Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
HOTARARE din 1 decembrie 2005 definitiva la 1 martie 2006, in Cauza Societatea Comerciala "Masinexportimport Industrial Group" - S.A. impotriva Romaniei
EMITENT: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI - SECTIA A TREIA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 682 din 9 august 2006
(Cererea nr. 22.687/03)
Strasbourg
În Cauza Societatea Comercialã "Maşinexportimport Industrial Group" - S.A. împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunitã într-o camerã formatã din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, J.-P. Costa, L. Caflisch, doamnele M. Tsatsa-Nikolovska, R. Jaeger, domnul E. Myjer, judecãtori, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 10 noiembrie 2005,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 22.687/03) îndreptatã împotriva României, prin care o societate comercialã românã, Societatea Comercialã "Maşinexportimport Industrial Group" - S.A. (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 9 iulie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta este reprezentatã de cãtre doamna Angela Grecu, avocat la Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de cãtre domnul B. Aurescu, agent guvernamental, apoi de cãtre doamna R. Rizoiu, care l-a înlocuit în funcţie.
3. Cererea a fost atribuitã celei de-a doua secţii a Curţii (art. 52 alin. 1 din Regulament). În cadrul acesteia, Camera învestitã cu soluţionarea cauzei (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituitã în conformitate cu art. 26 alin. 1 din Regulament. Ca urmare a abţinerii domnului C. Bîrsan, judecãtor ales din partea României, Guvernul l-a desemnat pe domnul J.-P. Costa pentru a ocupa acest loc (art. 27 alin. 2 din Convenţie şi art. 29 alin. 1 din Regulament).
4. La data de 3 februarie 2004, Curtea a decis sã comunice cererea Guvernului. Întemeindu-se pe dispoziţiile art. 29 alin. 3 din Convenţie, ea a decis ca admisibilitatea şi fondul cauzei sã fie examinate împreunã.
5. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componenţa secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost atribuitã Secţiei a treia, astfel reorganizatã (art. 52 alin. 1).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
6. În anul 1998, Fondul Proprietãţii de Stat (F.P.S.), ale cãrui atribuţii au fost ulterior preluate de cãtre Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului (A.P.A.P.S.) şi în prezent de cãtre Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a decis sã vândã prin negociere directã pachetul majoritar de acţiuni (50,97%) din capitalul Societãţii Maşini Unelte (Societatea M.U.), deţinut de stat.
7. În conformitate cu dispoziţiile legale, ofertele cumpãrãtorilor potenţiali erau analizate în prezenţa lor în cadrul unei întruniri la sediul F.P.S., acesta din urmã angajându-se sã vândã acţiunile celui mai bun ofertant într-un termen de 15 zile. Reclamanta şi o altã societate (W.M.) au participat la procedura iniţiatã de F.P.S.
8. La data de 31 martie 1998, comisia de selecţie a F.P.S. a analizat ofertele prezentate de cãtre societãţile sus-menţionate. Printr-un proces-verbal încheiat cu aceastã ocazie, comisia a concluzionat cã cea mai bunã ofertã a fost aceea a reclamantei, dar ţinând cont de faptul cã preţul oferit era inferior celui solicitat, comisia a decis sã supunã oferta analizei Consiliului de administraţie al F.P.S.
Printr-un fax din data de 5 mai 1998, F.P.S. a invitat reclamanta sã depunã cel mai târziu a doua zi o nouã ofertã.
Reclamanta a fãcut o nouã ofertã la 2 iunie 1998.
La 18 iunie 1998, F.P.S. a vândut pachetul majoritar de acţiuni societãţii W.M., ca urmare a unei oferte pe care aceasta din urmã o fãcuse la data de 6 mai 1998.
1. Acţiunea privind încheierea unui contract de vânzare
9. Reclamanta a chemat în judecatã F.P.S., solicitând instanţei sã oblige F.P.S. sã îi vândã pachetul majoritar de acţiuni în temeiul ofertei prezentate la data de 31 martie 1998.
Prin Hotãrârea din 10 decembrie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea sa, pe motivul cã în cursul reuniunii din data de 31 martie 1998 reclamanta prezentase cea mai bunã ofertã, şi a obligat pârâta sã încheie contractul de vânzare.
Dupã învestirea acestei hotãrâri cu formulã executorie, reclamanta a cerut, la 29 martie şi la 18 aprilie 2000, încheierea contractului de vânzare, dar s-a lovit de refuzul F.P.S.
A.P.A.P.S. (fostul F.P.S.) a formulat recurs împotriva hotãrârii din 10 decembrie 1999.
10. Printr-o hotãrâre din 18 mai 2001, Curtea Supremã de Justiţie a decis cã litigiul trebuia soluţionat de cãtre Tribunalul Bucureşti, şi nu de cãtre Curtea de Apel Bucureşti. Ea a casat hotãrârea şi a retrimis cauza la instanţa competentã.
11. Printr-o hotãrâre din 1 martie 2002, Tribunalul Bucureşti a reţinut cã, datoritã refuzului A.P.A.P.S. de a încheia un contract de vânzare, reclamanta introdusese o altã acţiune, pentru a obţine daune-interese (a se vedea procedura descrisã la pct. 2). Astfel, instanţa a estimat cã cerând daune-interese în cadrul unei alte acţiuni, reclamanta renunţase în mod implicit la acţiunea care viza obligarea A.P.A.P.S. de a încheia contractul de vânzare. Ţinând cont de faptul cã aceste daune-interese îi fuseserã deja plãtite, a respins acţiunea ca inadmisibilã, pe motivul cã reclamanta nu putea sã obţinã repararea prejudiciului de douã ori.
În urma recursului reclamantei, printr-o decizie din 5 septembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat temeinicia acestei hotãrâri.
2. Acţiunea în daune-interese
12. La data de 10 iulie 2000, ca urmare a refuzului F.P.S. de a încheia un contract de vânzare în conformitate cu Hotãrârea din 10 decembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta a formulat o acţiune pentru daune-interese.
13. Prin Hotãrârea din 31 ianuarie 2001, Tribunalul Bucureşti, considerând cã singura posibilitate de executare a hotãrârii Curţii de Apel era de a acorda reclamantei valoarea pachetului majoritar de acţiuni, a admis acţiunea şi a obligat A.P.A.P.S. sã îi plãteascã suma de 17.512.435.300 ROL pentru prejudiciul material suferit, respectiv pierderea posibilitãţii de a deveni proprietara pachetului de acţiuni, suma de 4.597.014.266 ROL cu titlu de penalitãţi şi suma de 170.549.820 ROL pentru cheltuielile de judecatã, adicã în total 22.279.999.386 ROL.
14. A.P.A.P.S. a introdus apel împotriva acestei hotãrâri. Printr-o decizie din data de 30 aprilie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a declarat apelul inadmisibil, pe motivul cã nu a fost motivat în termenul prevãzut de lege. Ca urmare a recursului A.P.A.P.S., printr-o decizie definitivã din data de 6 noiembrie 2001, Curtea Supremã de Justiţie a confirmat decizia Curţii de Apel Bucureşti.
La data de 14 noiembrie 2001, A.P.A.P.S. a vãrsat în contul reclamantei cei 22.279.999.386 ROL acordaţi prin Hotãrârea din 31 ianuarie 2001 de cãtre Tribunalul Bucureşti.
3. Acţiunea pentru plata penalitãţilor de întârziere
15. La data de 19 martie 2002, reclamanta a chemat în judecatã A.P.A.P.S. cu scopul de a o obliga la plata sumei de 5.323.300.538 ROL reprezentând penalitãţi pentru neplatã, între 31 ianuarie şi 13 noiembrie 2001, pentru suma de 22.279.999.386 ROL.
Prin Hotãrârea din 21 iunie 2002, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea şi a obligat pârâta sã plãteascã suma solicitatã, precum şi suma de 77.908.000 ROL pentru cheltuieli de judecatã, respectiv un total de 5.401.208.583 ROL. Aceastã hotãrâre a fost învestitã cu formulã executorie. La data de 28 octombrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul formulat de cãtre A.P.A.P.S.
Potrivit informaţiilor furnizate de reclamantã, A.P.A.P.S. nu i-a vãrsat aceastã sumã.
4. Recursul în anulare
16. La data de 6 noiembrie 2002, procurorul general al României a formulat în faţa Curţii Supreme de Justiţie un recurs în anulare împotriva hotãrârii definitive a Tribunalului Bucureşti din data de 31 ianuarie 2001.
Procurorul general a apreciat cã reclamanta nu fãcuse proba existenţei unui prejudiciu datorat refuzului A.P.A.P.S. de a încheia contractul de vânzare. El a adãugat cã Tribunalul Bucureşti nu verificase dacã erau îndeplinite în speţã condiţiile de angajare a rãspunderii civile a A.P.A.P.S. În plus, acesta a subliniat cã acţiunea introdusã de cãtre reclamantã cu scopul de a obliga A.P.A.P.S. de a încheia contractul de vânzare fusese respinsã ca inadmisibilã prin Hotãrârea din 1 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti.
17. Reprezentantul reclamantei a cerut respingerea recursului, apreciind cã, în speţã, nu era vorba de angajarea rãspunderii civile delictuale a A.P.A.P.S., ci de transformarea obligaţiei de a încheia contractul de vânzare în obligaţia de a plãti daune-interese.
18. Prin Decizia din 17 februarie 2003, Curtea Supremã de Justiţie a admis recursul în anulare, a casat Hotãrârea din 31 ianuarie 2001 şi a dispus restituirea sumei vãrsate de cãtre A.P.A.P.S. reclamantei în temeiul acestei hotãrâri. Curtea a reţinut cã, în cazul când executarea silitã a unei obligaţii implicând actul personal al debitorului nu era posibilã, aceastã obligaţie se transformã în obligaţie de platã de daune-interese, cu condiţia ca creditorul sã demonstreze existenţa unui prejudiciu. Or, în speţã, Curtea a considerat cã reclamanta nu fãcuse proba vreunui prejudiciu.
Astfel, Curtea Supremã a concluzionat cã prin hotãrârea tribunalului s-a produs o încãlcare esenţialã a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşitã a cauzei pe fond, şi cã, în absenţa probei prejudiciului material suferit de cãtre reclamantã, aceastã hotãrâre era nefondatã.
5. Iniţierea unei proceduri de executare silitã asupra bunurilor reclamantei şi a unei proceduri colective de lichidare
19. Printr-un proces-verbal întocmit la data de 12 iunie 2003 de cãtre un executor judecãtoresc, conturile bancare ale reclamantei au fost blocate. O procedurã de executare silitã asupra bunurilor reclamantei a fost iniţiatã în faţa Tribunalului Bucureşti. La data de 6 mai 2004, tribunalul a suspendat aceastã procedurã datoritã iniţierii procedurii de lichidare menţionate mai jos.
20. La data de 14 octombrie 2003, A.P.A.P.S. a cerut Tribunalului Bucureşti deschiderea unei proceduri de lichidare judiciarã împotriva societãţii reclamante, cu scopul de a-şi recupera creanţa în cuantum de 29.117.059.776 ROL. La data de 24 martie 2004, A.P.A.P.S. a renunţat la cererea sa de lichidare şi, în consecinţã, tribunalul a pus capãt acestei proceduri.
21. La data de 19 mai 2005, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (fostã A.P.A.P.S.) a solicitat Tribunalului Bucureşti redeschiderea procedurii de executare silitã asupra bunurilor societãţii. Procedura este pendinte.
II. Dreptul intern pertinent
A. Codul de procedurã civilã
22. Articolele relevante dispun:
"Articolul 330
Procurorul general al Parchetului de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremã de Justiţie, hotãrârile judecãtoreşti irevocabile pentru urmãtoarele motive:
1. când instanţa a depãşit atribuţiile puterii judecãtoreşti;
2. când prin hotãrârea atacatã s-a produs o încãlcare esenţialã a legii, ce a determinat o soluţionare greşitã a cauzei pe fond, ori când aceastã hotãrâre este vãdit netemeinicã.
Articolul 330^1
În cazurile prevãzute de art. 330 pct. 1 şi 2, recursul în anulare se poate declara în termen de 1 an de la data când hotãrârea judecãtoreascã a rãmas irevocabilã."
Articolele 330 şi 330^1 au fost abrogate prin <>art. 1 pct. 17 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003 .
B. Codul civil
23. Dispoziţiile relevante sunt astfel redactate:
"Articolul 1073
Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactã a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul la dezdãunare.
[...]
Articolul 1075
Orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbã în desdãunãri, în caz de neexecutare din partea debitorului.
[...]
Articolul 1084
Daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit, în afarã de excepţiile şi modificãrile mai jos menţionate."
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie
24. Reclamanta susţine cã repunerea în discuţie a Hotãrârii definitive a Tribunalului Bucureşti din 31 ianuarie 2001 a încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice. Ea invocã prin acest fapt o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede în partea sa pertinentã:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã [...], care va hotãrî [...] asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]."
A. Asupra admisibilitãţii
1. Excepţia Guvernului bazatã pe nerespectarea termenului de 6 luni
25. Guvernul afirmã cã cererea este inadmisibilã din cauza nerespectãrii termenului de 6 luni. Acesta considerã cã ingerinţa în drepturile reclamantei a avut loc la 5 septembrie 2002, la data deciziei Curţii de Apel Bucureşti, care a confirmat respingerea acţiunii reclamantei privind încheierea contractului de vânzare a pachetului majoritar de acţiuni ale Societãţii M.U.
26. Reclamanta apreciazã cã ultima decizie internã definitivã este Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 17 februarie 2003.
27. Curtea constatã cã obiectul cererii nu priveşte respingerea acţiunii referitoare la încheierea vânzãrii pachetului majoritar de acţiuni ale Societãţii M.U., ci desfiinţarea, prin Decizia din data de 17 februarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, a Hotãrârii definitive din 31 ianuarie 2001, care obligã statul sã plãteascã reclamantei daune-interese.
28. Cererea fiind introdusã la data de 9 iulie 2003, urmeazã deci sã se respingã excepţia tardivitãţii.
2. Asupra admisibilitãţii plângerii
29. Curtea constatã cã aceastã plângere nu este în mod vãdit nefondatã în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Ea relevã de altfel cã plângerea nu este lovitã de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Urmeazã deci de a o declara admisibilã.
B. Pe fond
30. Guvernul se referã la Cauza Brumãrescu, în care Curtea a concluzionat cã a fost încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie datoritã reexaminãrii unei hotãrâri definitive ca urmare a introducerii unui recurs în anulare de cãtre procurorul general care dispunea în acest scop de o putere discreţionarã [Cauza Brumãrescu împotriva României (MC), nr. 28.342/95, paragraful 62, CEDO 1999 - VII].
Totuşi, Guvernul subliniazã cã în speţã, spre deosebire de cauza citatã mai sus, recursul în anulare a fost introdus în termenul legal de un an începând de la data hotãrârii atacate şi cã nu era expresia unei puteri discreţionare a procurorului general.
În aceastã privinţã, Guvernul a arãtat cã Procesul-verbal din 31 martie 1998, întocmit dupã analizarea ofertelor prezentate pentru privatizarea Societãţii M.U., nu a fãcut sã se nascã în patrimoniul reclamantei un drept de proprietate asupra pachetului majoritar de acţiuni ale societãţii sus-menţionate.
Astfel, Guvernul considerã cã, recunoscând un asemenea drept şi obligând A.P.A.P.S. sã plãteascã reclamantei valoarea acestor acţiuni, tribunalul a comis o eroare, determinând o îmbogãţire fãrã justã cauzã a reclamantei în detrimentul A.P.A.P.S. Ţinând cont de faptul cã eroarea tribunalului nu a fost îndreptatã pe cãile ordinare de atac, Guvernul considerã cã singura posibilitate de a restabili ordinea juridicã era intervenţia procurorului general pe calea extraordinarã a recursului în anulare.
31. Reclamanta contestã argumentele Guvernului şi susţine cã desfiinţarea Hotãrârii definitive din 31 ianuarie 2001 a încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice. Ea adaugã cã, prin admiterea recursului în anulare, Curtea Supremã a dat, de asemenea, dovadã de lipsã de independenţã şi de imparţialitate.
32. Curtea reaminteşte cã dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţã preeminenţa dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securitãţii raporturilor juridice, care înseamnã, printre altele, cã soluţia datã într-un mod definitiv oricãrui litigiu de cãtre instanţe nu trebuie repusã în discuţie (Cauza Brumãrescu, precitatã, paragraful 61). În virtutea acestui principiu, nici una dintre pãrţi nu este îndreptãţitã sã solicite supervizarea unei hotãrâri definitive şi executorii cu singurul scop de a obţine rejudecarea procesului şi o nouã hotãrâre în privinţa sa. Instanţele de control nu trebuie sã utilizeze puterea lor de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouã judecatã. Supervizarea nu trebuie sã devinã un apel deghizat, şi simplul fapt cã pot exista douã puncte de vedere asupra subiectului nu constituie un motiv suficient pentru a rejudeca o cauzã. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când motive substanţiale şi imperioase impun aceasta (Cauza Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, paragraful 52, CEDO 2003-IX).
33. În speţã, întrucât Guvernul susţine cã Hotãrârea din 31 ianuarie 2001 era rezultatul unei erori de drept, Curtea observã cã hotãrârea nu era decât consecinţa refuzului A.P.A.P.S. de a se conforma Deciziei din 10 decembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, şi anume obligaţiei de a încheia cu reclamanta un contract de vânzare a pachetului majoritar de acţiuni ale Societãţii M.U.
34. Desigur, acţiunea reclamantei pentru încheierea unui contract de vânzare a fost în cele din urmã respinsã prin Hotãrârea din 1 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti, dar Curtea observã cã aceastã respingere a fost motivatã de faptul cã reclamanta obţinuse deja o reparaţie a prejudiciului sãu prin Hotãrârea din 31 ianuarie 2001, reparaţie pe care tribunalul a considerat-o suficientã. Astfel, Curtea nu este convinsã de argumentul Guvernului în conformitate cu care Hotãrârea din 31 ianuarie 2001 ar fi rezultatul unei erori de drept.
35. În orice caz, Curtea observã cã A.P.A.P.S. a avut la dispoziţie douã cãi de recurs ordinare, apelul şi recursul, pentru a-şi expune criticile în privinţa Hotãrârii din 31 ianuarie 2001, dar cã ea le-a pierdut din cauza propriei sale neglijenţe, în special din cauza nemotivãrii apelului în termenul prevãzut de lege.
36. În ceea ce priveşte termenul de introducere a recursului în anulare, deşi în speţã, spre deosebire de Cauza Brumãrescu, în care procurorul general nu era ţinut de niciun termen, exercitarea acestei cãi de recurs extraordinare trebuia sã fi intervenit în termenul legal de un an prevãzut de art. 330 1 din Codul de procedurã civilã, Curtea estimeazã cã aceastã diferenţã nu este de naturã sã determine o abordare diferitã de Cauza Brumãrescu.
În aceastã privinţã, ea subliniazã cã se regãsesc în prezenta cauzã cele douã elemente care au condus Curtea în Cauza Brumãrescu la constatarea ignorãrii principiului securitãţii raporturilor juridice şi, în consecinţã, a încãlcãrii art. 6 alin. 1 din Convenţie, respectiv intervenţia într-un litigiu civil a procurorului general care nu era parte în procedurã şi repunerea pe rol a unei hotãrâri definitive care dobândise autoritate de lucru judecat şi fusese, în plus, executatã.
37. Aceste elemente sunt suficiente pentru Curte pentru a ajunge la concluzia cã desfiinţarea Hotãrârii definitive din 31 ianuarie 2001 a adus atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil.
38. În consecinţã, art. 6 alin. 1 din Convenţie a fost încãlcat.
39. Date fiind concluziile anterioare, Curtea considerã cã nu este necesar sã examineze separat plângerea reclamantei privitoare la pretinsa lipsã de independenţã şi de imparţialitate a Curţii Supreme de Justiţie, aceastã plângere neconstituind decât unul dintre aspectele particulare ale dreptului la un proces echitabil consacrat prin art. 6 alin. 1 din Convenţie, care a fost deja examinat de Curte.
II. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1
40. Reclamanta se plânge cã Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 17 februarie 2003 a adus atingere dreptului sãu de proprietate, astfel cum este recunoscut prin art. 1 din Protocolul nr. 1:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale.
Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilitãţii
1. Asupra existenţei unui bun
41. Guvernul recunoaşte cã prin Hotãrârea din 31 ianuarie 2001 reclamantei i s-a recunoscut o creanţã faţã de stat, reprezentând valoarea pachetului majoritar de acţiuni ale Societãţii M.U. Totuşi, acesta apreciazã cã hotãrârea era greşitã, pentru cã reclamanta nu obţinuse înainte un drept de proprietate asupra acestor acţiuni. În aceastã privinţã, Guvernul subliniazã cã Procesul-verbal din 31 martie 1998 nu constituia un titlu de proprietate şi cã, în plus, acţiunea reclamantei vizând obligarea A.P.A.P.S. la încheierea unui contract de vânzare a acţiunilor sus-menţionate a fost respinsã prin Hotãrârea din 1 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti. Astfel, Guvernul apreciazã cã anularea Hotârârii din 31 ianuarie 2001 era necesarã pentru a remedia o eroare de drept care dãdea naştere unei îmbogãţiri fãrã justã cauzã a reclamantei şi, prin urmare, pentru a restabili ordinea juridicã.
42. Curtea observã în primul rând cã nu este contestat cã în baza Hotãrârii din 31 ianuarie 2001 reclamanta avea o creanţã suficient stabilitã pentru a fi exigibilã. De altfel A.P.A.P.S. i-a plãtit aceastã sumã de care s-a putut bucura netulburatã pânã la Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 17 februarie 2003. Astfel, Curtea apreciazã cã reclamanta avea un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
2. Asupra admisibilitãţii plângerii
43. Curtea constatã cã aceastã plângere nu este în mod evident nefondatã în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Ea relevã de asemenea cã aceasta nu este lovitã de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Urmeazã deci sã o declare admisibilã.
B. Asupra fondului
44. Curtea apreciazã cã a avut loc o ingerinţã în dreptul de proprietate al reclamantei prin faptul cã decizia sus-menţionatã a Curţii Supreme de Justiţie a casat Hotãrârea definitivã din 31 ianuarie 2001, deşi aceastã hotãrâre fusese executatã, şi cã, prin urmare, o procedurã de restituire a sumelor încasate în virtutea acestei hotãrâri a fost declanşatã împotriva reclamantei. Decizia Curţii Supreme a avut deci ca efect privarea reclamantei de bunul sãu, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.
45. O privare de proprietate potrivit acestei norme poate fi justificatã doar dacã se demonstreazã în mod special cã ea a intervenit pentru o cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege. În plus, orice ingerinţã în dreptul de proprietate trebuie sã rãspundã criteriului proporţionalitãţii (Cauza Brumãrescu, precitatã, paragrafele 73-74).
46. În speţã, Curtea observã cã Guvernul invocã o eroare de drept a tribunalului pentru a justifica ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantei. Or, ţinând cont de faptul cã statul ar fi putut beneficia de douã cãi de atac pentru a o remedia, dacã nu le-ar fi pierdut din propria sa neglijenţã, Curtea apreciazã cã, în ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie, aceastã pretinsã eroare nu putea fi suficientã pentru a legitima privarea de un bun dobândit în deplinã legalitate ca urmare a unui litigiu civil definitiv soluţionat.
47. În plus, admiţând chiar cã se poate demonstra cã privarea de proprietate ar fi servit unei cauze de interes public, Curtea considerã cã echilibrul just a fost rupt şi cã reclamanta a suportat o sarcinã specialã şi exorbitantã atunci când a fost privatã nu numai de proprietatea asupra acţiunilor Societãţii M.U., dar şi de orice despãgubire în aceastã privinţã.
48. Prin urmare, a avut loc o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
49. În termenii art. 41 din Convenţie:
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al Înaltei Pãrţi Contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciul
50. Reclamanta solicitã cu titlu de prejudiciu material suma de 22.279.999.386 ROL sau echivalentul în euro, sumã care i-a fost acordatã prin Hotãrârea Tribunalului Bucureşti la data de 31 ianuarie 2001, precum şi suma de 5.401.208.538 ROL cu titlu de penalitãţi de întârziere acordate prin Hotãrârea din 21 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti. Reclamanta solicitã de asemenea suma de 382.275 dolari americani (USD) cu titlu de beneficiu nerealizat datoritã imposibilitãţii de a prelua controlul asupra activitãţii Societãţii M.U.
Reclamanta solicitã suma de 500.976 EUR cu titlu de prejudiciu moral adus reputaţiei sale ca urmare a deschiderii unei proceduri de lichidare judiciarã.
51. Guvernul contestã aceste pretenţii. El reitereazã cã suma acordatã prin Hotãrârea din 31 ianuarie 2001 era rezultatul unei erori de drept a tribunalului.
În ceea ce priveşte celelalte sume reclamate, Guvernul susţine cã nu existã nicio legãturã directã între încãlcarea invocatã şi pretinsul prejudiciu material şi moral suferit. În plus, afirmã cã problemele financiare ale reclamantei erau anterioare cererii A.P.A.P.S. de deschidere a unei proceduri de lichidare şi cã mai mulţi creditori angajaserã deja proceduri de poprire ale conturilor reclamantei.
52. Curtea constatã cã, la data de 14 noiembrie 2001, reclamantei i s-a plãtit suma de 22.279.999.386 ROL, acordatã prin Hotãrârea din 31 ianuarie 2001 a Tribunalului Bucureşti, sumã aflatã şi în prezent în posesia sa, în ciuda unei proceduri de executare silitã care este în curs.
53. Cu privire la celelalte sume solicitate cu titlu de despãgubire materialã, Curtea considerã cã nu existã o legãturã de cauzalitate între încãlcarea constatatã şi aceasta din urmã. În plus, în ceea ce priveşte penalitãţile de întârziere, Curtea observã cã Hotãrârea din 21 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti nu a fãcut obiectul unui recurs în anulare şi cã reclamanta poate încã sã cearã executarea silitã pentru a recupera creanţa stabilitã în favoarea sa. În ceea ce priveşte beneficiul nerealizat, Curtea nu poate sã facã speculaţii asupra eventualei evoluţii economice a reclamantei dacã ea ar fi preluat controlul Societãţii M.U.
54. Astfel, Curtea estimeazã cã nicio sumã nu ar putea sã fie alocatã reclamantei cu titlu de prejudiciu material în legãturã directã cu încãlcarea constatatã a art. 6 alin. 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1.
55. Cu privire la repararea prejudiciului moral, Curtea a hotãrât deja cã prejudiciul, altul decât cel material, poate prezenta pentru o societate comercialã elemente mai mult sau mai puţin "obiective" şi "subiective". Printre aceste elemente trebuie recunoscute reputaţia întreprinderii, dar totodatã şi incertitudinea în planificarea deciziilor de luat, anomaliile cauzate în însãşi gestiunea întreprinderii, ale cãror consecinţe nu se preteazã la un calcul exact, şi, în sfârşit, cu toate cã într-o foarte micã mãsurã, neliniştea şi neplãcerile încercate de membrii organelor de conducere ale societãţii [Cauza Comingersoll S.A. împotriva Portugaliei (MC), nr. 35.382/97, 35, CEDO 2000-IV].
56. În speţã, Curtea apreciazã cã situaţia de incertitudine prelungitã în care a fost plasatã reclamanta a cauzat în mod obiectiv, pe de o parte, anomalii considerabile în planificarea deciziilor de luat în privinţa gestiunii activitãţii sale economice şi, pe de altã parte, neplãceri în relaţiile reclamantei cu alte societãţi. De altfel, aceastã incertitudine a cauzat o atingere a reputaţiei reclamantei în ochii clienţilor actuali şi potenţiali [a se vedea mutatis mutandis Cauza Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei (satisfacţie echitabilã), nr. 48.553/99, paragraful 80, 2 octombrie 2003].
57. Ţinând seama de ansamblul elementelor care se gãsesc în posesia sa şi statuând în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea decide sã aloce reclamantei suma de 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecatã
58. Reclamanta nu a solicitat cheltuielile efectuate în faţa jurisdicţiilor interne şi în faţa Curţii.
59. În aceste condiţii, Curtea nu acordã nicio sumã cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
60. Curtea considerã adecvat sã stabileascã rata dobânzilor moratorii pornind de la rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 procente.
Pentru aceste motive,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declarã cererea admisibilã;
2. hotãrãşte cã a avut loc o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie;
3. hotãrãşte cã a avut loc o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1;
4. hotãrãşte:
a) cã statul pârât trebuie sã plãteascã reclamantei, în termen de 3 luni începând din ziua în care hotãrârea va deveni definitivã în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 5.000 EUR (cinci mii de euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumã care poate fi datoratã cu titlu de impozit;
b) cã, începând de la expirarea respectivului termen şi pânã la platã, aceastã sumã va fi majoratã cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, aplicabilã în timpul acestei perioade, majoratã cu 3 procente;
5. respinge cererea de satisfacţie echitabilã pentru surplus.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 1 decembrie 2005, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Vincent Berger,
grefier
-----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
