Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Definitivã la
-------------
12 ianuarie 2005
În cauza Bursuc împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din domnii J.-P. Costa, preşedinte, A. B. Baka, L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Junwiert, V. Butkevych, doamna W. Thomassen, judecãtori, şi doamna S. Dolle, grefier de secţie,
dupã deliberare în Camera de Consiliu la datele de 4 noiembrie 2003 şi 21 septembrie 2004,
pronunţã hotãrârea pe care a adoptat-o la data de 21 septembrie 2004.
PROCEDURĂ
1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 42.066/98 introdusã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Ion Bursuc (reclamantul), a sesizat Comisia Europeanã a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 21 mai 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
În urma decesului reclamantului din data de 24 ianuarie 2001, soţia sa, doamna Laura Bursuc, şi-a exprimat la data de 6 martie 2001 dorinţa de a continua procesul. Pentru motive de ordin practic, prezenta hotãrâre va continua sã îl numeascã pe domnul Bursuc "reclamant", deşi aceastã calitate ar trebui sã fie atribuitã doamnei Bursuc [Hotãrârea Dalban împotriva României (GC), Plângerea nr. 28.114/95, paragraful 1, Culegere de hotãrâri şi decizii 1999 - VI].
2. Pânã la deces, reclamantul a fost reprezentat de cãtre soţia sa, doamna Laura Bursuc, avocat din Piatra-Neamţ. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de cãtre doamna R. Rizoiu, Agentul Guvernului român la Curtea Europeanã a Drepturilor Omului din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul susţine în special cã a fost supus la rele tratamente de cãtre agenţii de poliţie în timpul perioadei de reţinere.
4. Cererea a fost transmisã Curţii la data de 1 noiembrie 1998, data intrãrii în vigoare a Protocolului nr. 11 adiţional la Convenţie.
5. Cererea a fost repartizatã primei secţii a Curţii (conform art. 52 din Regulamentul Curţii, denumit în continuare regulament). În cadrul acestei secţii, camera desemnatã sã examineze cererea (conform art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituitã potrivit art. 26 alin. 1 din regulament.
6. La data de 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat structura secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din regulament). Cererea a fost repartizatã celei de-a doua secţii a Curţii, astfel reorganizatã (art. 52 alin. 1).
7. Prin decizia din 4 noiembrie 2003, camera a recunoscut calitatea vãduvei reclamantului de a continua procesul în locul sãu, declarând cererea admisibilã. Curtea a solicitat Guvernului prezentarea unor informaţii suplimentare.
8. Guvernul a rãspuns printr-o scrisoare din data de 4 decembrie 2003.
9. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (conform art. 59 alin. 1 din regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
10. Reclamantul s-a nãscut în anul 1949 şi a avut domiciliul în Piatra-Neamţ, pânã la decesul sãu, survenit la data de 24 ianuarie 2001.
A. Relele tratamente la care reclamantul pretinde cã a fost supus
1. Tratamentele incriminate
a) Teza reclamantului
11. La 27 ianuarie 1997, în jurul orei 19,45, reclamantul, de profesie consilier juridic, a fost oprit de cãtre 2 agenţi de poliţie, C.S. şi C.P., în timp ce se afla într-un bar din sediul Partidului Democrat din Piatra-Neamţ. Cei 2 agenţi de poliţie s-au adresat reclamantului, solicitându-i în mod nepoliticos sã prezinte cartea de identitate ("Dã buletinul, bã"). Reclamantul le-a rãspuns pe acelaşi ton ("De ce, bã?"). Drept rãspuns, cei 2 agenţi de poliţie l-au lovit pe reclamant cu pumnii şi cu picioarele, i-au pus cãtuşe şi l-au târât într-o maşinã a poliţiei, parcatã la o distanţã de 30 de metri de sediul partidului. În maşinã, reclamantul a fost din nou lovit cu pumnii şi cu bastoanele, astfel încât a cãzut într-o stare de semiconştienţã.
12. Adus la sediul poliţiei, reclamantul a fost dus într-o camerã unde a fost bãtut cu bestialitate de cãtre aproximativ 8 poliţişti. Aceştia l-au aruncat pe reclamant pe jos, l-au bãtut cu picioarele, i-au aplicat lovituri de baston, au aruncat cu apã pe el şi au urinat asupra sa. Maltratat mai mult de 6 ore, reclamantul a leşinat în mai multe rânduri.
13. La 28 ianuarie, în jurul orei 2 dimineaţa, soţia reclamantului - fiind anunţatã prin telefon - a sosit la sediul poliţiei. L-a vãzut pe reclamant întins pe pardosealã, cu capul însângerat, ochii umflaţi şi ud. Repeta strigând "nu am fãcut nimic!" şi, într-un limbaj relativ incoerent, presãrat cu invective ("mãgarii"), acuza poliţiştii cã l-au arestat ilegal şi cã l-au torturat. Soţia reclamantului a solicitat informaţii despre motivele pentru care soţul sãu se afla acolo şi unul dintre poliţişti i-a rãspuns cã acesta fusese implicat într-o disputã cu un barman de la barul Partidului Democrat. În acel moment, reclamantul a leşinat, astfel cã poliţiştii l-au stropit cu apã, pentru a-şi reveni. Au scos-o pe soţia reclamantului pe culoar şi au chemat jurnaliştii de la televiziunea localã. Când a sosit echipa televiziunii, poliţiştii au invitat cameramanul în sala în care se afla reclamantul, permiţându-i-se cameramanului sã realizeze un reportaj cu privire la cazul lui.
14. Dupã ce jurnaliştii au plecat, soţia reclamantului - care aşteptase pânã atunci pe culoar - i-a auzit pe agenţii de poliţie felicitându-se pentru a-i fi chemat pe jurnalişti, obţinând astfel probe împotriva reclamantului. Fiindcã starea acestuia se înrãutãţea, poliţiştii au fost de acord sã îl transporte la Spitalul de Psihiatrie din Piatra-Neamţ, unde acesta a sosit în jurul orei 4 dimineaţa. Dupã ce i s-au administrat calmante, având în vedere starea gravã de sãnãtate, o echipã de medici a decis transportarea reclamantului la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi. Poliţiştii care îl însoţeau pe reclamant s-au împotrivit, pentru cã maiorul C., comandantul adjunct al comisariatului din Piatra-Neamţ, le ordonase sã îl aducã pe reclamant înapoi la poliţie.
b) Teza Guvernului
15. La 27 ianuarie 1997, cãtre ora 12 noaptea, reclamantul a ajuns la barul situat la parterul sediului Partidului Democrat, la bar nefiind în acel moment decât chelneriţa şi agentul de pazã al barului. Reclamantul, în stare de ebrietate, a agresat-o verbal pe chelneriţã. Agentul de pazã a intervenit, atrãgându-i reclamantului atenţia asupra comportamentului sãu. Având în vedere agresivitatea reclamantului, agentul de pazã a chemat un echipaj de poliţie care se afla în apropiere. Cei 2 poliţişti chemaţi - C.S. şi C.R. - i-au cerut reclamantului sã îşi decline identitatea. Nu au manifestat nici cea mai micã agresivitate verbalã sau fizicã faţã de reclamant, dimpotrivã, acesta a manifestat violenţã faţã de poliţie.
16. Confruntându-se cu refuzul reclamantului de a-şi declina identitatea, poliţiştii l-au condus la sediul poliţiei. A fost dus într-o maşinã, însoţit de alţi 2 poliţişti, A.S. şi C.P., precum şi de agentul de pazã de la bar. În timpul transportului, reclamantul s-a comportat agresiv, încercând sã-l împiedice pe poliţistul C.P. sã îl ducã la maşinã. A fost imobilizat de cãtre agentul de pazã al barului care se aşezase lângã el.
17. Ajuns la secţia de poliţie, a fost supus unei percheziţii corporale. A continuat sã fie agresiv, adresând injurii poliţiştilor şi lovind scaunele şi mesele din sala în care fusese adus.
18. O echipã a televiziunii locale în cãutare de evenimente nocturne a ajuns în acel moment şi a filmat imagini cu reclamantul.
19. Unul dintre poliţiştii de serviciu a informat-o pe doamna Bursuc cã soţul sãu se afla la secţia de poliţie. Aceasta s-a deplasat la secţie însoţitã de un vecin, ajungând în jurul orei 2 dimineaţa. Doamna Bursuc a solicitat ca reclamantul sã fie transportat la spital. La ora 4,20 dimineaţa a fost internat la Spitalul de Psihiatrie din Piatra-Neamţ.
20. De la 29 ianuarie la 4 februarie 1997, reclamantul a fost internat la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi.
2. Examenele medico-legale la care a fost supus reclamantul
21. La 29 ianuarie 1997, reclamantul a fost internat într-o stare gravã la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi, cu diagnosticul "comoţie cerebralã, edem cerebral difuz ca urmare a unui traumatism cranio-cerebral".
22. La 29 ianuarie 1997, reclamantul a fost de asemenea examinat de cãtre un medic legist, C.V., care a menţionat în raportul sãu:
"Traumatism cranio-cerebral acut închis, prin agresiune; decelare papilarã temporarã la ambii ochi; tumefacţie violacee înnegritã de 4/4 cu închiderea fantei palpebrale; tumefacţie în zona parotidianã dreaptã de 6-6 cm cu echimozã violacee de 3/3 cm; în spatele urechii, echimozã violacee discontinuã de 3/2 cm;
- douã excoriaţii de 1,1 cm fiecare pe partea dorsalã a metacarpului de la mâna dreaptã; douã excoriaţii de 1 cm fiecare pe partea dorsalã a metacarpului de la mâna stângã;
- (reclamantul) acuzã dureri toracice laterale şi ameţeli."
Concluziile raportului sunt astfel redactate:
"Reclamantul prezintã leziuni traumatice de tipul hematom pariorbitar (ochiul drept), excoriaţii şi echimoze produse prin lovirea cu mijloace proprii şi posibil corp dur, care pot data din 27.01.1997. Leziunile necesitã 4-5 zile de îngrijiri medicale de la data producerii, dacã nu intervin complicaţii."
23. Reclamantul a pãrãsit liber spitalul de la Iaşi la 4 februarie 1997. În biletul de externare se precizeazã cã a fost internat pentru cefalee, ameţeli, apãrute dupã un traumatism cranio-cerebral, însoţite de tulburãri nevrotice, agitaţie psihomotorie, slabã capacitate de concentrare şi memorare. Reclamantului i s-a recomandat concediu de 10 zile, cu posibilitatea prelungirii în urma unei noi examinãri.
24. Având în vedere refuzul medicilor din spitalul de la Iaşi de a efectua anumite examene medicale, la 5 februarie 1997, reclamantul s-a adresat Spitalului Judeţean Mureş, unde a fost mai întâi examinat în cadrul secţiei de chirurgie. Raportul chirurgului care l-a examinat a menţionat diagnosticul "dolicosigmã" (prelungire excesivã a colonului sigmoid) care putea fi provocat de un traumatism şi de o anginã pectoralã survenitã cel mai probabil în urma unui traumatism. La 10 februarie 1997, reclamantul a fost supus unui examen tomografic prin calculator, evidenţiindu-se astfel existenţa unui edem cerebral difuz vasogenic de origine traumaticã.
25. La 12 februarie 1997, reclamantul a fost reexaminat de cãtre medicul legist C.V., care a menţionat în raportul sãu:
"Reclamantul a fost reexaminat astãzi, 12 februarie 1997. Din biletul de externare emis de spitalul de neurochirurgie din Iaşi, unde reclamantul a fost internat în intervalul 29 ianuarie la 5 februarie 1997 cu diagnosticul de «comoţie cerebralã» şi din raportul examenului tomografic rezultã cã reclamantul a suferit un traumatism cranian cerebral prin agresiune, cu un edem cerebral difuz vasogenic. Consider cã (reclamantul) are nevoie de 18-19 zile suplimentare de tratament medical, în lipsa complicaţiilor."
26. La 18 martie 1997, reclamantul a fost din nou examinat de cãtre un medic neuropsihiatru, care a constatat existenţa sechelelor unui traumatism cranian cerebral, însoţit de cefalee şi ameţeli. I s-a recomandat un concediu de 10 zile.
27. O tomografie efectuatã la spitalul din Târgu Mureş la 31 iulie 1997 a relevat o adâncire cãtre vertex a şanţului central drept posibil sechelarã în contextul unui traumatism cranian.
3. Evoluţia stãrii de sãnãtate a reclamantului ulterior agresiunii suferite în noaptea de 27-28 ianuarie 1997
28. În perioada 1997-1998, reclamantul a fost în mai multe rânduri internat pentru afecţiuni cardiace. La 5 august 1999 a fost victima unui accident rutier în urma cãruia a suferit o contuzie toracicã şi fractura umãrului drept, şoferul maşinii decedând. În mai 2000, reclamantul a fost supus unei intervenţii chirurgicale pentru extirparea unei tumori pe creier. În iulie 2000, tumoarea a recidivat şi reclamantul a fost supus unei noi intervenţii chirurgicale. A decedat la 24 ianuarie 2001.
B. Ancheta penalã privind atât relele tratamente suferite de cãtre reclamant, cât şi ultrajul comis de cãtre acesta împotriva poliţiştilor
1. Urmãrirea penalã desfãşuratã de cãtre Parchetul de pe lângã Tribunalul Neamţ şi de cãtre Inspectoratul Judeţean de Poliţie Neamţ
29. La 28 ianuarie 1997, Parchetul de pe lângã Tribunalul Neamţ, sesizat din oficiu, a început o anchetã împotriva reclamantului pentru ultrajul comis faţã de poliţiştii prezenţi în momentul arestãrii şi deţinerii sale.
30. La 27 februarie 1997, reclamantul a depus o plângere împotriva a 8 poliţişti despre care a pretins cã l-au maltratat. A indicat cã doreşte sã fie audiat în prezenţa soţiei sale, avocat ales pentru a-l apãra, şi a solicitat ca 5 martori sã fie audiaţi, printre care soţia sa şi N.P., vecinul care a însoţit-o pe aceasta din urmã la poliţie, în noaptea de 27-28 ianuarie 1997. Reclamantul nu s-a constituit parte civilã în cauzã.
31. Datoritã obiectului lor care determina conexitatea la nivelul faptelor, dosarul privindu-l pe reclamant şi plângerea sa pentru rele tratamente din partea poliţiştilor au fãcut obiectul unui singur dosar instrumentat de Parchetul de pe lângã Tribunalul Neamţ.
32. La 5 martie 1997, parchetul a dispus ca reclamantul sã fie supus la efectuarea unei expertize medico-legale pentru a stabili realitatea relelor tratamente suferite, precum şi efectele lor asupra stãrii de sãnãtate a reclamantului.
33. La 10 aprilie 1997, un raport medico-legal din data de 28 martie 1997 a fost înaintat parchetului de cãtre laboratorul local de medicinã legalã. Raportul reţinea şi rezuma concluziile certificatelor medico-legale din 29 ianuarie şi 12 februarie 1997, precum şi concluziile foilor de observaţii medicale, întocmite în perioada internãrilor reclamantului - la 28 şi 29 ianuarie 4 februarie 1997. Raportul a stabilit cã reclamantul prezenta un traumatism cranian cerebral acut închis, evidenţiat prin tumefacţie, echimoze, excoriaţii, comoţie cerebralã şi posibil edem cerebral. Ţinând cont de caracterul acestor leziuni, s-a concluzionat cã nu au pus în pericol viaţa reclamantului, dar cã necesitã 12-14 zile de îngrijiri medicale şi cã determinã o incapacitate temporarã de muncã.
34. În paralel cu ancheta desfãşuratã de cãtre parchet, inspectoratul judeţean de poliţie a desfãşurat la rândul sãu o anchetã privind evenimentele din noaptea de 27-28 ianuarie 1997.
35. La 11 aprilie 1997, martorul N.P. a fost audiat de cãtre poliţie. A declarat cã l-a vãzut pe reclamant la comisariatul din Piatra-Neamţ în noaptea de 27 ianuarie 1997. Reclamantul era întins pe jos, cu faţa la podea, cu mâinile prinse la spate. Spunea fãrã încetare cã nu fãcuse nimic şi folosea expresii destul de violente. Martorul a declarat cã reclamantul nu prezenta rãni sau urme de violenţã.
36. Într-o declaraţie din 2 mai 1997, acelaşi martor a declarat cã reclamantul avea faţa umflatã, nerecunoscând pe nimeni din jurul lui, era incoerent şi repeta fãrã încetare "...m-aţi bãtut, mã mãgarilor, netrebnicilor şi bandiţilor, fãrã sã fac nimic". Martorul a declarat, de asemenea, cã s-a întors la comisariat în jur de ora 6 pentru a da o declaraţie, dar cã poliţia l-a obligat sã semneze o declaraţie deja redactatã şi cã nu a avut timp sã o citeascã înainte de a o semna.
37. Poliţia şi Parchetul i-au audiat şi pe D.D., chelneriţã la barul sediului Partidului Democrat, şi pe V.D.P., agent de pazã la sediul aceluiaşi partid. În cele douã declaraţii fãcute în faţa maiorului C. şi datând din 28 ianuarie 1997 şi 14 mai 1997, D.D. a afirmat cã reclamantul a venit în bar între ora 22 şi miezul nopţii şi cã ea însãşi a chemat poliţia prin telefon, pentru cã reclamantul, dupã ce a consumat 4 beri, a agresat-o verbal, a devenit foarte violent cu ceilalţi clienţi ai barului, lovindu-l chiar pe V.D.P.
38. Conform primei declaraţii a acestui martor, reclamantul a venit la bar spre miezul nopţii deja beat şi, dupã ce a comandat o cafea şi o bere, a insultat-o pe D.D. Nu mai erau alţi clienţi în bar. Din cauza refuzului reclamantului de a se calma, V.D.P. a ieşit în stradã cãutând ajutor şi revenind însoţit de 2 poliţişti. Reclamantul şi martorul au fost ulterior duşi la comisariat.
39. În a doua declaraţie din 20 mai 1997, V.D.P. a declarat cã, dupã sosirea celor 2 poliţişti în bar, reclamantul l-a pãlmuit pe unul dintre ei. Conform martorului V.D.P., poliţiştii nu i-au pus cãtuşe reclamantului, ci l-au convins sã îi urmeze la comisariat. Ieşind din bar, reclamantul s-a împiedicat pe scãri şi a cãzut. În maşina poliţiei, în drum spre comisariat, reclamantul a fost foarte violent, lovindu-i pe poliţişti şi pe şofer. La comisariat a continuat sã aibã un comportament agresiv, lovind cu picioarele scaunele şi mesele. Pentru a evita automutilarea care ar fi putut fi ulterior utilizatã împotriva lor, poliţiştii i-au pus cãtuşe reclamantului. În final, V.D.P. a declarat cã nici un poliţist nu l-a lovit pe reclamant şi nici nu l-a insultat.
40. Printr-o adresã din 20 mai 1997, Direcţia Judeţeanã de Poliţie Neamţ a solicitat Parchetului de pe lângã Tribunalul Neamţ sã urgenteze definitivarea cercetãrilor în dosarul de ultraj privindu-l pe reclamant, informând în acelaşi timp parchetul cã plângerea acestuia pentru rele tratamente fusese examinatã, dar cã, având în vedere imposibilitatea confirmãrii faptelor, dosarul a fost trimis Parchetului Militar Bacãu cu propunerea de neîncepere a urmãririi penale, pe motivul cã nu s-a dovedit cã cei 8 poliţişti în cauzã au comis o infracţiune. Din contrã, se pare cã reclamantul şi-a aplicat singur lovituri, provocând rãni, trântindu-se la pãmânt, lovindu-se singur de picioarele meselor şi scaunelor din sala comisariatului unde a fost adus în noaptea de 27-28 ianuarie 1997.
41. Nefiind audiatã, soţia reclamantului a depus la dosarul de ultraj o declaraţie din data de 29 mai 1997. A afirmat cã la 27 ianuarie 1997 a semnat un contract de asistenţã juridicã cu G.P., unchiul maiorului C., în cadrul unei proceduri de partaj între G.P. şi maiorul C. Conform afirmaţiilor doamnei Bursuc, G.P. o avertizase asupra riscului pe care ar putea sã îl întâmpine prin participarea la o procedurã împotriva maiorului C.
Cu privire la circumstanţele arestãrii soţului ei a relatat cã la data de 27 ianuarie 1997, cãtre ora 20,30, îngrijoratã de faptul cã soţul ei încã nu se întorsese acasã, s-a deplasat la sediul Partidului Democrat, unde reclamantul trebuia sã se întâlneascã cu câţiva prieteni. La bar nu era decât chelneriţa care i-a spus cã este nou-angajatã şi cã nu îl cunoştea pe reclamant, dar cã poliţia arestase o persoanã în bar cu puţin timp înainte. Soţia reclamantului a sunat la poliţie, unde i s-a precizat cã soţul ei nu se afla acolo. Doar în jur de ora 1 dimineaţa, în timp ce se întorcea la domiciliu, a primit un telefon de la numitul G., care a informat-o despre prezenţa soţului ei la comisariat.
Ajunsã la comisariat în prezenţa vecinului sãu N.P., l-a vãzut pe reclamant întins la pãmânt, plin de sânge. Pentru cã leşinase, poliţiştii au turnat apã pe reclamant şi, dupã filmarea câtorva imagini pentru televiziunea localã, au permis soţiei reclamantului transportarea acestuia la spital. În declaraţia sa, doamna Bursuc s-a plâns de faptul cã poliţia a intervenit în timpul internãrii reclamantului, pentru ca examenele medicale sã nu fie complete şi pentru ca rãnile sã fie diminuate. În final, l-a acuzat pe maiorul C. de a fi în spatele acestei înscenãri, al cãrei scop este acela de a o intimida şi a o determina sã renunţe la apãrarea lui G.P. În procesul de partaj. De asemenea, a protestat împotriva instrumentãrii cauzei de cãtre maiorul C., pe care l-a acuzat cã a dispus arestarea reclamantului.
42. Cu toate cã a fost invitat la inspectoratul judeţean de poliţie pentru a fi audiat în aceastã cauzã, reclamantul nu s-a prezentat, motivând cã anchetatorii nu erau alţii decât colegii poliţiştilor acuzaţi de rele tratamente, desfãşurându-şi cu toţii activitatea, anchetatori şi anchetaţi, în cadrul Direcţiei Judeţene de Poliţie Neamţ.
43. Prin rezoluţia din 10 iunie 1997, Parchetul de pe lângã Tribunalul Neamţ şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului Militar Bacãu, motivând cã pe lângã acuzaţia de ultraj împotriva reclamantului, cauza priveşte în mod egal şi rãspunderea penalã a poliţiştilor acuzaţi de rele tratamente.
2. Ancheta penalã desfãşuratã de Parchetul Militar Bacãu
44. În timpul instrumentãrii dosarului de cãtre Parchetul Militar Bacãu, reclamantul nu a fost niciodatã citat sau audiat. D.D. şi V.D.P., cei 2 martori citaţi de cãtre parchet, au fost audiaţi la data de 7, respectiv 18 august 1997. Declaraţiile poliţiştilor acuzaţi au fost luate la 3 februarie 1998. Aceştia au declarat cã reclamantul nu a fost lovit de poliţişti în timpul deţinerii sale, ci cã acesta din urmã a manifestat un comportament violent, lovindu-i cu pumnii şi cu picioarele pe mai mulţi dintre ei. Un poliţist, I.T., a declarat cã reclamantul s-a dat cu capul de podea şi de perete. Un alt poliţist, I.Ş., a declarat cã reclamantul s-a lovit cu capul de podea şi cã în timpul deplasãrii în maşina de poliţie s-a lovit cu capul de pãrţile metalice ale maşinii. Doi alţi poliţişti, A.S. şi P.C., au susţinut de asemenea cã reclamantul s-a lovit singur de podea, fiind într-o stare de agresivitate şi de tulburãri psihice. Un al cincilea poliţist, C.H., nu a fãcut nici o menţiune cu privire la actele de automutilare comise de cãtre reclamant, în schimb a fãcut menţiuni despre comportamentul violent al reclamantului faţã de ceilalţi, în condiţiile în care nici un poliţist nu l-ar fi lovit. Doi alţi poliţişti, C.R. şi C.S., au declarat cã nu l-au însoţit pe reclamant la secţia de poliţie. Cel de-al optulea poliţist a declarat cã nu a fost prezent la evenimentele în cauzã.
45. La 4 februarie 1998, Parchetul Militar Bacãu a dispus neînceperea urmãririi penale, motivând cã reclamantul nu a dovedit cã cei 8 poliţişti ar fi comis o infracţiune. Prin aceeaşi rezoluţie, Parchetul Militar Bacãu a trimis dosarul, pentru faptele imputate reclamantului, Parchetului de pe lângã Tribunalul Neamţ pentru continuarea anchetei.
46. Reclamantul a formulat o plângere împotriva soluţiei din 4 februarie 1998, respinsã printr-o ordonanţã din 16 martie 1998. Soluţia a fost motivatã prin faptul cã ancheta fusese completã, probele în mod judicios apreciate şi cã rezoluţia de neîncepere a urmãririi penale era temeinicã şi legalã.
47. La 2 martie 1998, reclamantul a formulat o plângere cãtre Parchetul General de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie. Aceastã plângere a fost reiteratã la data de 29 iulie 1998.
48. La 18 august 1998, procurorul B. din cadrul secţiei parchetelor militare de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie a dispus clasarea fãrã rãspuns a acestei plângeri, motivând cã Parchetul de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie deja a examinat aceeaşi plângere la 15 octombrie 1997 şi 25 februarie 1998, dispunând respingerea ei. Procurorul B. a menţionat, fãrã sã indice nici o datã, cã în speţã "comunicãrile necesare cãtre petent au fost efectuate".
49. Conform reclamantului, acesta nu a primit niciodatã rãspuns din partea Parchetului de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie.
C. Continuarea anchetei penale împotriva reclamantului pentru ultraj
50. La 27 februarie 1998, Direcţia Judeţeanã de Poliţie Neamţ a transmis Parchetului de pe lângã Tribunalul Neamţ dosarul de urmãrire penalã privindu-l pe reclamant.
51. Parchetul de pe lângã Tribunalul Neamţ l-a audiat pe reclamant la 3 aprilie 1998.
52. La 12 iunie 1998, parchetul a dispus efectuarea unei expertize psihiatrice pentru evaluarea discernãmântului reclamantului, având drept motiv comportamentul deosebit de violent al acestuia la momentul derulãrii faptelor.
53. Reclamantul a formulat o plângere împotriva soluţiei procurorului şi a refuzat sã se prezinte la examenul psihiatric.
54. Prin rechizitoriul din data de 8 octombrie 1998, parchetul l-a trimis pe reclamant în judecatã, în faţa Tribunalului Neamţ, pentru ultraj împotriva a 2 poliţişti, C.P. şi C.R. Reclamantul a fost acuzat cã l-a pãlmuit pe C.R. de douã ori şi cã, printr-o loviturã de picior, i-a provocat o ranã la mânã lui C.R., ranã care a necesitat 2-3 zile de îngrijiri medicale.
55. Ca urmare a solicitãrii reclamantului, la 2 decembrie 1998 şi 10 februarie 1999, Tribunalul Neamţ a suspendat examinarea cauzei. Reclamantul a sesizat Curtea Supremã de Justiţie cu o cerere de strãmutare a dosarului la un alt tribunal decât cel în mod normal competent, pentru o mai bunã administrare a justiţiei.
56. La 2 aprilie 1999, Curtea Supremã de Justiţie a dispus trimiterea dosarului la Tribunalul Alba. Prin adresa din 28 aprilie 1999, dosarul a fost transmis de cãtre Tribunalul Neamţ la Tribunalul Alba.
57. La 14 iunie 1999, aceastã instanţã a constatat cã martorii propuşi de cãtre parchet au fost incorect citaţi şi a dispus citarea lor pentru data de 13 septembrie.
58. La 9 septembrie 1999, reclamantul a solicitat o amânare pe motivul cã la 5 august fusese victima unui accident rutier în urma cãruia a fost necesarã spitalizarea.
59. La 13 septembrie şi 25 octombrie 1999, tribunalul a constatat cã reclamantul nu putea sã se prezinte şi cã martorii acuzãrii nu se prezentaserã, fixând examinarea cauzei la o datã ulterioarã. Tribunalul a dispus iniţial ca martorii citaţi sã se prezinte sub sancţiunea amenzii. Ulterior, tribunalul a dispus citarea lor sub sancţiunea de a fi aduşi în faţa instanţei cu mandat de aducere.
60. La 13 decembrie 1999, reclamantul s-a prezentat la instanţã. Tribunalul a constatat cã martorii acuzãrii nu au fost aduşi şi a dispus din nou citarea lor cu mandat de aducere.
61. La 24 ianuarie 2000, reclamantul nu a fost prezent, la fel şi martorii propuşi de cãtre parchet. Tribunalul a dispus din nou citarea lor cu mandat de aducere.
62. La 6 martie 2000, reclamantul s-a prezentat, însã martorii acuzãrii nu au fost aduşi. Reclamantul a prezentat mijloacele sale de probã şi procurorul a stãruit ca martorii pe care îi propusese parchetul sã fie audiaţi. Cu aceastã ocazie, Tribunalul Alba a solicitat prin comisie rogatorie Tribunalului Bacãu ca martorii propuşi sã fie audiaţi de cãtre aceastã instanţã.
63. La 27 aprilie, 11 mai şi 1 iunie, Tribunalul Bacãu a dispus amânarea examinãrii cauzei, pentru cã martorii nu s-au prezentat la audieri. De fiecare datã, tribunalul a dispus citarea lor cu mandat de aducere.
64. La 22 iunie 2000, Tribunalul Bacãu a audiat prin comisie rogatorie 7 martori.
65. Datoritã stãrii de sãnãtate a reclamantului, care se agrava progresiv, la 10 iulie şi 21 august 2000, Tribunalul Alba a dispus efectuarea unei expertize de cãtre laboratorul medico-legal pentru a se stabili dacã starea sa de sãnãtate îi permitea prezentarea în faţa instanţei.
66. La 25 septembrie 2000, tribunalul a dispus suspendarea cauzei datoritã stãrii de sãnãtate a reclamantului, care nu îi permitea sã participe la procedurã. Efectuarea unei noi expertize medico-legale privind starea de sãnãtate a fost dispusã la data de 6 noiembrie 2000.
67. Reclamantul a decedat la data de 24 ianuarie 2001. Prin hotãrârea din 12 februarie 2001, tribunalul a constatat încetarea acţiunii penale împotriva sa, ca urmare a decesului.
II. Dreptul intern pertinent
68. Dispoziţiile privind statutul procurorilor militari erau prevãzute de <>Legea nr. 54 din 9 iulie 1993 privind organizarea tribunalelor şi a parchetelor militare, dispunându-se astfel:
"Art. 17. - Atribuţiile Ministerului Public sunt îndeplinite prin procurori militari constituiţi în parchete militare, pe lângã fiecare instanţã militarã.
...............................................................
Art. 23. - Judecãtorii militari şi procurorii militari au calitatea de magistraţi şi fac parte din corpul magistraţilor.
Art. 24. - Poate fi numit magistrat militar persoana care (...) are calitatea de ofiţer activ.
...............................................................
Art. 30. - Magistraţii militari sunt militari activi şi au toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din aceastã calitate.
Acordarea gradelor militare şi înaintarea în grad a magistraţilor militari se fac potrivit normelor aplicabile cadrelor permanente din Ministerul Apãrãrii Naţionale.
Art. 31. - încãlcarea de cãtre magistraţii militari a normelor stabilite prin Regulamentul disciplinei militare atrage rãspunderea lor în conformitate cu prevederile acestuia."
69. La data desfãşurãrii evenimentelor, organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române era reglementatã de <>Legea nr. 26 din 12 mai 1994 , în virtutea cãreia poliţiştii aveau calitatea de militari activi. Urmãrirea penalã şi judecarea poliţiştilor pentru comiterea faptelor interzise de legea penalã, datoritã calitãţii lor de militari activi, intrau în competenţa parchetelor şi instanţelor judecãtoreşti militare.
70. Aceastã lege a fost abrogatã de <>Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei şi <>Legea nr. 360 din 6 iunie 2002 privind Statutul poliţistului, în virtutea cãrora Ministerul de Interne a fost demilitarizat, poliţiştii având de acum înainte calitatea de funcţionari publici. Urmãrirea penalã şi judecarea poliţiştilor intrã în competenţa parchetelor şi instanţelor ordinare.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 3 din Convenţie
71. Reclamantul invocã încãlcarea art. 3 din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante."
72. Curtea aratã cã, sub acest aspect, cererea reclamantului se referã, pe de o parte, la tratamentele suferite de acesta în timpul reţinerii sale din noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1997 şi, pe de altã parte, la calitatea anchetei desfãşurate de autoritãţi cu privire la tratamentele menţionate.
1. În ceea ce priveşte pretinsele rele tratamente aplicate reclamantului de cãtre poliţişti în timpul reţinerii
A. Argumentele pãrţilor
a) Reclamantul
73. Vãduva reclamantului, care a transmis observaţiile sale în martie 2001, dupã decesul reclamantului, menţioneazã concluziile rapoartelor medico-legale efectuate în acest caz şi care atestã violenţele pe care le-a suferit reclamantul când era sub supravegherea poliţiştilor. Ea subliniazã gravitatea deosebitã a relelor tratamente la care a fost supus soţul sãu. Ea apreciazã cã acestea au fost aplicate în mod intenţionat, cu scopul unic de a-i produce suferinţe acute, de a-l umili şi de a-l înjosi. Vãduva reclamantului solicitã Curţii sã reţinã, de asemenea, cã relele tratamente aplicate i-au afectat grav sãnãtatea, decesul intervenit la 24 ianuarie 2001, fiind consecinţa numeroaselor complicaţii ale edemului cerebral difuz constatat imediat dupã violenţele din noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1997.
b) Guvernul
74. Guvernul contestã acuzaţiile privind relele tratamente. Referindu-se la elementele de probã obţinute în timpul cercetãrilor efectuate de cãtre autoritãţile interne, acesta susţine cã reclamantul nu a fost supus nici unei forme de violenţã din partea poliţiştilor. Aceştia l-au interpelat doar cu scopul de a-l determina sã îşi declare identitatea şi sã înceteze comportamentul agresiv faţã de chelneriţã şi poliţişti.
75. În ceea ce priveşte leziunile pe care reclamantul pretinde cã le-a suferit şi atestate prin certificatele medicale, Guvernul susţine cã acestea puteau sã fi fost produse în timpul incidentului care a avut loc în bar înainte de sosirea poliţiştilor, între reclamant şi agentul de pazã al localului. Atât aceste leziuni, cât şi traumatismul cranio-cerebral au fost produse ca urmare a propriilor fapte ale reclamantului. În opinia Guvernului, acesta a fost agresiv, recurgând la acte de automutilare şi nu îşi putea menţine echilibrul ca urmare a consumului de alcool, ceea ce ar fi putut face ca acesta sã cadã.
76. În cele din urmã, Guvernul admite cã unele leziuni uşoare ar fi putut fi inerente procesului de imobilizare a reclamantului, pe care comportamentul sãu agresiv l-a fãcut absolut necesar.
77. Guvernul remarcã, de asemenea, cã reclamantul suferea de afecţiuni psihice şi cã nu a fost nici un moment singur cu poliţiştii, întrucât agentul de pazã al barului l-a însoţit şi el la secţia de poliţie. În ceea ce priveşte durata tratamentelor invocate, Guvernul apreciazã cã aceasta ar fi fost mai scurtã decât pretinde reclamantul.
B. Aprecierea Curţii
78. Curtea observã cã pãrţile au puncte de vedere diferite cu privire la situaţia de fapt. Conform reclamantului, acesta a fost reţinut de poliţişti într-un bar, în seara de 27 ianuarie 1997, în jurul orei 20, şi condus la secţia de poliţie unde a fost bãtut de aproximativ 8 poliţişti pânã la ora 2 dimineaţa. În jur de ora 4 dimineaţa, acesta a fost dus la spital într-o stare foarte gravã.
79. Conform Guvernului, reclamantul a fost reţinut de poliţişti în jurul orei 12, în noaptea de 27 spre 28 ianuarie, şi condus la secţia de poliţie ca urmare a refuzului acestuia de a-şi declara identitatea. Acesta a avut un comportament deosebit de violent faţã de poliţişti şi faţã de agentul de pazã al barului. Poliţiştii nu l-au lovit. Reclamantul, care suferea de tulburãri psihice, a fost singurul vinovat pentru rãnile suferite. Leziunile şi contuzia cerebralã ar fi putut fi anterioare sosirii poliţiştilor la bar şi cauzate fie de o cãzãturã, determinatã de lipsa de echilibru ca urmare a stãrii sale de ebrietate, fie prin automutilare.
80. Curtea reaminteşte cã, atunci când o persoanã este rãnitã în timpul reţinerii, perioadã în care aceasta se aflã în totalitate sub supravegherea ofiţerilor de poliţie, orice vãtãmare intervenitã în acest interval dã naştere unor puternice prezumţii de fapt (a se vedea Hotãrârea Salman împotriva Turciei [GC] nr. 21.986/93, § 100, CEDH 2000-VII). Prin urmare, Guvernului îi revine sarcina sã ofere o explicaţie plauzibilã în ceea ce priveşte cauzele unor asemenea vãtãmãri şi sã producã probe care sã demonstreze fapte de naturã sã punã sub semnul întrebãrii afirmaţiile victimei, în special dacã acestea sunt susţinute prin acte medicale (a se vedea, printre altele, hotãrârile Selmouni împotriva Franţei [CG] nr. 25.803/94, § 87, CEDH 1999-V, Berktay împotriva Turciei nr. 22.493/93, § 167, 1 martie 2001, nepublicatã, şi Altay împotriva Turciei nr. 22.279/93, § 50, 22 mai 2001, nepublicatã). Având în vedere obligaţia autoritãţilor de a rãspunde pentru persoanele aflate sub supravegherea lor, Curtea a subliniat cã achitarea poliţiştilor în cadrul acţiunii penale nu scuteşte statul pârât de obligaţiile care îi revin conform Convenţiei (a se vedea hotãrârea Berktay împotriva Turciei, citatã mai sus, § 168).
81. Curtea observã cã reclamantul a suferit o agresiune în noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1997. Vãtãmãrile au fost constatate în rapoartele medico-legale care atestau existenţa unui traumatism cranio-cerebral produs prin violenţã, însoţit de tumefieri, echimoze şi excoriaţii multiple la nivelul feţei şi al mâinilor, precum şi de un edem cerebral difuz şi de o anginã pectoralã survenite ca urmare a traumatismului.
82. Curtea observã cã, cu excepţia unor leziuni "inerente procesului de imobilizare care s-a dovedit absolut necesar", Guvernul contestã faptul cã reclamantul ar fi suferit rãniri grave în timpul reţinerii sale, perioadã în care s-a aflat în totalitate sub supravegherea poliţiştilor.
Guvernul afirmã cã la originea traumatismului cranio-cerebral şi a leziunilor constatate la reclamant "s-ar fi putut afla" automutilarea, precum şi faptul cã suferea de tulburãri psihice şi cã se afla în stare de ebrietate, ceea ce l-ar fi putut face sã cadã, în noaptea incidentului, 27 spre 28 ianuarie 1997, înainte de sosirea în bar a poliţiştilor.
83. Curtea constatã cã rapoartele medico-legale prezentate în timpul anchetei interne şi transmise Curţii nu indicã ipoteza unei cãzãturi sau a automutilãrii, ci cea a agresiunii. De altfel, nici în faţa autoritãţilor interne, nici în faţa Curţii nu a fost prezentat nici un certificat medical care sã ateste o maladie psihicã a reclamantului, cu excepţia menţiunilor - care, de altfel, sunt ulterioare agresiunii - fãcute în raportul redactat la externarea din 4 februarie 1997 şi care se referã la "tulburãri nevrotice, agitaţie psihomotorie şi capacitate de concentrare şi de memorare slabe" (a se vedea paragraful 23 de mai sus).
84. Mai mult, dispoziţiile martorilor audiaţi de parchet sunt contradictorii şi lipsite de precizie (paragrafele 35-40 de mai sus) în ceea ce priveşte prezentarea incidentului care a dus la rãnirea gravã a reclamantului. De asemenea, acesta din urmã nu a fost niciodatã audiat de anchetatori (paragrafele 42-44 de mai sus).
85. În mãsura în care leziunile constatate la reclamant ar fi putut fi provocate, dupã cum susţine Guvernul, de incidentul care a avut loc în barul Partidului Democrat înainte de sosirea poliţiştilor, între agentul de pazã al barului şi reclamant, Curtea remarcã faptul cã nici una dintre piesele dosarului de cercetare penalã internã nu confirmã aceastã ipotezã.
De altfel, Curtea constatã cu surprindere cã agentul de pazã nici mãcar nu a fost inculpat în cadrul cercetãrii penale referitoare la faptele cu privire la care s-a plâns reclamantul.
86. În ceea ce priveşte ipoteza automutilãrii, deşi aceasta este susţinutã şi de concluziile Poliţiei Judiciare Neamţ, justificând astfel propunerea de neîncepere a urmãririi penale transmise parchetului la 20 mai 1997 (a se vedea paragraful 40 de mai sus), Curtea observã cã nici Guvernul, nici autoritãţile interne nu au furnizat explicaţii privind modalitatea în care reclamantul şi-ar fi putut autoprovoca leziuni de o asemenea naturã şi gravitate.
Din declaraţiile poliţiştilor acuzaţi rezultã cã acesta ar fi încercat sã se automutileze în prezenţa poliţiştilor, aruncându-se la pãmânt şi lovindu-se cu capul de pereţi, de podea sau de mesele şi scaunele sãlii în care fusese condus, la secţia de poliţie. Or, Curtea constatã, încã o datã, cã aceastã ipotezã nu a fost confirmatã de nici o expertizã, în timp ce depoziţiile poliţiştilor audiaţi de parchet au fost deosebit de sumare şi confuze în aceastã privinţã.
87. În concluzie, Curtea observã cã elementele de probã nu confirmã afirmaţiile Guvernului.
88. În lipsa unei explicaţii plauzibile, Curtea apreciazã cã, în speţã, leziunile constatate pe corpul reclamantului au fost produse ca urmare a unui tratament pentru care rãspunderea revine Guvernului.
89. În ceea ce priveşte aprecierea gravitãţii relelor tratamente, Curtea aminteşte cã aceasta este relativã prin natura sa; ea depinde de un ansamblu de împrejurãri specifice speţei, cum ar fi durata tratamentului sau efectele sale psihice ori psihologice şi, în unele cazuri, de sexul, vârsta şi starea de sãnãtate a victimei. Atunci când o persoanã este lipsitã de libertate, folosirea forţei fizice, în condiţiile în care aceasta nu este determinatã de comportamentul persoanei, aduce atingere demnitãţii umane şi constituie, în principiu, o încãlcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenţie (hotãrârile Labita împotriva Italiei [GC] nr. 26772/95, § 120, CEDH 2000-IV, şi Pantea împotriva României nr. 33343/96, § 185-186, 3 iunie 2003, nepublicatã).
90. Amintind cã Convenţia este un "instrument viu care se interpreteazã în lumina condiţiilor de viaţã actuale" (a se vedea, printre altele, hotãrârile Tyrer împotriva Marii Britanii din 25 aprilie 1978, seria A nr. 26, pag. 15-16, § 31, şi Selmouni împotriva Franţei, citatã mai sus, § 101), Curtea apreciazã cã evoluţia în creştere a exigenţelor în materia protecţiei drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale implicã, în paralel şi inevitabil, un grad mai mare de severitate în aprecierea încãlcãrilor aduse valorilor fundamentale ale societãţilor democratice. Prin urmare, acte care în trecut erau calificate ca "tratamente inumane şi degradante", iar nu "torturã", ar putea fi calificate diferit în viitor.
91. În speţã, Curtea subliniazã în mod deosebit intensitatea loviturilor aplicate reclamantului, care au produs echimoze multiple la nivelul capului şi, mai cu seamã, un traumatism cranio-cerebral prin violenţã, cu edem cerebral difuz, având efecte de duratã.
Curtea remarcã, între altele, durata relelor tratamente aplicate reclamantului timp de mai multe ore, începând cu reţinerea sa la bar, seara, continuând în timpul transportului cu maşina poliţiei şi apoi la secţia de poliţie, înainte de a fi dus la spital într-o stare gravã pânã la ora 4,20 dimineaţa (a se vedea paragrafele 11-14 şi 19-22 de mai sus).
Mai mult, Curtea observã cã reclamantul era deosebit de vulnerabil, aflându-se singur sub supravegherea a cel puţin 5 poliţişti care l-au condus în timpul nopţii la sediul poliţiei în urma unui incident minor într-un bar.
Prin urmare, Curtea considerã cã violenţele la care a fost supus reclamantul prezintã un caracter deosebit de grav, de naturã sã conducã la dureri şi suferinţe acute, astfel încât acestea trebuie considerate ca acte de torturã în sensul art. 3 din Convenţie.
92. Având în vedere cele de mai sus, Curtea decide cã a avut loc o încãlcare a art. 3 din Convenţie sub acest aspect.
2. În ceea ce priveşte decesul reclamantului
93. Curtea aratã cã vãduva reclamantului nu a pretins cã ar fi avut loc o încãlcare a art. 2 din Convenţie, ca urmare a morţii acestuia, ci cã aceasta a solicitat Curţii sã evalueze gravitatea relelor tratamente aplicate, având în vedere urmãrile acestora asupra stãrii de sãnãtate a reclamantului, având în vedere cã acestea au condus la o patologie neurologicã severã, inclusiv hipertensiune intracranianã şi o tumoare cerebeloasã survenite ca urmare a edemului cerebral difuz constatat imediat dupã violenţele din noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1997.
94. Curtea observã cã în perioada 1997-1998 reclamantul a fost internat de mai multe ori pentru afecţiuni cardiace. La data de 5 august 1999 a fost victima unui accident rutier în urma cãruia a suferit o contuzie toracicã şi fractura braţului drept, iar şoferul autoturismului a decedat. În mai 2000 reclamantul a fost supus unei intervenţii chirurgicale la nivelul creierului, în vederea înlãturãrii unei tumori cerebeloase. În iulie 2000, tumoarea a recidivat, iar reclamantul a fost supus unei noi intervenţii chirurgicale.
95. Curtea aratã în continuare cã decesul reclamantului a avut loc la data de 24 ianuarie 2001, la 4 ani dupã traumatismul cerebral suferit în noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1997, iar în perioada 1997-1998 nu a fost înregistratã nici o evoluţie negativã a edemului cerebral difuz iniţial, maladiile cardiace tratate în acest interval neavând nici o legãturã cu edemul cerebral. Ulterior, în august 1999, reclamantul a fost victima unui accident rutier în urma cãruia starea sãnãtãţii sale s-a înrãutãţit.
96. Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciazã cã legãtura directã de cauzalitate între traumatismul suferit ca urmare a relelor tratamente aplicate în 1997 şi decesul reclamantului este incertã.
Prin urmare, ea considerã cã nu se încadreazã în prevederile art. 2 din Convenţie.
3. În ceea ce priveşte caracterul adecvat al anchetei desfãşurate de autoritãţile interne
A. Argumentele pãrţilor
97. Cu privire la ancheta penalã desfãşuratã ca urmare a plângerii pentru rele tratamente formulate de reclamant, vãduva acestuia a arãtat cã probele au fost administrate şi martorii audiaţi de cãtre Poliţia Judiciarã Piatra-Neamţ, adicã tocmai de autoritatea în cadrul cãreia activau poliţiştii anchetaţi. În ceea ce priveşte decizia de neîncepere a urmãririi penale a Parchetului Militar Bacãu, aceasta a fost emisã în absenţa unei anchete efective. Mai mult, reclamantul nu a primit niciodatã rãspuns la contestaţia formulatã împotriva acestei decizii, prin care acesta sesizase Parchetul de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie.
98. Guvernul aratã cã în cauzã a avut loc o anchetã efectivã şi obiectivã. Acesta subliniazã cã reclamantul nu a formulat plângere împotriva actelor de cercetare penalã efectuate de procuror, ceea ce demonstreazã cã reclamantul nu a avut nemulţumiri legate de desfãşurarea procedurii penale.
99. Printre altele, în observaţiile complementare transmise la 4 decembrie 2003, Guvernul susţine cã reclamantul nu s-a îndreptat nici în instanţã împotriva deciziei de neîncepere a urmãririi penale emise de procuror, prin apelarea la calea deschisã prin <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 486/1997 , publicatã la 6 martie 1998, care interpreteazã în acest sens art. 21 din Constituţia României referitor la liberul acces la justiţie.
B. Aprecierea Curţii
100. Curtea aratã cã aspectele indicate de Guvern în observaţiile complementare sunt mai curând de natura unei excepţii preliminare de neepuizare a cãilor de recurs interne. Fiind ridicatã pentru prima datã dupã decizia de admisibilitate, o asemenea cerere este tardivã (a se vedea, de exemplu, Hotãrârea Ceteroni împotriva Italiei din 15 noiembrie 1996, Recueil 1996-V, pag. 1755-1756, § 19).
101. În ceea ce priveşte fondul cererii, Curtea aminteşte cã, atunci când o persoanã susţine în mod credibil cã ar fi fost victima unor tratamente contrare art. 3 din Convenţie, din partea poliţiei sau a altor servicii similare ale statului, dispoziţia menţionatã, coroboratã cu obligaţia generalã a statului, prevãzutã la art. 1, de a recunoaşte "oricãrei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertãţile definite în (...) Convenţie", impune implicit cerinţa desfãşurãrii unei anchete oficiale efective. O asemenea anchetã, la fel ca şi cea impusã de prevederile art. 2 din Convenţie, trebuie sã fie de naturã sã conducã la identificarea şi sancţionarea persoanelor vinovate. În caz contrar, interdicţia legalã generalã a tratamentelor inumane sau degradante ar fi lipsitã de eficienţã practicã, în ciuda importanţei sale fundamentale, şi s-ar crea posibilitatea ca în unele cazuri agenţii statului, beneficiind de o cvasi-impunitate, sã calce în picioare drepturile persoanelor aflate sub supravegherea lor (Hotãrârea Labita împotriva Italiei, citatã mai sus, § 131).
102. Curtea observã cã în prezenta cauzã s-a desfãşurat o anchetã. Rãmâne însã de verificat diligenţa cu care aceasta a fost condusã şi caracterul sãu "efectiv".
103. Curtea aminteşte cã, pentru ca o anchetã cu privire la omor sau rele tratamente sãvârşite de agenţi ai statului sã fie consideratã efectivã, se poate aprecia, în general, cã este necesar ca persoanele care conduc ancheta şi cele care fac cercetãrile sã fie independente de cele implicate în evenimente (a se vedea, de exemplu, hotãrârile Gulec împotriva Turciei din 27 iulie 1998, Recueil 1998-IV, § 81-82, şi Ogur împotriva Turciei [GC] nr. 21954/93, CEDH 1999-III, § 91-92). Aceasta presupune nu doar absenţa oricãrui raport ierarhic sau instituţional, dar şi o independenţã concretã (a se vedea, de exemplu, hotãrârile Ergi împotriva Turciei din 28 iulie 1998, Recueil 1998-IV, § 83-84, şi Kelly ş.a. Împotriva Marii Britanii nr. 30054/96, § 114, 4 mai 2001).
104. În legãturã cu acest aspect, Curtea observã cã ancheta a fost condusã mai întâi de cãtre Parchetul de pe lângã Tribunalul Neamţ şi de cãtre Inspectoratul Judeţean de Poliţie Neamţ şi privea atât faptele cu privire la care se plânsese reclamantul, sãvârşite de cãtre poliţişti, cât şi acuzaţiile împotriva reclamantului cu privire la sãvârşirea infracţiunii de ultraj împotriva poliţiştilor.
Curtea remarcã faptul cã probele au fost administrate şi martorii au fost audiaţi de Poliţia Judiciarã Piatra-Neamţ, poliţiştii cercetaţi fiind angajaţi tot ai Poliţiei Piatra-Neamţ. Or, acest fapt nu este compatibil cu principiul lipsei oricãrui raport ierarhic sau instituţional între persoanele care conduc cercetãrile şi cele implicate în evenimente.
105. Curtea observã în continuare cã, la 10 iunie 1997, dupã 5 luni de la evenimente şi dupã ce reclamantul, 3 martori şi poliţiştii acuzaţi de rele tratamente fuseserã audiaţi şi se dispusese efectuarea unei expertize medico-legale, Parchetul de pe lângã Tribunalul Neamţ şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului Militar Bacãu, având în vedere calitatea de militar a poliţiştilor acuzaţi.
106. Curtea constatã astfel cã, la 4 februarie 1998, fãrã a-l fi audiat pe reclamant, Parchetul Militar Bacãu a dispus neînceperea urmãririi penale a celor 8 poliţişti acuzaţi de rele tratamente. Hotãrârea a fost motivatã prin aceea cã nu se dovedise cã poliţiştii cercetaţi ar fi sãvârşit fapta.
107. Curtea observã în primul rând cã independenţa procurorului militar care a condus ancheta asupra poliţiştilor poate fi pusã la îndoialã, având în vedere prevederile interne în vigoare la data evenimentelor. Ea subliniazã în legãturã cu acest aspect cã, în conformitate cu <>Legea nr. 54/1993 , procurorii militari sunt ofiţeri activi, ca şi poliţiştii, care la data evenimentelor fãceau parte din structura militarã, fapt ce are la bazã principiul subordonãrii ierarhice; aceştia deţineau grade militare, beneficiau de toate privilegiile în acest domeniu şi rãspundeau pentru încãlcarea regulilor disciplinei militare.
Curtea observã cã, în baza acestei legãturi instituţionale, absenţa independenţei procurorului militar s-a concretizat, în speţã, în lipsa de imparţialitate în conducerea cercetãrilor cu privire la poliţiştii acuzaţi.
108. Într-adevãr, Curtea considerã deosebit de frapant faptul cã Parchetul Militar nu a ţinut deloc seama în ordonanţa de neîncepere a urmãririi penale de concluziile rapoartelor de expertizã medico-legalã efectuate în cauzã, ultimul datând din 28 martie 1997, întocmit la cererea Parchetului de pe lângã Tribunalul Neamţ, menţionând agresiunile la care a fost supus reclamantul (a se vedea paragrafele 22, 25 şi 33 de mai sus).
109. Rezultã, de asemenea, din piesele dosarului cã la 2 martie 1998 reclamantul a sesizat Parchetul de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie, formulând o plângere împotriva ordonanţei de neîncepere a urmãririi penale a Parchetului Militar Bacãu. La 18 august 1998 procurorul B. din cadrul Secţiei parchetelor militare de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie a dispus clasarea, fãrã a rãspunde plângerii reclamantului, pe motiv cã Parchetul de pe lângã Curtea Supemã de Justiţie respinsese deja plângerea la 15 octombrie 1997 şi 25 februarie 1998. Procurorul B. a precizat cã "se efectuase comunicarea cu petiţionarul", fãrã a indica nici o datã.
Cu toate acestea, Curtea constatã cã Guvernul nu a transmis nici o copie a deciziei Secţiei parchetelor militare de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie de respingere a plângerii reclamantului împotriva ordonanţei de neîncepere a urmãririi penale.
110. Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciazã cã autoritãţile nu au efectuat o anchetã amãnunţitã şi eficientã în legãturã cu afirmaţiile credibile ale reclamantului privind aplicarea unor rele tratamente în timpul reţinerii sale.
În consecinţã, Curtea decide cã a avut loc o încãlcare a art. 3 din Convenţie sub acest aspect.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 alin. 1 din Convenţie
111. Reclamantul se plânge cu privire la durata procedurii în cadrul cãreia a fost acuzat de ultraj împotriva poliţiştilor. El invocã art. 6 alin. 1 din Convenţie, conform cãruia:
"1. Orice persoanã are dreptul la judecarea... într-un termen rezonabil... de cãtre o instanţã... care va hotãrî... asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie penalã îndreptatã împotriva sa."
112. Vãduva reclamantului aratã cã, la 12 februarie 2001, instanţa a constatat încetarea acţiunii penale împotriva reclamantului ca urmare a decesului acestuia.
113. Guvernul susţine cã momentul începerii procedurii penale împotriva reclamantului este 27 februarie 1998, datã la care a fost începutã urmãrirea penalã împotriva acestuia, dupã ce Parchetul Militar Bacãu a pronunţat neînceperea urmãririi penale cu privire la poliţiştii acuzaţi de rele tratamente.
114. În ceea ce priveşte aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii, aflatã în curs în primã instanţã pe rolul Tribunalului Alba, în ianuarie 2001, datã la care Guvernul a transmis observaţiile sale, acesta din urmã a arãtat cã nu au existat perioade semnificative de inactivitate. Acesta a arãtat cã autoritãţile judiciare nu au prelungit în mod nejustificat procedura şi cã fuseserã efectuate numeroase acte procedurale, cauza prezentând un grad mediu de complexitate. Printre altele, Guvernul susţine cã reclamantul ceruse el însuşi numeroase amânãri ale cauzei.
115. Curtea reaminteşte cã, în materie penalã, "termenul rezonabil" prevãzut de art. 6 alin. 1 menţionat mai sus începe din momentul la care o persoanã este "pusã sub acuzare". Acesta poate fi un moment anterior sesizãrii instanţei, în special acela al arestãrii, începerii urmãririi penale sau al cercetãrilor. "Punerea sub acuzare" în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie poate fi definitã, prin urmare, ca fiind "comunicarea oficialã, din partea autoritãţii competente, a învinuirii de a fi sãvârşit o infracţiune", idee care corespunde şi noţiunii de "consecinţe importante asupra situaţiei" persoanei suspecte (a se vedea Hotãrãrea Reinhardt şi Slimane-Kaid împotriva Franţei din 31 martie 1998, Recueil 1998-II, pag. 660, § 93).
116. Curtea observã cã reclamantul a fost citat chiar în ziua incidentului, la 27 ianuarie 1997. Ancheta penalã a fost deschisã la 28 ianuarie 1997 de cãtre Parchetul de pe lângã Tribunalul Neamţ. Ca urmare a decesului sãu, la 24 ianuarie 2001, Tribunalul Alba a constatat încetarea acţiunii penale împotriva reclamantului, printr-o decizie din 12 februarie 2001.
117. Prin urmare, procedura penalã împotriva reclamantului a început la 27 ianuarie 1997, o datã cu reţinerea sa, şi s-a finalizat la 24 ianuarie 2001. Aceasta a durat, aşadar, 4 ani, dintre care un an şi 9 luni, din ianuarie 1997 pânã în octombrie 1998, în faţa parchetului - un an şi o lunã în faţa Parchetului Neamţ şi 8 luni în faţa Parchetului Militar Bacãu - şi 2 ani şi 3 luni, din octombrie 1998 pânã în ianuarie 2001, în faţa Tribunalului Alba, sesizat în primã instanţã.
118. Având în vedere învinuirea adusã reclamantului şi natura faptelor cercetate, şi anume cã a pãlmuit de douã ori un poliţist şi a rãnit uşor pe un altul, lovindu-l cu piciorul, Curtea apreciazã cã dosarul nu era unul complex.
Prin urmare, Curtea considerã cã durata procedurii nu poate fi justificatã în mod rezonabil prin natura şi complexitatea cauzei.
119. De altfel, Curtea observã cã, în intervalul iunie 1999 - iunie 2000, tribunalul a amânat cauza de mai multe ori pe motiv cã martorii erau absenţi, deşi aceştia fuseserã citaţi aproape lunar, dispunându-se mãsuri de constrângere, care totuşi nu au fost aplicate.
Curtea considerã cã autoritãţile judiciare ar fi trebuit sã manifeste o preocupare deosebitã faţã de accelerarea procedurii, având în vedere şi starea de sãnãtate a reclamantului.
120. Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciazã cã art. 6 alin. 1 din Convenţie a fost încãlcat.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
A. Prejudiciul
121. Conform art. 41 din Convenţie:
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
122. În cererea prin care a sesizat Curtea, din 21 mai 1998, reclamantul a formulat o cerere de reparaţie echitabilã pentru prejudiciul moral şi material suferit, al cãrui cuantum este lãsat la aprecierea Curţii, precizând totodatã cã cheltuielile de judecatã se ridicau la o sumã de aproximativ 20 milioane lei.
123. Vãduva reclamantului nu a formulat nici o cerere de reparaţie echitabilã dupã decizia de admisibilitate, deşi în scrisoarea adresatã acesteia la 10 noiembrie 2003 acesteia i s-a atras atenţia asupra prevederilor art. 60 din Regulamentul Curţii care prevede cã orice cerere de reparaţie echitabilã în baza art. 41 din Convenţie trebuie formulatã în cadrul observaţiilor scrise cu privire la fondul cauzei sau, în lipsa unor asemenea observaţii, în cadrul unui document separat transmis într-un termen de maximum douã luni de la decizia prin care cererea este declaratã admisibilã.
124. Cu toate acestea, în ciuda lipsei unui rãspuns al vãduvei reclamantului la scrisoarea de însoţire a deciziei de admisibilitate, Curtea apreciazã cã, având în vedere împrejurãrile excepţionale ale cauzei, îndeosebi caracterul deosebit de grav al încãlcãrilor constatate, precum şi prejudiciul moral evident rezultând din acestea, va fi acordatã, în echitate, dupã cum prevede art. 41 din Convenţie, suma de 10.000 euro cu acest titlu.
B. Majorãri de întârziere
125. Curtea hotãrãşte sã aplice majorãri de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. hotãrãşte cã a fost încãlcat art. 3 din Convenţie, ca urmare a torturii la care a fost supus reclamantul în timpul reţinerii;
2. hotãrãşte cã a fost încãlcat art. 3 din Convenţie, ca urmare a faptului cã autoritãţile nu au desfãşurat o anchetã amãnunţitã şi eficientã în legãturã cu tratamentul menţionat;
3. hotãrãşte cã a fost încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie;
4. hotãrãşte cã:
a) statul pârât trebuie sã plãteascã vãduvei reclamantului, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, 10.000 (zece mii) euro cu titlu de prejudiciu moral, convertiţi în lei la cursul din ziua efectuãrii plãţii, precum şi orice eventualã altã sumã care ar putea fi datoratã cu titlu de impozit asupra sumei menţionate;
b) aceastã sumã va fi majoratã, începând de la data expirãrii termenului menţionat pânã la momentul efectuãrii plãţii, cu o dobândã simplã de întârziere egalã cu dobânda minimã pentru împrumut practicatã de Banca Centralã Europeanã, valabilã în aceastã perioadã, la aceasta adãugându-se o majorare cu 3 puncte procentuale.
Redactatã în limba francezã şi comunicatã în scris la data de 12 octombrie 2004, în baza art. 77 alin. 2 şi 3 din regulament.
J.-P. Costa,
preşedinte
S. Dolle,
grefier
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
