Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 30.502/03)
În Cauza Puşcaş împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, C. Bîrsan, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecãtori, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 20 septembrie 2007,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 30.502/03) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestei ţãri, domnul Marius Traian Puşcaş (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 22 august 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul R. H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 6 octombrie 2006, Curtea a decis sã comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a decis sã analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a nãscut în anul 1961 şi locuieşte în Oneşti.
5. În anul 1950, invocând <>Decretul de naţionalizare nr. 92/1950 , statul a intrat în posesia imobilului situat în Braşov, Calea Stejãrişului nr. 22, compus dintr-o casã şi terenul aferent în suprafaţã de 1.569 mp, a cãrui proprietarã era mama reclamantului.
A. Acţiunea în revendicare a imobilului şi vânzarea de cãtre autoritãţi a apartamentului nr. 1
6. La o datã neprecizatã, în temeiul <>Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului (<>Legea nr. 112/1995 ), mama reclamantului a solicitat comisiei administrative competente restituirea imobilului în discuţie.
7. Printr-un contract încheiat la data de 21 octombrie 1997 în baza <>Legii nr. 112/1995 , întreprinderea de stat mandatarã a Primãriei Braşov, Societatea R., a vândut douã camere din imobilul respectiv, şi anume apartamentul nr. 1, familiei M.-L., chiriaşi ai Primãriei Braşov în acest apartament.
8. Prin Sentinţa din 14 mai 1998, menţinutã în ultimã instanţã prin Decizia din 5 iulie 1999 a Curţii de Apel Braşov, Judecãtoria Braşov a statuat cã naţionalizarea imobilului în discuţie fusese ilegalã şi a obligat Primãria Braşov sã îi restituie reclamantului, în calitatea sa de unic moştenitor al mamei sale, casa şi terenul aferent în suprafaţã de 1.569 mp.
9. Prin Procesul-verbal din 9 noiembrie 1999, întocmit la sediul Societãţii R. şi semnat de reclamant, un executor judecãtoresc a constatat punerea reclamantului în posesia imobilului situat la nr. 22, Calea Stejãrişului. S-a menţionat în cadrul acestuia, la cererea Societãţii R., cã apartamentul nr. 1 îi fusese vândut familiei M.-L. şi cã celelalte douã apartamente erau ocupate de chiriaşii statului. Societatea R. s-a arãtat a fi de acord cu executarea Sentinţei din 14 mai 1998 menţionate mai sus, cu condiţia ca reclamantul sã respecte drepturile chiriaşilor, conform <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe (<>Ordonanţa de Urgenţã a Guvernului nr. 40/1999 ). Reclamantul şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciarã şi a început sã plãteascã impozitele aferente casei şi terenului.
B. Anularea contractului de vânzare-cumpãrare având ca obiect apartamentul nr. 1 şi recursul în anulare formulat de procurorul general
10. Printr-o sentinţã din 14 iunie 2000, Judecãtoria Braşov a admis acţiunea reclamantului în anularea contractului de vânzare-cumpãrare din 21 octombrie 1997 şi a dispus ca familia M.-L. şi Primãria Braşov sã restabileascã situaţia anterioarã încheierii acestui contract. Instanţa a statuat cã, din moment ce apartamentul în litigiu fusese naţionalizat fãrã titlu, acesta nu era proprietatea statului şi nu putea face obiectul unui contract de vânzare-cumpãrare în baza <>Legii nr. 112/1995 .
11. Printr-o decizie definitivã din 17 septembrie 2001, judecând în ultimã instanţã, Curtea de Apel Braşov a confirmat sentinţa menţionatã mai sus, precizând cã pãrţile la contractul de vânzare-cumpãrare încãlcaserã prevederile imperative ale <>Hotãrârii Guvernului nr. 20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea <>Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, în mãsura în care familia M.-L., care prezentase instanţelor un contract de închiriere din data de 2 septembrie 1996, nu beneficia de un astfel de contract în momentul intrãrii în vigoare a legii menţionate anterior.
12. La data de 12 decembrie 2001, un executor judecãtoresc a întocmit un proces-verbal de punere a reclamantului în posesia apartamentului nr. 1, iar acesta s-a înscris la autoritãţile fiscale ca proprietar al acestui apartament.
13. Printr-o sentinţã din 2 decembrie 2002, Judecãtoria Braşov a admis acţiunea reclamantului în evacuarea familiei M.-L. din apartamentul în discuţie.
14. La o datã neprecizatã, familia M.-L. a sesizat Curtea de Apel Braşov cu o cerere în revizuire a Deciziei din 17 septembrie 2001, menţionatã mai sus, susţinând cã numai dupã pronunţarea acestei decizii au putut obţine o copie a primului lor contract de închiriere din anul 1976, al cãrui original se afla în posesia organelor administrative. Prin Decizia din 13 mai 2002, Curtea de Apel Braşov a respins cererea în revizuire apreciind cã, dacã contractul de închiriere din 1976 era un document nou referitor la camerele în privinţa cãrora fusese pronunţatã Decizia din 17 septembrie 2001, rãmânea totuşi adevãrat faptul cã acesta nu fusese hotãrâtor, vãzând motivele pe care s-a întemeiat anularea contractului de vânzare-cumpãrare, şi cã familiei M.-L. i-ar fi fost îngãduit sã obţinã o copie pentru a o prezenta înainte de pronunţarea deciziei respective.
15. Printr-o decizie din 13 mai 2002, Curtea de Apel Braşov a respins contestaţia în anulare formulatã de familia M.-L. împotriva Deciziei definitive din 17 septembrie 2001, pentru motive similare.
16. La data de 5 septembrie 2002, în temeiul art. 330 alin. 2 din Codul de procedurã civilã (CPC), procurorul general al României a sesizat Curtea Supremã de Justiţie cu un recurs în anulare împotriva Sentinţei din 16 mai 2000 şi a Deciziei din 17 septembrie 2001, menţionate mai sus. El a apreciat cã aceste hotãrâri fuseserã pronunţate în urma unei încãlcãri esenţiale a legii, ceea ce condusese la o falsã apreciere asupra fondului cauzei.
17. Prin Decizia din 7 martie 2003, Curtea Supremã de Justiţie a admis recursul în anulare şi, casând hotãrârile menţionate mai sus, favorabile reclamantului, a confirmat valabilitatea contractului de vânzare-cumpãrare din 21 octombrie 1997, considerând cã din dosarul cauzei reieşea cã familia M.-L. beneficiase de un contract de închiriere din anul 1978 şi cã fusese de bunã-credinţã în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpãrare.
18. În urma acestei decizii, prin Decizia din 27 noiembrie 2003, pronunţatã în ultimã instanţã, Curtea de Apel Braşov a respins acţiunea în evacuarea familiei M.-L. din apartamentul nr. 1, statuând cã, în temeiul Deciziei din 7 martie 2003, menţionatã anterior, aceastã familie beneficia de un contract de vânzare-cumpãrare valabil având ca obiect bunul respectiv.
19. În prezent, o acţiune introdusã de familia M.-L., având ca obiect radierea înscrierii dreptului de proprietate al reclamantului asupra apartamentului în cauzã în cartea funciarã, se aflã pe rolul instanţelor interne.
20. Pe de altã parte, conform afirmaţiilor reclamantului, familia M.-L. ocupã în prezent, fãrã niciun drept, o parcelã de 450 mp din terenul aferent casei.
C. Punerea reclamantului în posesia apartamentelor nr. 2 şi 3 21. Dupã punerea sa în posesia imobilului prin Procesul-verbal din 9 noiembrie 1999, reclamantul i-a notificat pe chiriaşii apartamentelor nr. 2 şi 3, şi anume familiile A. şi, respectiv, C. şi M., pentru a încheia un contract de închiriere în temeiul <>Ordonanţei de Urgenţã a Guvernului nr. 40/1999 , ceea ce chiriaşii au refuzat.
22. La o datã neprecizatã, reclamantul a sesizat Judecãtoria Braşov cu o acţiune în evacuarea acestor chiriaşi, formulatã pe calea ordonanţei preşedinţiale, însã aceasta i-a fost respinsã, nefiind doveditã urgenţa.
23. Printr-o decizie din 10 iunie 2003, pronunţatã într-o nouã acţiune în evacuare, statuând în ultimã instanţã, Tribunalul Braşov a dispus evacuarea chiriaşilor din apartamentele nr. 2 şi 3. Reclamantul a sesizat un executor judecãtoresc în vederea executãrii silite a acestei decizii.
24. Dupã 4 somaţii rãmase fãrã rãspuns, la data de 27 octombrie 2003, executorul judecãtoresc, însoţit de agenţi de poliţie şi de reclamant, i-a evacuat pe chiriaşi din apartamentul nr. 2, care acceptaserã, de altfel, sã pãrãseascã locuinţa, şi a întocmit un proces-verbal în acest sens, menţionând refuzul de executare din partea chiriaşilor din apartamentul nr. 3. Din dosar rezultã cã aceştia au continuat sã împiedice accesul reclamantului în imobil, încuind uşa de la intrare.
25. Dupã alte 3 somaţii ale acestora, la data de 3 februarie 2004, reclamantul, asistat de executorul judecãtoresc şi de agenţii de poliţie, a fost pus în posesia apartamentului nr. 3, dupã evacuarea familiilor C. şi M. La data de 9 februarie 2004, aceştia au intrat cu forţa în apartamentul nr. 3 şi s-au instalat în el, blocând şi uşa de la intrarea în imobil.
26. La datele de 12 februarie şi 22 martie 2004, dupã o vizitã la faţa locului împreunã cu un agent de poliţie, reclamantul a fãcut o plângere penalã, în calitate de parte civilã, împotriva familiilor C. şi M. pentru mai multe infracţiuni, printre care tulburarea de posesie şi nerespectarea unei hotãrâri judecãtoreşti definitive.
27. În ceea ce priveşte prima infracţiune pretins sãvârşitã, prin Sentinţa din 21 ianuarie 2005, Judecãtoria Braşov i-a achitat pe membrii familiilor C. şi M., cu motivarea cã aceştia locuiserã în stradã, împreunã cu un copil minor, şi cã ocupaserã apartamentul nr. 3 datoritã frigului, fãrã a fi conştienţi de caracterul ilegal al faptelor lor, având în vedere cã reclamantul nu întreprinsese acţiuni pentru a-şi exercita dreptul de folosinţã al apartamentului dupã evacuarea lor.
28. La data de 19 octombrie 2005, reclamantul a chemat agenţii de poliţie, care au întocmit un proces-verbal, menţionând cã familia C. refuza accesul pãrţii interesate în imobil. Observând cã între pãrţi mai existau şi alte litigii pe rol, poliţia a considerat cã acele conflicte dintre reclamant şi foştii chiriaşi erau de competenţa instanţelor de judecatã.
29. Printr-o decizie din 18 noiembrie 2005, statuând în ultimã instanţã, Tribunalul Braşov a casat Sentinţa din 21 ianuarie 2005, menţionatã mai sus, şi i-a condamnat pe foştii chiriaşi ai apartamentului nr. 3 la plata unei amenzi penale pentru tulburare de posesie, cu excepţia lui M.V., recidivist, care a fost condamnat la o pedeapsã cu închisoarea de douã luni. Instanţa i-a condamnat şi la plata unor daune-interese în valoare de 180 lei româneşti (RON) pe lunã pânã la data la care vor înceta tulburarea respectivã, astfel încât reclamantul sã poatã reintra în posesia apartamentului sãu. Instanţa a luat în considerare, printre altele, faptul cã foştii chiriaşi refuzaserã sã încheie un contract de închiriere cu reclamantul şi cã era de datoria autoritãţilor, şi nu a reclamantului, sã le asigure o locuinţã.
30. Dupã respingerea de cãtre instanţe a unei cereri de suspendare a executãrii şi de mutare a familiilor C. şi M. într-un alt apartament, în temeiul unei decizii a Primãriei Braşov din martie 2006, reclamantul asistat de executorul judecãtoresc a intrat în posesia apartamentului nr. 3 la data de 26 iunie 2006.
31. Conform afirmaţiilor reclamantului, dupã punerea sa în posesie i-a solicitat executorului judecãtoresc sã continue procedura de executare în ceea ce priveşte sumele datorate de familiile C. şi M. în baza Deciziei din 18 noiembrie 2005. Potrivit celor susţinute de reclamant, debitorii sãi sunt insolvabili şi nu poate obţine executarea silitã a sumelor respective.
32. Prin Decizia din 29 noiembrie 2006, Curtea de Apel Braşov i-a achitat pe foştii chiriaşi ai apartamentului nr. 3, în privinţa cãrora reclamantul depusese o plângere penalã cu constituire ca parte civilã pentru infracţiunea de nerespectare a unei hotãrâri judecãtoreşti definitive, motivat de faptul cã fuseserã deja condamnaţi pentru aceleaşi fapte prin Decizia din 18 noiembrie 2005, citatã anterior. Curtea de Apel a precizat cã reclamantul putea introduce o acţiune civilã pentru recuperarea prejudiciului pretins.
D. Procedurile referitoare la acordarea de despãgubiri pentru o parte din terenul în litigiu şi pentru apartamentul nr. 1
1. Procedura întemeiatã pe <>Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989
33. La o datã neprecizatã, reclamantul a trimis o adresã la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliarã al Primãriei Braşov, solicitând eliberarea unui document referitor la calificarea funciarã a terenului situat în Braşov, Calea Stejãrişului nr. 22.
34. La data de 16 martie 2005, serviciul de cadastru i-a trimis o adresã reclamantului, semnatã de directorul serviciului şi de viceprimar, precizând cã din cadastrul efectuat în anul 1978 rezulta cã terenul situat la nr. 22, Calea Stejãrişului, era compus din 3 parcele, de 833 mp, 433 mp şi, respectiv, 129 mp, în total 1.395 mp. În opinia reclamantului, diferenţa de 174 mp dintre suprafaţa înscrisã în cartea funciarã şi în Sentinţa definitivã din 14 mai 1998 a Judecãtoriei Braşov (1.569 mp) şi cea rezultatã din cadastru (1.395 mp) ar fi fost folositã de autoritãţi la realizarea drumului dintre Braşov şi staţiunea montanã Poiana Braşov în perioada 1950-1970, drum alãturat terenului sãu.
35. La o datã neprecizatã, în temeiul <>Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (<>Legea nr. 10/2001 ), reclamantul a sesizat Tribunalul Braşov cu o acţiune în anularea unei decizii administrative din 21 decembrie 2005 a Societãţii R., care îi respinsese cererea de restituire efectivã a întregului imobil naţionalizat în anul 1950, în special a apartamentului nr. 1, sau de acordare de despãgubiri. Reclamantul şi-a completat acţiunea solicitând, în baza aceleiaşi legi, despãgubiri pentru parcela de teren ocupatã de drumul menţionat mai sus. Printr-o sentinţã din 5 mai 2006, Tribunalul Braşov a respins acţiunea reclamantului, statuând cã legea invocatã nu era aplicabilã în speţã, având în vedere cã partea interesatã devenise proprietarul casei şi al terenului aferent în baza Sentinţei definitive din 14 mai 1998 şi cã fusese pus în posesia acestora la data de 9 noiembrie 1999, înainte de intrarea în vigoare a acestei legi. Instanţa a adãugat cã, pentru a-şi valorifica pretenţiile faţã de apartamentul nr. 1 şi de parcela în discuţie, a cãror posesie nu o are, reclamantul nu putea decât sã introducã o acţiune în revendicare împotriva cumpãrãtorilor apartamentului şi, respectiv, o acţiune formulatã în temeiul dreptului comun.
36. Atât apelul, cât şi recursul reclamantului împotriva sentinţei menţionate mai sus au fost respinse ca nefondate, primul prin Decizia din 29 septembrie 2006 a Curţii de Apel Braşov, iar al doilea prin Decizia din 25 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremã de Justiţie), pronunţat în ultimã instanţã.
2. Procedura întemeiatã pe dreptul comun
37. Prin Sentinţa din 5 decembrie 2005, judecãtoria a respins acţiunea reclamantului prin care urmãrea sã obţinã o despãgubire pentru diferenţa de 174 mp de teren menţionatã mai sus, statuând cã acţiunea fusese îndreptatã din eroare împotriva Primãriei Braşov şi a Direcţiei Finanţelor Publice Braşov.
38. Prin Decizia din 17 noiembrie 2006, Tribunalul Braşov a admis recursul formulat de reclamant împotriva sentinţei susmenţionate şi a dispus casarea acesteia, trimiţând-o spre rejudecare. S-a statuat cã aceastã instanţã încãlcase principiul contradictorialitãţii şi cã nu analizase pe fond cererea de despãgubiri pentru parcela în litigiu, invitându-l în acest sens pe reclamant sã precizeze temeiul juridic al cererii sale.
39. În prezent, procedura se aflã pe rol în primã instanţã la Judecãtoria Braşov.
II. Dreptul intern pertinent
40. Prevederile legale pertinente sunt descrise în hotãrârile SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României (nr. 22.687/03, § 22, 1 decembrie 2005), Strãin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005) şi Porteanu împotriva României (nr. 96/03, §§ 21-25, 16 februarie 2006).
41. Art. 399 şi 401 din CPC prevãd, în materie de executare silitã, cã pãrţile interesate pot contesta orice act de executare în cel mult 15 zile de la data la care au aflat de actul respectiv.
Pe de altã parte, art. 674 din CPC prevede cã o instanţã poate fi sesizatã cu o acţiune posesorie împotriva unei tulburãri de posesie, dacã sunt întrunite urmãtoarele condiţii: tulburarea respectivã dureazã de mai puţin de un an, partea interesatã dovedeşte cã s-a aflat în posesia imobilului timp de cel puţin un an înainte ca tulburarea sã fi avut loc, iar posesia în cauzã trebuie sã fie utilã, adicã continuã, publicã şi în nume propriu (animus sibi habendi). Totuşi, partea interesatã nu trebuie sã facã dovada decât a întrunirii primei condiţii, în cazul în care a fost deposedatã prin violenţã.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 § 1 din Convenţie
42. Reclamantul pretinde cã reanalizarea de cãtre Curtea Supremã de Justiţie a Deciziei definitive din 17 septembrie 2001 a Curţii de Apel Braşov, în urma formulãrii unui recurs în anulare de cãtre procurorul general, a dus la nerespectarea principiului securitãţii raporturilor juridice, cu încãlcarea articolului 6 § 1 din Convenţie, care prevede urmãtoarele în partea sa relevantã:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã (...), care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
A. Asupra admisibilitãţii
43. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, aceasta observã cã nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declarã admisibil.
B. Asupra fondului
44. Fãcând trimitere la cauza Brumãrescu, Guvernul admite cã, în conformitate cu jurisprudenţa constantã a Curţii, admiterea unei cãi extraordinare de atac care supune unei noi judecãţi o hotãrâre judecãtoreascã definitivã printr-o procedurã de reexaminare este consideratã o încãlcare a principiului securitãţii raporturilor juridice (Brumãrescu împotriva României, [MC], nr. 28.342/95, § 62, CEDO 1999-VII). Totuşi, acesta subliniazã cã, ulterior deciziei sus-menţionate, CPC a fost modificat în anul 2003 şi cã prevederile legale ce îi permiteau procurorului general sã sesizeze Curtea Supremã de Justiţie cu un recurs în anulare împotriva unei sentinţe definitive au fost abrogate.
45. Reclamantul contestã argumentele Guvernului şi afirmã cã anularea Deciziei definitive din 17 septembrie 2001 a Curţii de Apel Braşov a încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice.
46. Curtea reaminteşte cã dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care exprimã supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.
47. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securitãţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţionarea de cãtre instanţe în mod definitiv a oricãrui litigiu sã nu mai fie repusã în discuţie (Brumãrescu, citatã anterior, § 61). În temeiul acestui principiu, niciuna dintre pãrţi nu este abilitatã sã solicite reexaminarea unei sentinţe definitive şi executorii cu singurul scop de a obţine o rejudecare a cauzei şi o nouã decizie în privinţa sa (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
48. În speţã, având în vedere concluziile sale şi observaţiile pãrţilor, Curtea nu întrevede niciun motiv de a se abate de la jurisprudenţa menţionatã mai sus, situaţia de fapt fiind aproximativ aceeaşi (vezi şi SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României, nr. 22.687/03, § 36, 1 decembrie 2005).
49. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata cã anularea de cãtre Curtea Supremã de Justiţie a Deciziei din 17 septembrie 2001 a Curţii de Apel Braşov a încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice, aducând atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil.
50. Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Asupra pretinselor încãlcãri ale art. 1 din Protocolul nr. 1
51. Reclamantul invocã mai multe încãlcãri ale dreptului sãu de a i se respecta bunurile, fãcând referire la art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra imposibilitãţii de a se bucura de dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1
52. Reclamantul se plânge de zãdãrnicirea dreptului sãu de proprietate asupra apartamentului nr. 1 ca urmare a Deciziei pronunţate la data de 7 martie 2003 de Curtea Supremã de Justiţie asupra recursului în anulare formulat de procurorul general, care a confirmat valabilitatea vânzãrii acestui apartament de cãtre stat familiei M.-L.
1. Asupra admisibilitãţii
53. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, aceasta observã cã nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declarã admisibil.
2. Asupra fondului
54. Referindu-se la diferitele legi adoptate succesiv de stat ulterior anului 1989 în materie de imobile naţionalizate, printre care în special <>Legea nr. 10/2001 şi <>Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietãţii şi justiţiei, precum şi unele mãsuri adiacente, Guvernul aratã cã procedura întemeiatã pe aceste prevederi legale era încã pe rol la data la care a formulat observaţiile sale. Acesta susţine cã o eventualã întârziere în acordarea despãgubirilor prevãzute de aceste legi nu ar afecta justul echilibru ce trebuie pãstrat între interesul general şi respectarea dreptului de proprietate al reclamantului.
55. Reclamantul afirmã cã anularea de cãtre Curtea Supremã de Justiţie a Deciziei definitive din 17 septembrie 2001 a Curţii de Apel Braşov, însoţitã de lipsa totalã de despãgubire, a dus la o încãlcare a dreptului sãu la respectarea proprietãţii.
56. Curtea observã cã nu se contestã faptul cã reclamantul beneficiazã de un "bun", în sensul jurisprudenţei Curţii cu privire la articolul citat mai sus, având în vedere Sentinţa definitivã din 14 mai 1998 a Judecãtoriei Braşov prin care se dispunea ca autoritãţile sã îi restituie acestuia imobilul situat în Braşov, Calea Stejãrişului nr. 22, inclusiv apartamentul nr. 1 aflat în litigiu.
57. Curtea constatã cã, în urma recursului în anulare, Decizia din 7 martie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, rejudecând fondul cauzei şi respingând acţiunea în anularea contractului de vânzare în litigiu, ca urmare a constatãrii bunei-credinţe a terţilor cumpãrãtori, a creat o situaţie dacã nu identicã, cel puţin similarã cu cea a reclamantei din Cauza Strãin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, § 43, 21 iulie 2005; vezi şi Sebastian Taub împotriva României, nr. 58.612/00, §§ 38-40, 12 octombrie 2006). Prin urmare, Curtea constatã cã la finalizarea procedurii în cauzã coexistã douã titluri de proprietate asupra apartamentului nr. 1 şi cã reclamantul se aflã în imposibilitatea de a obţine folosinţa bunului al cãrui proprietar a fost recunoscut.
58. Curtea s-a pronunţat în mai multe rânduri în cauze care au ridicat probleme similare cu cele ale cauzei de faţã şi a constatat încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Porteanu, citatã anterior, §§ 32-35). Aceasta reaminteşte cã a statuat cã vânzarea de cãtre stat a bunului altcuiva cãtre terţi de bunã-credinţã, chiar şi atunci când este anterioarã confirmãrii în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al acestei alte persoane, reprezintã o privare de bun. O astfel de privare, însoţitã de lipsa totalã de despãgubire, este contrarã art. 1 din Protocolul nr. 1 (Strãin şi alţii împotriva României, citatã anterior, §§ 39, 43 şi 59).
59. Dupã ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea considerã cã Guvernul nu a expus niciun element de fapt sau argument care sã poatã duce la o concluzie diferitã în cazul de faţã. În special, constatã cã instanţele interne au statuat cã reclamantul nu putea obţine despãgubiri în temeiul legilor invocate de Guvern (vezi paragrafele 35 şi 36 de mai sus).
60. Ţinând cont de cele de mai sus şi de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciazã cã, în speţã, zãdãrnicirea dreptului de proprietate al reclamantului asupra apartamentului nr. 1, însoţitã de lipsa totalã de despãgubire timp de peste 8 ani, l-a fãcut sã sufere o sarcinã disproporţionatã şi excesivã, incompatibilã cu dreptul de a i se respecta bunurile, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, în speţã a avut loc încãlcarea acestei prevederi.
B. Asupra tardivitãţii executãrii Deciziei din 10 iunie 2003 care dispunea evacuarea chiriaşilor din apartamentele nr. 2 şi 3
61. Reclamantul susţine cã inacţiunea autoritãţilor sesizate în vederea executãrii Deciziei din 10 iunie 2003 a Tribunalului Braşov l-a împiedicat sã redobândeascã posesia acestor apartamente în perioada 2003-2006.
62. Curtea constatã cã, în speţã, executarea deciziei litigioase impunea o obligaţie în sarcina particularilor, şi anume aceea de a pãrãsi apartamentele nr. 2 şi 3. Aceasta reaminteşte cã atunci când statul nu este debitorul obligaţiei, Curtea are exclusiv sarcina de a analiza dacã, având în vedere obligaţiile pozitive ce le revin, mãsurile adoptate de autoritãţi pentru a asigura executarea deciziei în cauzã au fost adecvate şi suficiente (Ruianu împotriva României, nr. 34.647/97, § 66, 17 iunie 2003).
63. În speţã, din dosar rezultã cã executorul judecãtoresc i-a pus în întârziere de mai multe ori pe debitori în sensul de a pãrãsi apartamentele respective, apelând la agenţi de poliţie, astfel cã reclamantul a fost pus în posesia efectivã a apartamentelor nr. 2 şi 3 la data de 3 februarie 2004. Pe de altã parte, dupã ce foştii chiriaşi s-au întors cu forţa în apartamentul nr. 3 în luna februarie 2004, blocându-i accesul şi la celãlalt apartament, reclamantul a obţinut punerea sa efectivã în posesia apartamentului nr. 3 la data de 26 iunie 2006, cu ajutorul agenţilor de poliţie, în urma Deciziei din 18 noiembrie 2005 a Tribunalului Braşov, care i-a condamnat pe foştii locatari la plata unei amenzi penale şi a unor despãgubiri (vezi, per a contrario, Ruianu, citatã anterior, §§ 72 şi 73).
64. Având în vedere faptele relevante, Curtea apreciazã cã imposibilitatea reclamantului de a reintra în posesia apartamentelor nr. 2 şi 3 înainte de luna iunie 2006 se datoreazã în primul rând comportamentului foştilor chiriaşi în cauzã. Autoritãţile au dat dovadã de promptitudine în ajutorul acordat reclamantului în demersurile sale pentru evacuarea chiriaşilor, condamnându-i chiar la pedepse penale pentru tulburare de posesie şi gãsind o soluţie în oferirea unei alte locuinţe.
65. În ceea ce priveşte plata daunelor-interese acordate prin Decizia din 18 noiembrie 2005 a Tribunalului Braşov, Curtea constatã cã procedura de executare silitã este în desfãşurare. Mai mult, în ceea ce priveşte observaţiile reclamantului legate de imposibilitatea de a obţine sumele respective, reaminteşte cã statul nu ar trebui considerat responsabil pentru neplata unei creanţe executorii datorate insolvabilitãţii unui debitor "privat" (vezi, mutatis mutandis, Sanglier împotriva Franţei, nr. 50.342/99, § 39, 27 mai 2003) şi apreciazã cã reclamantul nu a prezentat niciun element care sã ducã la concluzia cã executorul judecãtoresc învestit cu executarea ar fi rãspunzãtor de întârzierile în derularea acestei proceduri.
66. Având în vedere observaţiile de mai sus, Curtea considerã cã autoritãţile nu şi-au neglijat obligaţiile pozitive referitoare la punerea reclamantului în posesia apartamentelor nr. 2 şi 3 dupã pronunţarea Deciziei din 10 iunie 2003 a Tribunalului Braşov.
Prin urmare, capãtul de cerere al reclamantului în aceastã privinţã este vãdit neîntemeiat şi trebuie respins în temeiul art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
C. Asupra lipsei de restituire efectivã sau, în caz contrar, de despãgubire pentru întregul teren identificat în Sentinţa definitivã din 14 mai 1998
1. Asupra lipsei de restituire a parcelei în suprafaţã de 450 mp ocupatã de cumpãrãtorii apartamentului nr. 1
67. În observaţiile sale ca rãspuns la observaţiile Guvernului, reclamantul se plânge de faptul cã nu se aflã în posesia efectivã a terenului în suprafaţã de 1.395 mp, din moment ce o parcelã de 450 mp din acesta este ocupatã fãrã niciun drept de cumpãrãtorii apartamentului nr. 1, care au un comportament ostil faţã de el, urmând a le fi atribuitã de cãtre autoritãţi. Invocând obligaţiile pozitive ale autoritãţilor, el considerã cã acestea sunt rãspunzãtoare de imposibilitatea sa de a redobândi posesia asupra acestei parcele.
68. Curtea observã cã în Contractul din 21 octombrie 1997, a cãrui validitate a fost confirmatã prin Decizia din 7 martie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, nu s-a prevãzut ca obiect decât vânzarea apartamentului nr. 1, cu excluderea oricãrei parcele din terenul reclamantului, şi cã în dosar nu existã niciun element care sã susţinã afirmaţia pãrţii interesate conform cãreia parcela în cauzã urmeazã a fi atribuitã de cãtre autoritãţi cumpãrãtorilor apartamentului sus-menţionat. De altfel, din dosar şi din afirmaţiile pãrţii interesate rezultã cã nici autoritãţile, nici chiar cumpãrãtorii apartamentului nr. 1 nu contestã dreptul sãu de proprietate asupra parcelei în discuţie, în suprafaţã de 450 mp; aceştia din urmã ar ocupa aceastã parcelã în prezent fãrã niciun titlu, prin stãpânire de fapt.
69. Curtea apreciazã, aşadar, cã nu existã nicio ingerinţã a autoritãţilor în dreptul de proprietate al reclamantului în aceastã privinţã. De asemenea, aceasta constatã cã reclamantul nu a sesizat autoritãţile cu nicio acţiune vizând încetarea aşa-zisei încãlcãri din partea terţilor asupra parcelei în discuţie, fie prin intermediul unei plângeri penale cu constituire de parte civilã pentru tulburare de posesie, fie printr-o acţiune civilã în revendicare sau chiar, în special dacã tulburarea respectivã este caracterizatã prin violenţã din partea unor terţi, prin intermediul unei acţiuni posesorii (vezi paragraful 41 in fine de mai sus), aceste cãi fiind cãi de recurs efective.
70. Prin urmare, acest capãt de cerere al reclamantului este vãdit neîntemeiat şi trebuie respins pentru aplicarea art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
2. Asupra lipsei de restituire sau de despãgubire pentru o parcelã de teren în suprafaţã de 174 mp
71. Reclamantul se plânge de faptul cã, în pofida prevederilor Sentinţei definitive din 14 mai 1998 a Judecãtoriei Braşov, autoritãţile nu i-au restituit decât 1.395 mp din terenul de 1.569 mp la care are dreptul, restul terenului fiind ocupat de un drum construit de autoritãţi în perioada 1950-1970.
72. Guvernul susţine cã acest capãt de cerere al reclamantului este prematur şi cã trebuie respins, ca urmare a neepuizãrii cãilor de atac interne.
73. Mai întâi, Guvernul apreciazã cã, dacã acesta ar fi considerat cã nu a fost pus în posesia întregului teren în suprafaţã de 1.569 mp, nu ar fi trebuit sã semneze Procesul-verbal întocmit la data de 9 noiembrie 1999, ci ar fi trebuit sã sesizeze instanţele cu o contestaţie la executare, în temeiul art. 399 şi 401 din CPC. Printr-o astfel de acţiune reclamantul ar fi putut obţine efectuarea unei expertize tehnice şi executarea conformã a sentinţei respective. Considerând cã o astfel de acţiune era adecvatã, eficace şi accesibilã reclamantului, Guvernul oferã ca exemplu douã sentinţe susceptibile de recurs, datate din anii 2005 şi 2006, prin care nişte procese-verbale de punere în posesie au fost anulate de instanţele interne din cauza neconformitãţii lor cu deciziile definitive ce trebuiau executate. Instanţele în cauzã au precizat cã, în cadrul procedurilor de executare silitã, executorii judecãtoreşti nu sunt competenţi sã modifice dispozitivul unei decizii definitive.
74. În continuare, Guvernul considerã cã înainte de a sesiza Curtea cu acest capãt de cerere, reclamantul ar trebui sã aştepte finalizarea procedurii în despãgubire aflate pe rol, pe care el a pornit-o în faţa instanţelor naţionale în temeiul dreptului comun. În acest sens, considerã cã în acest stadiu al procedurii interne afirmaţiile reclamantului nu se bazeazã pe o sentinţã sau pe un act administrativ definitiv, ci reprezintã mai degrabã o interpretare personalã a diferitelor acte.
75. Reclamantul susţine cã executarea conformã a Sentinţei din 14 mai 1998 era imposibilã din cauza existenţei drumului dintre Braşov şi Poiana Braşov. Pe de altã parte, el nu a intrat în posesia efectivã a celor 1.395 mp de teren decât în iunie 2006, deoarece pânã la aceastã datã foştii chiriaşi i-au împiedicat accesul în imobil, numeroase proceduri aflându-se pe rol. În ceea ce priveşte procedura în despãgubire, reclamantul observã cã Guvernul, ca şi instanţele care i-au considerat acţiunea întemeiatã pe <>Legea nr. 10/2001 , considerã cã a acceptat punerea în posesie realizatã în anul 1999.
76. Curtea observã cã reclamantul se plânge de faptul cã, în pofida dispozitivului din Sentinţa definitivã din 14 mai 1998 a Judecãtoriei Braşov, autoritãţile nu i-au restituit în realitate decât 1.395 mp din terenul de 1.569 mp la care are dreptul, restul terenului fiind ocupat de un drum. În susţinerea afirmaţiilor sale prezintã o adresã din 16 martie 2005 a Serviciului de Cadastru din Braşov, care precizeazã suprafaţa parcelelor ce compun terenul situat la nr. 22, Calea Stejãrişului, din Braşov.
77. În acest sens trebuie menţionat cã, dacã o primã acţiune în despãgubire întemeiatã pe <>Legea nr. 10/2001 a fost respinsã fãrã o analizã pe fondul cauzei, reclamantul a formulat pe rolul instanţelor interne şi o acţiune în despãgubire întemeiatã pe dreptul comun, care se aflã pe rol în primã instanţã în aşteptarea unei analize pe fond, aşa cum reiese din Decizia de casare cu trimitere spre rejudecare pronunţatã la data de 17 noiembrie 2006 de Tribunalul Braşov (vezi paragrafele 38 şi 39 de mai sus). Curtea nu poate specula asupra modului de soluţionare a acestei din urmã proceduri, care este în mãsurã sã clarifice problemele referitoare la parcela asupra cãreia reclamantul nu şi-a recãpãtat niciodatã posesia din cauza construirii unui drum de cãtre autoritãţi şi la dreptul pãrţii interesate la o despãgubire în temeiul dreptului comun. Prin urmare, excepţia Guvernului trebuie admisã, iar capãtul de cerere trebuie respins ca prematur formulat.
78. Rezultã cã aceastã parte a cererii trebuie respinsã ca urmare a constatãrii neepuizãrii cãilor de atac interne, în virtutea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
79. Conform art. 41 din Convenţie:
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
80. Reclamantul solicitã, cu titlu de daune materiale pe care le-ar fi suferit, restituirea apartamentului nr. 1 sau, în lipsa restituirii, suma de 80.850 euro (EUR) reprezentând contravaloarea acestuia, precum şi suma de 18.240 EUR cu titlu de chirii neîncasate în perioada 2000-2007 pentru acest apartament. De asemenea, el solicitã şi alte sume pentru nerestituirea întregului sãu teren şi pentru lipsa de folosinţã a apartamentelor nr. 2 şi 3. De asemenea, reclamantul solicitã suma de 51.500 EUR cu titlu de daune morale cauzate de suferinţele şi neplãcerile produse de starea de incertitudine şi de imposibilitatea recuperãrii întregului imobil.
81. Constatând cã contractul de vânzare-cumpãrare în litigiu nu se referea decât la apartamentul nr. 1, Guvernul considerã, sprijinindu-se pe un raport de evaluare a preţurilor de pe piaţa imobiliarã realizat de Camera Notarilor Publici din Braşov în anul 2005, cã valoarea apartamentului nr. 1 este de 18.957 EUR. Pe de altã parte, în ceea ce priveşte cererea referitoare la chiriile neîncasate, acesta solicitã respingerea sa, fãcând trimitere la jurisprudenţa Curţii, care a statuat cã ea nu poate specula asupra estimãrii valorii acestor chirii când a dispus restituirea bunului în cauzã, şi considerã cã existenţa unei atingeri aduse dreptului de proprietate al reclamantului ar putea fi luatã în considerare la acordarea reparaţiei pentru prejudiciul moral. În acest sens, Guvernul considerã totuşi cã partea interesatã solicitã sume care nu au nicio legãturã de cauzalitate cu capetele de cerere comunicate de Curte şi cã suma solicitatã este, în orice caz, excesivã având în vedere jurisprudenţa Curţii.
82. Curtea reaminteşte cã a constatat încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 datoritã împiedicãrii exercitãrii dreptului de proprietate al reclamantului asupra apartamentului nr. 1, însoţitã de lipsa totalã de despãgubire timp de mai mult de 8 ani. Aceasta constatã cã cererile pãrţii interesate întemeiate pe acelaşi articol referitoare la terenul în cauzã şi la apartamentele nr. 2 şi 3 au fost declarate inadmisibile. Prin urmare, nu este cazul sã statueze asupra cererilor de reparaţie echitabilã formulate de reclamant în privinţa acestor ultime capete de cerere.
83. Având în vedere situaţia de fapt, Curtea considerã cã restituirea apartamentului nr. 1 l-ar pune pe reclamant, pe cât posibil, într-o poziţie echivalentã cu cea în care s-ar fi aflat dacã cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încãlcate.
84. În cazul în care statul pârât nu procedeazã la aceastã restituire, Curtea hotãrãşte ca statul sã îi plãteascã reclamantului, cu titlu de daune materiale, o sumã care sã corespundã valorii actuale a bunului.
85. Având în vedere informaţiile de care dispune cu privire la preţurile de pe piaţa imobiliarã localã şi de elementele furnizate de pãrţi, Curtea apreciazã cã valoarea actualã de circulaţie a bunului este de 55.000 EUR.
86. În ceea ce priveşte sumele solicitate cu titlu de chirii neîncasate pentru apartamentul respectiv, Curtea nu poate aloca nicio sumã cu acest titlu, având în vedere, pe de o parte, faptul cã a dispus restituirea bunului ca reparaţie în temeiul art. 41 din Convenţie şi, pe de altã parte, cã acordarea unei sume cu acest titlu ar avea, în speţã, un caracter speculativ, posibilitatea şi randamentul unei închirieri depinzând de mai multe variabile. Cu toate acestea, ea va ţine cont de privarea de proprietate suferitã de reclamant cu ocazia acordãrii daunelor morale (vezi, mutatis mutandis, Radu împotriva României, nr. 13.309/03, § 49, 20 iulie 2006, şi Penescu împotriva României, nr. 13.075/03, § 41, 5 octombrie 2006).
87. Curtea considerã cã încãlcarea gravã a dreptului reclamantului la respectarea proprietãţii şi a dreptului la un proces echitabil nu ar putea fi suficient compensatã prin simpla constatare a încãlcãrii art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1. Statuând în echitate, îi acordã suma de 7.000 EUR cu titlu de reparaţie a prejudiciului moral suferit.
B. Cheltuieli de judecatã
88. Reclamantul solicitã şi suma de 1.122 EUR cu titlu de cheltuieli de judecatã suportate în faţa instanţelor interne, precum şi, în general, pentru costurile diferitelor servicii (fotocopii, autentificare de documente etc.) şi furnizeazã documente justificative privind ansamblul procedurilor interne.
89. Guvernul nu se opune achitãrii cheltuielilor de judecatã, cu condiţia ca acestea sã fie dovedite, necesare şi sã aibã legãturã cu cauza.
90. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecatã decât în mãsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţã, ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, în special de necesitatea cheltuielilor ocazionate pentru remedierea încãlcãrilor constatate, Curtea considerã rezonabilã suma totalã de 400 EUR, cu toate cheltuielile incluse, pe care i-o acordã reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
91. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. declarã cererea admisibilã în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenţie referitor la încãlcarea principiului securitãţii raporturilor juridice şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 referitor la încãlcarea dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. 1 şi inadmisibilã în rest;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie;
3. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;
4. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã îi restituie reclamantului apartamentul nr. 1 din casa situatã în Braşov, Calea Stejãrişului nr. 22, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie;
b) ca în lipsa acestei restituiri statul pârât sã îi plãteascã reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, 55.000 EUR (cincizeci şi cinci mii euro) cu titlu de daune materiale;
c) ca, în orice caz, statul pârât sã îi plãteascã reclamantului suma de 7.000 EUR (şapte mii euro) cu titlu de daune morale şi 400 EUR (patru sute euro) cu titlu de cheltuieli de judecatã;
d) ca sumele respective sã fie convertite în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plãţii, la care sã fie adãugatã orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit;
e) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de reparaţie echitabilã în rest.
Întocmitã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 11 octombrie 2007 în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
