Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
definitivã la 1 martie 2010,
(Cererea nr. 64.301/01)
În Cauza Velcea şi Mazãre împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ann Power, judecãtori, şi din Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 10 noiembrie 2009,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 64.301/01) îndreptatã împotriva României, prin care 2 cetãţeni ai acestui stat, domnul Ştefan Velcea (reclamantul) şi doamna Florica Mazãre (reclamanta), au sesizat Curtea la datele de 11 aprilie 2000 şi 12 aprilie 2002, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii, cãrora li s-a acordat asistenţã judiciarã din oficiu, sunt reprezentaţi de doamna N. Popescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul R.-H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. În cererea lor, reclamanţii susţineau în mod special cã li s-ar fi încãlcat drepturile garantate de art. 2 şi 8 din Convenţie.
4. La data de 24 martie 2006, preşedintele Secţiei a treia a decis sã comunice Guvernului cererea. Astfel cum prevede art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a decis sã se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a nãscut în anul 1919, iar reclamanta în 1949; amândoi locuiesc în Bucureşti.
A. Drama din 7 ianuarie 1993
6. La data evenimentelor, Tatiana A., fiica reclamantului şi sora reclamantei, introdusese acţiune de divorţ. Dat fiind comportamentul violent al soţului sãu, Aurel A., ea s-a mutat la domiciliul reclamantului.
7. În seara zilei de 7 ianuarie 1993, în jurul orei 18,00, Aurel A. şi fratele sãu, George L., agent de poliţie, s-au deplasat la domiciliul reclamantului. Aurel A. avea de gând sã o convingã pe soţia lui sã renunţe la procesul de divorţ şi sã se întoarcã la domiciliul familial. Aceştia au lovit cu putere în uşã şi au strigat "Deschideţi! Poliţia!". În apartament se aflau reclamantul, soţia sa, Georgeta V., şi fiica lor, Tatiana A.
8. Reclamantul le-a permis lui Aurel A. şi lui George L. sã intre în apartament. Dupã o scurtã conversaţie cu soţul sãu, Tatiana A. le-a cerut sã plece şi i-a condus spre ieşirea din apartament.
9. Nemulţumit cã nu a putut sã o convingã pe soţia lui sã se întoarcã în cãminul familial, Aurel A. s-a înfuriat şi a scos un cuţit cu care a atacat-o pe soţia sa. Aceasta a ieşit din apartament şi s-a grãbit spre uşa apartamentului aflat la acelaşi etaj cu cel al pãrinţilor ei.
10. Reclamantul şi soţia sa au ieşit din apartament pentru a o ajuta pe fiica lor. Aurel A. l-a înjunghiat pe reclamant, care s-a prãbuşit pe pragul apartamentul aflat vizavi de apartamentul sãu. Reclamantul l-a vãzut pe Aurel A. sãrind peste corpul soţiei sale lungite pe podea şi fugind pe scãri. Conform relatãrilor reclamantului, George L. l-a urmat pe Aurel A.
11. Fiica şi soţia reclamantului au decedat pe loc. Reclamantul a fost dus la spital.
12. George L. l-a dus pe fratele sãu la domiciliul acestuia. Douã ore mai târziu, Aurel A. s-a sinucis. Acesta a lãsat douã scrisori în care mãrturisea cã le ucisese pe soţia şi pe soacra sa.
13. Aceastã versiune a faptelor este reluatã în deciziile autoritãţilor de urmãrire penalã şi nu este infirmatã de Guvern. Aceasta în ciuda versiunii diferite date de George L. în timpul anchetei.
B. Ancheta penalã îndreptatã împotriva lui Aurel A. (Dosarul penal nr. 48/P/1993)
14. Dupã dramã, George L., în calitatea sa de agent de poliţie, a informat biroul de poliţie nr. 2 din Bucureşti despre cele întâmplate. În aceeaşi searã, o echipã formatã dintr-un procuror, 3 poliţişti şi un medic legist s-a deplasat la apartamentul reclamantului. Aceste persoane au fost înlocuite ulterior de procurorul Florin C., care a procedat la o verificare a locului faptelor şi a luat depoziţiile membrilor familiei B., vecini de palier cu reclamantul. Au fost efectuate şi fotografii. Cu aceastã ocazie a fost întocmit un proces-verbal în prezenţa a 2 martori, care însã nu l-au semnat. În acest proces-verbal nu figura nicio menţiune referitoare la eventualele acte îndeplinite de prima echipã de anchetã.
15. În aceeaşi searã, 2 agenţi ai Poliţiei Bucureşti s-au deplasat la domiciliul lui Aurel A. şi au aplicat sigiliu pe apartament în prezenţa unui martor.
16. La data de 8 ianuarie 1993, procurorul Florin C. a procedat la vizitarea apartamentului lui Aurel A. şi al Tatianei A. şi a întocmit un proces-verbal în prezenţa mai multor martori, printre care Constantin T., cumnatul lui Aurel A. În acesta se consemna faptul cã în apartament nu se aflau decât o masã şi douã scaune. Pe masã erau mai multe ceşti de cafea, pahare şi 3 sticle de vin. Procurorul a ridicat un cuţit gãsit pe podea, a cãrui lamã avea 12 cm lungime şi 1,5 cm lãţime şi al cãrui mâner mãsura 11 cm. Cuţitul era pãtat cu o substanţã de culoare roşie despre care bãnuia cã este sânge. Au fost efectuate şi fotografii. Procurorul a dispus şi un examen dactiloscopic al cuţitului.
17. La data de 8 ianuarie 1993, corpurile lui Aurel A., Georgetei V. şi al Tatianei A. au fost autopsiate de medicii Institutului Naţional de Medicinã Legalã din Bucureşti (INML). În ceea ce o priveşte pe Georgeta V., examenul a relevat în special prezenţa unei leziuni de circa 18-20 cm lungime şi 1,8-2 cm lãţime, cauzatã de o loviturã violentã aplicatã cu un obiect tãios şi ascuţit. La data de 13 martie 1993, comisia de control a INML a aprobat rapoartele de autopsie care au fost trimise parchetului la 23 februarie, 16 martie şi, respectiv, 4 august 1993.
18. La datele de 11 şi 25 ianuarie 1993, cei 3 membri ai familiei B. au fost audiaţi de procuror. Gheorghe B., tatãl, a declarat cã l-a vãzut pe Aurel A. înjunghiind-o pe Tatiana A., pe care pãrinţii ei încercau sã o apere. El a încercat sã îl imobilizeze pe Aurel A. înainte ca fiul sãu sã îl ia de la locul crimei. Aurelia B., mama, a declarat cã l-a vãzut pe Aurel A. aplicându-le lovituri de cuţit Tatianei A. şi Georgetei V., dupã care s-a închis în apartament. Ceva mai târziu, când a ieşit din apartament, a vãzut corpurile Tatianei A. şi Georgetei V. şi pe reclamant, rãnit în abdomen. Ştefan B., fiul, a declarat cã a ieşit din apartament atunci când Tatiana A. era deja lungitã pe jos şi reclamantul înjunghiat. L-a luat pe tatãl sãu de acolo şi l-a introdus în apartament. Mai târziu, când a ieşit din nou din apartament, a descoperit corpul Georgetei V. Nu l-a vãzut pe Aurel A. fugind, dar a aflat de la tinerii aflaţi la parterul clãdirii cã Aurel A. coborâse însoţit de o altã persoanã. Conform declaraţiilor tinerilor, numai Aurel A. avea cuţit.
19. La datele de 18 ianuarie, 3 şi 12 februarie 1993, Maria T., sora lui Aurel A., Antoniu T., fiul Mariei T., o colegã de serviciu de-a Tatianei A., vecinii reclamantului şi Lucreţia I., o persoanã aflatã pe palierul etajului de deasupra celui unde a avut loc drama, au fost audiaţi de procuror.
20. La data de 18 ianuarie 1993, poliţia a rupt sigiliul apartamentului ce aparţinea Tatianei A. şi lui Aurel A. Cu aceastã ocazie, Lucian L., fratele lui Aurel A., a luat cele douã scrisori lãsate de acesta, în care mãrturisea cã îşi ucisese soţia şi soacra, însã nu le-a predat poliţiei decât abia la data de 24 iunie 1993. Una dintre scrisori conţinea urmãtoarele:
"În atenţia parchetului
Subsemnatul Aurel N., nãscut la data de 14 februarie 1952, în Bucureşti, dau urmãtoarea declaraţie:
Am luat şi am vândut toate bunurile aflate în casã şi am plãtit datoriile cu banii obţinuţi din aceastã vânzare. Nu este vina nimãnui. Ceea ce vedeţi în faţa ochilor (cele douã cadavre) este opera mea. Nici asta nu este vina nimãnui. Membrii familiei mele nu erau la curent cu decizia mea. Nimeni nu ştia nimic."
21. La data de 20 ianuarie 1993, reclamantul i-a solicitat procurorului sã îl audieze, ţinând cont de starea sa de sãnãtate precarã.
22. La data de 25 ianuarie 1993, reclamantul a fost audiat de procuror. El a menţionat cã George L. îl însoţise pe fratele sãu, Aurel A., şi cã intraserã în apartament, dupã ce au bãtut la uşã. Dupã ce a ieşit din apartament, reclamantul l-a vãzut pe Aurel A. înjunghiind-o pe fiica sa. În schimb, nu a vãzut cine a înjunghiat-o pe soţia sa.
23. La data de 2 februarie 1993, laboratorul Poliţiei Bucureşti a efectuat examenul dactiloscopic al cuţitului şi a relevat faptul cã acesta nu prezenta urme papilare.
24. La data de 10 februarie 1993, procurorul a solicitat INML sã efectueze un examen serologic al cuţitului.
25. Raportul INML din 16 martie 1993 a constatat prezenţa de sânge uman de grupa A sau AB pe lamã şi de grupa 0 sau A pe mâner.
26. Prin Rezoluţia din 20 august 1993, Parchetul de pe lângã Tribunalul Municipiului Bucureşti a dispus clasarea cauzei. Pentru a ajunge la aceastã concluzie, acesta a constatat cã autorul infracţiunilor, Aurel A., decedase şi cã nicio altã persoanã nu fusese implicatã. Şi-a întemeiat decizia pe mai multe examene medico-legale (rapoartele de autopsie şi examinarea cuţitului), pe cercetarea la faţa locului din 7 ianuarie 1993 şi pe depoziţiile celor 3 membri ai familiei B. şi a Lucreţiei I. Raportul de autopsie referitor la Tatiana A. constata cã aceasta prezenta o leziune de 2,2 cm lãţime şi 11 cm lungime, cauzatã de un cuţit. Conform raportului de autopsie referitor la Georgeta V., aceasta prezenta o leziune de 1,8-2 cm lãţime şi de 18-20 cm lungime cauzatã de un cuţit. Parchetul a constatat cã leziunile fuseserã provocate de cuţitul gãsit în apartamentul lui Aurel A., cuţit care mãsura 2 cm lãţime şi 15 cm lungime. Parchetul a explicat diferenţa de lungime dintre leziunea Georgetei V. şi cea a cuţitului prin deplasarea lui Aurel A. pe o traiectorie lateralã. Nici parchetul, nici poliţia nu l-au audiat pe George L.
27. Reclamantul a fost informat despre clasarea cauzei printr-o scrisoare ce i-a fost adresatã la data de 23 august 1993.
28. La data de 28 octombrie 1997, reclamanta a solicitat copii ale rapoartelor de autopsie referitoare la mama şi sora sa. La data de 29 octombrie 1997, parchetul i le-a trimis.
29. La data de 17 februarie 1998, la cererea sa, reclamanta a primit o copie integralã a Dosarului penal nr. 48/P/1993.
30. În luna octombrie 1999, reclamanţii au contestat ordonanţa din data de 20 august 1993. La o datã neprecizatã, procurorul-şef al Parchetului de pe lângã Tribunalul Municipiului Bucureşti a confirmat ordonanţa menţionatã mai sus.
C. Ancheta penalã îndreptatã împotriva lui George L.
31. La data de 22 ianuarie 1993, reclamantul a depus o plângere penalã la Parchetul de pe lângã Tribunalul Municipiului Bucureşti, motivat de faptul cã George L. ar fi ocupat în mod abuziv apartamentul ce îi aparţinuse fiicei sale. Acesta şi-a exprimat teama ca bunurile aflate în apartament sã nu disparã. De asemenea, el a menţionat cã George L. participase la drama din data de 7 ianuarie 1993, în calitate de "coautor al crimei".
32. La data de 26 ianuarie 1993, ca rãspuns la plângerea reclamantului, parchetul i-a sugerat sã apeleze la calea civilã a partajului succesoral al bunurilor ce au aparţinut fiicei sale pentru a rezolva orice neînţelegere în legãturã cu apartamentul.
33. La data de 25 mai 1993, reclamantul a depus o plângere penalã împotriva lui George L. cu acuzaţia de violare de domiciliu, omor, complicitate şi tentativã de omor, la Parchetul Militar Bucureşti. În plus, el mai susţinea cã ginerele lui şi fraţii acestuia i-au sechestrat fiica mai multe ore în ziua de dinaintea decesului ei şi cã au furat bunurile aflate în apartamentul fiicei sale. De asemenea, el a mai afirmat cã dupã decesul fiicei sale a plãtit la Primãria Bucureşti ratele lunare ale apartamentului pe care aceasta îl cumpãrase cu credit, dar cã ulterior Lucian L., fratele lui Aurel A., a falsificat, cu ajutorul unui funcţionar de la primãrie, chitanţele emise de aceasta, astfel încât Lucian L. apãrea ca şi cum ar fi plãtit chiar el aceste rate.
34. La o datã neprecizatã, Parchetul Militar Bucureşti a declanşat o anchetã.
35. La 28 şi 30 iunie 1993, parchetul i-a interogat pe mai mulţi vecini ai reclamantului.
36. La 27 august 1993, INML a întocmit un raport medical ce stabilea cã leziunile cauzate reclamantului îi puseserã viaţa în pericol.
37. La data de 4 mai 1994, dupã ce a constatat existenţa mai multor neconcordanţe între declaraţia reclamantului şi cele pe care George L. le-a dat între timp, parchetul a procedat la confruntarea acestora. Reclamantul a susţinut în principal cã George L. sosise odatã cu fratele sãu în apartament. Aurel A. ar fi înjunghiat-o pe fiica sa şi apoi ar fi fugit. George L. a declarat cã el sosise la domiciliul reclamantului dupã fratele sãu pentru a-l ajuta pe acesta sã transporte bunurile Tatianei A., care avea de gând sã se întoarcã la domiciliul sãu, şi cã nu a intrat în apartamentul reclamantului. L-ar fi vãzut pe fratele sãu înjunghiindu-i pe reclamant, pe fiica şi pe soţia acestuia, însã, fiind cuprins de o emoţie puternicã, el nu a reacţionat. L-a urmat pe fratele sãu când acesta a luat-o la fugã.
38. La data de 17 noiembrie 1994, parchetul a audiat 3 tineri care se aflau la parterul clãdirii în momentul evenimentelor. Aceştia au declarat cã au vãzut douã persoane intrând împreunã în clãdire în jurul orei 18,30 şi ieşind în fugã dupã aproximativ o jumãtate de orã.
39. Prin Ordonanţa din 9 decembrie 1994, Parchetul Militar Bucureşti a dispus neînceperea urmãririi penale în ceea ce priveşte infracţiunile de violare de domiciliu şi de omor. Acesta a reţinut cã George L. intrase în apartamentul reclamantului, dar cã a ieşit la cererea acestuia din urmã. Aurel A. i-a înjunghiat pe Tatiana A., Georgeta V. şi pe reclamant. Nu a existat nicio înţelegere între George L. şi Aurel A. cu privire la aceste crime, primul sosind la domiciliul reclamantului numai în scopul de a-l ajuta pe fratele sãu sã transporte bunurile. În opinia parchetului, aceastã concluzie era confirmatã şi de scrisorile lãsate de Aurel A. înainte de a se sinucide.
40. Printr-o adresã din aceeaşi zi, parchetul l-a informat pe reclamant cu privire la soluţia de neîncepere a urmãririi penale.
41. La data de 30 iulie 1997, în urma mai multor plângeri ale reclamanţilor, dintre care doar cea din 17 martie 1997 a fost depusã la dosar, Parchetul Militar General de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie a apreciat cã ancheta nu era completã, deoarece existau neconcordanţe între depoziţiile martorilor şi a reclamantului, pe de o parte, şi cea a lui George L., pe de altã parte, fiind neclar dacã acesta din urmã sosise la domiciliul reclamantului odatã cu fratele sãu şi în ce loc se afla acesta în timpul comiterii crimelor din 7 ianuarie 1993. Prin urmare, parchetul a infirmat Ordonanţa din 9 decembrie 1994 şi a decis continuarea urmãririi şi o nouã audiere a reclamantului, a lui George L. şi a celorlalţi 3 martori ale cãror nume le-a precizat. Aceastã ordonanţã i-a fost comunicatã la data de 6 august 1998 numai reclamantei.
42. La 6 octombrie, 7 şi 28 noiembrie şi 4 decembrie 1997, Parchetul Militar General i-a audiat pe reclamanţi, pe George L., pe Ştefan B., pe Aurelia B. şi pe Lucreţia I. Reclamanta a solicitat o confruntare între George L. şi martori, precum şi o reconstituire a faptelor din 7 ianuarie 1993.
43. La o datã neprecizatã, reclamanta a depus un memoriu la Direcţia Generalã de Poliţie Bucureşti pentru a denunţa implicarea lui George L. şi a lui Constantin T., cumnatul lui Aurel A., şi el agent de poliţie, în desfãşurarea anchetei.
44. La data de 20 ianuarie 1998, Direcţia Generalã de Poliţie Bucureşti i-a rãspuns reclamantei dupã cum urmeazã:
"În urma memoriului dumneavoastrã (...) referitor la implicarea colonelului Constantin T. şi a sergentului George L. în buna soluţionare a dosarului penal în care victimele au fost pãrinţii şi sora dumneavoastrã, vã informãm cã: (...)
- procesul-verbal redactat la data de 8 ianuarie 1993 cu ocazia sinuciderii lui Aurel A., în apartamentul sãu situat în str. Şerban Vodã, a fost depus la dosarul nr. 48/P/93; colonelul Constantin T. se afla [în apartament] în calitate de martor;
- agentul de poliţie care a aflat cã o persoanã intrase în reşedinţa pãrinţilor dumneavoastrã cu autorul infracţiunii a furnizat precizãri în acest sens procurorului care a condus ancheta;
- sergentul George L. i-a raportat verbal, în seara de 7 ianuarie 1993, ofiţerului de serviciu şi locotenentului sãu din secţia de poliţie nr. 2 (de care aparţine) drama la care a asistat;
- colonelul Constantin T. a fost avertizat sã nu se amestece în urmãrirea penalã începutã împotriva cumnatului sãu, George L (...)".
45. La data de 9 februarie 1998, s-a procedat la o reconstituire parţialã a faptelor din 7 ianuarie 1993. Reclamantul şi Aurelia B. au indicat poziţiile corpurilor Tatianei A. şi Georgetei V., precum şi pe aceea a reclamantului dupã ce au fost înjunghiaţi. George L. a refuzat sã urce la etajul unde avusese loc drama. Procurorul a întocmit un proces-verbal, precum şi o schiţã; au fost fãcute fotografii.
46. La data de 19 februarie 1998, George L. a confirmat exactitatea poziţiilor corpurilor din schiţa din 9 februarie 1998, cu excepţia celei a corpului Georgetei V., care, dupã pãrerea sa, cãzuse în spaţiul aflat între apartamentul reclamantului şi cel situat vizavi, nu în faţa scãrilor, aşa cum arãta schiţa.
47. La data de 3 martie 1998, parchetul l-a confruntat pe George L. cu Adrian A., unul dintre tinerii aflaţi la parterul clãdirii la momentul dramei. Acest tânãr a declarat cã a vãzut douã persoane intrând împreunã în clãdire în jurul orei 18,30, care au ieşit dupã aproximativ o jumãtate de orã. Nu l-a putut identifica cu certitudine pe George L. ca fiind una dintre acele douã persoane, însã nu a exclus aceastã posibilitate. George L. a dezminţit faptul cã ar fi ajuns la apartamentul reclamantului odatã cu fratele sãu, Aurel A.
48. La data de 18 mai 1998, pentru a da curs unei cereri a parchetului din 25 februarie 1998, laboratorul de expertizã criminalisticã al Ministerului Justiţiei a efectuat o expertizã grafoscopicã, a cãrei concluzie a fost cã cele douã scrisori gãsite în apartamentul lui Aurel A. fuseserã scrise de acesta.
49. La data de 24 iunie 1998, Parchetul Militar General de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie a pronunţat neînceperea urmãririi penale. Decizia i-a fost comunicatã reclamantului la data de 29 iunie 1998.
50. Reclamanţii au formulat mai multe plângeri împotriva soluţiei de neîncepere a urmãririi penale.
51. Prin Ordonanţa din data de 23 decembrie 1999, Parchetul Militar General de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie a hotãrât redeschiderea anchetei. Acesta a constatat în primul rând cã exista o incompatibilitate între lungimea cuţitului folosit la sãvârşirea crimelor - 12 cm - şi dimensiunile leziunii Georgetei V., care atingea 18-20 cm. În continuare, acesta a menţionat cã nu s-a verificat dacã George L. îl ajutase pe fratele sãu sã comitã crimele.
52. La o datã neprecizatã, reclamantul şi un alt martor au fost audiaţi de procuror.
53. La 7 iulie şi 19, 25 şi 31 august 1999, procurorul însãrcinat cu ancheta a audiat mai mulţi vecini de-ai lui Aurel A.
54. La data de 15 mai 2000, procurorul l-a audiat pe Constantin T., cumnatul lui Aurel A., care se dusese la apartamentul acestuia şi l-a transportat la spital în ziua dramei.
55. La data de 25 ianuarie 2001 a fost audiatã şi reclamanta de cãtre procuror. Aceasta a menţionat cã, la data de 12 ianuarie 1993, când s-a prezentat la parchet pentru a intra în posesia bijuteriilor surorii sale, rãmase în custodia poliţiei, l-a informat pe procurorul însãrcinat cu ancheta despre participarea lui George L. la drama din 7 ianuarie 1993.
56. Între 23 ianuarie şi 6 februarie 2001, alţi 15 martori, vecini ai reclamantului, colegi de serviciu ai Tatianei A. şi angajaţi ai serviciului Primãriei Bucureşti, rãspunzãtori cu încasarea ratelor lunare aferente contratului de credit, au fost ascultaţi de procuror.
57. La data de 7 februarie 2001, procurorul a dispus o expertizã medico-legalã care trebuia sã clarifice, în special, dacã leziunea ce a condus la decesul Georgetei V. ar fi putut fi produsã de un cuţit de 12 cm sau de un cuţit de mai puţin de 18-20 cm.
58. La data de 2 martie 2001, INML a trimis la parchet noul raport de expertizã medico-legalã, iar o parte din concluziile sale erau urmãtoarele:
"Este posibil ca leziunea constatatã la victima Georgeta V. sã se datoreze manipulãrii unui cuţit cu o lamã de 12 cm lungime. Utilizarea unui cuţit cu o lamã mai lungã, între 18-20 cm, ar fi produs leziuni cu un canal mai lung, corespunzãtor lungimii active a lamei şi, pe cale de consecinţã, o leziune de tip plagã transfixiantã a arterei aorte toracice, deci cu un canal mai lung."
59. La data de 24 mai 2001, reclamantul a obţinut o copie a acestui raport, cu plata unei taxe.
60. La data de 18 septembrie 2001, dat fiind faptul cã noul raport de expertizã ajunsese la concluzii diferite de cele ale primei expertize, doctoriţa C.G.B., care participase la realizarea expertizei din 8 ianuarie 1993, a fost audiatã de procuror.
Aceasta s-a limitat la a declara cã raportul de autopsie fusese întocmit pe baza constatãrilor obiective şi a mãsurãtorilor precise.
61. Într-un raport din 21 noiembrie 2001, procurorul militar a constatat cã concluziile expertizei medico-legale din 8 ianuarie 1993 le contraziceau pe cele ale expertizei din 2 martie 2001 în ceea ce priveşte lungimea leziunii Georgetei V. şi cã lama cuţitului identificat ca fiind corpul delict în speţã prezenta numai urme de sânge din grupa A sau AB, în timp ce victimele (reclamantul, soţia sa şi fiica sa) aveau cu toţii grupa 0. În consecinţã, acesta i-a solicitat comisiei superioare de control din cadrul INML opinia sa asupra ultimului raport de expertizã medico-legalã.
62. La data de 16 decembrie 2001, comisia superioarã menţionatã mai sus şi-a exprimat opinia astfel:
"1. Lungimea canalului plãgii cauzate victimei V. G. nu era de 18-20 cm; traiectoria sa, ţinând cont de formaţiunile anatomice lezate menţionate în raportul de autopsie (pornind din spaţiul IV intercostal drept parasternal pânã la peretele posterior al aortei de la baza inimii) nu poate depãşi 12 cm. Prin urmare, aceastã leziune ar fi putut fi produsã de un cuţit cu o lungime de minimum 12 cm, posibil chiar cuţitul corp delict.
2. Din buletinul de analizã serologicã nr. 242/1993 reiese cã prezenţa [sângelui] de grupa 0 nu poate fi exclusã.
3. Explicaţia prezenţei [sângelui] de grupa AB pe lamã şi pe vârful cuţitului şi [de sânge] de grupa 0 pe mâner este cã cuţitul a folosit în final la sinuciderea agresorului [al cãrui sânge] era de grupa AB."
63. La data de 10 ianuarie 2002, Institutul de Medicinã Legalã a informat parchetul cã avizul era realizat, dar cã nu avea sã îi fie trimis decât dupã plata unei taxe. Avizul nu i-a fost transmis parchetului decât pe 23 decembrie 2002.
64. La data de 22 aprilie 2002, reclamanţii s-au constituit pãrţi civile în cauzã.
65. La data de 7 aprilie 2003, în urma modificãrilor legislative privind statutul poliţiştilor, cauza a fost declinatã în favoarea parchetului civil. Procurorul militar a constatat totuşi cã ancheta, în prima sa etapã, demonstrase o grabã nejustificatã de a adopta o soluţie, mai multe elemente nefiind încã elucidate la momentul respectiv, astfel încât, în opinia sa, reclamanţii puteau pune la îndoialã rezultatele anchetei. Totuşi, acesta a constatat cã infirmarea rezoluţiei de neîncepere a urmãririi penale se baza pe un raţionament juridic greşit.
66. La data de 2 martie 2004, Parchetul de pe lângã Tribunalul Bucureşti a dispus neînceperea urmãririi penale. Acesta a arãtat cã, din mesajele lãsate de Aurel A., rezulta cã niciun membru al familiei sale nu era la curent cu intenţia sa infracţionalã şi nu participase la evenimente. În ceea ce priveşte dimensiunea leziunii Georgetei V., opinia comisiei superioare de control a INML referitoare la raportul realizat de acest institut la data de 16 decembrie 2001 a infirmat concluziile raportului medico-legal din 1993 şi a ajuns la concluzia cã, de fapt, leziunea Georgetei V. nu ar fi putut sã depãşeascã 12 cm. Astfel, leziunea fusese provocatã de un cuţit cu o lamã de 12 cm, precum cuţitul gãsit în apartamentul lui Aurel A. În fine, din dosar rezulta cã George L. nu participase la pregãtirea sau la comiterea crimelor. Faptul cã l-a condus pe Aurel A. la domiciliul sãu dupã dramã nu poate fi considerat decât un act de tãinuire a autorului crimei, act ce nu era pedepsit în dreptul român din cauza legãturilor de rudenie dintre cei 2 bãrbaţi.
D. Procedura de partaj succesoral
67. La data de 1 iunie 1993, reclamantul a introdus o acţiune în faţa Judecãtoriei din Bucureşti pentru partajarea bunurilor ce îi aparţinuserã fiicei sale. Acesta a cerut ca membrii familiei lui Aurel A. sã fie excluşi de la succesiunea fiicei sale. În opinia sa, aceştia erau nedemni sã o moşteneascã, având în vedere cã ginerele sãu cauzase cu intenţie moartea acesteia.
68. La data de 15 martie 1994, reclamanta a solicitat permisiunea sã intervinã în procedurã ca sorã a Tatianei A. Ea a declarat cã plãtise la data de 1 iulie 1993 restul ratelor lunare aferente contractului de credit prin care sora sa şi soţul acesteia cumpãraserã un apartament. Instanţa a admis cererea de intervenţie.
69. În aceeaşi zi, reclamantul şi-a precizat acţiunea, arãtând cã înţelege sã o îndrepte împotriva lui Lucian L., singurul care acceptase succesiunea lui Aurel A.
70. La data de 31 mai 1994, Lucian L. a depus o cerere reconvenţionalã prin care arãta cã plãtise ratele lunare restante ale apartamentului în litigiu în douã tranşe, pe 23 martie şi pe 1 iunie 1993.
71. Prin Sentinţa din data de 3 februarie 1998, judecãtoria a dispus partajul bunurilor ce îi aparţinuserã Tatianei A. şi lui Aurel A. Aceasta a apreciat cã reclamantul avea dreptul la 3/16 din masa succesoralã de pe urma Tatianei A., reclamanta la 9/16, iar Aurel A., ca soţ supravieţuitor, la un sfert. Lucian L. avea dreptul la întreaga masã succesoralã ce îi revenea lui Aurel A. şi la un sfert din masa succesoralã a Tatianei A., pe care Aurel A. ar fi trebuit sã o moşteneascã. Prin urmare, instanţa i-a atribuit apartamentul lui Lucian L., bijuteriile reclamantei, iar restul bunurilor mobile reclamantului.
72. Reclamanţii au introdus apel împotriva acestei sentinţe, solicitând sã li se atribuie apartamentul. În esenţã, aceştia susţineau cã Lucian L. nu putea lua locul fratelui sãu în ordinea succesoralã, având în vedere incidenţa normelor ce reglementeazã nedemnitatea succesoralã în privinţa defunctului. În plus, reclamanta a arãtat cã ea plãtise ratele lunare ale împrumutului, dupã decesul surorii sale, ceea ce îi dãdea dreptul la apartament.
73. Prin Decizia din data de 6 noiembrie 1998, Tribunalul Municipiului Bucureşti a confirmat sentinţa judecãtoriei. Bazându-se pe existenţa unei jurisprudenţe constante şi pe doctrinã, acesta a apreciat cã art. 655 din Codul civil ce reglementa cauzele de nedemnitate succesoralã cerea o hotãrâre definitivã de condamnare a succesorului pentru omor pentru a putea fi înlãturat ca moştenitor al persoanei decedate. Or, în speţã, Aurel A. nu fusese condamnat printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã, deoarece se sinucisese la puţin timp dupã ce şi-a ucis soţia. Astfel, Lucian L., fratele lui Aurel A., putea deveni moştenitorul fiicei reclamantului.
74. În ceea ce priveşte plata ratelor lunare, pe baza elementelor de probã depuse la dosar, instanţa a constatat cã ele fuseserã plãtite în primã fazã de Lucian L. şi cã, prin urmare, apartamentul îi fusese atribuit pe bunã dreptate. Instanţa i-a indicat reclamantei calea unei acţiuni în restituire împotriva primãriei.
75. Reclamanţii au formulat recurs. Reclamantul a cerut din nou ca Lucian L. sã fie înlãturat de la succesiunea fiicei sale. Reclamanta a solicitat ca apartamentul sã îi fie atribuit, având în vedere cã ea plãtise prima restul ratelor lunare.
76. Prin decizia rãmasã definitivã din data de 14 octombrie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat deciziile anterioare.
II. Dreptul intern pertinent
77. Articolul 655 din Codul civil prevede urmãtoarele:
"Sunt nedemni de a succede şi prin urmare excluşi de la succesiune:
1. condamnatul pentru cã a omorât sau a încercat sã omoare pe defunct;
2. acela care a fãcut în contra defunctului o acuzaţie capitalã, declaratã de judecatã calomnioasã;
3. moştenitorul major care, având cunoştinţã de omorul defunctului, nu a denunţat aceasta justiţiei."
Prevederile relevante din noul Cod civil român din 17 iulie 2009, care nu a intrat încã în vigoare, sunt urmãtoarele:
ARTICOLUL 958
Nedemnitatea de drept
"(1) Este de drept nedemnã de a moşteni:
a) persoana condamnatã penal pentru sãvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasã moştenirea;
(...)
(2) În cazul în care condamnarea pentru faptele menţionate la alin. (1) este împiedicatã prin decesul autorului faptei (...), nedemnitatea opereazã dacã acele fapte au fost constatate printr-o hotãrâre judecãtoreascã civilã definitivã.
(3) Nedemnitatea de drept poate fi constatatã oricând, la cererea oricãrei persoane interesate sau din oficiu de cãtre instanţa de judecatã ori de cãtre notarul public, pe baza hotãrârii judecãtoreşti din care rezultã nedemnitatea."
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 2 din Convenţie
78. Reclamanţii susţin cã autoritãţile naţionale nu au efectuat o anchetã rapidã şi eficientã pentru a identifica şi a pedepsi toate persoanele rãspunzãtoare pentru drama din 7 ianuarie 1993. Ei invocã art. 2 din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
ARTICOLUL 2
"Dreptul la viaţã al oricãrei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzatã cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionatã cu aceastã pedeapsã prin lege.
2. Moartea nu este consideratã ca fiind cauzatã prin încãlcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesarã la forţã:
a) pentru a asigura apãrarea oricãrei persoane împotriva violenţei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legalã sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburãri violente sau o insurecţie."
A. Asupra admisibilitãţii
79. Curtea constatã cã reclamanţii se plâng, în speţã, de ineficienţa anchetei realizate care, potrivit opiniei lor, nu a asigurat protecţia "prin lege" prevãzutã de prima frazã a art. 2. De asemenea, Curtea observã cã pãrţile admit amândouã cã este competentã ratione temporis sã analizeze capãtul de cerere al reclamanţilor întemeiat pe art. 2 din Convenţie. Cu toate acestea, ea este obligatã sã analizeze din oficiu competenţa sa în acest sens.
80. Din jurisprudenţa Curţii, în special din Hotãrârea Blecic împotriva Croaţiei ([MC], nr. 59.532/00, CEDO 2006-III), rezultã cã competenţa trebuie sã se determine în raport cu faptele ce constituie ingerinţa pretinsã. Astfel, Curtea a stabilit cã este esenţial sã realizeze în fiecare cauzã datã fixarea exactã în timp a încãlcãrii pretinse. Ea trebuie sã ţinã cont în acest sens atât de faptele de care se plânge reclamantul, cât şi de sfera de aplicare a dreptului garantat de Convenţie, a cãrui încãlcare este pretinsã, ceea ce poate presupune o anumitã dificultate atunci când cererile se bazeazã pe fapte ce reprezintã o prelungire a unei situaţii sau o înlãnţuire de evenimente dintre care unele se situeazã înaintea datei ratificãrii sau, dacã este cazul, înaintea datei de recunoaştere de cãtre statul pârât a dreptului la plângere individualã, când aceasta nu era încã facultativã (vezi Blecic, menţionatã mai sus, §§ 77 şi 82, Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [MC], nr. 48.787/99, §§ 402, 403, 459, 462, 463, CEDO 2004-VII, Yagci şi Sargin împotriva Turciei, Hotãrârea din 8 iunie 1995, seria A nr. 319-A, p. 16, § 40, şi Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 122, CEDO 2004-V).
81. Curtea reaminteşte cã obligaţia proceduralã pe care o cuprinde art. 2 de a efectua o anchetã eficientã a devenit o obligaţie distinctã şi independentã. Deşi provine din acte privind aspectele materiale ale art. 2, ea poate da naştere constatãrii unei "ingerinţe" distincte şi independente, în sensul Hotãrârii Blecic (menţionatã mai sus, § 88). În aceastã mãsurã, ea poate fi consideratã ca o obligaţie distinctã ce rezultã din art. 2 şi care poate sã i se impunã statului, chiar dacã decesul a avut loc înainte de data criticã.
82. Cu toate acestea, ţinând cont de principiul securitãţii juridice, competenţa în timp a Curţii de a verifica respectarea obligaţiei procedurale ce reiese din art. 2 referitoare la un deces anterior datei critice, adicã data recunoaşterii de cãtre statul pârât a dreptului la plângere individualã, nu este nelimitatã (Silih împotriva Sloveniei [MC], nr. 71.463/01, § 161, 9 aprilie 2009).
83. În primul rând, este clar cã, în cazul unui deces intervenit înainte de data criticã, numai actele şi/sau omisiunile de naturã proceduralã ulterioare acestei date pot intra sub competenţa temporalã a Curţii.
84. În al doilea rând, pentru ca obligaţiile procedurale impuse de art. 2 sã devinã aplicabile, trebuie sã existe o adevãratã legãturã între deces şi intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul pârât.
Astfel, trebuie stabilit faptul cã o parte importantã a mãsurilor procedurale impuse de aceastã prevedere - nu numai o anchetã eficientã cu privire la decesul persoanei în cauzã, ci şi declanşarea unei proceduri adecvate ce vizeazã stabilirea cauzei decesului şi obligarea celor vinovaţi sã rãspundã pentru actele lor (Vo împotriva Franţei [MC], nr. 53.924/00, § 89, CEDO 2004-VIII) - au fost sau ar fi trebuit sã fie puse în aplicare dupã data criticã.
Totuşi, Curtea nu exclude posibilitatea ca, în anumite circumstanţe, aceastã legãturã sã poatã sã se sprijine şi pe necesitatea de a verifica dacã garanţiile oferite de Convenţie şi valorile care o susţin sunt protejate în mod real şi efectiv.
85. Curtea reaminteşte încã de la început cã, în ceea ce priveşte cererile introduse împotriva României, competenţa sa ratione temporis începe la 20 iunie 1994, datã la care a avut loc recunoaşterea de cãtre acest stat a dreptului la plângere individualã (Vasilescu împotriva României, Hotãrârea din 22 mai 1998, Culegere de hotãrâri şi decizii 1998-III, p. 1075, § 49).
86. Curtea observã cã, astfel cum a fost formulat de reclamanţi, prezentul capãt de cerere acoperã perioada care a început în momentul în care autoritãţile au fost anunţate despre actele comise la data de 7 ianuarie 1993 şi se încheie prin finalizarea procedurii prin care acestea au avut posibilitatea sã repare încãlcãrile pretinse împotriva statului (vezi şi Selmouni împotriva Franţei [MC], nr. 25.803/94, § 74, CEDO 1999-V), respectiv la data de 2 martie 2004, deci cu mult dupã data la care a intrat în vigoare recunoaşterea de cãtre România a dreptului la plângere individualã.
87. Curtea observã cã capãtul de cerere procedural al reclamanţilor se referã, în principal, la procedura judiciarã pornitã împotriva poliţistului George L. care a fost efectuatã, în cea mai mare parte a ei, dupã intrarea în vigoare a Convenţiei şi al cãrei obiect era tocmai sã stabileascã circumstanţele dramei din 7 ianuarie 1993 şi orice eventualã rãspundere.
88. În lumina considerentelor de mai sus, Curtea statueazã cã este competentã ratione temporis sã analizeze pretinsa încãlcare a art. 2 sub aspectul sãu procedural. Curtea se va limita la a cerceta dacã faptele petrecute dupã intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România dezvãluie o încãlcare a acestei prevederi (Silih, menţionatã mai sus, § 167).
B. Asupra fondului
1. Argumentele pãrţilor
a) Guvernul
89. Guvernul considerã cã ancheta condusã de autoritãţile naţionale dupã tragedia din 7 ianuarie 1993 a respectat condiţiile de eficienţã şi obiectivitate impuse şi cã, prin urmare, autoritãţile române şi-au îndeplinit obligaţia proceduralã ce le revenea în temeiul art. 2 din Convenţie.
90. În prima procedurã penalã care l-a vizat pe Aurel A. şi care s-a finalizat cu clasarea cauzei la data de 20 august 1993, au fost efectuate mai multe acte: cercetare la faţa locului, în prezenţa martorilor, în apartamentul reclamantului şi în cel al lui Aurel A., fotografii judiciare, expertize medico-legale, expertizã dactiloscopicã, audierea a 11 martori.
91. În urma plângerii reclamantului referitor la participarea lui George L. la dramã, a fost deschisã o anchetã şi s-au realizat mai multe acte: audierea a numeroşi martori, confruntarea reclamantului cu George L. şi a acestuia din urmã cu un vecin al reclamantului, reconstituirea faptelor, expertizã grafoscopicã şi o nouã expertizã medico-legalã.
92. În plus, apropiaţii victimelor au fost implicaţi în procedurã. Astfel, parchetele le-au comunicat reclamanţilor deciziile luate, iar reclamantei i s-au comunicat fotocopiile solicitate ale documentelor din dosar. În plus, confruntarea dintre George L. şi vecinul reclamantului şi reconstituirea faptelor au fost dispuse la cererea reclamantei.
93. În speţã, nu poate fi vorba de o lipsã de obiectivitate. În primul rând, George L. nu s-a folosit de calitatea sa de poliţist în timpul dramei din 7 ianuarie 1993. În al doilea rând, principiul lipsei oricãrei legãturi ierarhice sau instituţionale între persoanele însãrcinate cu ancheta şi cele implicate în evenimente a fost respectat pe deplin. Singurul fapt cã procurorii erau cadre militare ca şi învinuitul nu poate constitui o probã de lipsã de independenţã. Spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în Cauza Bursuc împotriva României (nr. 42.066/98, Hotãrârea din 12 octombrie 2004), niciun poliţist nu a participat la anchetã.
94. În final, ordonanţele de neîncepere a urmãririi penale s-au întemeiat pe mijloacele de probã administrate în timpul anchetei. În orice caz, ultima ordonanţã din data de 2 martie 2004 corespunde tuturor criteriilor ce au condus la anularea ordonanţei anterioare de neîncepere a urmãririi penale.
b) Reclamanţii
95. Reclamanţii semnaleazã mai multe disfuncţionalitãţi în cadrul celor douã anchete penale desfãşurate.
96. În ceea ce priveşte ancheta îndreptatã împotriva lui Aurel A., procesul-verbal întocmit chiar în seara în care a avut loc drama nu conţine nicio menţiune cu privire la actele îndeplinite de prima echipã de anchetã şi, pe de altã parte, Guvernul pârât nu a oferit nicio explicaţie pentru schimbarea procurorilor însãrcinaţi cu ancheta. În plus, procesul-verbal nu a fost semnat de martorii menţionaţi în text. Mai mult, percheziţia la domiciliul lui Aurel A. nu a avut loc decât a doua zi dupã dramã, ceea ce a dus la distrugerea şi pierderea unor mijloace de probã foarte importante pentru anchetã.
97. Autoritãţile nu au deschis din oficiu o anchetã împotriva poliţistului George L., deşi reclamanţii le informaserã despre implicarea acestuia în incident. De asemenea, au existat mai multe lacune în efectuarea anchetei: procurorul nu a dispus efectuarea testului de alcoolemie a lui George L., iar scrisorile lãsate de Aurel A. în apartamentul sãu nu au fost ridicate.
98. Ancheta nu fost realizatã nici cu celeritatea necesarã: reconstituirea faptelor nu a avut loc decât abia la 9 februarie 1998, adicã dupã mai mult de 5 ani de la momentul dramei, raportul de expertizã din 16 decembrie 2001, care trebuia sã explice diferenţa dintre dimensiunea leziunii Georgetei V. şi lungimea cuţitului descoperit în apartamentul lui Aurel A. nu a fost depus la dosar decât la data de 23 decembrie 2002, adicã dupã mai mult de un an de la întocmirea sa, iar expertiza grafoscopicã a scrisorilor lãsate de Aurel A. nu a fost dispusã decât la data de 25 februarie 1998, adicã dupã circa 5 ani de la data la care au fost prezentate parchetului, la data de 24 iunie 1993.
99. Reclamanţii nu au avut acces în mod adecvat la derularea procedurii. Astfel, ei nu au obţinut copia opiniei comisiei superioare de control din cadrul INML din 16 decembrie 2001 decât dupã plata unei taxe. În plus, rezoluţiile de neîncepere a urmãririi penale din 9 decembrie 1994 şi 2 martie 2004 nu le-au fost comunicate; ei au aflat de ultima rezoluţie menţionatã mai sus numai în momentul comunicãrii observaţiilor Guvernului formulate în cadrul cererii de faţã.
100. Invocând Cauza Bursuc împotriva României (citatã anterior), reclamanţii denunţã lipsa de imparţialitate obiectivã a procurorilor militari care au efectuat timp de 10 ani ancheta împotriva lui George L., faţã de poliţişti, deoarece ei sunt, ca şi aceştia din urmã, cadre militare active subordonate ierarhic. Parchetul care a preluat cauza ulterior a dat rezoluţia de neîncepere a urmãririi penale din 2 martie 2004 pe baza probelor strânse numai de parchetul militar.
101. În final, imparţialitatea experţilor care au întocmit avizul medico-legal din 16 decembrie 2001 este discutabilã, avându-se în vedere legãtura instituţionalã de subordonare ce exista între experţii medici legişti şi executiv. De altfel, INML este o instituţie coordonatã de un organ compus din reprezentanţii Ministerului Justiţiei, ai Ministerului de Interne, ai Ministerului Sãnãtãţii şi ai parchetului - consiliul superior de medicinã legalã - şi controlatã de Ministerul Sãnãtãţii. În plus, directorii INML şi ai institutelor regionale de medicinã legalã sunt numiţi de ministrul sãnãtãţii. Mai mult, finanţarea INML este asiguratã în principal prin subvenţii înscrise în bugetul aceluiaşi minister.
2. Aprecierea Curţii
a) Principiile care se desprind din jurisprudenţa Curţii
102. Curtea reaminteşte cã obligaţia de a proteja dreptul la viaţã pe care o impune art. 2, coroboratã cu obligaţia generalã care îi revine statului în baza art. 1 din Convenţie de a "recunoaşte oricãrei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi libertãţile definite în (...) Convenţie", presupune şi impune desfãşurarea unei forme de anchetã oficialã efectivã atunci când recurgerea la forţã a determinat moartea unui om (vezi, mutatis mutandis, McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, Hotãrârea din 27 septembrie 1995, seria A nr. 324, p. 49, § 161, şi Kaya împotriva Turciei, Hotãrârea din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 329, § 105). O astfel de anchetã trebuie sã aibã loc în fiecare situaţie în care a avut loc moartea unei persoane în urma recurgerii la forţã, indiferent dacã autorii bãnuiţi sunt agenţi ai statului sau nişte terţi (Tahsin Acar împotriva Turciei [MC], nr. 26.307/95, § 220, CEDO 2004-III). Investigaţiile trebuie sã fie în primul rând amãnunţite, imparţiale şi derulate cu atenţie (McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, citatã anterior, p. 49, §§ 161-163, şi Cakici împotriva Turciei [MC], nr. 23.657/94, § 86, CEDO 1999-IV).
103. Cu toate acestea, indiferent care ar fi modalitãţile de anchetã, autoritãţile trebuie sã acţioneze din oficiu, de îndatã ce cauza le este adusã la cunoştinţã. Ele nu le pot lãsa apropiaţilor defunctului iniţiativa de a depune o plângere formalã sau de a-şi asuma responsabilitatea unei proceduri de anchetã (vezi, de exemplu, mutatis mutandis, Ilhan împotriva Turciei [MC], nr. 22.277/93, § 63, CEDO 2000-VII, şi Finucane împotriva Regatului Unit, nr. 29.178/95, § 67, CEDO 2003-VIII).
104. Ancheta desfãşuratã trebuie sã fie şi eficientã. Aceasta înseamnã cã ea trebuie sã fie adecvatã, adicã sã permitã identificarea şi, eventual, pedepsirea persoanelor vinovate (Ramsahai şi alţii împotriva Olandei [MC], nr. 52.391/99, § 324, CEDO 2007-...). Aici nu este vorba de o obligaţie de rezultat, ci de o obligaţie de mijloace. Autoritãţile trebuie sã ia mãsurile care le sunt accesibile în limite rezonabile pentru a strânge probele referitoare la incident (Tanrikulu [MC], nr. 23.763/94, §§ 101-110, CEDO 1999-IV, § 109, şi Salman împotriva Turciei [MC], nr. 21.986/93, § 106, CEDO 2000-VII).
105. Tipul şi gradul examenului care corespunde criteriului minim de eficienţã a anchetei depind de circumstanţele speţei. Ele se apreciazã pe baza tuturor faptelor relevante şi ţinându-se cont de realitãţile practice ale muncii de anchetã. Nu este posibil sã se reducã varietatea situaţiilor care s-ar putea produce la o simplã listã de acte de anchetã sau la alte criterii simplificate (Tanrikulu, menţionatã mai sus, Kaya, menţionatã mai sus, pp. 325-326, §§ 89-91, Gulec împotriva Turciei, Hotãrârea din 27 iulie 1998, Culegere 1998-IV, pp. 1732-1733, §§ 79-81, Velikova împotriva Bulgariei, nr. 41.488/98, § 80, CEDO 2000-VI, şi Buldan împotriva Turciei, nr. 28.298/95, § 83, 20 aprilie 2004).
106. O cerinţã de celeritate şi de diligenţã rezonabilã este implicitã în acest context. Trebuie admis faptul cã pot exista obstacole sau dificultãţi care împiedicã ancheta sã progreseze într-o situaţie anume. Totuşi, un rãspuns rapid al autoritãţilor atunci când este cazul sã se ancheteze recurgerea la forţã cauzatoare de moarte poate fi considerat, în general, ca esenţial pentru a pãstra încrederea publicului în respectarea principiului de legalitate şi pentru a evita orice urmã de complicitate sau de toleranţã în legãturã cu acte ilegale (McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28.883/95, § 114, CEDO 2001-III).
107. Din aceleaşi motive, publicul trebuie sã aibã un drept de consultare suficient asupra anchetei sau asupra concluziilor ei, astfel încât sã poatã fi contestatã rãspunderea atât teoretic, cât şi practic. Gradul necesar de control al publicului poate varia de la o situaţie la alta. Cu toate acestea, în toate cazurile, apropiaţii victimei trebuie sã fie implicaţi în procedurã în mãsura în care este necesar pentru protejarea intereselor lor legitime (Gulec, menţionatã mai sus, § 82, şi McKerr, menţionatã mai sus, § 148).
b) Aplicarea acestor principii generale în speţã
108. Curtea observã cã în cauza de faţã a avut loc totuşi o anchetã la iniţiativa autoritãţilor: Parchetul de pe lângã Tribunalul Bucureşti a efectuat o anchetã imediat dupã dramã şi au fost luate mai multe mãsuri pentru a conserva mijloacele de probã la locul crimei. Cu toate acestea, deşi au fost informate despre implicarea lui George L. în faptele respective, autoritãţile nu au efectuat, în primã fazã, investigaţii cu privire la acesta. Abia dupã mai multe luni, în urma unei plângeri penale formale a reclamantului din data de 25 mai 1993, autoritãţile au procedat la investigaţii.
109. În ceea ce priveşte caracterul adecvat al anchetei, Curtea constatã anumite insuficienţe şi lacune. Astfel, procesulverbal întocmit chiar în seara dramei nu conţine nicio menţiune referitoare la actele îndeplinite de prima echipã de anchetã şi nu a fost datã nicio explicaţie referitoare la înlocuirea acestei echipe; percheziţia la domiciliul lui Aurel A. nu a avut loc decât în ziua urmãtoare dramei; scrisorile lãsate de Aurel A. în apartamentul sãu nu au fost ridicate de procuror, ci au fost luate de fratele lui Aurel A., care le-a transmis parchetului câteva luni mai târziu. La toate acestea mai trebuie adãugat faptul cã George L. nu a fost audiat în cadrul primei anchete, parchetul mulţumindu-se sã claseze cauza motivat de decesul lui Aurel A. Deşi toate faptele menţionate mai sus au avut loc înaintea datei de intrare în vigoare a Convenţiei pentru România, respectiv la data de 20 iunie 1994, Curtea apreciazã cã, în speţã, este vorba de elemente care au avut cu siguranţã o influenţã asupra modului de soluţionare a procedurii penale şi de care va trebui, prin urmare, sã ţinã cont.
110. Curtea reaminteşte cã, pentru ca o anchetã desfãşuratã pentru fapte de omucidere sau de rele tratamente comise de agenţi ai statului sã poatã fi consideratã eficientã, persoanele rãspunzãtoare de anchetã şi cele care efectueazã investigaţiile trebuie sã fie independente de cele implicate în evenimente (vezi, de exemplu, hotãrârile Gulec, menţionatã mai sus, §§ 81-82, şi Ogur împotriva Turciei [MC] nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, §§ 91-92). Aceasta presupune nu numai lipsa oricãrei legãturi ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţã practicã (vezi, de exemplu, Hotãrârea Ergi împotriva Turciei din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, §§ 83-84, şi Kelly şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 30.054/96, § 114, 4 mai 2001).
111. Curtea este dispusã sã admitã cã George L. nu a acţionat în timpul dramei din 7 ianuarie 1993 în calitatea sa de agent de poliţie. Cu toate acestea, Curtea apreciazã cã independenţa procurorilor militari care au condus ancheta este îndoielnicã, având în vedere reglementarea naţionalã în vigoare la data evenimentelor. Într-adevãr, în cauze anterioare, Curtea a statuat deja cã a avut loc încãlcarea laturii procedurale a art. 3 din cauza lipsei de independenţã a procurorilor militari chemaţi sã conducã ancheta în urma unei plângeri penale privind acuzaţia de rele tratamente, îndreptatã împotriva unor agenţi de poliţie (Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, § 67, 5 octombrie 2004, precum şi Bursuc împotriva României, menţionatã mai sus, § 107). Curtea a constatat cã aceştia erau, la momentul respectiv, cadre militare active, întocmai ca şi procurorii militari, având aşadar grade militare, bucurându-se de toate privilegiile în materie, fiind rãspunzãtori de încãlcarea regulilor de disciplinã militarã şi fãcând parte din structura militarã, bazatã pe principiul subordonãrii ierarhice (Barbu Anghelescu, menţionatã mai sus, §§ 40-43). Curtea îşi reitereazã constatarea anterioarã şi nu vede niciun motiv de a se îndepãrta de la ea în cauza de faţã (vezi şi Melinte împotriva României, nr. 43.247/02, § 27, 9 noiembrie 2006).
112. Pe de altã parte, Curtea observã cã, deşi cauza i-a fost transmisã la data de 7 aprilie 2003 Parchetului de pe lângã Tribunalul Municipiului Bucureşti, acesta din urmã nu a îndeplinit niciun act de anchetã şi s-a limitat sã dispunã neînceperea urmãririi penale 11 luni mai târziu, la data de 2 martie 2004. Intervenţia acestui parchet nu este suficientã, în opinia Curţii, pentru a compensa lipsa de independenţã a procurorilor militari care au strâns majoritatea mijloacelor de probã pentru anchetã.
113. În ceea ce priveşte participarea reclamanţilor la procedurã, Curtea reaminteşte cã divulgarea sau publicarea unor rapoarte ale poliţiei şi a unor elemente referitoare la anchete poate ridica probleme sensibile şi poate prezenta riscul producerii unor consecinţe prejudiciabile pentru particulari sau pentru alte anchete. Aşadar, nu se poate considera ca o cerinţã ce reiese automat din art. 2 din Convenţie ca apropiaţii unei victime sã poatã avea acces la anchetã pe tot parcursul desfãşurãrii sale. Accesul necesar al publicului sau al apropiaţilor victimei poate fi acordat în alte stadii ale procedurilor disponibile (vezi, printre altele, McKerr, menţionatã mai sus, § 129). În plus, Curtea apreciazã cã art. 2 nu le impune autoritãţilor de anchetã obligaţia de a da curs oricãrei cereri de mãsuri de investigare ce ar putea fi formulatã de un apropiat al victimei în timpul anchetei (Ramsahai, menţionatã mai sus, § 348).
114. În speţã, Curtea observã cã parchetul a admis cererea reclamantei de a primi o copie a probelor aflate în dosarul primei anchete; astfel, partea interesatã a primit o copie a rapoartelor de autopsie la data de 28 octombrie 1997 (paragraful 26 de mai sus) şi o copie integralã a dosarului la data de 17 februarie 1998 (paragraful 27 de mai sus). În plus, în cadrul celei de-a doua anchete, parchetul a dat curs cererilor sale de a se realiza o confruntare între George L. şi ceilalţi martori şi de se a face reconstituirea faptelor. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte susţinerea reclamanţilor referitoare la necomunicarea rezoluţiilor de neîncepere a urmãririi penale din 9 decembrie 1994 şi din 2 martie 2004, adoptate în cadrul celei de-a doua anchete, Curtea constatã cã Guvernul nu a oferit niciun element care sã dovedeascã contrariul. Ea observã cã, dacã parchetul l-a informat pe reclamant, printr-o adresã foarte sumarã, cã prima rezoluţie fusese adoptatã, acesta nu a procedat în acest mod decât pentru respectiva rezoluţie şi s-a limitat la aceasta (vezi paragraful 40 de mai sus). Or, nemotivarea unei rezoluţii de neîncepere a urmãririi penale în cadrul unei cauze controversate poate, în sine, sã dãuneze încrederii publicului şi riscã sã îi lipseascã pe apropiaţii victimelor de un acces la informaţii referitoare la o chestiune crucialã pentru ele şi sã împiedice orice contestare eficientã a soluţiei. Controlul publicului şi accesul familiei la anchetã, care sunt obligatorii, au lipsit aşadar în cursul anchetei.
115. În plus, Curtea constatã o încetinealã vãditã în desfãşurarea anchetei referitoare la implicarea lui George L. în evenimente. În primul rând, aceasta observã cã ancheta a durat mai mult de 11 ani, ceea ce reprezintã, în opinia sa, un termen nerezonabil în sine. În plus, ea observã o lipsã de diligenţã din partea procurorilor însãrcinaţi cu dosarul: reconstituirea faptelor nu a avut loc decât la 9 februarie 1998, şi aceasta ca urmare a cererii reclamantei, iar o expertizã menitã sã identifice autorul celor douã scrisori gãsite în apartamentul lui Aurel A. nu a fost dispusã decât la data de 25 februarie 1998, adicã dupã mai mult de 5 ani de la petrecerea dramei. Mai mult, abia dupã 8 ani şi jumãtate de la data faptelor ce fac obiectul litigiului parchetul a încercat sã elucideze problema diferenţei dintre dimensiunea leziunii Georgetei V., constatatã prin raportul medico-legal din 13 martie 1993, şi cea a cuţitului descoperit în apartamentul lui Aurel A. Astfel, la data de 21 noiembrie 2001, procurorul militar a dispus o nouã expertizã. Cu toate acestea, deşi raportul era pregãtit încã din 16 decembrie 2001, acesta nu a fost depus la dosarul anchetei decât la data de 23 decembrie 2002, adicã dupã mai mult de un an, din cauzã cã parchetul nu a achitat taxele solicitate. În final, Parchetului de pe lângã Tribunalul Bucureşti i-a trebuit aproape un an din momentul în care i-a fost atribuitã cauza, în luna aprilie 2003, pentru a dispune neînceperea urmãririi penale, deşi niciun act de anchetã nu fusese realizat între timp (paragraful 64 de mai sus).
c) Concluzie
116. Curtea apreciazã cã elementele de mai sus îi sunt suficiente pentru a concluziona cã procedurile legate de rolul agentului George L. în drama din 7 ianuarie 1993, care s-a soldat cu decesul a douã rude ale reclamanţilor şi cu vãtãmarea gravã a reclamantului, ce i-a pus în pericol viaţa, nu au constituit o anchetã rapidã şi eficientã. În consecinţã, autoritãţile române nu au respectat obligaţia proceduralã ce reiese din art. 2 din Convenţie; prin urmare, în aceastã privinţã a avut loc încãlcarea acestei prevederi.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 8 din Convenţie
117. Reclamanţii se plâng de faptul cã instanţele interne au refuzat sã îl declare pe Aurel A. nedemn sã o moşteneascã pe Tatiana A., permiţând astfel familiei lui Aurel A. sã îi succeadã acesteia prin reprezentare. Dreptul lor la respectarea vieţii de familie ar fi fost aşadar încãlcat. Caracterul neadecvat al anchetei penale ar determina, de asemenea, încãlcarea art. 8 din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
ARTICOLUL 8
"1. Orice persoanã are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului sãu şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autoritãţi publice în exercitarea acestui drept decât în mãsura în care acest amestec este prevãzut de lege şi dacã constituie o mãsurã care, într-o societate democraticã, este necesarã pentru securitatea naţionalã, siguranţa publicã, bunãstarea economicã a ţãrii, apãrarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sãnãtãţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertãţilor altora."
A. Asupra capãtului de cerere întemeiat pe partajul succesiunii Tatianei A.
1. Asupra admisibilitãţii
118. Curtea constatã cã, în ceea ce o priveşte pe reclamanta Florica Mazãre, aceastã parte a capãtului de cerere a fost formulatã pentru prima oarã în observaţiile transmise Curţii la data de 4 octombrie 2006. Curtea reaminteşte cã, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenţie, ea nu poate fi sesizatã decât în cel mult 6 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii interne. Or, în speţã, hotãrârea internã definitivã referitoare la capãtul de cerere al reclamantei este cea a Curţii de Apel Bucureşti din 14 octombrie 1999. Prin urmare, aceastã parte a capãtului de cerere este tardivã, în mãsura în care este introdusã de reclamantã, şi trebuie respinsã, fãcând aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
119. În schimb, Curtea observã cã aceeaşi parte a capãtului de cerere, în mãsura în care a fost introdusã de reclamant, nu este vãdit neîntemeiatã în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altã parte, Curtea constatã cã nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declaratã admisibilã.
2. Asupra fondului
a) Argumentele pãrţilor
120. Guvernul susţine cã refuzul instanţelor de a-l declara pe Aurel A. nedemn şi, astfel, de a-l împiedica pe Lucian L. sã o moşteneascã pe fiica reclamantului nu constituie o ingerinţã în viaţa de familie a acestuia, deoarece Convenţia nu garanteazã dreptul la o anumitã parte dintr-o succesiune.
121. În subsidiar, pentru cazul în care Curtea ar hotãrî cã a avut loc într-adevãr o ingerinţã în speţã, Guvernul susţine cã ingerinţa corespundea condiţiilor prevãzute de al doilea paragraf al art. 8 din Convenţie. În primul rând, ea ar fi fost prevãzutã printr-o normã legalã accesibilã şi previzibilã, şi anume art. 655 § 1 din Codul civil. În al doilea rând, aceasta ar fi urmãrit un scop legitim, şi anume drepturile moştenitorilor autorului omorului, care nu fusese condamnat. În al treilea rând, ea ar fi fost necesarã într-o societate democraticã, deoarece declararea nedemnitãţii, ca sancţiune civilã, nu s-ar fi putut face decât pe baza unei sentinţe de condamnare. În lipsa unei astfel de hotãrâri, autorul prezumat ar beneficia de prezumţia de nevinovãţie.
122. Ca un argument final, legislaţia românã, care ar enunţa imposibilitatea de a declara nedemnã o persoanã atunci când, din cauza decesului sãu, actele sale nu au ocazionat o condamnare, ceea ce ar împiedica sau ar stinge acţiunea publicã, ar ţine de marja de apreciere a statelor contractante, care ar avea posibilitatea sã aleagã mijloacele care sã permitã fiecãruia sã aibã o viaţã de familie normalã.
123. Admiţând cã, potrivit art. 655 din Codul civil, este nedemn sã îi succeadã defunctului cel care a fost condamnat pentru cã i-a cauzat moartea, reclamantul considerã cã trebuie procedat la o interpretare extensivã a acestei prevederi. În realitate, partea interesatã contestã jurisprudenţa întemeiatã pe aceastã prevedere din Codul civil. Dupã pãrerea sa, trebuie considerat nedemn sã succeadã defunctului şi cel care i-a cauzat moartea sau a încercat sã îi cauzeze moartea şi împotriva cãruia, din cauza decesului sãu, acţiunea publicã nu a putut fi exercitatã. Astfel, în speţã, instanţele ar fi putut sã ţinã cont de rezoluţia de clasare emisã de parchet la data de 20 august 1993, care constata vinovãţia lui Aurel A., şi sã îl declare pe acesta nedemn sã o moşteneascã pe fiica reclamantului.
124. În speţã nu este vorba de dreptul la o anumitã parte din succesiune, cum susţine Guvernul, ci este vorba de a defini persoanele chemate sã moşteneascã o persoanã decedatã.
b) Aprecierea Curţii
125. Curtea reaminteşte încã de la început cã viaţa de familie nu cuprinde numai relaţii cu caracter social, moral sau cultural, de exemplu în sfera educaţiei copiilor; ea înglobeazã şi interese materiale, astfel cum o aratã în special pensiile alimentare şi locul atribuit rezervei ereditare în ordinea juridicã internã a majoritãţii statelor contractante. Pe de altã parte, Curtea a afirmat deja cã domeniul succesiunilor şi al liberalitãţilor între rude apropiate apare ca strâns legat de viaţa de familie (Marckx împotriva Belgiei, Hotãrârea din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, pp. 23 şi 24, § 52, şi Pla şi Puncernau împotriva Andorrei, nr. 69.498/01, § 26, CEDO 2004-VIII). Drepturile succesorale constituie, aşadar, un element al vieţii de familie ce nu poate fi neglijat. Curtea reaminteşte cã art. 8 din Convenţie nu impune totuşi recunoaşterea unui drept general la liberalitãţi sau la o anumitã parte din succesiunea autorilor persoanei ori chiar a altor membri din familia sa; şi în materie patrimonialã, acest articol lasã, în principiu, statelor contractante dreptul de a alege mijloacele menite sã permitã fiecãruia sã aibã o viaţã de familie normalã, iar acest drept nu este indispensabil în cãutarea acesteia.
126. Curtea observã cã, în speţã, reclamantul denunţã în principal faptul cã fratele ginerelui sãu, Lucian L., a moştenit-o pe fiica sa decedatã. De asemenea, Curtea observã cã, pe baza unei jurisprudenţe constante referitoare la interpretarea art. 655 § 1 din Codul civil, instanţele interne au refuzat sã îl califice ca nedemn pe ginerele reclamantului, Aurel A., pe motiv cã acesta nu fusese condamnat pentru omor printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã. Fratele sãu a putut astfel sã îi ia locul la succesiune şi sã o moşteneascã pe fiica reclamantului.
Pentru Curte, limitãrile aduse de Codul civil român asupra capacitãţii reclamantului de a primi o anumitã parte din succesiunea fiicei sale din cauza existenţei unor prevederi succesorale în favoarea unui soţ nu intrã, în sine, în contradicţie cu Convenţia (vezi, mutatis mutandis, Marckx, menţionatã mai sus, § 53, Merger şi Cros împotriva Franţei, nr. 68.864/01, § 47, 22 decembrie 2004). Cu toate acestea, Curtea constatã cã, în speţã, nu este vorba de dreptul la o numitã parte din succesiune, astfel cum susţine Guvernul, ci mai degrabã de o contestare a calitãţii de succesori. În concluzie, art. 8 din Convenţie intrã în discuţie.
127. Curtea observã în continuare cã aceastã cauzã se referã la un litigiu succesoral între douã persoane private. Cauza ar putea fi analizatã din perspectiva unei ingerinţe a instanţelor naţionale în respectarea vieţii de familie a reclamantului, dacã interpretarea datã de acestea prevederilor legale aplicabile ar trebui consideratã ca şi cum ar încãlca art. 8 din Convenţie, sau din perspectiva omisiunii instanţelor, în raporturi dintre persoane private, de a-şi respecta obligaţiile pozitive ce decurg din art. 8 şi care vizeazã adoptarea de mãsuri eficiente, rezonabile şi adecvate pentru protejarea dreptului la viaţa de familie a reclamantului în aplicarea prevederilor legale respective [Schaefer împotriva Germaniei (dec.), nr. 14.379/03, 4 septembrie 2007].
Curtea poate totuşi sã lase deschisã aceastã chestiune. Indiferent dacã abordãm cauza din perspectiva unei obligaţii pozitive, în sarcina statului, de a adopta mãsuri rezonabile şi adecvate pentru a proteja drepturile de care reclamantul beneficiazã conform paragrafului 1 al art. 8, sau din perspectiva unei ingerinţe a unei autoritãţi publice ce trebuie justificatã conform paragrafului 2, principiile aplicabile sunt destul de asemãnãtoare. În cele douã cazuri, trebuie ţinut cont de justul echilibru ce trebuie pãstrat între interesele concurente ale individului şi ale societãţii în ansamblul ei; de asemenea, în cele douã cazuri, statul se bucurã de o anumitã marjã de apreciere pentru a stabili prevederile ce trebuie adoptate pentru a asigura respectarea Convenţiei. În plus, chiar şi în cazul obligaţiilor pozitive ce rezultã din paragraful 1, obiectivele enumerate la paragraful 2 pot juca un anumit rol în cãutarea echilibrului dorit (Powell şi Rayner împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1990, § 41, seria A nr. 172, Lopez Ostra împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, § 51, seria A nr. 303-C, şi Hatton şi alţii împotriva Regatului Unit [MC], nr. 36.022/97, § 98, CEDO 2003-VIII).
128. Curtea constatã cã erau în conflict douã interese: pe de o parte, interesul reclamantului, care dorea ca Aurel A. sã fie declarat nedemn sã o moşteneascã pe fiica sa, şi, pe de altã parte, cel al lui Lucian L., de a-l moşteni pe fratele sãu, inclusiv acea parte a bunurilor ce îi aparţinuse Tatianei A., în lipsa unei hotãrâri definitive de condamnare a fratelui sãu. Necesitatea unei hotãrâri judiciare definitive de condamnare pentru omor în vederea calificãrii unei persoane ca nedemnã îşi poate gãsi justificarea în protecţia drepturilor şi libertãţilor altuia, unul dintre scopurile legitime prevãzute de art. 8 § 2 din Convenţie. O astfel de hotãrâre de condamnare aduce, în principiu, o garanţie de securitate juridicã faţã de orice altã constatare a vinovãţiei persoanei presupuse a fi nedemnã, ceea ce serveşte intereselor societãţii.
129. Curtea reaminteşte cã Convenţia nu îi impune unui stat membru sã adopte prevederi legislative în materie de nedemnitate succesoralã. Cu toate acestea, odatã ce aceste prevederi au fost adoptate, ele trebuie aplicate în conformitate cu scopul lor. Astfel, în speţã, pentru a stabili dacã instanţele naţionale au pãstrat un just echilibru între interesele concurente, Curtea este nevoitã sã acorde o atenţie specialã aplicabilitãţii regulii prevãzute de Codul civil în materie de nedemnitate şi, mai ales, aplicãrii sale în speţã (Osman împotriva Regatului Unit, Hotãrârea din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, § 150). Ca excepţii de la exercitarea dreptului la respectarea vieţii de familie, argumentele instanţelor impun o analizã atentã şi detaliatã de cãtre Curte ( Emonet şi alţii împotriva Elveţiei, nr. 39.051/03, § 77, CEDO 2007-...). Curtea nu neagã faptul cã obligaţia de a interpreta şi de a aplica dreptul intern le revine în primul rând autoritãţilor naţionale, mai ales instanţelor jurisdicţionale, şi nu îşi va substitui propria interpretare a dreptului în locul interpretãrii lor, afarã de situaţiile arbitrare (Bulut împotriva Austriei, 22 februarie 1996, Culegere 1996-II, § 29, şi Tejedor Garcia împotriva Spaniei, 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, § 31). Cu toate acestea, în mãsura în care Curtea este competentã sã controleze procedura urmatã în faţa instanţelor interne, ea considerã cã o aplicare prea rigidã a prevederilor legale se poate dovedi contrarã art. 8 din Convenţie.
130. În acest sens, Curtea observã cã rezoluţia de clasare a cauzei din 20 august 1993 a declarat cã Aurel A. era autorul morţii Tatianei A. (vezi paragraful 24 de mai sus). Parchetul şi-a întemeiat soluţia în special pe o scrisoare gãsitã în apartamentul lui Aurel A., în care acesta recunoştea cã şi-a ucis soţia. Mai mult chiar, membrii familiei lui Aurel A., printre care Lucian L., nu au negat niciodatã cã Aurel A. era autorul morţii Tatianei A.
131. Fãrã a ignora importanţa principiului securitãţii raporturilor juridice în orice ordine juridicã naţionalã, principiu a cãrui importanţã a afirmat-o în mai multe rânduri, Curtea apreciazã, având în vedere circumstanţele speciale ale cauzei de faţã, cã interpretarea prevederii din Codul civil ce reglementeazã cauzele de nedemnitate a fost prea restrictivã, în detrimentul vieţii de familie a reclamantului. În opinia sa, nu exista nicio îndoialã cu privire la vinovãţia lui Aurel A. Neţinând cont de constatarea parchetului, de mãrturisirea autorului omorului şi de recunoaşterea de cãtre familie a vinovãţiei acestuia, instanţele au mers dincolo de ceea ce era necesar pentru a asigura respectarea principiului securitãţii juridice.
132. Curtea nu poate admite ca, în urma decesului unei persoane, caracterul ilicit al acţiunilor sale sã rãmânã fãrã efect. Desigur, principiile care guverneazã rãspunderea penalã a unei persoane suspectate cã ar fi comis fapte interzise de legea penalã şi aplicarea lor de cãtre autoritãţile naţionale împiedicau, pe bunã dreptate, odatã ce s-a hotãrât clasarea dosarului, continuarea anchetei privind rãspunderea lui Aurel A. dupã decesul sãu. Curtea nu poate readuce în discuţie acest principiu fundamental al dreptului penal naţional ce constã în caracterul personal şi netransmisibil al rãspunderii penale. Nu e mai puţin adevãrat faptul cã recunoaşterea formalã, de cãtre autoritãţi, a caracterului ilicit al unor astfel de acţiuni înainte de a ajunge la decizia de a clasa cauza, determinatã de decesul persoanei în cauzã, ar trebui sã constituie, pe de o parte, un mesaj clar trimis opiniei publice cã autoritãţile nu sunt dispuse sã tolereze astfel de acţiuni şi, pe de altã parte, ar trebui sã serveascã pãrţilor interesate, în pretenţiile cu caracter civil pe care le pot avea (vezi, mutatis mutandis, Niţã împotriva României, nr. 10.778/02, § 36, 4 noiembrie 2008).
133. Respectarea vieţii de familie a reclamantului ar fi impus luarea în considerare a circumstanţelor speciale şi, ca sã le numim aşa, excepţionale, ale cauzei pentru a evita o aplicare mecanicã a principiilor de interpretare a prevederilor art. 655 § 1 din Codul civil. Curtea concluzioneazã de aici cã, având în vedere situaţia foarte specialã din cauza de faţã (paragraful 128 de mai sus) şi ţinând cont de marja de apreciere limitatã de care beneficia statul pârât pentru o chestiune ce priveşte viaţa de familie, nu a fost pãstrat un just echilibru între interesele succesorului Aurel A., pe de o parte, şi interesele reclamantului, pe de altã parte.
134. Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 8 din acest punct de vedere. Curtea ia totuşi act cu interes de modificarea legislativã recentã referitoare la clauza privind nedemnitatea succesoralã în noul Cod civil român (vezi paragraful 77 din dreptul intern relevant), modificare ce merge în acelaşi sens cu cel al raţionamentului sãu expus mai sus.
B. Asupra capãtului de cerere întemeiat pe ineficienţa anchetei penale
135. Curtea constatã cã aceastã parte a cererii nu este vãdit neîntemeiatã în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi cã nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declaratã admisibilã.
136. Cu toate acestea, ţinând cont de concluziile sale bazate pe prevederile art. 2 (paragrafele 106-114 de mai sus), Curtea nu considerã necesar sã analizeze separat acest capãt de cerere pe fond.
III. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 5 din Convenţie
137. Invocând art. 5 din Convenţie, reclamantul denunţã şi impunitatea de care a beneficiat George L. pentru pretinsa sechestrare a fiicei sale în preziua decesului ei.
138. Având în vedere încãlcarea art. 2 din Convenţie pe care a constatat-o în cazul de faţã (vezi paragrafele 106-114 de mai sus), Curtea considerã cã a analizat chestiunile juridice principale ridicate de cerere, în mãsura în care ea se referã la evenimentele care au dus la decesul fiicei reclamantului. Ţinând cont de totalitatea faptelor cauzei, Curtea considerã, aşadar, cã nu se impune sã statueze separat asupra capãtului de cerere întemeiat de reclamant pe art. 5, în ceea ce o priveşte pe defunctã (vezi Kamil Uzun împotriva Turciei, nr. 37.410/97, § 64, 10 mai 2007; Demirel şi alţii împotriva Turciei, nr. 75.512/01, § 29, 24 iulie 2007; Mehmet şi Suna Yigit împotriva Turciei, nr. 52.658/99, § 43, 17 iulie 2007; Kapan şi alţii împotriva Turciei, nr. 71.803/01, § 45, 26 iunie 2007).
IV. Asupra celorlalte pretinse încãlcãri ale Convenţiei
139. În temeiul art. 6 din Convenţie, reclamantul susţine cã procedura civilã referitoare la partajul succesoral nu a fost echitabilã. În opinia sa, instanţele ar fi trebuit sã suspende soluţionarea cauzei pentru ca autoritãţile penale sã se pronunţe asupra plângerilor sale de fals, uz de fals şi furt îndreptate împotriva ginerelui sãu şi a familiei acestuia. Curtea observã cã acest capãt de cerere a fost formulat pentru prima datã în scrisoarea reclamantului din 23 noiembrie 2000. Or, în speţã, procedura de partaj succesoral a luat sfârşit prin decizia Curţii de Apel Bucureşti din 14 octombrie 1999. Rezultã cã acest capãt de cerere este tardiv şi trebuie respins, fãcând aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
140. Reclamanta considerã cã a avut loc o discriminare în modul în care a fost condusã ancheta penalã deschisã dupã drama din 7 ianuarie 1993 şi referitoare la infracţiunile de furt, sechestrare, violare de domiciliu şi omor. Aceastã discriminare ar ţine de calitatea de poliţist a lui George L. Prin urmare, ar fi avut loc încãlcarea art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 2. În ceea ce priveşte acest capãt de cerere, Curtea observã cã reclamanta se limiteazã la a denunţa caracterul discriminatoriu al anchetei penale, fãrã a-şi dovedi cu precizie plângerea. Mai mult, Curtea nu distinge nicio dovadã de discriminare în conducerea anchetei. Rezultã cã aceastã parte a cererii trebuie respinsã ca vãdit neîntemeiatã, în aplicarea art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
141. În observaţiile lor din 4 octombrie 2006, reclamanţii se considerã victimele unui tratament discriminatoriu faţã de moştenitorii ce dispun de o hotãrâre penalã definitivã de condamnare a autorului unui omor, diferenţã de tratament ce nu poate fi justificatã de niciun motiv obiectiv, cu atât mai mult cu cât, în cazul de faţã, chiar şi o autoritate a statului a constatat cã Aurel A. era vinovat pentru decesul Tatianei A. În aceastã privinţã, Curtea observã cã acest capãt de cerere a fost formulat pentru prima datã la data de 4 octombrie 2006. Or, în speţã, procedura de partaj succesoral s-a încheiat cu decizia Curţii de Apel Bucureşti din 14 octombrie 1999. Rezultã cã acest capãt de cerere este tardiv şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
142. În final, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanţii considerã cã refuzul instanţelor de a le atribui locuinţa ce aparţinuse Tatianei A. şi soţului ei reprezintã o încãlcare a dreptului pãrţilor interesate de a se bucura de bunurile lor, în special din cauzã cã, dupã decesul surorii sale, reclamanta a plãtit o parte din ratele lunare restante pentru apartament. În acest sens, Curtea observã cã acest capãt de cerere a fost formulat pentru prima oarã de reclamant în scrisoarea sa din 23 noiembrie 2000 şi de reclamantã în scrisoarea sa din 6 februarie 2003. Or, în speţã, procedura de partaj succesoral s-a finalizat cu Decizia Curţii de Apel Bucureşti din 14 octombrie 1999. Rezultã cã şi acest capãt de cerere este tardiv şi trebuie respins pentru a face aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
V. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
143. Conform art. 41 din Convenţie,
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
144. Reclamanţii solicitã suma de 50.000 euro (EUR) fiecare pentru prejudiciul moral pretins cauzat de suferinţele datorate lipsei de recunoaştere şi de reparaţie, la nivel naţional, a încãlcãrilor drepturilor omului comise. Aceştia invitã Curtea sã ţinã cont de natura încãlcãrilor denunţate şi de atitudinea autoritãţilor române responsabile cu ancheta penalã în cauzã.
145. Guvernul considerã, în primul rând, cã nu a fost stabilitã nicio legãturã de cauzalitate între pretinsul prejudiciu moral şi pretinsele încãlcãri ale Convenţiei. În plus, în opinia sa, o eventualã hotãrâre de condamnare din partea Curţii ar constitui, în sine, o reparaţie suficientã pentru reclamanţi. Ca un argument final, sumele solicitate de pãrţile interesate ar fi excesive.
146. Statuând în echitate şi ţinând cont de sumele acordate în cauze de acelaşi tip şi de încãlcãrile pe care le-a constatat, Curtea îi acordã reclamantului 15.000 EUR, iar reclamantei 8.000 EUR, cu titlu de daune morale, la care se adaugã orice sumã ce ar putea fi datoratã ca impozit pentru aceste sume.
B. Cheltuieli de judecatã
147. Reclamanţii mai solicitã 7.550 EUR pentru cheltuielile de judecatã angajate în faţa Curţii, sumã pe care o detaliazã astfel:
a) 7.500 EUR pentru onorariul avocatei lor în faţa Curţii, conform unei convenţii încheiate la data de 19 aprilie 2006 şi în care s-a stipulat şi faptul ca suma acordatã de Curte pentru cheltuielile de judecatã sã îi fie plãtitã direct avocatei; suma menţionatã mai sus reprezintã 71 de ore de muncã efectuate de aceasta;
b) 50 EUR ca sumã fixã, pentru cheltuieli administrative.
148. Guvernul constatã cã reclamanţii nu au depus niciun document justificativ pentru a-şi dovedi cererile, pe care, de altfel, le considerã excesive. Dacã ne uitãm la data încheierii convenţiei, avocata reclamanţilor pare sã fi redactat numai observaţiile referitoare la cererea de satisfacţie echitabilã; tariful orar al onorariului ar fi excesiv şi nejustificat, mai ales în comparaţie cu sumele solicitate în alte cauze, adicã 40 EUR pe orã (Natchova şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 43.577/98 şi 43.579/98, § 185, 26 februarie 2004, Anguelova împotriva Bulgariei, nr. 38.361/97, § 174, CEDO 2002-IV, şi Velikova împotriva Bulgariei, nr. 41.488/98, § 103, CEDO 2000-VI).
149. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecatã decât în mãsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţã, având în vedere criteriile menţionate şi faptul cã reclamanţii au beneficiat de asistenţã judiciarã, Curtea le acordã pentru cheltuieli de judecatã suma de 6.000 EUR, ce îi va fi plãtitã direct doamnei avocat Popescu.
C. Dobânzi de întârziere
150. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii de întârziere sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declarã cererea admisibilã în ceea ce priveşte capetele de cerere ale reclamanţilor întemeiate pe art. 2 şi 5 din Convenţie şi capãtul de cerere întemeiat de reclamant pe art. 8 din Convenţie referitor la refuzul instanţelor de a constata nedemnitatea succesoralã a lui Aurel A. şi inadmisibilã în rest;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea laturii procedurale a art. 2 din Convenţie;
3. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 8 din Convenţie, în ceea ce priveşte refuzul instanţelor de a constata nedemnitatea succesoralã a lui Aurel A., în mãsura în care capãtul de cerere se referã la reclamant;
4. hotãrãşte cã nu este necesar sã se pronunţe separat asupra capãtului de cerere întemeiat pe art. 5 din Convenţie;
5. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã plãteascã, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, urmãtoarele sume, care sã fie convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plãţii:
(i) reclamantului, 15.000 EUR (cincisprezece mii euro), plus orice sumã care ar putea fi datoratã drept impozit, cu titlu de daune morale;
(ii) reclamantei, 8.000 EUR (opt mii euro), plus orice sumã care ar putea fi datoratã drept impozit, cu titlu de daune morale;
(iii) direct reprezentantei reclamanţilor, doamna avocat Popescu, 6.000 EUR (şase mii euro), plus orice sumã care ar putea fi datoratã ca impozit de cãtre reclamanţi, pentru cheltuieli de judecatã;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
6. respinge cererea de satisfacţie echitabilã în rest.
Întocmitã în limba francezã, ulterior fiind comunicatã în scris la data de 1 decembrie 2009, pentru a face aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
___________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
