Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 28.400/04)
Strasbourg
În Cauza Fischer împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamna I. Berro-Lefevre, judecãtori, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 20 septembrie 2007,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 28.400/04) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Tiberiu Fischer (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 10 iunie 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este reprezentat de domnul Ovidiu Podaru, avocat din Cluj-Napoca. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 5 octombrie 2006, Curtea a hotãrât sã comunice cererea Guvernului. În temeiul prevederilor art. 29 alin. 3 din Convenţie, ea a hotãrât sã analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a nãscut în anul 1951 şi locuieşte la Haifa, Israel.
5. Reclamantul şi F.I., mama sa, erau coproprietarii unui imobil situat la nr. 3B din str. Gheorghe Doja din Alba Iulia, România. La data de 30 aprilie 1987, statul a preluat posesia imobilului cu acordarea unei compensaţii în temeiul <>Decretului nr. 223/1974 , conform cãruia persoanele care emigrau în strãinãtate erau obligate sã transfere statului imobilele pe care le deţineau (<>Decretul nr. 223/1974 ). Statul şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciarã.
6. La data de 22 iulie 1997, statul le-a vândut imobilul în cauzã soţilor G.
1. Acţiunea în anulare
7. La data de 29 septembrie 1999, reclamantul şi F.I. au sesizat Judecãtoria Alba Iulia cu o acţiune îndreptatã împotriva Consiliului Local Alba Iulia, a societãţii F., administratoarea bunurilor statului, şi a soţilor G., prin care a solicitat instanţei sã constate nulitatea Deciziei din 30 aprilie 1987 şi a contractului de vânzare-cumpãrare din 22 iulie 1997. De asemenea, ei au solicitat ca instanţa sã dispunã înscrierea dreptului lor de proprietate în cartea funciarã.
8. La termenul de judecatã din 13 ianuarie 2000, competenţa ratione materiae a instanţei a fost supusã dezbaterii pãrţilor şi, printr-o decizie din aceeaşi zi, Judecãtoria Alba Iulia a fost desemnatã ca instanţã competentã pentru a statua în cauza respectivã.
9. Procesul a fost amânat de 5 ori pentru a-i permite reclamantului sã precizeze obiectul acţiunii sale şi sã depunã la dosar probele pe care le considera relevante. La termenul de judecatã din 20 iunie 2000, instanţa a audiat martori.
10. Prin Sentinţa din 27 iunie 2000 instanţa a respins acţiunea. Reclamantul şi F.I. au introdus apel în faţa Tribunalului Judeţean Alba Iulia, reiterând motivele acţiunii lor.
11. La data de 11 octombrie 2000, procesul a fost amânat la cererea avocatului reclamantului, iar la data de 22 noiembrie 2000, dupã dezbaterea pe fond, a rãmas în pronunţare. La data de 29 noiembrie 2000, reclamantul a solicitat redeschiderea cauzei pentru a depune la dosar noi documente. Tribunalul i-a admis cererea şi a amânat procesul pentru data de 11 ianuarie 2001. La aceastã ultimã datã, reclamantul nu s-a prezentat la termenul de judecatã.
12. La data de 7 februarie 2001, instanţa l-a decãzut pe reclamant din dreptul de a depune înscrisuri, pe motivul cã nu îndeplinise obligaţia pe care îşi întemeiase cererea de amânare, şi a închis dezbaterile. Prin decizia din aceeaşi zi, Tribunalul a respins apelul, pe motivul cã statul avea un titlu de proprietate asupra imobilului în cauzã şi cã îl vânduse soţilor G. cu respectarea prevederilor <>Legii nr. 112/1995 privind casele naţionalizate cu titlu (<>Legea nr. 112/1995 ), care proteja cumpãrãtorii de bunã-credinţã.
13. Reclamantul şi F.I. au formulat recurs. Prin Decizia definitivã din 5 septembrie 2001, Curtea de Apel Alba Iulia le-a admis recursul şi a constatat nulitatea Deciziei din 30 aprilie 1987, pe motivul cã era întemeiatã pe o cauzã ilicitã şi cã despãgubirea plãtitã reclamantului era derizorie. În plus, ea a considerat cã <>Decretul nr. 223/1974 era contrar Constituţiei şi Codului civil în vigoare la data respectivã. Ea a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpãrare din 22 iulie 1997, pe motivul cã titlul de proprietate al vânzãtorului, adicã al statului, era lovit de nulitate, şi a dispus înscrierea dreptului de proprietate al reclamantul şi al F.I. în cartea funciarã.
14. La data de 4 octombrie 2001, reclamantul şi F.I. şi-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciarã şi au început sã plãteascã impozitul funciar. La data de 22 aprilie 2002, reclamantul i-a restituit statului compensaţia pe care o primise în anul 1987 în schimbul imobilului în cauzã, reevaluatã în funcţie de rata inflaţiei.
2. Recursul în anulare
15. La data de 5 septembrie 2002, procurorul general al României a formulat în faţa Curţii Supreme de Justiţie un recurs în anulare împotriva Deciziei din 5 septembrie 2001 a Curţii de Apel Alba Iulia. El a arãtat cã decizia în cauzã fusese pronunţatã cu încãlcarea legii, determinând o soluţionare incorectã a litigiului.
16. El a argumentat cã imobilul fusese trecut legal în patrimoniul statului în baza <>Decretului nr. 223/1974 , cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivã. Prin urmare, imobilul în discuţie putea face obiectul unui contract de vânzare-cumpãrare cu respectarea prevederilor <>Legii nr. 112/1995 .
17. La data de 7 martie 2003, Curtea Supremã de Justiţie a admis cererea de amânare a reclamantului, pentru a-şi pregãti apãrarea.
18. Prin Decizia din 14 noiembrie 2003, redactatã la data de 10 decembrie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremã de Justiţie) a admis recursul în anulare, a casat hotãrârile pronunţate de instanţele de drept comun şi a trimis cauza spre rejudecare în primã instanţã în faţa Judecãtoriei Alba Iulia. Ea a reţinut cã, deşi statul nu avusese titlu de proprietate valabil asupra imobilului în discuţie, instanţele naţionale nu au analizat toate elementele relevante pentru a se pronunţa asupra valabilitãţii contractului de vânzare-cumpãrare, în special dacã pãrţile au fost de bunã-credinţã în momentul încheierii sale.
3. Continuarea procedurii litigioase
19. La datele de 3 şi 31 martie 2004, reclamantul a solicitat amânarea cauzei pentru a-şi pregãti apãrarea. La data de 14 aprilie 2004, instanţa a audiat pãrţile.
20. Prin Sentinţa din 21 aprilie 2004 instanţa a admis parţial acţiunea reclamantului, a constatat nulitatea Deciziei din 30 aprilie 1987 şi a considerat cã statul nu deţinea titlu de proprietate valabil asupra imobilului. Totuşi, instanţa a respins capãtul de cerere referitor la constatarea nulitãţii contractului de vânzare-cumpãrare din 22 iulie 1997, pe motivul cã din probele administrate la dosar a reieşit cã soţii G. au fost de bunãcredinţã în momentul încheierii lui. Reclamantul a formulat apel împotriva acestei sentinţe, arãtând cã soţii G. nu au fost de bunã-credinţã.
21. La cererea soţilor G., prin Decizia din 3 decembrie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus strãmutarea cauzei la Curtea de Apel Târgu Mureş.
22. F.I. a decedat în timpul procedurii. La data de 10 martie 2005, pârâţii au supus atenţiei curţii de apel faptul cã, dupã decesul ei, reclamantul nu a prezentat niciun certificat de deces şi nici nu a indicat eventualii moştenitori. Aceste documente au fost depuse la dosar la data de 12 mai 2005.
23. La data de 9 iunie 2005 a avut loc dezbaterea pe fond.
24. Prin Decizia din 17 iunie 2005 curtea de apel a respins apelul reclamantului pentru aceleaşi motive ca cele reţinute de judecãtorie.
25. Reclamantul a formulat un recurs în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin Adresa nr. 11.763/2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis cauza în faţa curţii de apel, pe motivul cã, în conformitate cu modificãrile aduse de <>Legea nr. 219/2005 prevederilor ce reglementau competenţele, curtea de apel era instanţa competentã sã judece recursul.
26. Prin Decizia din 22 noiembrie 2005 curtea de apel şi-a declinat competenţa în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin Decizia definitivã din 10 aprilie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş.
27. Prin Decizia definitivã din 6 decembrie 2006 curtea de apel a anulat recursul reclamantului din cauza nerespectãrii condiţiilor procedurale, şi anume pentru faptul cã nu a fost motivat în termenul legal.
II. Dreptul intern pertinent
28. Articolele relevante prevãd urmãtoarele:
ARTICOLUL 330
"Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremã de Justiţie, hotãrârile judecãtoreşti irevocabile pentru urmãtoarele motive:
1. când instanţa a depãşit atribuţiile puterii judecãtoreşti;
2. când prin hotãrârea atacatã s-a produs o încãlcare esenţialã a legii, ce a determinat o soluţionare greşitã a cauzei pe fond ori aceastã hotãrâre este vãdit netemeinicã."
ARTICOLUL 330^1
"În cazurile prevãzute la art. 330 pct. 1 şi 2, recursul în anulare se poate declara în termen de un an de la data când hotãrârea judecãtoreascã a rãmas irevocabilã."
29. Art. 330 şi 330^1 au fost abrogate prin <>art. I pct. 17 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 58/2003 .
30. Prevederile legale şi jurisprudenţa internã relevante sunt descrise în hotãrârile Strãin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Pãduraru împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005), Porteanu împotriva României (nr. 4.596/03, §§ 21-24, 16 februarie 2006) şi Radu împotriva României (nr. 13.309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 alin. 1 din Convenţie
31. Reclamantul susţine cã repunerea în discuţie a Deciziei irevocabile a Curţii de Apel Alba Iulia din 5 septembrie 2001 a încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice. Din acest motiv, el susţine cã a avut loc o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede urmãtoarele în partea sa relevantã:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã (...), care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
A. Asupra admisibilitãţii
32. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Mai mult, Curtea observã cã nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declarã admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele pãrţilor
33. Guvernul face trimitere la cauza Brumãrescu, în care Curtea a constatat încãlcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie din cauza desfiinţãrii unei hotãrâri irevocabile în urma introducerii unui recurs în anulare de cãtre procurorul general care dispunea în acest scop de o putere discreţionarã [Cauza Brumãrescu împotriva României, (MC) nr. 28.342/95, § 62, CEDO 1999-VII].
34. Totuşi, Guvernul subliniazã cã în speţã, spre deosebire de Cauza Brumãrescu citatã mai sus, efectul principal al recursului în anulare a fost redeschiderea procedurii, reclamantul beneficiind ulterior de toate garanţiile unui proces echitabil. În plus, Guvernul observã cã desfiinţarea Deciziei Curţii de Apel Alba Iulia din 5 septembrie 2001 s-a întemeiat pe omisiunea instanţelor de drept comun de a stabili un aspect esenţial în procedurã, şi anume norma aplicabilã.
35. În sfârşit, Guvernul reaminteşte modificarea Codului de procedurã civilã, prin eliminarea cãii extraordinare de atac a recursului în anulare în materie civilã.
36. Reclamantul contestã acest argument. El apreciazã cã recursul în anulare a avut ca efect desfiinţarea unei hotãrâri judecãtoreşti irevocabile şi executate. De asemenea, el observã cã recursul în anulare a avut consecinţe asupra actelor de procedurã realizate în prima procedurã. Mai mult, el apreciazã cã efectele recursului în anulare nu sunt similare cu cele ale unei cãi ordinare de recurs, în mãsura în care acestea din urmã vizeazã drepturi caracterizate de un anumit grad de precaritate, în timp ce recursul în anulare a anulat un drept ale cãrui existenţã şi extindere au fost stabilite în mod irevocabil.
2. Aprecierea Curţii
37. Curtea apreciazã cã, în circumstanţele cauzei, analiza sa trebuie sã stabileascã dacã, luatã în ansamblu, procedura litigioasã din faţa instanţelor române este compatibilã cu dreptul reclamantului de a i se judeca în mod echitabil cauza, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie (Cauza Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei nr. 48.553/99, § 71, CEDO 2002-VII).
38. Curtea reaminteşte cã, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantã, dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. 1, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţã supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securitãţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia datã de cãtre instanţe în mod definitiv oricãrui litigiu sã nu mai fie supusã unei noi judecãţi (Cauza Brumãrescu, citatã mai sus, § 62, şi Cauza Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, §§ 56-58, 24 iulie 2003).
39. De asemenea, Curtea reaminteşte cã, în conformitate cu o jurisprudenţã deja bine stabilitã, instanţele superioare nu trebuie sã foloseascã puterea lor de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouã examinare a cauzei. Supervizarea nu trebuie sã devinã un apel deghizat, iar simplul fapt cã pot exista douã puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauzã. De la acest principiu nu se poate deroga decât dacã o impun motive substanţiale şi imperioase (Cauza Riabykh, citatã mai sus, § 52, şi Cauza Borshchevskiy împotriva Rusiei, nr. 14.853/03, § 42, 21 septembrie 2006).
40. Mai mult, în Cauza Sovtransavto Holding, citatã mai sus (§77), Curtea a statuat cã un sistem judiciar marcat de posibilitatea unor desfiinţãri repetate ale unei hotãrâri definitive este, ca atare, incompatibil cu principiul securitãţii raporturilor juridice ce constituie unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului, în sensul art. 6 alin. 1.
41. Curtea observã cã în speţã, prin Decizia irevocabilã a Curţii de Apel Alba Iulia din 5 septembrie 2001 a fost admisã acţiunea reclamantului, constatându-se ilegalitatea naţionalizãrii şi nulitatea contractului de vânzare-cumpãrare încheiat între stat şi terţii chiriaşi. În consecinţã, reclamantul şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciarã, i-a restituit statului suma pe care a primit-o cu titlu de compensaţie şi a început sã plãteascã taxele aferente dreptului sãu de proprietate. Prin urmare, Curtea apreciazã cã aceastã decizie irevocabilã a produs efecte juridice.
42. Curtea mai constatã cã, în urma unui recurs în anulare, cale extraordinarã de atac, Decizia irevocabilã din 5 septembrie 2001 a fost desfiinţatã dupã 14 luni. Astfel, acţiunea reclamantului a fost parţial respinsã în partea sa referitoare la constatarea nulitãţii contractului de vânzare-cumpãrare, ceea ce a dus la coexistenţa a douã titluri de proprietate asupra aceluiaşi bun.
43. Curtea observã cã desfiinţarea unei hotãrâri judecãtoreşti irevocabile nu a fost motivatã în speţã de existenţa unor probe noi ce nu s-au aflat pânã atunci la dispoziţia pãrţilor şi care erau de naturã sã influenţeze soluţia (Cauza Pravednaya împotriva Rusiei, nr. 69.529/01, § 27, 18 noiembrie 2004). Aceastã desfiinţare s-a întemeiat exclusiv pe pretinsa aplicare greşitã a legii naţionale de cãtre instanţele ordinare în ceea ce priveşte aprecierea valabilitãţii contractului de vânzare-cumpãrare. Or, acestea au avut posibilitatea sã analizeze şi sã aplice aceste prevederi legale atunci când procedura se afla pe rolul lor.
44. Pe de altã parte, trebuie observat cã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a întemeiat desfiinţarea deciziei irevocabile pe elemente pe care pãrţile în procedurã le-ar fi putut invoca în faţa instanţelor ordinare, dacã ar fi dorit acest lucru. Or, argumentele lor se refereau mai degrabã la ilegalitatea naţionalizãrii şi la lipsa titlului statului asupra imobilului în cauzã decât la buna-credinţã a pãrţilor la încheierea contractului. Prin urmare, dupã pãrerea Curţii, recursul în anulare a urmãrit în speţã mai degrabã sã ajungã la o nouã analizã a cauzei decât sã corecteze grave erori judiciare.
45. Pe de altã parte, Curtea constatã cã în cauza de faţã se regãsesc elementele ce au determinat Curtea, în Cauza SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României (nr. 22.687/03, § 36, 1 decembrie 2005), sã constate încãlcarea principiului securitãţii raporturilor juridice şi, prin urmare, încãlcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie, şi anume intervenţia într-un litigiu civil a unei autoritãţi, procurorul general, care nu era parte în procedurã, şi repunerea în discuţie a unei hotãrâri irevocabile ce dobândise autoritate de lucru judecat.
46. Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea ajunge la concluzia cã Decizia din 14 noiembrie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deşi a trimis cauza în faţa instanţelor ordinare, a avut aceleaşi consecinţe juridice cu cele sancţionate de Curte în Cauza Brumãrescu citatã mai sus (a se vedea, mutatis mutandis, Androne împotriva României, nr. 54.062/00, § 51, 22 decembrie 2004). Pe de altã parte, Curtea ia act cã prevederile Codului de procedurã civilã care reglementeazã recursul în anulare au fost abrogate de <>art. I pct. 17 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 58/2003 .
47. Prin urmare, Curtea apreciazã cã redeschiderea unei proceduri încheiate cu o decizie irevocabilã, în urma unui recurs în anulare formulat de cãtre un oficial ce nu era parte în procedurã, şi desfiinţarea Deciziei irevocabile din 5 septembrie 2001, favorabilã reclamantului, au încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice şi, astfel, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie.
Prin urmare, a avut loc încãlcarea acestei prevederi.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 alin. 1 din Convenţie în ceea ce priveşte durata procedurii
48. Reclamantul se plânge şi de durata procedurii, pe care o considerã nerezonabilã. El invocã art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede urmãtoarele în partea sa relevantã:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea (...) într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanţã (...), care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
A. Asupra admisibilitãţii
49. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Mai mult, Curtea observã cã nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declarã admisibil.
B. Asupra fondului
50. Guvernul observã cã durata procedurii este de 7 ani o lunã şi 8 zile. În opinia sa, cauza avea o anumitã complexitate, iar autoritãţilor române nu le este imputabilã nicio perioadã de inacţiune. De asemenea, el constatã cã avocatul reclamantului a solicitat în mai multe rânduri amânarea procedurii şi cã reclamantul a omis sã depunã la dosar, timp de 7 luni, documentele solicitate de instanţã referitoare la decesul lui F.I.
51. Reclamantul contestã argumentul Guvernului şi apreciazã cã durata procedurii este imputabilã autoritãţilor naţionale.
52. În lumina concluziilor de mai sus, Curtea apreciazã cã nu este necesar sã analizeze separat capãtul de cerere referitor la durata procedurii litigioase, deoarece acesta constituie unul dintre aspectele particulare ale dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 alin. 1 din Convenţie, care a fost deja analizat de Curte (Cauza Sovtransavto Holding, citatã mai sus, § 83).
III. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie
53. Reclamantul se plânge de faptul cã Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 14 noiembrie 2003 a avut ca efect încãlcarea dreptului sãu la respectarea bunurilor, aşa cum este recunoscut în art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, care prevede urmãtoarele:
Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilitãţii
1. Asupra excepţiei de neepuizare a cãilor de atac interne, ridicatã de Guvern
54. Guvernul aratã cã, datoritã regulii neepuizãrii cãilor de atac interne, impusã de art. 35 alin. 1 din Convenţie, Curtea nu poate analiza capãtul de cerere al reclamantului întemeiat pe încãlcarea dreptului de a i se respecta bunurile. El invocã faptul cã reclamantul nu a epuizat în mod valabil cãile de atac ordinare pe care le avea la dispoziţie, în mãsura în care recursul sãu împotriva Deciziei din 17 iunie 2005 a fost respins ca tardiv.
55. Reclamantul apreciazã cã aceastã cale de recurs nu era efectivã şi de naturã sã remedieze prejudiciul cauzat prin încãlcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
56. Curtea reaminteşte cã regula epuizãrii cãilor de atac interne are rolul de a oferi statelor contractante ocazia de a preveni sau de a repara încãlcãrile pretinse împotriva lor înainte ca aceste plângeri sã îi fie aduse la cunoştinţã. Aceastã regulã se bazeazã pe ipoteza cã ordinea internã oferã un remediu efectiv, în ceea ce priveşte încãlcarea pretinsã, şi disponibil, atât teoretic, cât şi practic la data evenimentelor, cu alte cuvinte cã era accesibil, susceptibil sã îi ofere reclamantului soluţionarea cererilor sale şi prezenta perspective rezonabile de reuşitã [a se vedea, printre altele, Cauza Sejdovic împotriva Italiei (MC), nr. 56.581/00, §§ 43 şi 46, CEDO 2006-...]
57. Curtea constatã cã în speţã reclamantul se plânge de încãlcarea dreptului la respectarea bunurilor din cauza desfiinţãrii unei decizii irevocabile în urma recursului în anulare. Ea observã cã, la data evenimentelor, legislaţia românã în materie de procedurã civilã nu prevedea nicio posibilitate pentru o cale de atac ordinarã împotriva unei hotãrâri adoptate în cadrul unui recurs în anulare al procurorului general. În plus, o hotãrâre datã în urma unui recurs în anulare nu putea fi supusã unei cãi de atac ordinare. Oricum ar fi, Curtea a statuat deja cã, atunci când o chestiune a fost soluţionatã printr-o hotãrâre definitivã infirmatã ulterior, un demers ulterior în vederea anulãrii nu poate favoriza securitatea juridicã [cauzele Riabykh împotriva Rusiei (dec.), nr. 52.854/99, 21 februarie 2002, şi Sardine împotriva Rusiei (dec.), nr. 69.582/01, CEDO 2004-II].
58. În mãsura în care Guvernul apreciazã cã acţiunea în constatarea nulitãţii contractului de vânzare-cumpãrare constituia un remediu efectiv pentru a remedia situaţia creatã în urma recursului în anulare, Curtea reitereazã cã chemarea în judecatã a unui particular nu ar putea constitui o cale de atac de epuizat atunci când un reclamant se plânge de un act pozitiv al autoritãţilor, cum este în cauzã imposibilitatea de a se bucura de imobilul pe care autoritãţile trebuiau sã i-l restituie din cauza vânzãrii lui de cãtre stat unor terţi [a se vedea, mutatis mutandis, hotãrârile Pine Valley Developments Ltd şi alţii împotriva Irlandei din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222, p. 22, § 48, Iatridis împotriva Greciei (MC) nr. 31.107/96, § 47 in fine, CEDO 1999-II, şi Mihai Iulian Popescu împotriva României nr. 2.911/02, §§ 30-32, 29 septembrie 2005].
59. În consecinţã, Curtea apreciazã cã recursul ordinar în cauzã nu constituia o cale de atac adecvatã şi efectivã în sensul art. 35 din Convenţie. Prin urmare, ea respinge excepţia de neepuizare a cãilor de atac interne.
2. Asupra admisibilitãţii capãtului de cerere
60. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Mai mult, Curtea observã cã nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declarã admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele pãrţilor
61. Guvernul apreciazã cã constatarea caracterului abuziv al naţionalizãrii echivaleazã cu continuitatea dreptului de proprietate al reclamantului, ceea ce reprezintã un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. De asemenea, el observã cã ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului, rezultatã din recursul în anulare, era prevãzutã de lege şi urmãrea un scop legitim, şi anume buna administrare a justiţiei.
62. Guvernul subliniazã dificultãţile legate de reglementarea problemei caselor naţionalizate şi face o prezentare a legilor adoptate succesiv de stat dupã anul 1989 în materie. Astfel, el rezumã obiectivele legilor nr. 112/1995 şi nr. 10/2001, aceasta din urmã fiind prima lege care reglementeazã global problema caselor naţionalizate, vizând echilibrul dintre cerinţa reparaţiei şi securitatea raporturilor juridice, şi, în fine, <>Legea nr. 247/2005 , care a modificat şi a completat <>Legea nr. 10/2001 , creând cadrul instituţional şi financiar pentru o aplicare mai efectivã a acestei legi.
63. Guvernul considerã cã autoritãţile naţionale beneficiazã de o mare putere discreţionarã nu numai în ceea ce priveşte alegerea mãsurilor menite sã garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau sã reglementeze în materia dreptului de proprietate, ci şi în ceea ce priveşte perioada de timp necesarã implementãrii lor. El apreciazã cã ultima reformã în materie, şi anume <>Legea nr. 247/2005 , stabileşte principiul acordãrii unor despãgubiri echitabile şi neplafonate, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, şi accelereazã procedura de restituire sau de despãgubire. Aceastã lege prevede cã, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilã, despãgubirea se va face prin emisiunea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la nivelul valorii bunului, stabilitã prin expertizã.
64. Guvernul concluzioneazã cã despãgubirea prevãzutã de legislaţia românã rãspunde exigenţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi cã întârzierea înregistratã în acordarea unor despãgubiri nu afecteazã justul echilibru ce trebuie pãstrat între interesele de faţã, ţinând seama şi de circumstanţele excepţionale ale reglementãrii în materie.
65. Reclamantul contestã acest argument. El observã cã recursul în anulare era o cale de atac extraordinarã şi cã pãrţile în litigiu au avut ocazia sã îşi expunã argumentele în timpul procedurii ordinare. În ceea ce priveşte posibilitatea obţinerii unei despãgubiri, reclamantul considerã cã legile nr. 10/2001 şi nr. 247/2005 nu iau în considerare cazurile proprietarilor al cãror imobil, restituit în baza unei hotãrâri irevocabile, a fost vândut de stat unor terţi. În orice caz, perspectiva de a li se acorda efectiv despãgubiri nu este previzibilã, având în vedere stadiul în care se aflã procesul de aplicare a acestor legi.
2. Aprecierea Curţii
66. Curtea reaminteşte cã dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu fusese stabilit prin Decizia definitivã din 5 septembrie 2001 şi constatã faptul cã dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Aşadar, reclamantul avea "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea Cauza Brumãrescu, citatã mai sus, § 70, şi Cauza Androne, citatã mai sus, § 57).
67. Apoi, Curtea constatã cã, în urma recursului în anulare, Decizia din 6 decembrie 2006 a Curţii de Apel Târgu Mureş, care a rejudecat fondul cauzei şi a respins acţiunea în constatarea nulitãţii contractului de vânzare-cumpãrare, creeazã o situaţie dacã nu identicã, cel puţin similarã cu cea a reclamanţilor din Cauza Strãin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, § 43, 21 iulie 2005; a se vedea şi Cauza Sebastian Taub împotriva României, nr. 58.612/00, §§ 38-40, 12 octombrie 2006). Prin urmare, Curtea constatã cã, la sfârşitul procedurii în cauzã, coexistã douã titluri de proprietate asupra aceluiaşi bun şi cã reclamantul se aflã în imposibilitatea de a se bucura de bunul asupra cãruia i-a fost recunoscut dreptul de proprietate.
68. Curtea a analizat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale prezentei cauze şi a constatat încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea Cauza Porteanu, citatã mai sus, §§ 32-35).
69. Dupã ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea considerã cã Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care sã poatã duce la o concluzie diferitã în cazul de faţã. Curtea reafirmã în special cã, în contextul legislativ român ce reglementeazã acţiunile în revendicare imobiliare şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de cãtre stat a bunului altuia cãtre terţi de bunã-credinţã, chiar dacã aceasta a fost anterioarã confirmãrii în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al acestuia, reprezintã o privare de bunuri. O astfel de privare, combinatã cu lipsa totalã de despãgubire, este contrarã art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
70. Ţinând cont de cele de mai sus şi de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciazã cã în speţã zãdãrnicirea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului sãu l-a fãcut sã sufere o sarcinã disproporţionatã şi excesivã, incompatibilã cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Prin urmare, a avut loc încãlcarea acestei prevederi.
IV. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
71. Conform art. 41 din Convenţie:
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
72. Reclamantul solicitã restituirea imobilului în cauzã, format din casã şi terenul aferent. În cazul în care restituirea imobilului nu mai este posibilã, el solicitã 110.000 euro (EUR), reprezentând valoarea de piaţã a imobilului respectiv, conform raportului de expertizã depus. Din acest raport de expertizã reiese cã expertul l-a întocmit în luna martie 2007 exclusiv pe baza datelor furnizate de reclamant, neputând avea acces la imobil din cauza opoziţiei terţilor cumpãrãtori. Reclamantul solicitã, de asemenea, 42.900 dolari americani (USD), reprezentând chiriile nepercepute începând cu data de 1 iulie 1987 pânã la punerea sa în posesie efectivã. De asemenea, el solicitã suma de 35.000 USD cu titlu de daune morale cauzate de frustrarea provocatã de recursul în anulare şi suma de 1.500 USD din cauza duratei nerezonabile a procedurii. El solicitã ca sumele ce îi vor fi acordate sã fie convertite în dolari americani, pe motiv cã domiciliul sãu este în Israel.
73. Guvernul furnizeazã opinia unui expert, datând din luna mai 2007, conform cãreia valoarea imobilului în cauzã este de 86.400 EUR. De asemenea, el constatã cã expertiza depusã la dosar de cãtre reclamant se bazeazã exclusiv pe datele furnizate de acesta expertului şi pe supoziţii. Invocând jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul observã cã Curtea nu poate specula asupra valorii chiriilor nepercepute şi cã acest prejudiciu ar putea fi eventual luat în considerare din perspectiva prejudiciului moral. Pe de altã parte, el apreciazã cã perioada dinainte de 20 iunie 1994 nu ar putea fi luatã în considerare de Curte în mãsura în care ea nu este competentã ratione temporis şi cã, înainte de Decizia definitivã din 5 septembrie 2001, nicio hotãrâre judecãtoreascã nu a confirmat dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului.
74. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul apreciazã cã nu existã legãturã de cauzalitate între prejudiciul invocat şi eventualele încãlcãri ale Convenţiei şi cã, în orice caz, suma solicitatã este excesivã. El apreciazã cã suma de 1.500 USD solicitatã pentru reparaţia prejudiciului moral suferit din cauza duratei excesive a procedurii este conformã cu jurisprudenţa Curţii în materie.
75. Curtea reaminteşte cã o hotãrâre care constatã o încãlcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridicã de a pune capãt încãlcãrii şi de a-i înlãtura consecinţele, astfel încât sã restabileascã pe cât posibil situaţia anterioarã acesteia [Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilã) (MC), nr. 31.107/96, § 32, CEDO 2000-XI2]. Ea constatã cã singurul fundament ce trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constã, în speţã, în desfiinţarea unei decizii irevocabile, cu încãlcarea principiului securitãţii juridice şi a dreptului la respectarea bunurilor.
76. Curtea apreciazã cã, în circumstanţele speţei, restituirea imobilului litigios reclamantului, al cãrui drept de proprietate a fost confirmat prin Decizia definitivã din 5 septembrie 2001 a Curţii de Apel Alba Iulia, l-ar situa pe reclamant, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentã cu cea în care s-ar fi aflat dacã cerinţele art. 6 din Convenţie şi cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu ar fi fost încãlcate. În cazul în care statul pârât nu procedeazã la aceastã restituire în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, Curtea hotãrãşte ca statul sã îi plãteascã reclamantului, ca daune materiale, o sumã care sã corespundã valorii actuale a imobilului.
77. În speţã, în ceea ce priveşte stabilirea valorii despãgubirii ce poate fi plãtitã reclamantului, Curtea observã cã cele douã pãrţi au furnizat expertize asupra valorii imobilului litigios. Având în vedere informaţiile de care dispune referitor la preţurile de pe piaţa imobiliarã localã, ea apreciazã cã valoarea de piaţã actualã a bunului este de 95.000 EUR. Aceastã sumã va fi convertitã în dolari americani.
78. În ceea ce priveşte suma solicitatã pentru lipsa de folosinţã a imobilului, Curtea nu poate specula asupra posibilitãţii şi randamentului închirierii casei în discuţie (Cauza Buzatu împotriva României nr. 34.642/97, § 18, 27 ianuarie 2005), însã ea va ţine cont de acest aspect din perspectiva prejudiciului moral.
79. Referitor la cererea de acordare a daunelor morale, Curtea apreciazã cã desfiinţarea Deciziei irevocabile din 5 septembrie 2001 şi imposibilitatea reclamantului de a se bucura de dreptul sãu de proprietate au adus o gravã atingere drepturilor sale, creându-i un prejudiciu moral. Ţinând cont de toate elementele aflate la dispoziţia sa şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, ea îi acordã 5.000 EUR cu acest titlu, sumã ce va fi convertitã, de asemenea, în dolari americani.
B. Cheltuieli de judecatã
80. Reclamantul solicitã 2.342 USD pentru cheltuielile de deplasare din Israel în România pentru a putea participa la procedura internã şi pentru a completa personal formularul de cerere trimis Curţii şi 2.540 USD pentru salariile nepercepute din cauza deplasãrilor sale în România. El solicitã suma de 3.567 USD pentru cheltuielile de judecatã suportate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii. În sfârşit, el solicitã 508 USD pentru cheltuielile administrative de trimitere a dosarului şi pentru traducerile necesare pentru procedura în faţa Curţii, precum şi suma de 300 USD, reprezentând alte cheltuieli. Reclamantul a furnizat documente justificative pentru o parte din aceste cheltuieli.
81. Guvernul apreciazã cã cheltuielile de judecatã suportate de reclamant pentru a se deplasa din strãinãtate în România pentru a participa la procedura internã şi a completa formularul de cerere nu erau necesare, în mãsura în care era reprezentat de un avocat. De asemenea, el observã cã o parte din cheltuielile de judecatã solicitate de reclamant nu se referã la procedura ce face obiectul cererii sale şi cã o mare parte din sumele solicitate nu sunt justificate.
82. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecatã decât în mãsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. Curtea constatã cã doar o parte a cheltuielilor expuse de reclamant au fost cu adevãrat şi în mod necesar efectuate şi au legãturã cu încãlcãrile constatate. Ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea considerã rezonabil sã îi acorde reclamantului suma de 2.000 EUR cu acest titlu, ce va fi convertitã în dolari americani.
C. Dobânzi moratorii
83. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. declarã cererea admisibilã;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie în ceea ce priveşte echitatea procedurii;
3. hotãrãşte cã nu este necesar sã analizeze capãtul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie în ceea ce priveşte durata procedurii;
4. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
5. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã îi restituie reclamantului imobilul situat în Alba Iulia, str. Gheorghe Doja nr. 3b în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie;
b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât sã îi plãteascã reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, 95.000 EUR (nouãzeci şi cinci mii euro) cu titlu de daune materiale;
c) ca, în orice caz, statul pârât sã îi plãteascã reclamantului suma de 5.000 EUR (cinci mii euro) cu titlu de daune morale, precum şi suma de 2.000 EUR (douã mii euro) cu titlu de cheltuieli de judecatã, plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit pentru sumele menţionate mai sus;
d) ca sumele respective sã fie convertite în dolari americani, la cursul de schimb valabil la data plãţii, la care sã fie adãugatã orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit;
e) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
6. respinge cererea de reparaţie echitabilã pentru rest.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 11 octombrie 2007, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic, Santiago Quesada,
preşedinte grefier
_________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
