dupã deliberarea din Camera de consiliu din data de 21 septembrie 2006,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceeaşi datã.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 75.261/2001) îndreptatã împotriva României de cãtre un cetãţean român, domnul Şerban Vlad Bãrcãnescu (reclamantul), care a sesizat Curtea la 2 aprilie 2001 în baza art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român a fost reprezentat de agentul sãu, doamna Roxana Rizoiu, apoi de doamna Beatrice Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plânge în principal de faptul cã vânzarea celor douã apartamente din imobilul sãu unor terţi, validatã prin hotãrârile definitive ale instanţelor, care nu au acordat nicio indemnizaţie, a încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
4. La data de 31 august 2004, preşedintele Secţiei a II-a a hotãrât ca cererea sã fie comunicatã Guvernului. Întemeindu-se pe art. 29 alin. 3 din Convenţie, a decis cã admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreunã.
5. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din Regulament).
6. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compunerea secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost atribuitã Secţiei a III-a astfel modificatã (art. 52 alin. 1). În cadrul acesteia, camera însãrcinatã cu examinarea cauzei (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost compusã conform art. 26 alin. 1 din Regulament.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
7. Reclamantul s-a nãscut în anul 1949 şi locuieşte în Bucureşti.
8. În 1950, în temeiul <>Decretului de naţionalizare nr. 92/1950 , statul a intrat în posesia unui imobil situat în Bucureşti, str. Tunari nr. 83, compus din 3 apartamente, care aparţinea lui B.N. Acesta a decedat în 1960 şi reclamantul, fiul acestuia, a fost declarat moştenitor al sãu, având dreptul la trei sferturi din moştenire, restul revenindu-i doamnei M.B., în calitate de soţie supravieţuitoare a lui B.N.
1. Acţiunea în revendicare
9. Printr-o sentinţã din data de 13 mai 1998, Judecãtoria Sectorului 2 Bucureşti a admis acţiunea în revendicare imobiliarã formulatã de reclamant şi de doamna M.B., în calitate de moştenitori ai lui B.N., împotriva Consiliului Local al Municipiului Bucureşti. Judecãtoria a obligat pârâta sã restituie reclamantului şi doamnei M.B. imobilul situat în strada Tunari nr. 83 şi terenul aferent.
10. Printr-o decizie din 7 octombrie 1998, primarul municipiului Bucureşti a dispus restituirea imobilului. Întreprinderea administratoare a bunurilor imobile ale statului s-a opus restituirii, arãtând cã o parte a imobilului a fost vândutã mai înainte soţilor B. şi P.M., care locuiau acolo în calitate de locatari.
2. Acţiunea în constatarea nulitãţii contractului de vânzare a unei pãrţi din imobil cãtre soţii B.
11. Printr-un contract încheiat la data de 25 octombrie 1996, în baza <>Legii nr. 112/1995 , Primãria Bucureşti, reprezentatã de întreprinderea care administra bunurile imobile ale statului, a vândut locatarilor, soţii B., un apartament compus din douã camere situat în imobilul în litigiu şi terenul aferent.
12. În anul 1999 reclamantul a introdus împotriva consiliului local şi soţilor B. o acţiune în revendicare şi în constatarea nulitãţii contractului de vânzare-cumpãrare din 25 octombrie 1996, pe motiv cã a fost încheiat în frauda <>Legii nr. 112/1995 , în timp ce imobilul fãcea obiectul unui litigiu. Printr-o sentinţã din 4 octombrie 1999, judecãtoria a admis parţial acţiunea. A respins capãtul de cerere privind revendicarea, motivând cã ar fi trebuit introdusã de reclamant împreunã cu doamna M.B. Totuşi, judecãtoria a anulat contractul de vânzare-cumpãrare, deoarece a apreciat cã, naţionalizarea fiind ilegalã, la fel era şi vânzarea imobilului. În apelul declarat de soţii B., Tribunalul Argeş, prin Decizia din 11 ianuarie 2001, a casat sentinţa şi a confirmat valabilitatea contractului de vânzare, deoarece cumpãrãtorii au fost de bunã-credinţã.
13. Prin Decizia din 28 iunie 2001, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul şi a anulat contractul pentru nerespectarea dispoziţiilor <>Legii nr. 112/1995 . Curtea a observat cã demersurile pentru încheierea contractului au fost fãcute înainte de expirarea termenului de 6 luni prevãzut de legea menţionatã, în cursul cãruia foştii proprietari sau moştenitorii lor puteau cere restituirea imobilelor naţionalizate.
14. Soţii B. au formulat o cerere de revizuire a hotãrârii Curţii de Apel Piteşti. Apreciind cã acţiunea ar fi trebuit respinsã de judecãtorie şi cã, în orice caz, pretinsa nulitate a demersurilor efectuate în vederea încheierii contractului nu antrena însãşi nulitatea contractului, Curtea de Apel Piteşti, prin Hotãrârea din 12 noiembrie 2001, a admis cererea de revizuire şi, în consecinţã, a confirmat valabilitatea vânzãrii.
3. Acţiunea în constatarea nulitãţii contractului de vânzare a unei pãrţi din imobil cãtre locatarul P.M.
15. Prin contractul încheiat la data de 12 noiembrie 1996, în virtutea <>Legii nr. 112/1995 , Primãria Bucureşti, reprezentatã de întreprinderea care administra bunurile imobile ale statului, a vândut locatarului P.M. un apartament format dintr-o camerã, precum şi terenul aferent.
16. În anul 1999 reclamantul a introdus împotriva lui P.M. şi a consiliului local o acţiune în revendicare şi în constatarea nulitãţii contractului de vânzare-cumpãrare din 11 noiembrie 1996. Prin sentinţa din 4 noiembrie 1999, judecãtoria a admis în parte acţiunea. A respins capãtul de cerere privind revendicarea, dar, totuşi, a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpãrare.
17. În apelul formulat de P.M., Tribunalul Bucureşti, prin Decizia din 18 aprilie 2000, a casat hotãrârea primei instanţe şi a validat contractul de vânzare, cu motivarea cã a existat buna-credinţã a cumpãrãtorului. Recursul formulat de reclamant a fost respins prin Hotãrârea Curţii de Apel Bucureşti din data de 9 noiembrie 2000.
4. Cererea de restituire în baza <>Legii nr. 10/2001
18. La data de 13 august 2001, reclamantul a depus cerere pentru restituirea bunului litigios. Cererea a rãmas fãrã rãspuns.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
19. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internã relevante sunt descrise în hotãrârile Brumãrescu împotriva României (nr. 28.342/95, CEDO, VII-1999, p. 250-256, alin. 31-44), Strãin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, alin. 19-26, 21 iulie 2005), Pãduraru împotriva României (nr. 63.252/00, alin. 38-53, 1 decembrie 2005), Porteanu împotriva României (nr. 4.596/03, alin. 23-25, 16 februarie 2006).
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE
20. Curtea constatã cã cererea nu este, în mod vãdit, nefondatã, în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Ea apreciazã cã nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate şi, în consecinţã, o declarã admisibilã.
II. PE FOND
A. Cu privire la capãtul de cerere privind art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie
21. Reclamantul aratã cã vânzarea celor douã apartamente cãtre locatari, confirmatã prin Hotãrârea Curţii de Apel Bucureşti din data de 9 noiembrie 2000 şi cea a Curţii de Apel Piteşti din data de 12 noiembrie 2001, a încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
22. Guvernul considerã cã acţiunea în constatarea nulitãţii contractelor de vânzare-cumpãrare nu are nicio incidenţã asupra dreptului de proprietate al reclamantului, deoarece nici titlul sãu de proprietate, nici şansele de a obţine posesia bunurilor nu au fost afectate. Potrivit Guvernului, constatarea bunei-credinţe a cumpãrãtorilor nu echivaleazã nici cu o negare a titlului de proprietate al reclamantului, nici cu o confirmare a titlului de proprietate al cumpãrãtorilor. Astfel, procedura litigioasã nu a adus atingere dreptului de proprietate al reclamantului. Bunã-credinţa cumpãrãtorilor, precum şi validitatea titlului lor de proprietate au fost recunoscute de instanţele interne prin hotãrâri definitive. Chiar dacã hotãrârea judecãtoreascã reprezintã o ingerinţã în dreptul de proprietate al reclamantului, aceasta era prevãzutã de lege şi urmãrea un scop legitim. În plus, instanţele interne au respectat dreptul intern, şi anume dispoziţiile <>Legii nr. 10/2001 . Guvernul apreciazã cã, în orice caz, reclamantul putea obţine o indemnizaţie în virtutea <>Legii nr. 10/2001 , dar cã cererea sa nu a fost luatã în discuţie, nefiind depuse la dosar mai multe acte care sã ateste dreptul sãu de proprietate.
23. În sfârşit, Guvernul a solicitat Curţii sã ia în considerare reforma instituitã de <>Legea nr. 247/2005 , care are ca scop accelerarea procedurii de restituire şi, în situaţia în care o astfel de restituire se dovedeşte a fi imposibilã, acordarea unei indemnizaţii constând în participarea în calitate de acţionar la un organism de plasament al valorilor mobiliare "Proprietatea", organizat sub forma unei societãţi pe acţiuni.
24. Reclamantul contestã aceastã tezã. Potrivit acestuia, instanţele interne au recunoscut dreptul sãu de proprietate, precum şi pe cel al terţilor cumpãrãtori asupra aceluiaşi bun, situaţie care face imposibilã exercitarea prerogativelor sale de proprietate asupra bunului sãu. Reclamantul subliniazã cã imposibilitatea de a dispune de bunul sãu reprezintã o atingere adusã principiului securitãţii raporturilor juridice.
25. Curtea reaminteşte cã în Cauza Strãin şi alţii împotriva României, anterior citatã (paragrafele 39 şi 59), a considerat cã vânzarea de cãtre stat a bunului altuia unor terţi de bunã-credinţã, chiar şi când a fost anterioarã confirmãrii în instanţã în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, coroboratã cu absenţa vreunei indemnizaţii, reprezintã o lipsire de proprietate contrarã art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
26. În plus, în Hotãrârea Pãduraru împotriva României, anterior citatã (paragraful 112), Curtea a constatat cã statul a încãlcat obligaţia pozitivã de a acţiona în timp util şi coerent faţã de problema de interes general, constând în restituirea sau vânzarea de imobile intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naţionalizare. De asemenea, a considerat cã incertitudinea generalã astfel creatã s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a vãzut în imposibilitatea de a redobândi în întregime bunul sãu, deşi dispunea de o hotãrâre definitivã care obliga statul sã i-l restituie.
27. În cauzã, Curtea nu vede niciun motiv de a se îndepãrta de la jurisprudenţa sa amintitã mai sus, situaţia de fapt fiind asemãnãtoare. Spre deosebire de Hotãrârea Pãduraru împotriva României amintitã, în prezenta cauzã terţii au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului sã facã obiectul unei confirmãri definitive. Şi, ca şi în Hotãrârea Strãin şi alţii împotriva României, anterior citatã, reclamantul din prezenta cauzã a fost recunoscut proprietar legitim, instanţele recunoscându-i în mod incontestabil titlul de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al naţionalizãrii (paragrafele 9 şi 10).
28. Curtea constatã cã vânzarea bunului reclamantului, în virtutea <>Legii nr. 112/1995 , îl împiedicã sã dispunã de dreptul sãu de proprietate, în ciuda existenţei unei hotãrâri definitive care a obligat statul sã îi restituie imobilul. În plus, nicio despãgubire nu i-a fost acordatã pentru aceastã lipsire de proprietate. Într-adevãr, deşi a depus o cerere de despãgubire în temeiul <>Legii nr. 10/2001 pentru partea din imobil vândutã terţilor, reclamantul nu a primit pânã în acest moment niciun rãspuns.
29. Curtea observã cã la data de 22 iulie 2005 a fost adoptatã <>Legea nr. 247/2005 care modificã <>Legea nr. 10/2001 . Aceastã nouã lege acordã un drept la indemnizaţie la nivelul valorii de piaţã a bunului care nu poate fi restituit persoanelor care se aflã în aceeaşi situaţie cu reclamantul. Curtea considerã cã legea amintitã propune persoanelor care nu au posibilitatea sã obţinã restituirea bunului lor în naturã acordarea unei indemnizaţii constând într-o participare în calitate de acţionari la un organism de plasament de valori mobiliare "Proprietatea", organizat sub forma unei societãţi pe acţiuni. În principiu, persoanele având calitatea sã primeascã o indemnizaţie pe aceastã cale vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acţiuni odatã ce societatea va fi cotatã la bursã.
30. Curtea observã cã la 29 noiembrie 2005 societatea pe acţiuni "Proprietatea" a fost înscrisã la Registrul Comerţului Bucureşti. Pentru ca acţiunile emise de aceastã societate pe acţiuni sã poatã face obiectul unei tranzacţii pe piaţa financiarã, trebuie sã se urmeze procedura de aprobare de cãtre Consiliul Naţional al Valorilor Mobiliare (CNVM). Potrivit calendarului previzional al Fondului "Proprietatea", operaţiunea de conversie a titlurilor în acţiuni se va produce în martie 2006 şi intrarea efectivã la bursã, în decembrie 2006.
31. În prezenta cauzã, presupunând cã cererea de restituire formulatã în baza <>Legii nr. 10/2001 este admisibilã şi poate face obiectul unei indemnizaţii, Curtea apreciazã cã "Proprietatea" nu funcţioneazã în prezent într-un mod susceptibil de a conduce la acordarea efectivã a unei indemnizaţii. Astfel, Curtea considerã cã pierderea dreptului de proprietate al reclamantului asupra celor douã apartamente vândute locatarilor, coroboratã cu absenţa oricãrei indemnizaţii, a impus acestuia o sarcinã disproporţionatã şi excesivã, incompatibilã cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
32. În cauzã, faptul cã a fost admisã cererea în revizuire, cale extraordinarã de atac, reprezintã un argument în plus în sensul unei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 1.
33. Curtea reaminteşte cã, deşi art. 1 din Protocolul nr. 1 nu conţine prevederi în materie de exigenţe procedurale, procedurile aplicabile în cauzã trebuie sã ofere persoanei respective o ocazie adecvatã de a-şi prezenta cauza autoritãţilor competente, pentru a contesta mãsurile care aduc atingere drepturilor garantate de aceastã dispoziţie (Jokela împotriva Finlandei, nr. 28.856/95, paragraful 45, CEDO 2002-IV). În ceea ce priveşte promovarea cãilor de atac extraordinare, Curtea a considerat cã instanţele superioare nu trebuie sã utilizeze puterea lor de supraveghere decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, însã nu pentru a proceda la o nouã examinare în fond a cauzei.
Supravegherea nu trebuie sã se transforme într-un apel deghizat şi simplul fapt cã ar putea exista douã puncte de vedere asupra unui subiect nu este un motiv suficient pentru rejudecarea unei cauze. Nu se poate deroga de la acest principiu decât dacã o cer motive substanţiale şi imperioase (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, paragraful 52, CEDO 2003-IX).
34. Or, în cauzã, revizuirea introdusã de soţii B. a fost admisã de Curtea de Apel Piteşti (paragraful 14) cu motivarea cã acţiunea ar fi trebuit sã fie respinsã în întregime de cãtre judecãtorie şi cã, în orice caz, pretinsa nulitate a demersurilor fãcute în vederea încheierii contractului nu antreneazã nulitatea contractului însuşi.
Curtea de Apel a anulat astfel o hotãrâre definitivã şi irevocabilã, având autoritate de lucru judecat, cu singura motivare cã avea o opinie diferitã cu privire la aplicarea dreptului decât instanţele precedente.
35. În consecinţã, a existat o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
B. Cu privire la capãtul de cerere referitor la încãlcarea art. 6 din Convenţie
36. Reclamantul pretinde cã vânzarea celor douã apartamente locatarilor B. şi P.M. a determinat imposibilitatea executãrii sentinţei definitive din 13 mai 1998 a Judecãtoriei Sectorului 2 Bucureşti, prin care statul era obligat sã îi restituie imobilul, ceea ce a încãlcat art. 6 din Convenţie, astfel redactat :
"1. Orice persoanã are dreptul la judecarea [...] cauzei sale de cãtre o instanţã [...] care va hotãrî [...] asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]."
37. Curtea considerã, ţinând cont de concluziile din alin. 23-35 de mai sus, cã nu este cazul sã statueze pe fondul acestei cereri (a se vedea, mutatis mutandis, între altele, Laino împotriva Italiei, nr. 33.158/96, paragraful 25, CEDO 1999-I, Zanghi împotriva Italiei, Hotãrârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, paragraful 23, şi Biserica Catolicã din Canee împotriva Greciei, Hotãrârea din 16 decembrie 1997, Culegerea 1997-VIII, paragraful 50).
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
38. Potrivit art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al Înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
39. Reclamantul solicitã restituirea apartamentelor vândute locatarilor sau acordarea sumei de 243.800 de euro, reprezentând valoarea lor. El a depus un raport de expertizã în acest sens. Reclamantul solicitã, de asemenea, valoarea chiriei nepercepute pe care o estimeazã la suma de 133.079 de euro. Solicitã, de asemenea, 200.000 de euro cu titlu de daune morale pentru traumele psihice pe care le-a suferit timp de 8 ani.
40. Guvernul considerã cã reclamantul nu are dreptul decât la valoarea pãrţii sale succesorale reprezentând trei sferturi din valoarea de piaţã a apartamentelor vândute locatarilor. El considerã cã aceastã valoare este de 171.077 de euro şi indicã opinia unui expert imobiliar în acest sens. În ceea ce priveşte suma reprezentând chiriile nepercepute, Guvernul considerã cã, în principiu, nu poate fi acordatã o astfel de indemnizaţie, indicând Hotãrârea Sofletea împotriva României, (nr. 48.179/99, paragraful 42, 25 noiembrie 2003). În ceea ce priveşte prejudiciul moral eventual suportat de reclamant, Guvernul considerã cã nicio legãturã de cauzalitate nu poate fi reţinutã între pretinsa încãlcare a Convenţiei şi prejudiciul moral invocat.
41. Curtea reaminteşte cã o hotãrâre care constatã o încãlcare a Convenţiei antreneazã pentru statul pârât, în lumina dispoziţiilor Convenţiei, obligaţia juridicã de a pune capãt acestei încãlcãri şi de a-i înlãtura consecinţele. Dacã dreptul intern nu permite decât o înlãturare imperfectã a consecinţelor acestei încãlcãri, art. 41 din Convenţie conferã Curţii prerogativa de a acorda o reparaţie pãrţii lezate prin actul sau omisiunea faţã de care s-a constatat încãlcarea Convenţiei.
42. Printre elementele luate în considerare de Curte atunci când statueazã în materie figureazã prejudiciul material, adicã pierderile efective suferite drept consecinţã directã a încãlcãrii invocate, şi prejudiciul moral, adicã repararea stãrii de nelinişte, a neajunsurilor şi a incertitudinilor rezultând din încãlcarea Convenţiei, precum şi alte prejudicii nepatrimoniale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64.897/01, paragraful 25, 10 noiembrie 2004).
43. În plus, dacã diverse elemente constituind prejudiciul material nu se preteazã unui calcul exact sau acolo unde distincţia dintre prejudiciul material şi prejudiciul moral se dovedeşte a fi dificilã, Curtea le poate examina global (Comingersoll împotriva Portugaliei, nr. 35.382/97, paragraful 29, CEDO 2000-IV).
44. În circumstanţele din speţã, Curtea apreciazã cã restituirea apartamentelor vândute locatarilor din imobilul situat în Bucureşti, str. Tunari nr. 83, astfel cum a fost dispusã prin Hotãrârea definitivã pronunţatã la 13 mai 1998 de Judecãtoria Sectorului 2 Bucureşti, ar permite reclamantului sã se afle, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentã aceleia în care s-ar fi aflat dacã imperativele art. 1 din Protocolul nr. 1 ar fi fost respectate. În lipsa restituirii de cãtre statul pârât, într-un termen de 3 luni de la data de la care prezenta hotãrâre va deveni definitivã, Curtea hotãrãşte cã Guvernul va trebui sã acorde reclamantului, cu titlu de prejudiciu material, o sumã corespunzãtoare valorii actuale a apartamentelor.
45. În cauzã, cu privire la determinarea cuantumului acestei sume, Curtea observã cã reclamantul şi Guvernul au depus rapoarte de expertizã care sã permitã determinarea valorii apartamentelor. fiinând cont şi de informaţiile de care dispune cu privire la preţurile de pe piaţa imobiliarã localã, Curtea apreciazã ca valoare de piaţã a apartamentelor vândute locatarilor B. şi P.M. suma de 200.000 de euro.
46. Mai mult, Curtea considerã cã evenimentele în cauzã au adus grave atingeri dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale, pentru care suma de 5.000 de euro reprezintã o reparaţie echitabilã a prejudiciului moral suferit.
47. În ceea ce priveşte sumele solicitate cu titlu de chirii nepercepute, Curtea nu va specula asupra profitului rezultat din eventuala închiriere a apartamentelor în cauzã (Buzatu împotriva României, nr. 34.642/97, paragraful 18, 27 ianuarie 2005). Urmeazã ca acest capãt de cerere sã fie respins.
B. Cheltuieli de judecatã
48. Reclamantul nu solicitã rambursarea cheltuielilor de judecatã.
49. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecatã decât în mãsura în care le-a cerut. Astfel, în cauzã, Curtea nu acordã nicio sumã cu acest titlu.
C. Dobânzi
50. Curtea considerã adecvat sã stabileascã valoarea majorãrilor de întârziere în raport cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate:
CURTEA,
1. declarã cererea admisibilã;
2. hotãrãşte cã a fost încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
3. hotãrãşte cã nu se impune examinarea capãtului de cerere întemeiat pe art.6 din Convenţie;
4. hotãrãşte:
a) cã statul pârât trebuie sã restituie reclamantului apartamentele vândute locatarilor B. şi P.M. din imobilul situat în Bucureşti, str. Tunari nr. 83, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie;
b) cã, în lipsa restituirii în naturã, statul pârât trebuie sã plãteascã reclamanţilor, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 200.000 de euro (douã sute de mii de euro) pentru prejudiciul material, plus orice sumã care ar putea fi datoratã cu titlu de impozit;
5. hotãrãşte ca statul pârât sã plãteascã reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 5.000 de euro (cinci mii de euro) pentru prejudiciul moral;
6. hotãrãşte cã aceste sume se vor plãti în lei, conform ratei de schimb aplicabile la momentul plãţii;
7. hotãrãşte cã, începând de la expirarea acestui termen şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândã simplã egalã cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene aplicabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
8. respinge cererea de satisfacţie echitabilã pentru rest.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 12 octombrie 2006, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
John Hedigan
preşedinte
Vincent Berger
grefier
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
