Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Strasbourg
(Cererea nr. 19.946/04)
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute de art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Popa şi Tănăsescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Egbert Myjer, Jan Sikuta, Ineta Ziemele, Nona Tsotsoria, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 20 martie 2012,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 19.946/04) îndreptată împotriva României şi depusă la Curte conform articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia) de către doi resortisanţi români, domnul Ioan Ştefan Popa (primul reclamant) şi domnul Aurelian Ştefan Tănăsescu (al doilea reclamant) la data de 5 aprilie 2004.
2. Primul reclamant a fost reprezentat de domnii S. Bartha şi M. Stoica, avocaţi în Bucureşti. Al doilea reclamant a fost reprezentat iniţial de domnul I. Căpăţână, avocat în Bucureşti. În timpul procedurilor în faţa Curţii, acesta i-a retras împuternicirea avocatului său şi a fost autorizat să se reprezinte singur. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu.
3. Având în vedere că domnul Corneliu Bîrsan, judecătorul ales să reprezinte România, s-a abţinut de la judecarea cauzei (art. 28 din Regulamentul Curţii), preşedintele Camerei l-a desemnat pe domnul Mihai Poalelungi în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulamentul Curţii).
4. Reclamanţii s-au plâns că au fost supuşi unui proces inechitabil care a avut ca rezultat o condamnare inechitabilă.
5. La 7 iulie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. S-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună (art. 29 § 1).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamanţii s-au născut în 1971 şi, respectiv, 1974.
7. Primul reclamant a început să execute o pedeapsă cu închisoarea de 7 ani în octombrie 2007. În data de 8 ianuarie 2012, executarea pedepsei acestuia a fost întreruptă, ca urmare a liberării condiţionate. Conform celor mai recente informaţii prezentate de cel de-al doilea reclamant, acesta execută o pedeapsă cu închisoarea şi este deţinut la Penitenciarul Ploieşti.
A. Afacerea Portbagajul
8. În ianuarie 2000, reclamanţii au fost implicaţi într-o acţiune care a fost intens mediatizată, numită "Afacerea Portbagajul". R.V., prietenul reclamanţilor, a fost răpit şi supus unor rele tratamente, timp de aproape 5 săptămâni, de către oameni plătiţi de un om de afaceri, B. M., pentru a recupera bani pe care acesta i-ar fi furat din portbagajul unei maşini aparţinând omului de afaceri.
9. În seara zilei de 11 ianuarie 2000, cu puţin timp înainte de miezul nopţii, R.V. a primit un telefon de la unul dintre prietenii lui., D.C., care l-a informat că este invitat la sediul firmei lui B. M. pentru a clarifica situaţia banilor furaţi. R.V. a acceptat invitaţia şi a mers la locul indicat. Imediat după ce a ajuns, R.V. a admis sub ameninţări că el furase banii împreună cu o altă persoană. Din acel moment, a fost ţinut prizonier, sub paza permanentă a unor oameni plătiţi de B.M., în diferite clădiri din Bucureşti.
10. La 7 februarie 2000, acesta a fost dus la o vilă aparţinând lui B.M. din Breaza. În data de 14 februarie 2000, profitând de un moment de neatenţie din partea celor care îl păzeau, R.V. sa urcat pe fereastra de la toaletă şi a reuşit să fugă.
11. Imediat după fuga lui R.V., B.M. a părăsit ţara pentru a evita arestarea.
B. Rolul reclamanţilor în răpirea lui R.V. şi în supunerea acestuia la rele tratamente
12. Rolul reclamanţilor în această acţiune a fost foarte controversat.
13. Procurorii i-au prezentat ca persoane plătite de B.M. pentru a-l răpi pe R.V. şi pentru a-l ţine sub pază.
14. Conform unor declaraţii date de R.V., victima, şi de alţi martori, reclamanţii erau prieteni ai victimei şi au fost prezenţi la întâlnirea dintre B.M. şi R.V. ca măsură de protecţie pentru acesta din urmă.
15. Conform unei declaraţii a unui martor, P.C., în faţa Tribunalului Bucureşti la 28 mai 2001, reclamanţii au fost trimişi la sediul firmei lui B.M. pentru a-l proteja pe R.V. şi pentru a-i informa pe prietenii lor comuni cu privire la ceea ce se întâmplase.
16. În declaraţia sa din 2 februarie 2001, D.C. a recunoscut că îi contactase pe reclamanţi şi le ceruse să fie prezenţi la întâlnire. El a adăugat, de asemenea, că aceştia îl informaseră că prietenul lor R.V. avea nevoie de ajutor, pe care ei nu îl puteau oferi întrucât erau prea puţini şi înconjuraţi de persoane înarmate.
17. În plus, la ultima şedinţă în faţa Tribunalului Bucureşti desfăşurată în data de 8 februarie 2002, avocatul lui R.V. a cerut ca cei 2 reclamanţi să fie achitaţi, subliniind că aceştia erau prietenii victimei, care au încercat să facă situaţia prietenului lor mai uşoară, în circumstanţele date.
18. Conform reclamanţilor, aceştia au fost prezenţi la întâlnirea care a avut loc pe 11 ianuarie 2000 între prietenul lor şi B.M. Aceştia i-au informat pe D.C. şi M.C. (un alt prieten al lui R.V.) că R.V. nu va fi eliberat până când nu va înapoia banii furaţi. Când au văzut că persoanele plătite de B.M. părăsiseră sediul firmei lui B.M. cu prietenul lor, au încercat să afle unde a fost dus. Fiind informaţi că prietenul lor era ţinut într-o casă părăsită de lângă Bucureşti, au mers acolo şi au încercat să îl elibereze.
19. După ce au fost ameninţaţi de B.M. şi de persoanele plătite de acesta, au fost nevoiţi să renunţe şi să plece. Aceştia au susţinut că nu au informat poliţia deoarece erau speriaţi de ameninţările lui B.M.
20. De asemenea, când au aflat că fusese incendiată casa lui D.C. şi că maşina lui M.C. fusese găsită plină de cartuşe consumate, reclamanţii au decis să fugă şi să se ascundă în Moldova până când situaţia va fi clarificată, deşi ştiau că fuseseră emise mandate pe numele lor ca martori.
C. Acţiunea penală împotriva reclamanţilor
21. Printr-un act de acuzare emis la 25 mai 2000 de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, reclamanţii şi alţi 10 inculpaţi au fost acuzaţi de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni în temeiul art. 323 din Codul Penal şi de lipsire de libertate în mod ilegal în temeiul art. 189 din Codul Penal. S-a dispus, de asemenea, arestarea lor. Reclamanţii nu au putut fi arestaţi întrucât se ascundeau în Moldova.
22. La 26 mai 2001, reclamanţii au informat mass-media că intenţionează să se predea autorităţilor române în ziua următoare. Aceştia au pretins că astfel au încercat să obţină protecţie faţă de indivizii plătiţi de B.M., care continuau să îi ameninţe. În ziua următoare s-au predat poliţiei la Aeroportul Otopeni.
23. La şedinţa din 18 iulie 2001, Tribunalul Bucureşti a înlocuit mandatul de arestare pe numele reclamanţilor cu măsura obligării de a nu părăsi oraşul, motivând că justificarea pentru ţinerea lor în arest se schimbase în lumina probelor aduse în faţa instanţei.
24. Printr-o hotărâre pronunţată la 15 februarie 2002, Tribunalul Bucureşti i-a achitat pe reclamanţi. Acesta i-a găsit pe ceilalţi inculpaţi vinovaţi şi i-a condamnat la pedepse cu închisoarea (pentru cei mai mulţi dintre ei, 7 ani). Tribunalul a reţinut că victima declarase în faţa instanţei că reclamanţii "nu l-au ameninţat, nu l-au lovit şi nu l-au ţinut prizonier, dimpotrivă, l-au protejat atât cât au putut şi poate că ar fi fost mort dacă ei nu s-ar fi aflat acolo". În continuare, instanţa a făcut referire la declaraţia victimei din 12 mai 2000, redactată după cum urmează: "Ştef şi Auraş m-au dezlegat şi nu au putut să plece pur şi simplu pentru că le era teamă... şi, pe de altă parte, au încercat să liniştească lucrurile, ajutându-mă cât au putut ca să nu fiu omorât în bătaie." Instanţa a reţinut, de asemenea, că această declaraţie era în concordanţă cu declaraţiile martorilor B.F., D.C. şi M.C.
25. Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a introdus apel pentru a obţine, între altele, un verdict de vinovăţie pentru reclamant. Acesta a susţinut că reclamanţii făceau parte din grupul controlat de B.M. şi că contribuiseră la sechestrarea lui R.V., întrucât aceştia l-au invitat la locul unde a fost răpit.
26. La 5 iulie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte apelul, dar a menţinut verdictul de nevinovăţie pentru reclamanţi. Aceasta a susţinut că doar faptul că aceştia erau prezenţi la sediul firmei lui B.M. nu putea duce la concluzia că erau vinovaţi, în absenţa oricăror probe incriminatoare.
27. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a formulat recurs, urmărind în continuare condamnarea reclamanţilor. În motivele sale de recurs, acesta a susţinut că chiar dacă reclamanţii nu puteau fi condamnaţi ca autori, aceştia ar trebui condamnaţi în calitate de complici.
28. La ultima şedinţă în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 18 septembrie 2003, toţi avocaţii reprezentanţi ai pârâţilor au prezentat concluzii orale cu privire la admisibilitatea recursurilor. Nicio altă probă nu a fost adusă în faţa instanţei. Reclamanţii nu au fost invitaţi să facă declaraţii decât la finalul dezbaterilor (ultimul cuvânt al inculpatului). Aceştia au spus că sunt de acord cu declaraţiile avocaţilor lor.
29. Pronunţarea publică a hotărârii a fost amânată până la 13 octombrie 2003, întrucât instanţa avea nevoie de mai mult timp pentru a delibera.
30. La 13 octombrie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în parte recursul formulat de procuror, a casat hotărârile primelor două instanţe cu privire la achitarea reclamanţilor şi a reţinut dosarul pentru o nouă analiză fără a stabili o dată pentru o nouă şedinţă. Aceasta i-a găsit pe reclamanţi vinovaţi şi i-a condamnat pe fiecare la o pedeapsă de 7 ani de închisoare.
31. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că acele constatări de fapt ale instanţelor de prim grad nu erau neîntemeiate şi erau, aşadar, corespunzătoare pentru soluţionarea recursului fără a aduna alte probe. Dând o nouă interpretare faptelor, aceasta a constatat că rolurile reclamanţilor au constat în ademenirea victimei la sediul firmei lui B.M. A constatat, de asemenea, că reclamanţii erau membri ai grupului lui B.M.
32. Deşi a susţinut că rolul reclamanţilor a constat doar în a ademeni victima şi că aceştia au fost prezenţi doar în seara de 11 ianuarie 2000 şi în noaptea următoare, aceştia au fost condamnaţi la 7 ani de închisoare, primind aceeaşi pedeapsă ca ceilalţi inculpaţi care îl ţinuseră pe R.V. sechestrat pentru întreaga perioadă de 5 săptămâni şi care l-au supus la rele tratamente în mod constant.
II. Dreptul intern relevant
33. Dispoziţiile relevante privind recursul din Codul de procedură penală din România în vigoare la acea dată sunt descrise în Constantinescu împotriva României, nr. 28.871/95, paragraful 37, CEDO 2000-VIII) şi Dănilă împotriva României, (nr. 3.897/00, paragraful 26, 8 martie 2007).
34. Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, care a modificat Codul de procedură penală, a introdus obligativitatea ca o instanţă de recurs să îl asculte pe inculpat atunci când instanţa de prim grad l-a achitat. În prezent, când o instanţă de recurs casează o hotărâre pronunţată de o instanţă de prim grad, aceasta trebuie să decidă asupra probelor care urmează a fi aduse şi să fixeze o dată la care va lua declaraţii de la inculpat dacă acesta nu a fost ascultat sau dacă a fost achitat de către instanţa de prim grad (art. 385^14 alin. 1^1 şi art. 385^16, astfel cum au fost modificate).
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie
35. Reclamanţii s-au plâns că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a asigurat un proces echitabil, deoarece a reexaminat cauza şi le-a înrăutăţit situaţia fără să îi asculte sau să le permită să aducă probe în apărarea lor. Aceştia şi-au întemeiat raţionamentul pe art. 6 § 1 şi § 3 din Convenţie, care prevede:
"1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
[...] c. să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el [...]
d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;".
A. Cu privire la admisibilitate
36. Curtea observă că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 a) din Convenţie. În continuare, Curtea subliniază că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
B. Pe fondul cauzei
1. Argumentele părţilor
37. Primul reclamant s-a plâns că el şi cel de-al doilea reclamant au fost condamnaţi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fără ca ei să fie audiaţi în persoană. Acesta a declarat că instanţa de ultim grad a hotărât doar pe baza probelor prezentate în faţa instanţei de prim grad; aceasta a dat o nouă interpretare declaraţiilor martorilor şi inculpaţilor fără a face vreo referire la declaraţii esenţiale care, în opinia primelor două instanţe, dovedeau nevinovăţia reclamanţilor.
38. Al doilea reclamant a afirmat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în mod greşit în hotărârea sa că el era angajat al lui B.M. pentru a-l asocia cu grupul de oameni plătiţi de B.M. să îl răpească pe R.V. şi să îl ţină sechestrat, deşi el prezentase un document care dovedea că fusese angajat al unei alte companii care nu avea legătură cu B.M.
39. Acesta a susţinut, de asemenea, că, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pronunţase hotărârea privind admisibilitatea recursului şi fondul cauzei în acelaşi timp, nu a avut loc o rejudecare corespunzătoare pe fond. Acesta nu fusese informat cu privire la casarea celor două hotărâri judecătoreşti anterioare şi, prin urmare, nu i s-a permis să îşi pregătească şi să îşi prezinte apărarea în faţa instanţei de ultim grad.
40. Guvernul a arătat că verdictul de vinovăţie în privinţa reclamanţilor la care s-a ajuns doar pe baza probelor aduse în faţa instanţei de prim grad nu a încălcat cerinţele unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie. Acesta a declarat că instanţa de recurs nu stabilise noi probleme de fapt, ci că, pe baza unei noi interpretări a faptelor, a stabilit doar o problemă de drept legată de latura subiectivă a infracţiunii, adică dacă existase o intenţie de a comite infracţiunea.
41. Guvernul a afirmat că reclamanţii avuseseră deja ocazia să îşi prezinte poziţiile privind acuzaţiile în faţa instanţei de prim grad şi că declaraţiile lor scrise erau accesibile în dosar.
42. În cele din urmă, Guvernul a insistat că avocaţii reclamanţilor s-au adresat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în timpul şedinţei din 18 septembrie 2000 şi aceştia nu au solicitat să fie aduse noi probe în faţa instanţei. În plus, aceştia au susţinut că reclamanţii se adresaseră în ultimă instanţă Înaltei Curţi.
2. Evaluarea Curţii
43. Curtea reţine la început că cerinţele de la art. 6 § 3 trebuie văzute ca aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 şi, prin urmare, plângerile reclamanţilor în temeiul art. 6 § 1 şi § 3 ar trebui examinate împreună (Sinichkin împotriva Rusiei, nr. 20.508/03, paragraful 36, 8 aprilie 2010).
44. Curtea reiterează că modul de aplicare al art. 6 la procedurile în faţa instanţelor de recurs depinde de trăsăturile speciale ale procedurilor implicate; trebuie să se ţină seama de totalitatea procedurilor din ordinea juridică internă şi de rolul instanţei de recurs în cadrul acesteia.
45. Cu toate acestea, Curtea a susţinut că atunci când unei instanţe de recurs i se solicită să examineze o cauză în ceea ce priveşte faptele şi dreptul şi să facă o evaluare completă a chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei reclamantului, aceasta nu poate, din perspectiva unui proces echitabil, să stabilească în mod corespunzător aceste probleme fără o evaluare directă a probelor prezentate în persoană de către un inculpat care susţine că nu a comis fapta pretinsă a fi o infracţiune (a se vedea Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, paragraful 32, Seria A nr. 134, Andreescu împotriva României, nr. 19.452/02, paragraful 64, 8 iunie 2010, şi Marcos Barrios împotriva Spaniei nr. 17.122/07, paragraful 32, 21 septembrie 2010).
46. În plus, Curtea consideră că în stabilirea acuzaţiilor în materie penală ascultarea inculpatului în persoană ar trebui, oricum, să fie regula generală. Orice derogare de la acest principiu ar trebui să fie excepţională şi supusă unei interpretări restrictive. Curtea adoptă această opinie în special pentru că reclamanţii riscau închisoarea şi chiar au fost condamnaţi la o pedeapsă de 7 ani de închisoare, ceea ce, evident, atrăgea un grad semnificativ de stigmatizare.
47. Prin urmare, pentru a stabili dacă a avut loc o încălcare a art. 6 în prezenta cauză trebuie examinat rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi natura problemelor pe care a fost solicitată să le judece.
48. Curtea reiterează că în prezenta cauză domeniul de aplicare al competenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, este prezentat la art. 385^15 şi 385^16 din Codul de procedură penală. În conformitate cu art. 385^15, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, poate pronunţa o nouă hotărâre pe fond. La 13 octombrie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat Sentinţa din 15 februarie 2002 şi Decizia din 5 iulie 2002 şi a pronunţat o nouă hotărâre pe fond. Conform dispoziţiilor legale menţionateanterior, efectul a fost că procedurile de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost proceduri complete guvernate de aceleaşi norme ca în cazul unui proces pe fond, instanţei cerându-i-se să examineze atât faptele, cât şi problemele de drept. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie putea să decidă fie să menţină achitarea reclamanţilor, fie să îi condamne după o evaluare minuţioasă a chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei lor.
49. Curtea reţine că, prin casarea hotărârilor de achitare pronunţate de primele două instanţe, Tribunalul Bucureşti şi, respectiv, Curtea de Apel Bucureşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit două acuzaţii în materie penală împotriva fiecărui reclamant, condamnându-i fără să îi asculte.
50. Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului potrivit căruia faptul că inculpatul a avut ultimul cuvânt în faţa instanţei a fost suficient în prezenta cauză. Prin urmare, aceasta subliniază că, deşi dreptul unui inculpat de a avea ultimul cuvânt în faţa instanţei este cu siguranţă important, acesta nu poate fi echivalat cu dreptul său de a fi ascultat de instanţă în timpul procesului (a se vedea Constantinescu, citată anterior, paragraful 58; Andreescu, citată anterior, paragraful 68, şi Spînu împotriva României, nr. 32.030/02, paragraful 58, 29 aprilie 2008).
51. Mai mult decât atât, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a ascultat părţile doar cu privire la admisibilitatea recursurilor şi nu i-a informat pe reclamanţi cu privire la intenţia sa de a casa hotărârile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti şi de Tribunalul Bucureşti şi de a reexamina fondul acuzaţiei. Curtea consideră că, în vederea unui proces echitabil, o instanţă nu poate să caseze o hotărâre precedentă şi să reevalueze probe fără să informeze în mod corespunzător părţile interesate şi să le acorde posibilitatea de a-şi prezenta cauza.
52. Lipsa ascultării inculpatului în persoană este şi mai dificil de conciliat cu cerinţele unui proces echitabil în circumstanţele specifice ale acestei cauze, unde instanţa de recurs a efectuat o evaluare a laturii subiective a pretinsei infracţiuni, respectiv intenţia reclamanţilor de a comite infracţiunile, şi a fost prima instanţă care i-a condamnat în acţiunea introdusă pentru a stabili o acuzaţie în materie penală împotriva lor (a se vedea Constantinescu, citată anterior, paragraful 59, Andreescu, citată anterior, paragraful 70, Igual Coll împotriva Spaniei, nr. 37.496/04, paragraful 35, 10 martie 2009, şi Marcos Barrios, citată anterior, paragraful 40).
53. Curtea recunoaşte modificările în legislaţia internă care par să aducă procedurile penale mai aproape de cerinţele Convenţiei cu privire la acest aspect (a se vedea paragraful 34 de mai sus). Cu toate acestea, aceste modificări au avut loc în 2006 şi, astfel, nu sunt relevante pentru prezenta cauză.
54. Considerentele precedente sunt suficiente pentru a-i permite Curţii să concluzioneze că în prezenta cauză Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a respectat cerinţele unui proces echitabil.
55. Din moment ce acea cerinţă nu a fost îndeplinită, Curtea consideră că a fost încălcat art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 (c) şi (d) din Convenţie.
II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenţiei
56. Reclamanţii s-au plâns, în temeiul art. 5 din Convenţie, de faptul că au fost arestaţi în baza unui ordin emis de un procuror care, conform Constituţiei României, nu putea fi considerat magistrat. Aceştia au pretins că arestarea lor a fost ordonată printr-un act de acuzare, contrar legislaţiei româneşti. În această privinţă, Curtea reţine că actul de acuzare care ordona arestarea lor a fost emis la 25 mai 2000, în timp ce cererea lor a fost depusă la Curte la 5 aprilie 2004.
Rezultă că acest capăt de cerere a fost formulat tardiv şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 1 şi § 4 din Convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
57. Art. 41 din Convenţie prevede:
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
58. Primul reclamant a solicitat despăgubiri de 29.614 euro cu titlu de prejudiciu material, reprezentând salariul la care ar fi avut dreptul în timpul detenţiei şi cheltuielile pe care le-a efectuat în timpul detenţiei. Al doilea reclamant a solicitat despăgubiri de 81.905 euro cu titlu de prejudiciu material, dintre care 57.500 euro reprezentând suma pe care a pierdut-o deoarece a fost forţat să îşi vândă apartamentul şi 24.405 euro, salariul la care ar fi avut dreptul dacă nu se afla în detenţie şi suma cheltuielilor pe care le-a efectuat în timpul detenţiei.
Ca despăgubiri pentru prejudiciul moral, primul reclamant a solicitat 10.000 euro, iar al doilea reclamant 30.000 euro justificaţi de presiunea, stresul şi suferinţa la care au fost supuşi de către autorităţile româneşti.
59. Guvernul a declarat că sumele solicitate de reclamanţi pentru prejudiciul material erau speculative, excesive şi nedovedite.
În ceea ce priveşte despăgubirea pentru prejudiciul moral solicitată de reclamanţi, Guvernul a declarat că este excesivă şi a solicitat Curţii, în cazul în care ar constata existenţa unei încălcări, să considere că acest lucru în sine constituie o reparaţie echitabilă suficientă.
60. Curtea reţine că în prezenta cauză acordarea unei reparaţii echitabile nu poate fi bazată decât pe faptul că reclamanţii nu au beneficiat de garanţiile de la art. 6. Deşi Curtea nu poate specula care ar fi fost rezultatul procesului dacă poziţia ar fi fost alta, aceasta consideră că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral.
61. Prin urmare, pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41, aceasta acordă 5.000 euro fiecăruia cu titlu de prejudiciu moral.
62. În plus, Curtea reiterează că atunci când o persoană, precum în cazul de faţă, a fost condamnată într-un proces intern care nu a respectat cerinţele unui proces echitabil, un nou proces sau redeschiderea procesului intern la cererea persoanei interesate reprezintă o metodă corespunzătoare de reparaţie a încălcării săvârşite. În această privinţă, aceasta reţine că art. 408^1 din Codul de procedură penală din România prevede posibilitatea de revizuire a unei hotărâri interne atunci când Curtea a constatat o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale unui reclamant.
B. Cheltuieli de judecată
63. Primul reclamant a solicitat, de asemenea, 5.830 euro pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor naţionale şi a Curţii, reprezentând onorariile avocaţilor, cheltuielile pentru traduceri şi costurile de transport. Acesta a prezentat facturi pentru 6.500 lei româneşti (RON) plătiţi avocaţilor şi 1.500 RON plătiţi pentru traduceri.
Guvernul a considerat că primul reclamant a justificat cu facturi doar 6.500 RON, reprezentând cheltuielile cu onorariile avocaţilor.
Al doilea reclamant a solicitat 4.500 euro pentru onorariile avocaţilor şi 300 euro pentru traducerea documentelor prezentate Curţii şi costuri de corespondenţă.
Guvernul a susţinut că al doilea reclamant nu a prezentat documente care să justifice acele costuri şi cheltuieli.
64. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ţinându-se seama de documentele de care dispune şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea respinge cererea pentru cheltuielile de judecată depusă de al doilea reclamant şi consideră că este rezonabil să acorde suma de 8.000 RON (echivalentul a 1.900 euro) primului reclamant pentru acoperirea cheltuielilor de judecată efectuate în acţiunea în faţa Curţii.
C. Dobânzi moratorii
65. Curtea consideră necesar ca dobânzile moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declară capătul de cerere privind caracterul echitabil al acţiunii în temeiul art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 (c) şi (d) din Convenţie admisibil şi celelalte capete de cerere inadmisibile;
2. hotărăşte că a existat o încălcare a art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 (c) şi (d) din Convenţie;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume care trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
(i) 5.000 euro (cinci mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, fiecăruia dintre cei 2 reclamanţi, cu titlu de prejudiciu moral;
(ii) 1.900 euro (o mie nouă sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, primului reclamant, cu titlu de cheltuieli;
b) că de la expirarea termenului de 3 luni menţionat anterior şi până la efectuarea plăţii aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere formulate de reclamanţi.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 10 aprilie 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi § 3 din Regulamentul Curţii.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
