Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Strasbourg
(Cererea nr. 37.554/06)
În Cauza Roşioru împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunitã în camera compusã din: Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecãtori, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 6 decembrie 2011,
pronunţã prezenta hotãrâre, adoptatã la aceeaşi datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 37.554/06 îndreptatã împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Silviu Roşioru (reclamantul), a sesizat Curtea la 13 septembrie 2006 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este reprezentat de doamna N. Popescu, avocatã în Bucureşti, şi de Asociaţia pentru Apãrarea Drepturilor Omului în România - Comitetul Helsinki (APADOR-CH). Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. În urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan, judecãtor ales sã reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curţii), preşedintele camerei l-a desemnat pe domnul Mihai Poalelungi în calitate de judecãtor ad-hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulament).
4. Reclamantul invocã o încãlcare a art. 3 din Convenţie, plângându-se de agresiunile provocate de poliţişti în noaptea de 25 spre 26 ianuarie 2000 şi de ineficienţa anchetei desfãşurate de autoritãţile naţionale în privinţa acestor susţineri.
5. La data de 21 septembrie 2010, preşedintele Secţiei a treia a hotãrât sã comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenţie, acesta a mai decis ca admisibilitatea şi fondul cauzei sã fie examinate împreunã.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamantul s-a nãscut în 1967 şi locuieşte în Buzãu.
A. Incidentul din 26 ianuarie 2000
7. În noaptea de 25 spre 26 ianuarie 2000, în jurul orei 2 dimineaţa, reclamantul, însoţit de o prietenã, s-a dus la barul "America 2000" aflat la 2 kilometri de Buzãu. Au urcat la primul etaj, unde se aflau separeurile. Acolo se aflau 6 poliţişti din forţele speciale care, având cagulele ridicate, consumau bere şi cafea. Poliţiştii fãceau parte din Serviciul de intervenţie rapidã din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Buzãu şi erau în misiune de supraveghere a unei conducte petroliere aparţinând societãţii Petrotrans.
8. Când reclamantul a intrat în încãpere, grupul de poliţişti se pregãtea de plecare. Vãzând poliţiştii, reclamantul a zis "Cei cu teroriştii ãştia aici?". Reclamantul şi prietena sa au intrat apoi în separeul din care tocmai ieşiserã poliţiştii.
9. Auzind afirmaţia reclamantului, poliţişti s-au întors, au dãrâmat uşa separeului, l-au pus pe reclamant la podea şi, dupã ce l-au încãtuşat, au început sã-l loveascã cu bastoanele şi picioarele. Poliţiştii au închis uşa localului şi au ordonat persoanelor aflate în bar sã nu intervinã "deoarece se aflau în misiune".
10. Reclamantul a reuşit sã scape, a ieşit din bar şi a urcat într-un taxi parcat afarã. Poliţiştii l-au urmãrit şi, în urma unei discuţii cu şoferul taxiului, l-au fãcut pe reclamant sã iasã din maşinã. Apoi l-au suit într-o dubã.
11. Dupã ce l-au lãsat pe reclamant sã aştepte jumãtate de orã în dubã, poliţiştii l-au condus la sediul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Buzãu. Pe tot parcursul drumului au continuat sã-l loveascã. Reclamantul şi-a pierdut cunoştinţa. Ajuns la sediul poliţiei, reclamantul a fost pus în genunchi, cu mâinile încãtuşate la spate, pe holul serviciului de poliţie rutierã. Prietena reclamantului l-a însoţit pe acesta pe întregul traseu şi la sediul poliţiei.
12. La sediul poliţiei, la ora 4,30, s-a întocmit un proces-verbal de contravenţie pe numele reclamantului. În baza art. 2 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încãlcare a unor norme de convieţuire socialã, a ordinii şi liniştii publice, poliţia i-a aplicat reclamantului o amendã contravenţionalã de 200.000 lei (ROL) pentru "proferarea de injurii împotriva angajaţilor localului şi refuzul de a da relaţii pentru stabilirea identitãţii sale". În procesul-verbal se preciza faptul cã reclamantul şi-a recunoscut faptele. În procesul-verbal apãrea o semnãturã indescifrabilã, despre care reclamantul contestã cã i-ar aparţine.
13. Reclamantul a contestat în justiţie procesul-verbal de contravenţie şi amenda aplicatã. Curtea nu a fost informatã de soluţionarea acestei plângeri.
14. Pe la ora 5 dimineaţa, poliţiştii l-au repus în libertate pe reclamant. Din cauza stãrii sale, reclamantul le-a solicitat poliţiştilor sã-i cheme un taxi. Acesta a plecat cu taxiul direct la Spitalul Judeţean Buzãu.
B. Examenele medicale efectuate asupra reclamantului
15. La Spitalul Judeţean Buzãu, reclamantul a fost spitalizat de urgenţã în secţia chirurgie cu diagnosticul "traumatism toracoabdominal, echimoze extinse pe fesa şi coapsa stângi, traumatism craniofacial, contuzii bilaterale pe braţe".
16. La 28 ianuarie 2000, reclamantul a fost externat din Spitalul Judeţean Buzãu, cu recomandarea medicilor de a se prezenta la Spitalul Fundeni din Bucureşti. Reclamantul a fost internat în acest ultim spital între 28 ianuarie şi 1 februarie 2000, cu diagnosticul "agresiune, policontuzii, contuzie toracoabdominalã, hematom mare extins pe fesierul stâng".
17. Deşi nu se refãcuse complet, la 1 februarie 2000 reclamantul a cerut sã fie externat din spital.
18. La 4 februarie 2000, APADOR-CH, sesizatã despre incidentul din 26 ianuarie 2000, l-a vizitat pe reclamant. Acesta era ţintuit la pat în domiciliul sãu. Cazul reclamantului a fost prezentat de APADOR-CH într-un raport privind agresiunile comise de poliţişti.
19. La 14 februarie 2000, un medic legist de la Spitalul Judeţean Buzãu l-a examinat pe reclamant. Raportul medico-legal întocmit cu aceastã ocazie menţiona multiple echimoze în zona feţei şi ochilor, excoriaţii şi echimoze pe ambele braţe şi pe coapsa şi fesa stângi. Se preciza cã piramida nazalã a reclamantului era tumefiatã.
20. Între 14 februarie şi 6 martie 2000, reclamantul a fost internat într-un sanatoriu cu diagnosticul "tulburare depresivã în urma unei agresiuni fizice". Buletinul de externare din sanatoriu preciza cã la internare reclamantul prezenta:
"[...] o depresie accentuatã, amintiri persistente ale traumatismelor fizice şi psihice suferite, anxietate, anorexie, anhedonie, astenie fizicã şi psihicã, tulburãri [...] mnezice, pierdere în greutate de 15 kg în 3 sãptãmâni, insomnie mixtã, coşmaruri, parestezii [...], dureri corporale multiple (care coincid cu cele descrise în certificatele medico-legale prezentate), elemente care încã pot fi observate în prezent [...]."
21. Acelaşi buletin preciza cã, în urma administrãrii tratamentului, evoluţia stãrii reclamantului a fost "lent favorabilã" şi cã i s-a prescris un tratament medical. Se constatau urmãtoarele:
"se observã fenomene de schimbare a personalitãţii într-un sens distonie-fobie-anancastic [...]. În patogenie trebuie incluse politraumatismul fizic general, dar şi mental, psihotraumatismele consecutive şi hepatita cronicã."
22. La 23 martie 2001, la cererea parchetului, Institutul Naţional de Medicinã Legalã "Mina Minovici" din Bucureşti (INML) a întocmit o expertizã medico-legalã referitoare la reclamant. Raportul constata cã:
"1. Persoana în cauzã a prezentat leziuni care ar fi putut fi cauzate la data de 26 ianuarie 2000 prin lovituri repetate cu un obiect dur şi lung. Acesta a necesitat 16 zile de îngrijiri medicale.
2. Tulburãrile psihice survenite ulterior constituie o reacţie psihicã la situaţia conflictualã în care a fost implicatã persoana, apariţia lor nefiind datoratã unor leziuni traumatice [...]"
C. Cercetarea penalã declanşatã împotriva poliţiştilor
23. La 28 ianuarie 2000, soţia reclamantului a sesizat Parchetul Militar de pe lângã Tribunalul Militar Buzãu cu o plângere penalã împotriva celor 6 poliţişti care l-au agresat pe reclamant în noaptea de 25 spre 26 ianuarie 2000, denunţând violenţele la care acesta a fost supus. Aceasta acuza poliţiştii de torturã şi de purtare abuzivã. Reclamantul a depus o a doua plângere, la 31 ianuarie 2000, la Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
24. La acea datã, unul dintre poliţiştii acuzaţi avea grad de cãpitan, iar ceilalţi 5 de plutonier. Dupã mai multe trimiteri ale cauzei între diferite parchete, pe motive de necompetenţã ratione materiae, plângerea a fost examinatã de Parchetul Militar de pe lângã Tribunalul Militar Bucureşti.
25. Audiatã de procuror, prietena reclamantului a declarat cã poliţiştii au dãrâmat uşa de acces în separeu, l-au încãtuşat pe reclamant cu mâinile la spate şi au început sã-l loveascã cu picioarele şi bastoanele. Tot atunci, unul dintre poliţişti i-a zis sã îi însoţeascã la sediul poliţiei, motivând cã aceasta nu avea cartea de identitate asupra ei. Şoferul de taxi (supra, pct. 10) a declarat cã reclamantul a fost agresat de poliţişti.
26. P.M., chelneriţa prezentã în bar în noaptea incidentului, a declarat cã reclamantul, beat, folosise un vocabular vulgar, îi fãcuse pe poliţişti "terorişti" şi îi ceruse cheile separeului în care se afla. Speriatã, aceasta a coborât sã aducã comanda reclamantului şi le-a cerut poliţiştilor sã mai rãmânã în bar cât timp îi aduce reclamantului comanda. În timp ce pregãtea comanda, reclamantul a coborât de la etaj, s-a apropiat de poliţişti încercând sã-i smulgã unuia dintre ei ecusonul cu textul "poliţist" aplicat pe uniforma acestuia. Superiorul poliţiştilor i-a cerut sã se identifice, dar în urma refuzului reclamantului şi a comportamentului sãu agresiv poliţiştii l-au imobilizat, i-au pus cãtuşele şi l-au dus în duba poliţiei.
27. La 1 februarie 2000, S.M., un terţ care îi însoţea pe poliţişti şi era prieten cu unul dintre ei, a declarat cã reclamantul proferase insulte la adresa patronului barului, absent, şi a chelneriţei, precum şi cã nu a fost lovit de poliţişti, care încercaserã doar sã îl imobilizeze.
28. O altã chelneriţã prezentã la locul faptelor, S.A., a declarat cã a auzit zgomote puternice la etajul barului, dar cã poliţiştii nu i-au permis sã urce pentru a vedea ce s-a întâmplat. Aceasta a declarat cã i-a vãzut pe poliţişti ducându-l pe reclamant în dubã, care a plecat cu aproximativ un sfert de orã mai târziu, dar cã nu i-a vãzut pe poliţişti lovindu-l pe reclamant.
29. La 3 februarie 2000 a avut loc o confruntare între P.M. şi prietena reclamantului.
30. La 4 februarie 2000, reclamantul a declarat în faţa procurorului militar cã a fost victima unei agresiuni a poliţiei, prezentând incidentul descris mai sus. Acesta a adãugat cã a fost din nou bãtut la sediul poliţiei. De asemenea, a precizat cã, din cauza faptului cã ţipa, unul dintre poliţişti l-a strâns de gât cu un cablu sau cu o sârmã metalicã.
31. Prin Ordonanţa din 7 mai 2001, Parchetul Militar de pe lângã Tribunalul Militar Bucureşti a dispus neînceperea urmãririi penale a poliţiştilor. În ordonanţã s-a precizat cã a fost sesizat cu o plângere din partea soţiei reclamantului la data de 1 februarie 2000. Procurorul a reţinut cã constatãrile din certificatul medico-legal din 23 martie 2001 (supra, pct. 22), potrivit cãrora reclamantul a fost lovit în mod repetat cu un obiect dur şi lung, nu au fost confirmate de declaraţiile martorilor. Potrivit constatãrilor parchetului, leziunile reclamantului se datorau probabil opunerii sale active din momentul imobilizãrii sale de cãtre poliţie. De asemenea, acesta a considerat cã "situaţia creatã era consecinţa comportamentului jignitor şi violent (verbal) al reclamantului la adresa organelor de poliţie şi a angajaţilor barului".
32. Plângerile reclamantului formulate împotriva ordonanţei de neîncepere a urmãririi penale adresate parchetelor ierarhic superioare au fost respinse.
33. În urma modificãrii normelor privind competenţa parchetelor şi a instanţelor militare, cauza a fost trimisã instanţelor de drept comun.
34. Reclamantul a contestat Ordonanţa de neîncepere a urmãririi penale din 7 mai 2001 la Curtea de Apel Bucureşti. Prin sentinţa sa din 10 iulie 2003, curtea de apel a admis cererea reclamantului şi a trimis cauza parchetului pentru a continua cercetarea acuzaţiilor de purtare abuzivã şi torturã, motivând cã probele prezentate nu erau suficiente. Curtea de apel a dispus astfel:
"Este necesar sã se caute probe noi şi sã se reexamineze probele existente pentru a identifica şi stabili cu certitudine contribuţia fiecãreia dintre persoanele implicate în incident [...], precum şi eventualul grad de rãspundere penalã. Ordonanţa parchetului se bazeazã pe probe care nu sunt suficiente pentru aflarea adevãrului, în mãsura în care aspecte importante ale cauzei nu au fost clarificate pentru a putea explica în mod convingãtor leziunile existente pe corpul victimei Roşioru Silviu.
Din probele aflate la dosar reiese cã victimei [reclamantul] i-a fost aplicatã o sancţiune contravenţionalã [...] pentru refuzul sãu de a-şi declara identitatea şi pentru comportament injurios, dar nu violent.
Dat fiind cã persoanele vizate de anchetã nu recunosc sã fi utilizat violenţa faţã de Roşioru Silviu, trebuie stabilit, cu probe noi, cine este vinovat de leziunile care au dus la spitalizarea de urgenţã a victimei, leziuni care, potrivit documentelor medicale, sunt consecinţa apãsãrii şi loviturilor repetate cu obiecte contondente şi ascuţite [...]"
35. Recursul parchetului împotriva acestei sentinţe a fost respins de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia definitivã din 11 februarie 2004.
36. La 10 iunie 2004, parchetul a întocmit un plan de anchetã în care se menţiona cã trebuiau cãutate probe noi, cã martorii trebuiau interogaţi din nou pentru a identifica autorul leziunilor reclamantului şi cã trebuia realizatã o nouã expertizã medico-legalã pentru a stabili numãrul total de zile de îngrijire necesare.
37. La 18 noiembrie 2004 a fost interogat reclamantul.
38. Prin Ordonanţa din 14 iunie 2005, Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Ploieşti a dispus neînceperea urmãririi penale a poliţiştilor. Parchetul a considerat cã elementul material al infracţiunii de torturã nu putea fi dovedit în speţã, subliniind cã:
"Între partea vãtãmatã [reclamantul] şi poliţişti a avut loc o altercaţie în timpul cãreia, aşa cum susţine Roşioru Silviu, acesta din urmã a fost rãnit de poliţişti, care i-au provocat leziuni necesitând 16-18 zile de îngrijiri medicale.
În speţã, nu sunt întrunite elementele constitutive ale faptei prevãzute de art. 267^1 din Codul penal, dat fiind cã autorii nu au sãvârşit fapte de naturã sã constituie elementul material al infracţiunii de torturã.
Autorii nu i-au provocat pãrţii vãtãmate, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, fizice ori psihice, îndeosebi cu scopul de a obţine de la aceastã persoanã sau de la o persoanã terţã informaţii sau mãrturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau un terţ l-a comis, de a face presiuni asupra ei sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formã de discriminare, oricare ar fi ea [....]."
39. Parchetul a constatat, de asemenea, prescrierea rãspunderii penale sub aspectul sãvârşirii infracţiunii de purtare abuzivã, întrucât se împlinise termenul de prescripţie de 5 ani.
40. În urma plângerii reclamantului, prin Rezoluţia din 15 iulie 2005, procurorul ierarhic superior din cadrul Parchetului de pe lângã Curtea de Apel Ploieşti a confirmat ordonanţa de neîncepere a urmãririi penale.
41. Reclamantul a contestat Ordonanţa din 14 iunie 2005 în faţa Curţii de Apel Ploieşti. Prin Hotãrârea sa din 21 septembrie 2005, curtea de apel a admis, din nou, plângere reclamantului şi a trimis cauza parchetului, motivând cã probele aflate la dosar nu erau suficiente. Instanţa a considerat cã rezoluţia de neîncepere a urmãririi penale pentru infracţiunea prevãzutã de art. 267^1 din Codul penal nu fãcea trimitere la probele existente şi nu examina declaraţia reclamantului, ci se limita la a preciza cã autorii nu i-au provocat pãrţii vãtãmate, cu intenţie, o durere sau suferinţe fizice ori psihice cu scopul de a obţine de la aceastã persoanã sau de la o persoanã terţã informaţii sau mãrturisiri. Dupã ce a constat cã trebuiau administrate probe suplimentare, curtea de apel i-a indicat parchetului mãsurile de cercetare ce trebuiau luate:
"- audierea tuturor persoanelor care, în noaptea de 25 spre 26 ianuarie 2000, se aflau în barul America [...];
- confruntarea martorilor care au dat declaraţii contradictorii, a acestora din urmã cu reclamantul, cu scopul de a stabili contribuţia la incident a fiecãreia dintre persoanele implicate şi forma de vinovãţie;
- având în vedere constatãrile din raportul medico-legal nr. A1/3969/23 martie 2001, întocmit de INML Mina Minovici din Bucureşti, potrivit cãrora leziunile victimei sunt consecinţa unei apãsãri şi a unor lovituri repetate cu obiecte dure şi lungi, este necesar sã se clarifice cine este vinovatul şi sã se administreze în acest scop probele necesare;
- trebuie stabilit numãrul total de zile de îngrijiri medicale necesare însãnãtoşirii victimei [...]"
42. Prin Hotãrârea definitivã din 23 iunie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat hotãrârea pronunţatã în primã instanţã, menţionând cã ordonanţa parchetului de neîncepere a urmãririi penale era greşitã şi a adus atingere atât procedurii, cât şi pãrţilor, care nu puteau beneficia de un cadru legal satisfãcãtor pentru a-şi apãra drepturile.
43. Dat fiind cã nu a fost informat despre evoluţia cauzei sale timp de mai multe luni, la 19 martie 2008 reclamantul a solicitat parchetului informaţii privind stadiul procedurii.
44. La 16 mai 2008, Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Ploieşti i-a transmis reclamantului o copie a ordonanţei emise la 7 mai 2008, prin care constata prescrierea rãspunderii penale atât în privinţa acuzaţiei de torturã, cât şi în privinţa celei de purtare abuzivã. Ordonanţa preciza cã:
"La 15 decembrie 2006, dosarul a fost transmis Parchetului de pe lângã Curtea de Apel Ploieşti pentru continuarea cercetãrii. Acolo, din greşealã, dosarul nu a fost repartizat unui procuror, ci a fost arhivat. La 19 martie 2008, ca urmare a cererii formulate de Roşioru Silviu [reclamantul] cu privire la stadiul procedurii, eroarea a fost constatatã şi remediatã [...]."
45. Conform Ordonanţei din 7 mai 2008, un singur act de procedurã s-a întocmit dupã trimiterea cauzei de cãtre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv o notã redactatã la 14 aprilie 2008 de Inspectoratul de Poliţie Judeţean Buzãu precizând funcţiile prezumtivilor agresori. Potrivit acestei note, 2 dintre poliţiştii acuzaţi aveau grad de comisar, 2 aveau grad de adjunct al şefului poliţiei, iar 2 erau agenţi. Din 2005, 4 dintre ei fãceau parte din poliţia judiciarã. În ordonanţã se preciza cã versiunea faptelor, prezentatã de reclamant, era confirmatã de declaraţia prietenei sale şi a şoferului de taxi, în vreme ce versiunea poliţiştilor era confirmatã de declaraţiile lui S.M., o cunoştinţã a poliţiştilor, şi P.M., chelneriţa ale cãrei declaraţii nu erau consecvente.
46. Plângerea reclamantului împotriva Ordonanţei din 7 mai 2008 a fost respinsã de procurorul ierarhic din cadrul Parchetului de pe lângã Curtea de Apel Ploieşti la 10 iunie 2008. Acesta din urmã a considerat cã "arhivarea din greşealã a dosarului nu constituia o cauzã de întrerupere sau suspendare a prescripţiei".
47. Reclamantul a contestat Ordonanţa din 7 mai 2008 în faţa Curţii de Apel Ploieşti. Dupã câteva amânãri motivate de faptul cã parchetul nu transmitea instanţei dosarul cauzei, prin Hotãrârea din 3 octombrie 2008, Curtea de Apel Ploieşti a respins plângerea reclamantului şi a confirmat prescrierea rãspunderii penale.
48. Reclamantul a formulat recurs susţinând, între altele, cã termenul de prescripţie a fost întrerupt prin arhivarea, din greşealã, a dosarului. Prin Hotãrârea definitivã din 27 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul reclamantului şi a confirmat hotãrârea pronunţatã în primã instanţã. Aceasta a considerat cã afirmaţiile reclamantului referitoare la arhivarea dosarului nu puteau fi examinate, în mãsura în care acestea nu fãceau obiectul plângerii lui.
II. Dreptul intern relevant
49. În ceea ce priveşte actele de violenţã comise de agenţii de ordine publicã împotriva persoanelor, principalele reglementãri interne, respectiv articolele relevante din Codul penal , sunt descrise în Cauza Velcea împotriva României [(dec.), nr. 60.957/00, 23 iunie 2005].
50. Dispoziţiile relevante ale art. 10 din Codul de procedurã penalã , care reglementeazã cazurile care împiedicã punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, sunt indicate în Cauza Damian-Burueanã şi Damian împotriva României (nr. 6.773/02, 26 mai 2009, pct. 58).
51. În ceea ce priveşte statutul procurorilor militari şi al poliţiştilor, principalele reglementãri interne relevante, respectiv dispoziţiile Legii nr. 54/1993 pentru organizarea instanţelor şi parchetelor militare şi ale Legii nr. 26/1994 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, sunt descrise în Cauza Barbu Anghelescu împotriva României (nr. 46.430/99, 5 octombrie 2004, pct. 40-43).
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 3 din Convenţie
52. Reclamantul se plânge de agresiunile suferite din partea poliţiştilor în noaptea de 25 spre 26 ianuarie 2000, pe care le calificã drept torturã, şi de ineficienţa anchetei desfãşurate de autoritãţile naţionale în privinţa acuzaţiilor sale de torturã. Acesta invocã încãlcarea art. 3 din Convenţie, articol redactat astfel:
"Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante."
A. Cu privire la admisibilitate
53. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. În plus, observã cã acesta nu prezintã niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar, aşadar, sã fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Cu privire la aspectul material al capãtului de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenţie
a) Argumentele pãrţilor
54. Reclamantul se plânge de agresiunile suferite din partea poliţiştilor în noaptea de 25 spre 26 ianuarie 2000, pe care le calificã drept torturã. În acest sens, face trimitere la constatãrile din rapoartele medico-legale întocmite în acest caz şi la buletinul de externare din sanatoriu (supra, pct. 19-22). Acesta subliniazã caracterul gratuit, intenţionat şi repetat al "corecţiei" aplicate de agenţii de poliţie şi nivelul disproporţionat al acesteia în raport cu faptele imputate.
55. Guvernul considerã cã tratamentul denunţat de reclamant nu atinge nivelul de gravitate necesar calificãrii sale drept torturã. În aceastã privinţã, acesta face trimitere la constatãrile din rapoartele medico-legale întocmite la 14 februarie 2000 şi 23 martie 2001 (supra, pct. 19 şi 22) şi observã cã nu au existat repercusiuni asupra stãrii de sãnãtate a reclamantului.
56. Guvernul observã, de asemenea, cã niciun organ jurisdicţional naţional nu a stabilit existenţa vreunei legãturi de cauzalitate între leziunile constatate asupra reclamantului şi pretinsele acţiuni ale poliţiştilor. Acesta observã cã martorii S.M. şi S.A., interogaţi de organele de cercetare, nu i-au vãzut pe poliţişti lovindu-l pe reclamant. Guvernul subliniazã atitudinea violentã şi agresivã a reclamantului în momentul incidentului şi afirmã cã iniţiativa poliţiştilor de a-l imobiliza şi a-l transporta la sediul poliţiei a fost determinatã în mod decisiv de comportamentul acestuia. Concluzia sa este cã organele de poliţie au fãcut apel la forţã în mod excepţional şi exclusiv pentru a-l imobiliza pe reclamant.
b) Motivarea Curţii
57. Curtea aminteşte mai întâi cã, pentru a intra sub incidenţa art. 3, relele tratamente trebuie sã atingã un grad minim de gravitate. Aprecierea acestui grad minim este relativã în esenţã; ea depinde de ansamblul de circumstanţe specifice cauzei, de exemplu durata tratamentului sau efectele sale fizice ori psihice, iar în unele cazuri, de sex, vârstã şi starea de sãnãtate a victimei. În cazul în care un individ este privat de libertate, folosirea forţei fizice împotriva sa, atunci când nu se dovedeşte necesarã din cauza comportamentului sãu, aduce atingere demnitãţii umane şi constituie, în principiu, o încãlcare a dreptului garantat de art. 3 [Ribitsch împotriva Austriei, 4 decembrie 1995, pct. 38, seria A, nr. 336, şi Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26.772/95, pct. 120, CEDO 2000-IV].
58. Curtea constatã cã pãrţile nu au aceeaşi pãrere cu privire la faptele aflate la originea leziunilor traumatice constatate asupra persoanei reclamantului. Acesta din urmã susţine cã a fost bãtut de poliţişti, în vreme ce Guvernul susţine cã leziunile respective au avut caracter accidental, inerent procesului de imobilizare a reclamantului, care a fost agresiv.
59. Este incontestabil faptul cã reclamantul a fost rãnit în noaptea de 25 spre 26 ianuarie 2000. Leziunile sale au fost constatate în rapoarte medico-legale care atestã existenţa unui traumatism toracoabdominal, echimoze extinse pe fesa şi coapsa stângi, un traumatism craniofacial, contuzii bilaterale pe braţe, leziuni care, conform raportului de expertizã medico-legalã din 23 martie 2001, au necesitat 16-18 zile de îngrijiri medicale. Este vorba, aşadar, de leziuni extrem de grave, care în mod incontestabil i-au cauzat reclamantului suferinţe grave.
60. Referitor la aprecierea contextului faptic în care aceste leziuni au fost provocate, Curtea, având în vedere natura subsidiarã a rolului sãu, aminteşte cã trebuie sã dea dovadã de prudenţã atunci când i se cere sã adopte rolul unei instanţe de fond competente pentru aprecierea faptelor, cu excepţia cazului în care acest lucru devine inevitabil ca urmare a circumstanţelor unei anumite cauze [McKerr împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 28.883/95, 4 aprilie 2000].
61. În principiu, acolo unde s-au derulat proceduri interne, nu este sarcina Curţii sã substituie cu versiunea sa asupra faptelor pe cea a autoritãţilor interne cãrora le revine sarcina de a stabili faptele în baza probelor pe care le-au administrat (Klaas împotriva Germaniei, 22 septembrie 1993, pct. 29, seria A, nr. 269). Astfel, trebuie observat, în speţã, cã Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Ploieşti, care a examinat cauza, a observat, prin Ordonanţa de neîncepere a urmãririi penale din 14 iunie 2005, cã leziunile reclamantului s-au produs în momentul prinderii acestuia de cãtre poliţişti (supra, pct. 38). În plus, conform declaraţiilor martorilor menţionaţi de Guvern, agenţii de poliţie l-au imobilizat pe reclamant şi l-au suit într-o dubã a poliţiei. Deşi martorii respectivi au declarat cã nu i-au vãzut pe poliţişti lovindu-l pe reclamant, rãmâne faptul cã, circa 3 ore mai târziu, acesta din urmã a fost internat în spital de urgenţã cu diagnosticul "traumatism toracoabdominal, echimoze extinse pe fesa şi coapsa stângi, traumatism craniofacial, contuzii bilaterale pe braţe".
62. În cazul în care o persoanã ajunge în custodia agenţilor statului, aflându-se într-o bunã stare de sãnãtate, şi ulterior se constatã cã, în momentul eliberãrii sale, este rãnitã, statul trebuie sã ofere o explicaţie plauzibilã asupra originii rãnilor [Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25.803/94, pct. 87, CEDO 1999-V]. În consecinţã, în circumstanţele prezentei cauze, Guvernul este cel care trebuie sã demonstreze, cu ajutorul unor argumente convingãtoare, cã leziunile de care se plânge reclamantul sunt rezultatele recurgerii la forţã, reacţie impusã de comportamentul reclamantului, şi cã aceastã recurgere la forţã nu a fost excesivã (Rehbock împotriva Sloveniei, nr. 29.462/95, pct. 72, CEDO 2000-XII, şi Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, 5 mai 2004, pct. 56). Astfel, Curtea trebuie sã cerceteze dacã forţa folositã în speţã a fost proporţionalã. În aceastã privinţã, Curtea acordã o importanţã deosebitã rãnilor care au fost provocate (Caloc împotriva Franţei, nr. 33.951/96, pct. 98, CEDO 2000-IX) şi atitudinii reclamantului, aşa cum au fost stabilite aceste elemente de autoritãţile interne.
63. În cazul de faţã, Curtea a stabilit deja gravitatea rãnilor cauzate reclamantului (supra, pct. 59). Însã din Ordonanţa de neîncepere a urmãririi penale faţã de poliţişti din 7 mai 2001 reiese cã reclamantul nu le-a opus acestora rezistenţã fizicã. Se menţiona doar cã respectivul a adresat cuvinte jignitoare poliţiştilor şi angajaţilor barului. Pe de altã parte, aşa cum a observat Curtea de Apel Bucureşti în Decizia din 10 iulie 2003, reclamantul a fost obligat la plata unei amenzi contravenţionale pentru injurii adresate angajaţilor localului şi pentru refuzul de a da relaţii pentru stabilirea identitãţii sale. Prin urmare, nu s-a stabilit cã în timpul incidentului reclamantul a avut un comportament deosebit de violent sau agresiv fizic ori cã a reprezentat o ameninţare pentru poliţiştii care l-au interpelat. Mai mult, Curtea ia notã de faptul cã poliţiştii implicaţi în incident îl depãşeau numeric pe reclamant. Astfel, respectivul era singur contra 6 poliţişti.
64. Curtea aminteşte cã imposibilitatea de a stabili circumstanţele exacte în care o persoanã a fost rãnitã, în timp ce se afla sub controlul agenţilor statului, nu o împiedicã sã constate o încãlcare a art. 3 din Convenţie sub aspect material, atunci când Guvernul pârât nu reuşeşte sã demonstreze modalitatea de desfãşurare a faptelor, în mod satisfãcãtor şi convingãtor, cu ajutorul unor mijloace de probã [Rupa împotriva României (nr. 1), nr. 58.478/00, 16 decembrie 2008, pct. 100]. În speţã, Curtea considerã cã Guvernul nu a furnizat argumente convingãtoare sau credibile care sã poatã contribui la explicarea sau justificarea gradului de forţã utilizat de poliţişti în momentul interpelãrii reclamantului. Forţa folositã a fost excesivã şi nejustificatã în condiţiile date (a contrario, Saoud împotriva Franţei, nr. 9.375/02, 9 octombrie 2007, pct. 93). În acest context, trebuie subliniat cã starea avansatã de ebrietate a unei persoane sau vocabularul jignitor la adresa poliţiştilor nu ar putea justifica recursul la forţã peste mãsura impusã de interpelarea persoanei respective.
65. Prin urmare, a fost încãlcat art. 3 din Convenţie în raport cu tratamentul inuman şi degradant la care a fost supus reclamantul în timpul interpelãrii sale.
2. Cu privire la aspectul procedural al capãtului de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenţie
a) Argumentele pãrţilor
66. Reclamantul considerã cã nu a beneficiat, la nivel intern, de o cercetare efectivã şi eficientã privind acuzaţiile de torturã. Acesta subliniazã cã cercetarea a fost declanşatã de autoritãţi în urma plângerilor penale pe care le-a depus împreunã cu soţia sa, nu din oficiu. Acesta susţine cã parchetul militar care a întreprins cele mai multe dintre actele de cercetare penalã nu a fost o autoritate independentã şi imparţialã, iar instanţele de drept comun cãrora le-a fost transferatã cauza nu au întocmit niciun act de procedurã, cu excepţia interogatoriului sãu din 18 noiembrie 2004.
67. Reclamantul subliniazã, de asemenea, durata nerezonabilã a cercetãrii şi lipsa de diligenţã a autoritãţilor competente, care au condus la prescrierea acţiunii publice. În plus, dosarul cauzei a fost arhivat din greşealã timp de mai multe luni, iar autoritãţile naţionale au refuzat sã scadã aceastã perioadã din calculul termenului de prescripţie.
68. Acesta evidenţiazã, în fine, caracterul superficial al cercetãrii, fapt constatat şi de autoritãţile naţionale, care au retrimis cauza parchetului de douã ori, indicându-i mãsurile de cercetare ce trebuie luate, fãrã însã ca recomandãrile sã fie aplicate.
69. Guvernul declarã cã obligaţia autoritãţilor naţionale în temeiul art. 3 din Convenţie nu presupune sancţionarea cu orice preţ a funcţionarilor vizaţi de alegaţiile de rele tratamente, ci necesitatea efectuãrii de cercetãri corecte care sã permitã identificarea şi pedepsirea responsabililor. Potrivit Guvernului, în prezenta speţã, autoritãţile naţionale s-au sesizat din oficiu la 28 ianuarie 2000, în urma articolelor publicate în ziare. De asemenea, au strâns cu promptitudine probele relevante şi mai ales au procedat la interogarea reclamantului şi a martorilor şi au dispus o expertizã medico-legalã. Guvernul observã cã, în februarie şi aprilie 2000, precum şi în 2004, reclamantul a solicitat amânarea cauzei, fie pentru administrarea probelor, fie pentru contactarea avocatului sãu, aspecte care au contribuit la prelungirea duratei cercetãrii.
70. Guvernul considerã, în fine, cã cercetarea a fost efectuatã de un organ independent şi imparţial, toate actele de procedurã întocmite de parchet fiind verificate şi confirmate de instanţele naţionale.
b) Motivarea Curţii
71. Atunci când o persoanã afirmã în mod "credibil" cã agenţii statului l-au supus unui tratament contrar art. 3, autoritãţile competente au obligaţia sã desfãşoare o "anchetã oficialã şi efectivã" care sã permitã stabilirea faptelor, precum şi identificarea şi sancţionarea persoanelor vinovate [Slimani împotriva Franţei, nr. 57.671/00, pct. 30 şi 31, CEDO 2004-IX (fragmente), Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, pct. 102, Culegere de hotãrâri şi decizii 1998-VIII, şi Turkmen împotriva Turciei, nr. 43.124/98, 19 decembrie 2006, pct. 51). Din aceastã abordare nu trebuie sã se deducã nicicum vreo obligaţie pozitivã de a avea un rezultat care sã implice cã orice procedurã penalã trebuie sã se soldeze cu o condamnare sau cu pronunţarea vreunei anumite pedepse [mutatis mutandis, Tanli împotriva Turciei, nr. 26.129/95, pct. 111, CEDO 2001-III (fragmente)].
72. Curtea constatã cã a avut totuşi loc o anchetã în prezenta cauzã. Rãmâne de apreciat diligenţa cu care a fost efectuatã şi caracterul sãu "efectiv".
73. Se considerã cã cerinţele de celeritate şi diligenţã rezonabilã sunt implicite în obligaţia de a ancheta. Atunci când un agent al statului este acuzat de sãvârşirea unor infracţiuni grave care implicã tratamente contrare art. 3, nu este acceptabil, în principiu, ca desfãşurarea şi finalizarea unor asemenea procese sã fie împiedicate, printre altele, de prescripţia rãspunderii penale cauzatã de tergiversãri judiciare incompatibile cu cerinţa de celeritate şi de diligenţã rezonabilã, implicite în acest context [Okkali împotriva Turciei, nr. 52.067/99, 17 octombrie 2006, pct. 65 şi 66, Huseyin Simsek împotriva Turciei, nr. 68.881/01, 20 mai 2008, pct. 67, şi Damian-Burueanã şi Damian împotriva României, nr. 6.773/02, 26 mai 2009, pct. 80-81].
74. În cazul de faţã se impune a se observa faptul cã cercetarea a fost iniţiatã rapid. Deşi Guvernul considerã cã parchetul militar s-a autosesizat în aceastã cauzã, reiese din Rezoluţia de neîncepere a urmãririi penale din 7 mai 2001 cã parchetul a efectuat cercetarea în urma plângerii soţiei reclamantului, depusã la 2 februarie 2000 (supra, pct. 31). Însã aceastã cercetare s-a desfãşurat pe parcursul a mai mult de 8 ani, ceea ce a determinat prescrierea acţiunii penale pentru toate infracţiunile de care învinuiţii erau acuzaţi. Astfel, procedura împotriva prezumtivilor agresori ai reclamantului s-a încheiat la 27 noiembrie 2008, datã la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat cã se împlinise termenul de prescripţie a rãspunderii penale în privinţa tuturor capetelor de acuzare formulate.
75. Or, aceastã duratã a cercetãrii penale declanşate împotriva poliţiştilor dovedeşte o pasivitate contrarã cerinţelor de celeritate în materie. Din documentele prezentate Curţii reiese, în special, cã toţi martorii au fost audiaţi în 2000 şi 2001, dosarul fiind ulterior trimis între diferite instanţe şi parchete. În plus, timp de circa un an şi 4 luni dosarul cauzei a fost arhivat din greşealã de cãtre parchet, eroarea fiind descoperitã abia în urma solicitãrii reclamantului de furnizare de informaţii privind derularea procedurii (supra, pct. 44). Guvernul nu a furnizat Curţii nicio justificare convingãtoare pentru o asemenea atitudine din partea autoritãţilor. Cele câteva amânãri solicitate în cauzã de cãtre reclamant nu sunt de naturã sã justifice durata cercetãrii.
76. Curtea considerã cã o asemenea întârziere în pronunţarea unei soluţii într-o cauzã penalã, indiferent de complexitatea ei, viciazã inevitabil eficacitatea acesteia. Înaltele pãrţi contractante sunt obligate sã pãstreze încrederea publicului în preeminenţa dreptului şi, în acest scop, un proces penal trebuie sã aibã un efect disuasiv de naturã sã asigure prevenirea eficace a unor acte contra legii precum cele denunţate de reclamant (mutatis mutandis, Ebcin împotriva Turciei, nr. 19.506/05, 1 februarie 2011, pct. 56).
77. Pe de altã parte, Curtea observã cã cercetarea efectuatã de parchet nu poate fi consideratã efectivã în mãsura în care a fost incompletã. Astfel, în douã ocazii, instanţele naţionale, sesizate de reclamant cu plângeri împotriva ordonanţelor de neîncepere a urmãririi penale în aceastã cauzã, au constatat cã probele instrumentate nu erau suficiente (supra, pct. 34 şi 41). În Hotãrârea din 21 septembrie 2005, Curtea de Apel Ploieşti a dat indicaţii exacte parchetului cu privire la probele care trebuiau administrate. Conform dosarului, parchetul nu a efectuat cercetãrile indicate pentru a completa ancheta.
78. Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea considerã cã autoritãţile nu au efectuat o anchetã diligentã şi efectivã asupra acuzaţiei credibile a reclamantului potrivit cãreia a fost supus unor rele tratamente de cãtre poliţişti. Aceastã concluzie scuteşte Curtea de examinarea celorlalte argumente prezentate de reclamant în sprijinul acestui capãt de cerere. Prin urmare, constatã încãlcarea art. 3 din Convenţie şi în aceastã privinţã.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
79. În conformitate cu art. 41 din Convenţie:
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
80. Reclamantul solicitã 88.647 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material. Acesta precizeazã cã în anul 2000 deţinea 50% din acţiunile societãţii A., care a fost dizolvatã în 2005, drept urmare a retragerii asociatului sãu din afacere şi a imposibilitãţii sale fizice de a se ocupa de ea. Suma solicitatã, stabilitã de un raport de expertizã extrajudiciarã, constituie foloasele pe care acesta le-ar fi putut realiza în perioada 2000-2010 dacã societatea A. ar fi continuat sã funcţioneze ca în 2000. Acesta solicitã, de asemenea, 50.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit.
81. Guvernul considerã cã cererea reclamantului cu titlu de prejudiciu material este lipsitã de temei şi speculativã şi subliniazã cã expertiza depusã la dosar nu a luat ca repere decât afirmaţiile reclamantului. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul subliniazã cã nu poate fi remarcatã nicio legãturã de cauzalitate între pretinsa încãlcare a art. 3 din Convenţie şi prejudiciul pretins de reclamant. Guvernul considerã cã o eventualã hotãrâre a Curţii ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfãcãtoare a prejudiciului moral pretins suferit şi cã, în orice caz, suma cerutã nu este conformã cu jurisprudenţa Curţii în materie.
82. Curtea nu observã nicio legãturã de cauzalitate între încãlcarea constatatã şi prejudiciul material invocat şi respinge aceastã cerere. Cu toate acestea, considerã cã reclamantului ia fost cauzat un prejudiciu moral de necontestat, ţinând seama de încãlcãrile pe care le-a constatat. Prin urmare, pronunţânduse în echitate, Curtea considerã cã trebuie sã i se acorde reclamantului 12.000 EUR pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecatã
83. De asemenea, reclamantul solicitã 8.569,16 EUR cu titlu de cheltuieli de judecatã, din care 8.269,16 EUR pentru onorariul avocatului şi 300 EUR pentru cheltuielile cu corespondenţa ale APADOR-CH. În convenţia de asistenţã juridicã încheiatã între reclamant şi avocatul sãu se menţioneazã cã suma acordatã de Curte cu titlu de onorariu va fi plãtitã direct acestuia din urmã. Reclamantul a depus la dosar un centralizator cu numãrul de ore lucrate de avocatul sãu şi contractul de asistenţã juridicã. Acesta a mai depus la dosar convenţia încheiatã cu APADOR-CH, prin care aceastã asociaţie se angaja sã suporte cheltuielile de secretariat necesare pentru susţinerea prezentei cereri în faţa Curţii.
84. Guvernul considerã cã onorariul avocatului este excesiv şi cã numãrul de ore indicat nu este totuşi justificat. De asemenea, acesta subliniazã cã reclamantul nu a prezentat documente justificative pentru suma de 300 EUR solicitatã cu titlu de cheltuieli de secretariat pentru APADOR-CH.
85. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate sã obţinã rambursarea cheltuielilor de judecatã decât în mãsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora [a se vedea, de exemplu, Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei (MC), nr. 23.118/93, pct. 62, CEDO 1999-VIII]. În speţã, reclamantul indicã în detaliu şi cu mare precizie defalcarea cheltuielilor. Cu toate acestea, numãrul orelor de muncã indicat de avocatul reclamantului pentru anumite rubrici, ca de exemplu - inter alia - pentru revizuirea şi finalizarea observaţiilor cu privire la fondul cauzei, i se pare ridicat. Având în vedere natura cauzei, documentele pe care le deţine şi criteriile menţionate anterior, Curtea considerã rezonabilã suma de 5.000 EUR pentru onorariul avocatului, care se plãteşte direct doamnei Nicoleta Popescu, precum şi suma de 300 EUR pentru cheltuielile faţã de APADOR-CH (Cobzaru împotriva României, nr. 48.254/99, 26 iulie 2007, pct. 111), care se plãtesc direct asociaţiei.
C. Dobânzi moratorii
86. Curtea considerã necesar ca rata dobânzilor moratorii sã se întemeieze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declarã cererea admisibilã;
2. hotãrãşte cã a fost încãlcat art. 3 din Convenţie sub aspect material şi procedural;
3. hotãrãşte:
a) cã statul pârât trebuie sã plãteascã reclamantului, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, urmãtoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilã la data plãţii:
(i) 12.000 EUR (douãsprezece mii de euro), plus orice sumã ce poate fi datoratã cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
(ii) 5.000 EUR (cinci mii de euro), plus orice sumã ce poate fi datoratã cu titlu de impozit, pentru onorariul avocatei, care se plãtesc direct doamnei Nicoleta Popescu;
(iii) 300 EUR (trei sute de euro), plus orice sumã ce poate fi datoratã cu titlu de impozit, pentru cheltuieli de judecatã, care se plãtesc direct asociaţiei APADOR-CH;
b) cã de la expirarea termenului menţionat şi pânã la efectuarea plãţii aceste sume trebuie majorate cu o dobândã simplã, la o ratã egalã cu rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, aplicabilã pe parcursul acestei perioade şi majoratã cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris, la 10 ianuarie 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Marialena Tsirli,
grefier adjunct
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
