Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
HOTARARE din 11 octombrie 2007 in Cauza Larco si altii impotriva Romaniei
(Cererea nr. 30.200/03) În Cauza Larco şi alţii împotriva României, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, domnul David Thor Bjorgvinsson, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecãtori, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie, dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 20 septembrie 2007, pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 30.200/03) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Ioan Larco (reclamantul) şi 3 persoane juridice de drept român, Societatea Comercialã Larco - Centrul Internaţional de Informare şi Implementare a Invenţiilor - S.R.L. (societatea Larco), Fundaţia Ştiinţificã Internaţionalã D.I. Mangeron (fundaţia D.I. Mangeron) şi Fundaţia Ştiinţificã Larco - Centrul Internaţional de Informare şi Implementare a Invenţiilor Iaşi (fundaţia Larco), denumite în continuare reclamantele, au sesizat Curtea la data de 5 iulie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia). 2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul sãu, doamna Beatrice Ramaşcanu, ulterior de coagentul sãu, doamna Ruxandra Paşoi, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. La data de 15 iunie 2006, Curtea a hotãrât sã comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a hotãrât sã se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei 4. Reclamantul, domnul Ioan Larco, este un cetãţean român, nãscut în anul 1940, şi locuieşte în Iaşi. Reclamantele, societatea Larco, fundaţia D.I. Mangeron şi fundaţia Larco, sunt persoane juridice de drept român, înfiinţate în anul 1993 (fundaţia D.I. Mangeron) şi, respectiv, în anul 1994, cu sediul social la domiciliul reclamantului, care este reprezentantul lor legal. A. Geneza cauzei 5. În anul 1994, societatea Larco a obţinut un credit imobiliar, a cãrui rambursare a fost garantatã cu apartamentul în care se afla sediul sãu social şi domiciliul reclamantului. Din cauza nerambursãrii creditului, acest apartament a fost scos la licitaţie şi cumpãrat de o terţã societate comercialã (denumitã în continuare adjudecatara). B. Procedura în evacuare a reclamantului din apartamentul în litigiu şi contestaţia împotriva executãrii silite 6. Prin Sentinţa din data de 18 ianuarie 1999, Judecãtoria Iaşi a admis acţiunea adjudecatarei împotriva reclamantului şi a dispus evacuarea acestuia din apartament. Prin Decizia din data de 4 octombrie 1999, Tribunalul Iaşi a respins apelul reclamantului. Acesta a formulat recurs împotriva respectivei decizii, dar nu a oferit Curţii alte informaţii referitoare la soluţionarea recursului. 7. La data de 14 octombrie 1999, la cererea adjudecatarei, un executor judecãtoresc a comunicat reclamantului o somaţie de a pãrãsi apartamentul. 8. La data de 22 octombrie 1999, reclamantul a sesizat Judecãtoria Iaşi cu o contestaţie la executare şi a solicitat suspendarea executãrii silite pânã la soluţionarea contestaţiei. 9. La data de 1 noiembrie 1999, instanţa a respins cererea de suspendare a executãrii silite. 10. În aceeaşi zi, reclamantul a fost evacuat. Executorul a aplicat sigilii pe bunurile gãsite în apartament, dintre care o parte le aparţineau reclamantelor, şi l-a informat pe reclamant cã trebuia sã le recupereze în cel mult 3 zile. Prin proceseleverbale din 13 şi 21 decembrie 1999, executorul a constatat cã reclamantul nu şi-a recuperat bunurile şi a procedat la inventarierea acestora. 11. La data de 22 decembrie 1999, în cadrul dosarului referitor la contestaţia la executare, reclamantul a solicitat încã o datã suspendarea executãrii silite. În aceeaşi zi, instanţa a admis aceastã cerere. 12. Conform afirmaţiilor reclamantului, la datele de 28 decembrie 1999 şi 4 ianuarie 2000, adjudecatara a asigurat transportul bunurilor din apartament şi le-a depozitat în subsolul unui imobil, în condiţii improprii. La data de 5 ianuarie 2000, reclamantul a informat poliţia despre acest lucru. 13. Prin Decizia definitivã din data de 30 noiembrie 2001, Curtea de Apel Iaşi a respins contestaţia la executare. C. Acţiunile în despãgubiri formulate împotriva adjudecatarei 14. La data de 29 martie 2002, reclamanţii au sesizat Tribunalul Iaşi cu mai multe acţiuni prin care se solicita obligarea adjudecatarei la plata de despãgubiri pentru prejudiciile materiale şi morale suferite prin continuarea executãrii silite dupã suspendarea executãrii şi din cauza degradãrii bunurilor lor. 15. Acţiunea reclamantului era motivatã dupã cum urmeazã: "În urma unei executãri silite ilegale a apartamentului (...), pârâta a procedat la ridicarea titlurilor de proprietate, a diplomelor de studii, a fotografiilor de familie unice, pe care le-a îngrãmãdit în mai mult de o sutã nouãzeci de saci de plastic, haine, încãlţãminte, lucrãri de specialitate şi cãrţi fiind puse laolaltã cu vesela, fãina, orezul, zahãrul etc. Deşi legea interzice mutarea bunurilor fãrã acordul executorului judecãtoresc, acestea au fost depozitate (...) în subsolul fostei cantine (...), în condiţii improprii. Mirosul de canalizare, mucegaiul, şobolanii, şoarecii, insectele, umiditatea şi chiar inundaţiile care au avut loc acolo au distrus bunurile parţial sau integral." 16. În acţiunile lor, reclamantele au adãugat cã nu primiserã nicio somaţie de a-şi pune la adãpost bunurile, ci cã au fost puse în faţa faptului împlinit, în mãsura în care bunurile lor au fost ridicate şi depozitate, fãrã ştirea lor, în condiţii improprii. Acestea au mai susţinut şi imposibilitatea de a-şi desfãşura activitatea din cauza executãrii silite ilegale. 17. Valoarea despãgubirilor solicitate de reclamant se ridica la 593.033 euro (EUR), din care 231.033 EUR cu titlu de daune materiale, iar 362.000 EUR cu titlu de daune morale. Reclamantele solicitau despãgubiri în valoare totalã de 8.265.380 EUR, din care 6.964.981 EUR cu titlu de daune materiale, iar 1.300.399 EUR cu titlu de daune morale. 18. Fiecare reclamant şi-a prezentat pretenţiile în mod detaliat. 19. Tribunalul le-a pus în vedere reclamanţilor faptul cã, în conformitate cu <>art. 2 din Legea nr. 146/1997 , aveau obligaţia de a achita taxe judiciare de timbru în valoare de 164.139.000 lei vechi româneşti (ROL), respectiv 5.722,31 EUR, la cursul de schimb din 29 martie 2002 stabilit de Banca Naţionalã a României, pentru reclamant, şi de 2.446.635.750 ROL, respectiv 85.296,18 EUR, la cursul de schimb de la data respectivã, pentru reclamante. 20. Arãtând cã reclamantele nu desfãşurau activitate şi cã valoarea venitului lunar al reclamantului era de 3.221.000 ROL, şi anume 112,29 EUR la cursul de schimb de la data respectivã, reclamanţii au solicitat scutirea de la obligaţia de platã a taxelor judiciare de timbru. Tribunalul a trimis cererile la Direcţia Generalã a Finanţelor Publice Iaşi (D.G.F.P.), organism subordonat Ministerului Finanţelor. 21. La data de 9 mai 2002, D.G.F.P. a transmis tribunalului o adresã, ale cãrei concluzii sunt urmãtoarele: "(...) Ministerul Finanţelor poate sã acorde scutiri, reduceri, eşalonãri sau sã amâne achitarea taxelor judiciare de timbru, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului finanţelor. Pânã la publicarea acestor norme în Monitorul Oficial, nu existã un cadru legislativ pentru a rãspunde cererilor de scutire de la plata taxelor judiciare de timbru." 22. Tribunalul a luat act de refuzul autoritãţii fiscale de a admite cererile reclamanţilor şi a reţinut cã motivele acestui refuz nu sunt relevante în cauzã. Prin urmare, prin sentinţele nr. 784, 785, 786 şi 787 din 10 iunie 2002, instanţa a anulat acţiunea reclamantului, pe cele ale fundaţiilor Larco şi D.I. Mangeron şi, respectiv, pe cea a societãţii Larco pentru neplata taxelor judiciare de timbru. Reclamanţii au formulat recursuri, invocând cã D.G.F.P. nu s-a pronunţat asupra cererilor lor. 23. Prin deciziile nr. 263, 264, 265 şi 266 din 24 martie 2003, Curtea de Apel Iaşi a respins recursul fundaţiei Larco, pe cel al reclamantului, pe cel al societãţii Larco, respectiv pe cel al fundaţiei D.I. Mangeron ca neîntemeiate, confirmând sentinţele pronunţate de tribunal. II. Dreptul intern pertinent 24. <>Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru prevede, printre altele: Articolul 1 "Acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecãtoreşti (...) sunt supuse taxelor judiciare de timbru, prevãzute în prezenta lege, şi se taxeazã în mod diferenţiat, dupã cum obiectul acestora este sau nu evaluabil în bani (...)." Articolul 2 "Acţiunile şi cererile evaluabile în bani, introduse la instanţele judecãtoreşti, se taxeazã astfel: (...) peste 500.000.000 ROL, 13.215.000 ROL + 1% pentru ce depãşeşte 500.000.000 ROL." Articolul 21 (în varianta sa anterioarã <>Legii nr. 195/2004 ) "Ministerul Finanţelor poate acorda scutiri, reduceri, eşalonãri sau amânãri pentru plata taxelor judiciare de timbru, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului finanţelor." 25. Dupã modificarea adusã prin <>Legea nr. 195/2004 , acest articol prevede urmãtoarele: "Instanţa judecãtoreascã poate acorda scutiri, reduceri, eşalonãri sau amânãri pentru plata taxelor judiciare de timbru în condiţiile art. 74-81 din Codul de procedurã civilã." 26. <>Ordinul ministrului de stat, ministrul justiţiei, nr. 760/C/1999 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea <>Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificãrile ulterioare, prevede la art. 29 cã modul de stabilire a taxei judiciare de timbru poate face obiectul unei contestaţii adresate Direcţiei generale a finanţelor publice. 27. Conform <>art. 1 alin. 2 şi 12 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 13/2001 , deciziile direcţiilor generale ale finanţelor publice date în contestaţiile împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru pot, la rândul lor, sã fie contestate în faţa instanţei. 28. <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 13/2001 a fost abrogatã prin Codul de procedurã fiscalã, intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2004.
ÎN DREPT I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 § 1 din Convenţie 29. Reclamanţii se plâng de faptul cã anularea acţiunilor lor, ca urmare a refuzului autoritãţii fiscale de a îi scuti de plata taxelor judiciare de timbru, i-a lipsit de dreptul de acces la o instanţã, astfel cum este acesta garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede urmãtoarele: "Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de cãtre o instanţã (...) care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)." 30. Ei denunţã din perspectiva aceluiaşi articol şi insuficienţa legislaţiei privind taxele de timbru. 31. Întemeindu-se pe aceeaşi prevedere, reclamanţii susţin o încãlcare a dreptului la un proces echitabil. Ei aratã cã, prin anularea acţiunilor lor, instanţele au comis grave erori în interpretarea şi aplicarea legislaţiei privind taxa judiciarã de timbru. A. Asupra admisibilitãţii 32. Guvernul invocã o excepţie bazatã pe lipsa calitãţii de victimã a societãţii Larco şi a fundaţiei D.I. Mangeron. 33. Guvernul observã cã, în temeiul art. 34 din Convenţie, Curtea poate fi sesizatã cu cereri introduse de orice persoanã fizicã, orice organizaţie neguvernamentalã sau orice grup de particulari care se pretinde victima unei încãlcãri de cãtre una dintre Înaltele pãrţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie. Guvernul adaugã cã, în temeiul art. 35 din Convenţie, Curtea nu poate fi sesizatã decât dupã epuizarea cãilor de recurs interne. Or, în speţã, acţiunea soluţionatã prin Decizia nr. 264 din 24 martie 2003 a fost introdusã numai de cãtre reclamantul Ioan Larco, iar acţiunea soluţionatã prin Decizia nr. 263 din 24 martie 2003 a fost introdusã numai de fundaţia Larco. 34. Rezultã, conform afirmaţiilor Guvernului, cã celelalte douã reclamante nu au sesizat instanţele naţionale cu astfel de acţiuni şi, prin urmare, nu pot pretinde cã au calitatea de victimã a unei încãlcãri a dreptului de acces la o instanţã. 35. Guvernul citeazã în acest sens Cauza Asociaţia şi Liga pentru protecţia cumpãrãtorilor de automobile Ana Abîd şi alţi 646 împotriva României, (dec.), nr. 34.746/97, 10 iulie 2001, şi invitã Curtea sã respingã, în temeiul art. 35 § 3 din Convenţie, cererea introdusã de aceste douã reclamante, pentru incompatibilitate ratione personae cu prevederile Convenţiei. 36. Reclamanţii nu au prezentat observaţii asupra acestei chestiuni. 37. Curtea observã cã acţiunile soluţionate prin deciziile nr. 265 şi 266 din 24 martie 2003 ale Curţii de Apel Iaşi au fost introduse de societatea Larco şi, respectiv, de fundaţia D.I. Mangeron. 38. Prin urmare, ea apreciazã cã trebuie sã respingã excepţia de incompatibilitate ratione personae invocatã de Guvern. B. Asupra fondului 39. Guvernul observã cã dreptul de acces la o instanţã nu este absolut, ci se preteazã la limitãri, deoarece, prin însãşi natura sa, el impune o reglementare din partea statului. Acesta observã cã, potrivit jurisprudenţei Curţii, o astfel de limitare poate fi şi de naturã financiarã, cu condiţia ca ea sã urmãreascã un scop legitim şi sã existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmãrit (Kreuz împotriva Poloniei, nr. 28.249/95, §§ 52-55, CEDO 2001-VI). 40. Guvernul subliniazã şi cã România nu este singurul stat membru al Consiliului Europei care le solicitã reclamanţilor sã plãteascã taxe de timbru în cauzele civile şi comerciale. Guvernul observã cã în Polonia, o lege din anul 1967, modificatã în 1996, prevede taxe judiciare de timbru ce variazã între 5% şi 8% din valoarea cererii evaluabile în bani. În Lituania, conform Codului de procedurã civilã, reclamanţii trebuie sã plãteascã taxe judiciare de timbru în cotã de 5% (prorata), în timp ce în Ungaria o lege din 1990 prevede o cotã de 6% din valoarea solicitatã. În Danemarca, reclamantul a cãrui cerere depãşeşte 6.000 de coroane daneze trebuie sã plãteascã taxe judiciare de timbru în procent de 2% din valoarea ce depãşeşte aceastã sumã. În cazul în care cauza este deferitã instanţei în vederea analizãrii sale, trebuie achitate taxe suplimentare, reprezentând 1/5 din taxele deja plãtite. În Austria, taxa de timbru se ridicã la 400 EUR, la care se adaugã 1% din suma ce depãşeşte 726 EUR. Guvernul mai observã cã în România, dupã exemplul Norvegiei, Belgiei, Poloniei, Italiei, Lituaniei, Danemarcei sau Austriei, taxele de timbru sunt achitate anticipat. Ele reprezintã contribuţii la bugetul de stat în Norvegia, Polonia, Danemarca şi Finlanda, contribuţii la bugetul Ministerului Justiţiei în Italia şi sunt destinate sã acopere cheltuielile de procedurã în Lituania. 41. Guvernul considerã cã aceastã practicã este conformã art. 6 § 1 din Convenţie, avându-se în vedere cã, potrivit jurisprudenţei Curţii, obligaţia de a plãti în faţa instanţelor civile taxe aferente cererilor cu care acestea sunt sesizate nu poate fi consideratã drept o limitare a dreptului de acces la o instanţã incompatibilã în sine cu art. 6 § 1 din Convenţie (Kreuz menţionatã mai sus, §§ 59 şi 60). Taxele de procedurã urmãresc un scop legitim prin faptul cã au fost impuse în interesul unei bune administrãri a justiţiei (Tolstoy-Miloslavsky împotriva Regatului Unit, 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, p. 80-81, § 61). 42. În plus, Guvernul considerã cã obligaţia însãşi de a plãti taxe judiciare de timbru prorata nu este contrarã Convenţiei. Guvernul citeazã Cauza Philis împotriva Greciei (nr. 18.989/91, Decizia din 12 octombrie 1994), în care Comisia a statuat cã taxele judiciare de timbru, reprezentând 0,9% din valoarea solicitatã, erau proporţionale cu sumele solicitate de cãtre reclamant şi cã, prin urmare, acestuia nu i s-a refuzat în mod arbitrar accesul la instanţã. 43. Guvernul observã cã, în speţã, taxele judiciare de timbru erau calculate în temeiul <>art. 2 din Legea nr. 146/1997 , cu modificãrile şi completãrile ulterioare, conform cãruia, dacã valoarea solicitatã depãşeşte 500.000.000 ROL, aceste taxe se ridicã la 13.215.000 ROL plus 1% din ce depãşeşte 500.000.000 ROL. În opinia Guvernului, diferenţa dintre cele douã procente (0,9% considerat conform art. 6 § 1 din Convenţie şi 1% aplicat în România) nu este decisivã, având în vedere în special suma enormã solicitatã de reclamanţi. 44. În ceea ce priveşte posibilitatea ca reclamanţii sã fie scutiţi de plata taxelor judiciare de timbru în temeiul art. 21 din legea menţionatã mai sus, Guvernul afirmã cã, în conformitate cu informaţiile furnizate de Ministerul Finanţelor, în perioada 1995-2002 au fost formulate 2.638 de cereri în acest sens, dintre care 1.450 au fost admise. Sprijinindu-se pe aceleaşi informaţii, Guvernul afirmã şi cã, în perioada menţionatã mai sus, au fost formulate 211 cereri referitoare la reducerea taxelor de timbru aferente cauzelor civile, dintre care 133 au fost admise parţial sau integral. 45. Mai mult, Guvernul considerã cã aceastã cauzã este diferitã de Cauza Weissman şi alţii împotriva României (nr. 63.945/00, Hotãrârea din 24 mai 2006), având în vedere cã, în speţã, Ministerul Finanţelor nu era parte în procedurã, spre deosebire de cauza menţionatã mai sus. 46. Dimpotrivã, Guvernul considerã cã aceastã cauzã este similarã Cauzei V. M. împotriva Bulgariei (nr. 45.723/99, Hotãrârea din 8 iunie 2006), în care Curtea a constatat lipsa încãlcãrii dreptului de acces la instanţã. Guvernul observã cã, în speţã, ca şi în cauza menţionatã mai sus, reclamanţii au solicitat scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru, cereri care au fost respinse. Guvernul observã cã, în cauza menţionatã mai sus, taxele judiciare de timbru se ridicau la 4% din valoarea solicitatã, în timp ce în România aceste taxe reprezentau 1% din valoarea în cauzã. De asemenea, el constatã cã salariul reclamantului Ioan Larco este egal cu salariul mediu din Bulgaria, adicã 100 dolari americani (V.M. menţionatã mai sus, § 52). 47. Guvernul mai subliniazã cã un element esenţial care a determinat Curtea sã constate lipsa încãlcãrii dreptului de acces la o instanţã este faptul cã dreptul bulgar prevedea posibilitatea de a solicita scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru, or legislaţia româneascã oferã şi ea aceastã posibilitate, în temeiul <>art. 21 din Legea nr. 146/1997 . În cele douã cauze, reclamanţii au fãcut uz de aceastã posibilitate şi cererile lor au fost respinse dupã ce au fost analizate de instanţe, care şi-au motivat succint hotãrârile (V.M. menţionatã mai sus, § 56). 48. Guvernul subliniazã cã în cauzã a fost asigurat un just echilibru între interesul statului de a încasa taxele judiciare de timbru, pe de o parte, şi interesul reclamantului de a-şi susţine cererile în faţa instanţelor, pe de altã parte. 49. De aceea, Guvernul considerã cã art. 6 § 1 din Convenţie a fost pe deplin respectat de cãtre autoritãţile române. 50. Reclamanţii nu au prezentat observaţii asupra acestei chestiuni. 51. Curtea observã cã cererea cuprinde douã laturi: prima se referã la lipsa de acces la o instanţã, iar a doua vizeazã echitatea procedurilor. Însã, având în vedere faptul cã instanţele nu au analizat fondul acţiunilor, ci doar le-au anulat, Curtea apreciazã cã nu este necesar sã analizeze separat cererea reclamanţilor referitoare la pretinsa inechitate a procedurilor (vezi Weissman şi alţii menţionatã mai sus, § 32). 52. Curtea reaminteşte cã art. 6 § 1 din Convenţie îi garanteazã fiecãrei persoane dreptul de a sesiza o instanţã cu orice contestaţie referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Astfel, acest articol consfinţeşte un "drept la o instanţã", în cadrul cãruia dreptul de acces, şi anume dreptul de a sesiza instanţa în materie civilã, nu constituie decât un singur aspect. 53. Cu toate acestea, la fel ca şi Guvernul, Curtea admite cã, potrivit jurisprudenţei sale constante, "dreptul la o instanţã" nu este absolut. El se preteazã unor limitãri deoarece, prin însãşi natura sa, el impune o reglementare din partea statului care poate sã aleagã mijloacele pe care sã le utilizeze în acest scop. În aceastã privinţã, Curtea reaminteşte cã ea nu a exclus niciodatã ipoteza cã interesele unei bune administrãri a justiţiei pot sã justifice impunerea unei restricţii de naturã financiarã în accesul unei persoane la o instanţã (Tolstoy-Miloslavsky menţionatã mai sus, p. 80-81, §§ 61 şi urmãtoarele, şi Kreuz menţionatã mai sus, § 59). 54. În ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie, Curtea subliniazã cã o limitare a accesului la o instanţã nu este conformã art. 6 § 1 decât dacã are un scop legitim şi dacã existã un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmãrit (Kreuz menţionatã mai sus, § 55). 55. În speţã, acţiunile în despãgubiri introduse de reclamanţi împotriva unei terţe societãţi comerciale au fost anulate pentru neplata taxelor judiciare de timbru (vezi paragrafele 22 şi 23 de mai sus). 56. În ceea ce priveşte în special obligaţia de a plãti în faţa instanţelor civile o taxã judiciarã corespunzãtoare cererilor formulate, aceasta nu poate fi consideratã ca o limitare a dreptului de acces la o instanţã care ar fi, în sine, incompatibilã cu art. 6 § 1 din Convenţie. 57. Cu toate acestea, Curtea reitereazã faptul cã valoarea taxelor, apreciatã în lumina circumstanţelor unei cauze concrete, inclusiv solvabilitatea reclamantului şi faza de procedurã în care limitarea respectivã este impusã, sunt factori care trebuie luaţi în considerare pentru a stabili dacã partea interesatã a beneficiat de dreptul sãu de acces la instanţã sau dacã, din cauza valorii taxelor, accesul la o instanţã a fost limitat într-o asemenea mãsurã încât dreptul este încãlcat chiar în esenţa sa (Tolstoy-Miloslavsky menţionatã mai sus, p. 80-81, §§ 63 şi urmãtoarele, şi Kreuz menţionatã mai sus, § 60). 58. Curtea observã cã, în dreptul român, valoarea taxei judiciare de timbru este calculatã sub forma unui procent din valoarea obiectului cauzei. Prin urmare, taxa este proporţionalã cu suma solicitatã de reclamant. În ceea ce priveşte scopul legitim urmãrit, Curtea poate admite cã un astfel de sistem urmãreşte sã limiteze cererile de chemare în judecatã abuzive şi sã strângã fonduri pentru bugetul justiţiei. Prin urmare, trebuie analizat caracterul proporţionat al limitãrii dreptului de acces la o instanţã în cauza de faţã, din cauza valorii taxelor solicitate (vezi, mutatis mutandis, Iorga împotriva României, nr. 4.227/02, § 41, 25 ianuarie 2007). 59. Curtea nu poate specula cu privire la soluţia ce s-ar fi putut da cererilor formulate de reclamanţi şi nici cu privire la valoarea despãgubirilor solicitate. Cu toate acestea, ea observã cã valoarea taxelor judiciare de timbru solicitate reclamanţilor era considerabilã în speţã, adicã mai mult de 5.700 EUR pentru reclamant şi mai mult de 85.000 EUR în total pentru reclamante, în timp ce venitul lunar al reclamantului era de circa 112 EUR, iar reclamantele nu desfãşurau activitate (vezi paragraful 20 de mai sus). 60. Este adevãrat cã sistemul naţional prevedea pentru persoanele ce nu dispun de resurse suficiente posibilitatea de a obţine o scutire de la plata taxei judiciare de timbru. Totuşi, Curtea constatã cã, la data evenimentelor, Ministerul Finanţelor era cel care putea acorda o astfel de scutire (vezi, mutatis mutandis, Iorga menţionatã mai sus, § 47). 61. Curtea nu contestã cã, în cauza de faţã, spre deosebire de cauzele Weissman şi alţii şi Iorga menţionate mai sus, Ministerul Finanţelor nu era parte în procedurã şi cã reclamanţii, ca şi în cauza Iorga menţionatã anterior, au fãcut uz de posibilitatea de a îi solicita ministerului scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru. 62. Cu toate acestea, Curtea observã cã ministerul le-a respins cererile şi cã instanţele naţionale, anulându-le acţiunile pentru neplata taxelor judiciare de timbru, nu au analizat decizia de refuz, limitându-se la a lua act cã motivele acestui refuz nu prezentau relevanţã în cauzã (vezi paragrafele 22 şi 23 de mai sus). 63. Pe de altã parte, Curtea observã cã, la data de 9 mai 2002, acest minister, prin intermediul Direcţiei generale a finanţelor publice, a respins cererile reclamanţilor din cauza lipsei "cadrului legislativ pentru a rãspunde la cererile de scutire de la plata taxelor judiciare de timbru" (vezi paragraful 21 de mai sus). O astfel de declaraţie nu corespunde cu afirmaţiile Guvernului referitoare la numãrul cererilor de scutire admise de Ministerul Finanţelor în perioada 1995-2002 (vezi paragraful 44 de mai sus). 64. În orice caz, Curtea aratã cã din prevederile dreptului intern nu reiese cã refuzul ministerului de a le acorda reclamanţilor o scutire de la plata taxelor judiciare de timbru, aşa cum s-a întâmplat în speţã, ar fi putut face, la data evenimentelor, obiectul unei contestaţii în faţa unei instanţe. Posibilitatea de a contesta în faţa instanţei deciziile direcţiilor generale ale finanţelor publice nu se referea decât la modalitãţile de stabilire a taxelor de timbru (vezi paragrafele 26 şi 27 de mai sus). Or, reclamanţii susţin, în speţã, imposibilitatea de a obţine o scutire de la plata acestor taxe. 65. Prin urmare, Curtea nu poate subscrie argumentului Guvernului conform cãruia cauza de faţã este similarã cu cauza V.M. menţionatã mai sus. În opinia Curţii, ceea ce distinge în mod esenţial cele douã cauze este faptul cã, în cauza V.M. menţionatã mai sus, cererile de scutire de la plata taxelor judiciare de timbru au fost introduse la instanţe, care le-au analizat, ţinând cont de situaţia personalã a reclamantului, acesta având şi posibilitatea unui recurs în faţa instanţei superioare (vezi V.M. menţionatã mai sus, §§ 49, 54 şi 56). În plus, în aceastã cauzã, din motivele arãtate mai sus, Curtea a recunoscut cã autoritãţile naţionale erau, în principiu, mai bine plasate decât judecãtorul internaţional pentru a aprecia elementele de probã prezentate în faţa lor şi, în cazul menţionat, pentru a evalua capacitatea reclamantului de a achita taxa judiciarã de timbru datoratã (vezi V.M. menţionatã mai sus, § 55). 66. Curtea constatã cã, în dreptul român, <>Legea nr. 146/1997 a fost modificatã prin <>Legea nr. 195/2004 , care prevede cã acordarea de scutiri, reduceri sau eşalonãri pentru plata taxei de timbru ţine, de acum înainte, de competenţa instanţelor. Or, o asemenea posibilitate nu exista la data evenimentelor. 67. Având în vedere aceste elemente şi dupã o apreciere globalã a faptelor, Curtea apreciazã cã, în speţã, statul nu şi-a respectat obligaţia de a reglementa dreptul de acces la o instanţã într-un mod care sã corespundã cerinţelor art. 6 § 1 din Convenţie. 68. Prin urmare, Curtea constatã cã a fost încãlcat art. 6 § 1 din Convenţie. II. Asupra celorlalte pretinse încãlcãri ale Convenţiei şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie 69. Din perspectiva art. 8, 10 şi 17 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, reclamanţii se plâng de o încãlcare a dreptului la respectarea domiciliului şi de atingerea adusã reputaţiei lor, din cauza executãrii unei hotãrâri ce fusese suspendatã. 70. Curtea constatã cã aceste capete de cerere sunt direct legate de cel analizat din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie şi le declarã admisibile. Ţinând cont de concluziile sale referitoare la aceastã prevedere, expuse la paragrafele 67 şi 68 de mai sus, şi în mãsura în care nu poate specula cu privire la soluţia ce s-ar fi putut da cererilor formulate de reclamanţi, Curtea apreciazã cã nu este cazul sã analizeze separat temeinicia lor. III. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie 71. Conform art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al Înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã." A. Prejudiciu 72. Reclamanţii solicitã în total suma de 20.951.919 EUR cu titlu de daune materiale ("despãgubiri materiale" şi "despãgubiri contractuale") şi suma de 14.346.081 EUR cu titlu de daune morale. 73. Reclamantul mai precizeazã cã "este imperativ sã fie plãtiţi urmãtorii specialişti naţionali şi internaţionali: douãzeci de inventatori, douãzeci de cercetãtori ştiinţifici şi opt inventatori din Uniunea Europeanã". 74. Guvernul considerã cã cererile formulate nu respectã cerinţele art. 60 § 2 din Regulament, având în vedere cã ele nu sunt detaliate şi nu sunt însoţite de niciun document justificativ relevant. 75. Guvernul considerã cã nu existã nicio legãturã de cauzalitate între prejudiciul material pretins şi încãlcarea denunţatã şi cã, prin urmare, aceste cereri trebuie respinse. 76. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul observã cã reclamanţii nu îşi susţin prejudiciul pretins. 77. Guvernul subliniazã cã în cauza Weissman şi alţii menţionatã mai sus, Curtea a statuat cã stabilirea unei încãlcãrii constituie o reparaţie echitabilã suficientã pentru prejudiciul moral, dupã ce a constatat existenţa a douã încãlcãri, şi anume pe cele ale art. 6 § 1 din Convenţie şi pe cea a art. 1 din Protocolul nr. 1. 78. Prin urmare, Guvernul invitã Curtea sã respingã cererile reclamanţilor - în temeiul art. 41 din Convenţie - ca neîntemeiate şi excesive. 79. Curtea observã cã, în speţã, singurul fundament ce trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constã în faptul cã reclamanţii nu au beneficiat de dreptul de acces la o instanţã pentru a solicita despãgubiri, încãlcându-se art. 6 din Convenţie. 80. Pe baza elementelor de care dispune, ea considerã cã reclamanţii nu au demonstrat cã prejudiciul material pretins este efectiv rezultatul anulãrii acţiunilor din cauza neplãţii taxei judiciare de timbru (vezi, mutatis mutandis, Kudla împotriva Poloniei [MC], nr. 30.210/96, § 164, CEDO 2000-XI, Dactylidi împotriva Greciei, nr. 52.903/99, § 57, 27 martie 2003, şi Iorga, menţionatã mai sus, § 64). În orice caz, Curtea nu poate specula cu privire la soluţia ce s-ar fi putut da cererilor formulate de reclamanţi dacã încãlcarea dreptului de acces la instanţã nu ar fi avut loc. În consecinţã, nimic nu justificã acordarea unei despãgubiri reclamanţilor pentru acest motiv. 81. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea acceptã cã este posibil ca reclamanţii sã fi suferit o frustrare din cauza anulãrii acţiunilor lor. Statuând în echitate, ea le acordã împreunã suma de 2.000 EUR pentru prejudiciul moral. B. Cheltuieli de judecatã 82. Reclamanţii nu au solicitat rambursarea cheltuielilor de judecatã. 83. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecatã decât în mãsura în care le-a solicitat. Prin urmare, în speţã, Curtea nu le acordã reclamanţilor nicio sumã cu acest titlu. C. Majorãri de întârziere 84. Curtea considerã potrivit ca valoarea majorãrilor de întârziere sã fie stabilitã în raport cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA:
1. declarã cererea admisibilã; 2. hotãrãşte cã a fost încãlcat art. 6 § 1 din Convenţie; 3. hotãrãşte cã nu se impune analiza temeiniciei capetelor de cerere întemeiate pe art. 8, 10 şi 17 din Convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; 4. hotãrãşte a) ca statul pârât sã le plãteascã împreunã reclamanţilor, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 2.000 EUR (douã mii euro) cu titlu de daune morale; b) ca suma respectivã sã fie convertitã în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plãţii şi ca la aceastã sumã sã se adauge orice sumã care ar putea fi datoratã cu titlu de impozit; c) cã, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceastã sumã va fi majoratã cu o dobândã simplã egalã cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene aplicabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale; 5. respinge cererea de reparaţie echitabilã în rest. Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 11 octombrie 2007, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic, preşedinte
Santiago Quesada, grefier
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
