Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
HOTARARE din 1 decembrie 2005 definitiva la 1 martie 2006, in Cauza Paduraru impotriva Romaniei*) (Cererea nr. 63.252/00)
EMITENT: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 514 din 14 iunie 2006
__________
*) Traducere.
Aceastã hotãrâre va rãmâne definitivã în cazurile definite în art. 44 paragraful 2 din Convenţie. Ea poate fi supusã unor modificãri de formã.
În cauza Pãduraru împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, L. Caflisch, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, doamnele A. Gyulumyan, R. Jaeger, I. Ziemele, judecãtori, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în Camera de consiliu, la data de 10 noiembrie 2005,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 63.252/00 îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Anatol Pãduraru (reclamantul), a sesizat Curtea în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul sãu, doamna Roxana Rizoiu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a susţinut în special cã vânzarea apartamentelor sale unor terţi, vânzare ce a fost validatã prin Hotãrârea Curţii de Apel Bucureşti din 30 mai 2000 fãrã acordarea vreunei despãgubiri, a încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1, susţinând cã a fost privat de bunurile sale.
4. La data de 9 iunie 2004, Curtea (Secţia a doua) a hotãrât sã comunice cererea Guvernului. În temeiul art. 29 paragraful 3, aceasta a hotãrât sã uneascã admisibilitatea cu fondul cauzei.
5. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (art. 59 paragraful 1 din Regulamentul Curţii). Fiecare parte a transmis comentarii scrise referitoare la observaţiile celeilalte.
6. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziţia secţiilor sale (art. 25 paragraful 1 din Regulament). Prezenta cauzã a fost atribuitã Secţiei a treia astfel remaniatã (art. 52 paragraful 1). În cadrul acesteia, camera însãrcinatã sã analizeze cauza (art. 27 paragraful 1 din Convenţie) a fost constituitã conform art. 26 paragraful 1 din Regulament.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
7. Reclamantul s-a nãscut în anul 1922 şi locuieşte în Bucureşti.
8. La data de 20 august 1940, tatãl sãu a cumpãrat un imobil situat în Bucureşti, intrarea Domneşti nr. 7, compus din douã corpuri de clãdire, A şi B, cuprinzând trei, respectiv douã apartamente.
9. În anul 1950, statul şi-a apropriat imobilul, invocând <>Decretul de naţionalizare nr. 92/1950 .
1. Acţiunea în revendicare a imobilului îndreptatã împotriva statului
10. La data de 7 februarie 1996, reclamantul a sesizat comisia de aplicare a <>Legii nr. 112/1995 a Primãriei Bucureşti (Primãria) cu o cerere de restituire a întregului imobil în baza <>Legii nr. 112/1995 pentru reglemetarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţie de locuinţe, trecute în proprietatea statului (<>Legea nr. 112/1995 ).
11. La data de 23 octombrie 1996, comisia de aplicare a <>Legii nr. 112/1995 a hotãrât cã imobilele naţionalizate înainte de anul 1989, ale cãror foşti proprietari au depus o cerere de restituire în baza <>Legii nr. 112/1995 sau care au sesizat instanţele cu o acţiune în revendicare, nu trebuiau vândute chiriaşilor decât dupã clarificarea situaţiei lor juridice.
12. La datele de 23 februarie şi 17 martie 1997, Primãria a vândut chiriaşilor douã dintre apartamentele din corpul clãdirii B şi terenurile aferente acestora în baza <>Legii nr. 112/1995 .
13. La data de 20 martie 1997, reclamantul a introdus în faţa Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti, în contradictoriu cu Primãria, o acţiune în revendicare a întregului imobil.
14. Prin Sentinţa din 10 aprilie 1997, instanţa a admis acţiunea în revendicare şi l-a recunoscut pe reclamant ca proprietar al imobilului. Aceasta a considerat cã tatãl reclamantului nu fãcea parte din categoriile persoanelor cãrora li se aplica <>Decretul nr. 92/1950 , deoarece era exclus în mod expres de art. II din decretul respectiv. Instanţa a dispus ca Primãria sã lase imobilul în posesia reclamantului. Aceastã sentinţã a rãmas definitivã prin neapelare şi a dobândit autoritate de lucru judecat.
15. La data de 16 aprilie 1997, Primãria a vândut foştilor chiriaşi apartamentul nr. 2 - unul din cele 3 apartamente ale corpului de clãdire A al imobilului în litigiu - şi terenul aferent acestuia, în baza <>Legii nr. 112/1995 .
16. Prin Dispoziţia din data de 22 iulie 1997 în executarea Sentinţei din data de 10 aprilie 1997, Primãria a dispus restituirea întregului imobil cãtre reclamant.
17. La data de 17 septembrie 1997, reprezentanţii Primãriei şi reclamantul au semnat un proces-verbal de punere în posesie a acelei pãrţi din imobil ce nu fãcuse obiectul contractelor de vânzare-cumpãrare menţionate mai sus (paragrafele 12 şi 15 de mai sus). Aceştia au arãtat cã, pentru punerea în posesie a restului imobilului, este nevoie de anularea în prealabil a contractelor încheiate cu chiriaşii.
18. La data de 28 aprilie 1998, comisia de aplicare a <>Legii nr. 112/1995 l-a informat pe reclamant cã nu mai putea beneficia de mãsurile reparatorii prevãzute de aceastã lege specialã din cauza restituirii imobilului, dispusã prin Sentinţa din 10 aprilie 1997.
În anul 1999, Primãria l-a informat pe reclamant cã are dreptul numai la despãgubiri în baza <>Legii nr. 112/1995 , nu şi la restituirea imobilului.
2. Acţiunea în anulare a contractelor de vânzare-cumpãrare
19. La data de 6 noiembrie 1997, Primãria a introdus în faţa Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti o acţiune în anulare a contractelor de vânzare-cumpãrare încheiate cu chiriaşii (paragrafele 12 şi 15 de mai sus). La data de 27 februarie 1998, reclamantul a formulat o cerere de intervenţie, solicitând, de asemenea, anularea contractelor respective.
20. Prin Sentinţa din 9 martie 1999, instanţa a respins capãtul principal de cerere introdus de Primãrie şi a admis în parte cererea de intervenţie a reclamantului.
În paralel, instanţa a considerat ca valabil încheiate contractele referitoare la vânzarea apartamentelor, pe motiv cã reclamantul nu a dovedit reaua-credinţã a pãrţilor contractante. În aceste condiţii, instanţa a considerat cã reclamantul are posibilitatea de a introduce o acţiune în revendicare pentru a compara titlul sãu de proprietate cu cele ale cumpãrãtorilor apartamentelor litigioase.
21. Reclamantul a formulat apel împotriva acestei sentinţe.
Prin Decizia din 11 februarie 2000, Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins apelul reclamantului. Tribunalul a constatat cã acesta nu a prezentat dovezi de naturã sã înlãture prezumţia de bunã-credinţã a cumpãrãtorilor şi a estimat cã la momentul încheierii contractelor chiriaşii ar fi putut sã creadã cã statul era adevãratul proprietar al apartamentelor.
Pentru a aprecia buna-credinţã a pãrţilor, instanţa a ţinut cont de faptul cã reclamantul nu comunicase în mod expres Primãriei intenţia sa de a obţine restituirea imobilului. Instanţa a respins argumentul potrivit cãruia acea comunicare a acţiunii în revendicare putea fi consideratã notificare, pe motiv cã Sentinţa din 10 aprilie 1997 nu indica data exactã a introducerii cererii respective.
De asemenea, instanţa a considerat cã, prin diligenţe rezonabile, cumpãrãtorii nu aveau cum sã aibã cunoştinţã de existenţa acţiunii în revendicare, introdusã de reclamant împotriva Primãriei.
22. Reclamantul a formulat recurs.
Prin Hotãrârea din 30 mai 2000, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul reclamantului, considerând cã acesta nu a dovedit reaua-credinţã a cumpãrãtorilor în momentul încheierii contractelor. Aceasta a precizat cã eventuala rea-credinţã a Primãriei nu atrãgea în mod implicit reaua-credinţã a cumpãrãtorilor.
De asemenea, Curtea de Apel Bucureşti a considerat cã, la momentul vânzãrii, cumpãrãtorii nu cunoşteau şi nu aveau cum sã cunoascã prin diligenţe rezonabile faptul cã statul nu era adevãratul proprietar al imobilului. În plus, instanţa a apreciat cã cererea de restituire depusã de reclamant la Primãrie în anul 1996 (paragraful 10 de mai sus) nu avea incidenţã asupra bunei-credinţe a cumpãrãtorilor, având în vedere cã în 1999 Primãria îl informase pe reclamant cã, în temeiul <>Legii nr. 112/1995 , el nu avea dreptul decât la despãgubiri, nu şi la restituirea bunului.
II. Dreptul şi practica internã pertinente
A. Evoluţia noţiunii de "titlu" al statului
1. Noţiunea de "titlu" de proprietate şi <>Decretul de naţionalizare nr. 92/1950
23. În dreptul român, noţiunea de "titlu" desemneazã actul juridic în virtutea cãruia se dobândeşte un drept de proprietate, cum ar fi, de exemplu, vânzarea, donaţia, succesiunea sau legea naţionalizãrii şi aplicarea acesteia în practicã prin actele autoritãţilor administrative abilitate prin lege.
Unul dintre decretele de naţionalizare aplicate pe scarã largã în materie de imobile este <>Decretul nr. 92/1950 , în virtutea cãruia numeroase imobile, identificate în listele anexate la decret şi care aparţineau unor foşti industriaşi, mari proprietari funciari, bancheri şi mari comercianţi, au fost naţionalizate. Art. II din decret excludea din domeniul sãu de aplicare imobilele ce aparţineau muncitorilor, funcţionarilor, micilor artizani, intelectualilor şi pensionarilor.
2. Definiţia "titlului" statului în lumina jurisprudenţei existente pânã la data de 2 februarie 1995
24. Într-o primã etapã, în lipsa unei legislaţii speciale care sã reglementeze regimul juridic al imobilelor naţionalizate, instanţele s-au considerat competente sã analizeze litigiile referitoare la aceste imobile, în special cele naţionalizate prin aplicarea <>Decretului nr. 92/1950 . În cadrul acestor litigii, instanţele naţionale s-au declarat competente sã judece dacã dispoziţiile diferitelor decrete de naţionalizare respectau condiţiile de fond şi formã prevãzute de constituţiile în vigoare la momentul adoptãrii lor.
În decursul acestei prime etape, privarea de proprietate ce rezultã dintr-o naţionalizare era consideratã a fi efectuatã "cu titlu" dacã decretele, Constituţia şi tratatele internaţionale la care România era parte fuseserã respectate la data aproprierii.
3. Reviriment de jurisprudenţã: imposibilitatea instanţelor de a stabili existenţa unui titlu al statului
25. Într-o a doua etapã, consecutivã revirimentului de jurisprudenţã al Curţii Supreme de Justiţie din 2 februarie 1995, instanţele naţionale nu s-au mai considerat competente sã analizeze aplicarea decretelor de naţionalizare şi sã dispunã restituirea imobilelor naţionalizate prin aplicarea <>Decretului nr. 92/1950 . Acestea au considerat cã reglementarea situaţiei juridice a naţionalizãrilor efectuate în aplicarea <>Decretului nr. 92/1950 prin raportare la dispoziţiile Constituţiei referitoare la dreptul de proprietate nu se putea face decât pe cale legislativã (vezi şi Hotãrârea din cazul Brumãrescu împotriva României [GC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, p. 252, paragraful 37).
4. Definiţia "titlului" statului prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea <>Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului (<>Hotãrârea nr. 20/1996 )
26. Într-o a treia etapã, statul a adoptat <>Legea nr. 112/1995 , care permitea vânzarea cãtre chiriaşi a imobilelor trecute în patrimoniul statului în baza unui titlu. Restituirea imobilelor naţionalizate foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora nu era posibilã decât dacã aceştia locuiau în imobilele respective în calitate de chiriaşi sau dacã bunurile erau libere şi nu fuseserã închiriate. În cazul bunurilor care nu îndeplineau aceste condiţii, foştii proprietari erau îndreptãţiţi sã cearã despãgubiri.
Prin <>Hotãrârea nr. 20/1996 , obligatorie pentru autoritãţile însãrcinate cu aplicarea legii, Guvernul a definit imobilele naţionalizate "cu titlu" ca fiind acele imobile ce au fost trecute în patrimoniul statului prin aplicarea unei dispoziţii legale. Conform aceleiaşi hotãrâri, <>Legea nr. 112/1995 nu se aplica în cazul imobilelor deţinute în fapt de stat, adicã în lipsa hotãrârii legale care sã constituie fundamentul juridic al dreptului sãu de proprietate, dat fiind faptul cã statul nu avea niciun titlu de proprietate asupra imobilelor respective.
27. Potrivit doctrinei, urmatã de practica instanţelor naţionale, "titlul" statului, aşa cum este el definit în <>Hotãrârea nr. 20/1996 , implicã existenţa unei dispoziţii legale care sã permitã naţionalizarea. Simplul fapt cã statul invocã un act normativ în vigoare în timpul naţionalizãrii unui bun este suficient pentru ca aproprierea sã fie consideratã ca realizatã în baza unui titlu (F. Baias, B. Dumitrache şi M. Nicolae, Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv. <>Legea nr. 10/2001 comentatã şi adnotatã, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, vol. I, p. 73; în acelaşi sens, I. Adam, <>Legea nr. 10/2001 . Regimul juridic aplicabil imobilelor preluate abuziv, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 10; I. Adam, Drept civil. Drepturile reale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 319-323; Hotãrârea nr. 70/1998 a Curţii de Apel Ploieşti). În ceea ce priveşte <>Decretul nr. 92/1950 , era aşadar suficient ca un imobil naţionalizat în temeiul sãu sã fie inclus în listele anexate decretului pentru a putea fi considerat ca fiind naţionalizat cu "titlu", independent de respectarea sau nerespectarea cerinţelor de fond şi formã impuse de acest decret la data naţionalizãrii.
5. Definiţia "titlului" statului în lumina <>Hotãrârii Guvernului nr. 11/1997 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice privind aplicarea <>Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, stabilite prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 20/1996 (<>Hotãrârea nr. 11/1997 )
28. Dupã ce a vândut o parte a imobilelor considerate ca fiind naţionalizate "cu titlu" în baza <>Hotãrârii nr. 20/1996 , într-o a patra etapã, marcatã prin adoptarea <>Hotãrârii nr. 11/1997 , intratã în vigoare la data de 4 februarie 1997, Executivul a modificat şi a completat definiţia imobilelor naţionalizate "cu titlu". Acesta a introdus o condiţie suplimentarã: conform art. 1 alin. 2 din aceastã hotãrâre, bunurile dobândite de stat în baza unui titlu erau cele apropriate prin respectarea cerinţelor decretelor în vigoare la data respectivã. Aceeaşi hotãrâre prevedea cã:
"(...) 4. Imobilele cu destinaţia de locuinţã care au fost trecute în proprietatea statului prin încãlcarea dispoziţiilor legale în vigoare la data intrãrii lor în patrimoniul statului sau în lipsa unor reglementãri legale care sã constituie fundamentul juridic al dreptului de proprietate al statului sunt considerate ca trecute în proprietatea statului fãrã titlu şi nu intrã în domeniul de aplicare al <>Legii nr. 112/1995 .
5. Imobilele ce nu intrã în domeniul de aplicare al <>Legii nr. 112/1995 şi pentru care statul nu deţine titlu de proprietate valabil pot face obiectul unei cereri de restituire sau de despãgubire conform dreptului comun. (...)"
29. Conform doctrinei, confirmatã de practica instanţelor naţionale, în baza <>Hotãrârii nr. 11/1997 sunt considerate ca fiind naţionalizate "fãrã titlu" nu numai imobilele apropriate în fapt, ci şi cele apropriate fãrã respectarea cerinţelor legale impuse de decretul de naţionalizare (F. Baias, B. Dumitrache şi M. Nicolae, citat mai sus, p. 74; în acelaşi sens, I. Adam, <>Legea nr. 10/2001 , citatã mai sus, p. 11; I. Adam, Drept civil, citatã mai sus, p. 319; Hotãrârea nr. 510/2003 a Curţii Supreme de Justiţie).
30. Imobilele dobândite de stat în temeiul <>Decretului nr. 92/1950 erau considerate ca naţionalizate "cu titlu" dacã cerinţele legale prevãzute de art. I paragrafele 1-5 şi de art. II din decret au fost respectate la data naţionalizãrii şi dacã la aceastã datã persoana care figura ca proprietar pe listele anexate la decret era aceeaşi cu adevãratul proprietar.
6. Noua definiţie a "titlului" statului în lumina <>Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publicã şi regimul juridic al acesteia (<>Legea nr. 213/1998 )
31. Art. 6 alin. (1) din aceastã lege prevede urmãtoarele:
"(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unitãţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacã au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluãrii lor de cãtre stat."
32. Dupã ce statul a vândut o parte din imobilele naţionalizate "cu titlu" în baza <>Hotãrârii nr. 11/1997 , <>Legea nr. 213/1998 a introdus o nouã condiţie de "valabilitate" a titlului statului: valabilitatea dreptului de proprietate al statului devine subordonatã conformitãţii decretului de naţionalizare şi actelor administrative de aplicare a acestuia cu Constituţia, tratatele internaţionale la care România era parte şi legilor în vigoare la data la care bunurile respective au fost trecute în patrimoniul statului. Dimpotrivã, în lipsa unei asemenea conformitãţi, statul nu avea titlu valabil şi, prin urmare, nu dobândise dreptul de proprietate asupra imobilului. În acest caz, fostul proprietar îl putea revendica în faţa instanţelor competente pentru a stabili "valabilitatea" titlului statului (F. Baias, B. Dumitrache şi M. Nicolae, citat mai sus, p. 75; în acelaşi sens, I. Adam, <>Legea nr. 10/2001 , citatã mai sus, p. 16; I. Adam, Drept civil, citatã mai sus, p. 324-330).
7. Poziţia contradictorie a instanţelor dupã intrarea în vigoare a <>Legii nr. 213/1998 în ceea ce priveşte "titlul" statului
33. Instanţele au admis acţiunile în revendicare introduse împotriva statului atunci când au considerat cã decretul de naţionalizare fusese aplicat cu încãlcarea condiţiilor enunţate de acesta (de exemplu, Hotãrârea nr. 860/1999 a Curţii de Apel Cluj şi hotãrârile nr. 1.184/2000 şi 1.787/2000 ale Curţii Supreme de Justiţie - aplicarea <>Decretului de naţionalizare nr. 92/1950 în cazul unei persoane excluse de la aplicarea sa; hotãrârile nr. 1.239/1999 şi 1.293/1999 ale Curţii de Apel Constanţa nerespectarea formalitãţilor administrative prevãzute de <>Decretul de naţionalizare nr. 223/1974 ).
34. În anumite cazuri, Curtea Supremã de Justiţie a hotãrât cã, prin aplicarea noii condiţii introduse de <>Legea nr. 213/1998 , anumite decrete de naţionalizare încãlcau constituţiile în vigoare la momentul adoptãrii lor şi tratatele internaţionale la care România era parte.
Astfel, prin Hotãrârea nr. 46/2003, Curtea Supremã de Justiţie a considerat cã <>Decretul nr. 92/1950 contravenea Constituţiei din 1948; în Hotãrârea nr. 2.078/2000, aceasta a considerat cã <>Decretul nr. 223/1974 era contrar Constituţiei din 1965 din cauza caracterului sãu discriminatoriu; în Hotãrârea nr. 2.434/2000, aceasta a considerat cã <>decretele nr. 218/1960 şi 712/1966 nu respectau dispoziţiile constituţiilor din 1952 şi 1965. Aceastã practicã a fost urmatã de o parte a instanţelor [de exemplu, hotãrârile Curţii de Apel Braşov nr. 1.246R/2000 şi 1.140R/1999 - publicate în M.M. Voicu şi M. Popoacã, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale. Tratat de jurisprudenţã 1991-2002, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 342, care au constatat neconstituţionalitatea <>Decretului nr. 223/1974 (în raport cu Constituţia din 1965); Hotãrârea nr. 1.680/1998 a Curţii de Apel Bacãu, publicatã în M. Voicu, M. Popoacã, citatã mai sus, p. 333].
35. În celelalte cazuri, Curtea Supremã de Justiţie, urmatã de o altã parte a instanţelor, a considerat cã <>Decretul nr. 223/1974 a reprezentat un "titlu valabil" al statului (hotãrârile nr. 440/2003 şi 709/2003, Curtea Supremã de Justiţie; nr. 1R/2001, Curtea de Apel Târgu Mureş; nr. 761R/2001 şi 1.495R/2001, Curtea de Apel Braşov; nr. 2.062/1997 şi 715/1999, Curtea de Apel Ploieşti, publicate în M. Voicu şi M. Popoacã, citatã mai sus, p. 355).
36. Mai mult, dacã în hotãrârile nr. 3.696/2003 şi 4.009/2003 Curtea Supremã de Justiţie a considerat cã <>Decretul nr. 223/1974 era contrar Constituţiei din 1965 şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 1948, aceasta a considerat, în schimb, în Hotãrârea nr. 2.814/2004, cã decretul respectiv reprezintã un titlu valabil al statului.
37. În ceea ce priveşte <>Decretul nr. 92/1950 , Curtea Supremã de Justiţie a considerat, în hotãrârile nr. 1.424/2001, 1.945/2001 şi 46/2003, cã acesta contravine Constituţiei din 1948, în timp ce, prin hotãrârile nr. 1.005/2003 şi 634/2004, aceasta a considerat cã decretul respectiv reprezintã un "titlu valabil" al statului.
B. Vânzarea bunului altuia şi acţiunea în revendicare introdusã de cãtre adevãratul proprietar înainte de intrarea în vigoare a <>Legii nr. 10/2001
38. Când vânzãtorul nu este proprietarul bunului vândut, legile române nu sancţioneazã explicit vânzarea bunului altuia, care nu este reglementatã într-un act normativ. Doctrina şi jurisprudenţa au estimat în mod constant cã acest lucru nu priva adevãratul proprietar de dreptul sãu (de exemplu, Hotãrârea nr. 2.467/1992 a Curţii Supreme de Justiţie, publicatã în revista "Dreptul" nr. 10-11/1993, p. 113; Hotãrârea nr. 132/1994 a Curţii Supreme de Justiţie, publicatã în revista "Dreptul" nr. 5/1995, p. 77; Hotãrârea nr. 197/1996 a Curţii de Apel Bacãu, publicatã în Jurisprudenţa Curţii de Apel Bacãu în 1996, p. 18; Hotãrârea nr. 486/1999 a Curţii de Apel Bacãu). Într-adevãr, contractul de vânzare-cumpãrare încheiat între vânzãtorul nonproprietar şi cumpãrãtor nu are efect obligatoriu decât în privinţa lor (res inter alios acta) şi nu în privinţa adevãratului proprietar; bunul nu este scos din patrimoniul adevãratului sãu proprietar, care continuã sã dispunã liber de acesta (de exemplu, Hotãrârea nr. 132/1994 a Curţii Supreme de Justiţie, Culegere de jurisprudenţã din anul 1994, p. 39).
Soarta contractului depinde de buna- sau reaua-credinţã a pãrţilor contractante. Dacã pãrţile au fost de rea-credinţã la încheierea contractului, deoarece ele ştiau cã vânzãtorul nu era proprietarul bunului, doctrina şi jurisprudenţa considerã în general cã aceastã vânzare este o operaţiune speculativã, cã ea are o cauzã ilicitã şi cã, din aceste motive, este lovitã de nulitate absolutã (fraus omnia corrumpit) (de exemplu, Hotãrârea nr. 419R/1994 a Curţii de Apel Galaţi, publicatã în Sintezã de practicã judiciarã a Curţii de Apel Galaţi, 1 iulie 1993 - 31 decembrie 1994, p. 84).
Dacã pãrţile contractante sau cel puţin cumpãrãtorul au/a încheiat vânzarea de bunã-credinţã şi dacã cumpãrãtorul avea convingerea cã vânzãtorul prezenta toate însuşirile cerute de lege pentru a putea transfera dreptul de proprietate (art. 1899 alin. 1 din Codul civil), contractul este lovit numai de nulitate relativã (de exemplu, Hotãrârea nr. 2.467/1992 a Curţii Supreme de Justiţie, publicatã în revista "Dreptul" nr. 10-11/1993, p. 113; Hotãrârea nr. 190/1979 a Tribunalului Judeţean Olt, publicatã în Revista românã de drept nr. 6/1980). Adevãratul proprietar nu poate cere anularea contractului, deoarece nu este parte la contract, însã el are posibilitatea de a-şi apãra dreptul de proprietate pe calea unei acţiuni în revendicare, dacã bunul se aflã în posesia cumpãrãtorului (de exemplu, Hotãrârea nr. 279/1976 a Tribunalului Suprem, Culegere de jurisprudenţã, 1976, p. 81; Hotãrârea nr. 2.467/1992 a Curţii Supreme de Justiţie, publicatã în revista "Dreptul" nr. 10-11/1993, p. 113; Hotãrârea nr. 2.207/1967 a Tribunalului Suprem, pronunţatã la data de 1 ianuarie 1967, publicatã în Revista românã de drept nr. 5/1968, p. 161; Hotãrârea nr. 132/1994 a Curţii Supreme de Justiţie, publicatã în revista "Dreptul" nr. 5/1995, p. 77; Hotãrârea nr. 197/1996 a Curţii de Apel Bacãu, publicatã în Jurisprudenţa Curţii de Apel Bacãu în 1996, p. 18).
39. Doctrina şi jurisprudenţa definesc acţiunea în revendicare, care nu este reglementatã de lege, ca o acţiune prin care proprietarul unui bun individual determinat care a pierdut posesia asupra acestuia în favoarea unui terţ încearcã sã-şi recapete dreptul de proprietate asupra bunului şi sã obţinã posesia asupra acestuia faţã de terţul neproprietar. Revendicarea, ca acţiune petitorie imprescriptibilã, tinde sã stabileascã direct existenţa unui drept de proprietate al reclamantului; obţinerea posesiei nu este decât un efect accesoriu al acestei acţiuni.
Instanţele române au estimat cã este de ajuns ca în cursul unei proceduri în revendicare sã se analizeze cele douã titluri, cel al reclamantului şi cel al pârâtului, pentru ca unul dintre ei sã fie declarat de instanţa sesizatã ca fiind cel mai caracterizat (de exemplu, Hotãrârea nr. 2.543/1996 a Curţii de Apel Ploieşti, publicatã în M. Voicu, M. Popoacã, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale. Tratat de jurisprudenţã 1991-2002, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 358; Hotãrârea nr. 1.554/2000 a Curţii de Apel Cluj), din cauza vechimii sale, de exemplu, sau a faptului cã a fost înscris anterior într-un registru funciar.
C. <>Legea nr. 10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (<>Legea nr. 10/2001 ) şi evoluţia jurisprudenţei sub influenţa sa
1. Dispoziţiile legii
40. Noua lege consacrã principiul restituirii în naturã a imobilelor naţionalizate abuziv, cu câteva excepţii, dintre care cea referitoare la imobilele vândute chiriaşilor în baza <>Legii nr. 112/1995 , introdusã de <>art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 . În cazul în care restituirea în naturã nu mai este posibilã, foştii proprietari au dreptul la despãgubiri. Dispoziţiile în materie ale <>Legii nr. 10/2001 prevãd urmãtoarele:
ARTICOLUL 2
"(2) Persoanele ale cãror imobile au fost preluate fãrã titlu valabil îşi pãstreazã calitatea de proprietar avutã la data preluãrii, pe care o exercitã dupã primirea deciziei sau a hotãrârii judecãtoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi."
ARTICOLUL 18
"Mãsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent şi în urmãtoarele cazuri:
(...)
d) imobilul a fost înstrãinat fostului chiriaş cu respectarea dispoziţiilor <>Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului."
ARTICOLUL 46
"(...)
(2) Actele juridice de înstrãinare, inclusiv cele fãcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fãrã titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolutã, în afarã de cazul în care actul a fost încheiat cu bunã-credinţã."
2. Poziţia Executivului în ceea ce priveşte <>Legea nr. 10/2001
41. La data de 18 aprilie 2003, Guvernul a adoptat <>Hotãrârea nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitarã a <>Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care consacrã principiul stabilitãţii raporturilor de proprietate prin pãstrarea drepturilor persoanelor care au dobândit cu bunã-credinţã imobile naţionalizate (în Decizia nr. 2.822/2003, Curtea Supremã de Justiţie a considerat cã, dacã imobilul a fost vândut chiriaşilor şi dacã fostul proprietar nu obţinuse anularea contractului de vânzare-cumpãrare, imobilul nu putea sã-i fie restituit în naturã în temeiul <>Legii nr. 10/2001 ).
42. Hotãrârea nr. 438/2003*1) era menitã sã menţinã situaţia juridicã a imobilelor deja vândute în temeiul <>Legii nr. 112/1995 şi preciza urmãtoarele referitor la <>art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 :
"Acele înstrãinãri efectuate în temeiul <>Legii nr. 112/1995 , cu deplina respectare a condiţiilor legii pânã la apariţia <>Legii nr. 213/1998 (24 noiembrie 1998) au beneficiul deplin al protecţiei <>Legii nr. 10/2001 , cu modificãrile ulterioare, în sensul cã sunt recunoscute şi conservate efectele acestor acte. Însã înstrãinãrile intervenite dupã introducerea normei care permite cenzurarea de cãtre instanţele judecãtoreşti a «valabilitãţii titlului» (<>art. 6 din Legea nr. 213/1998 , cu completãrile ulterioare), menţinerea sau, dupã caz, anularea actului translativ de proprietate este condiţionatã de dovedirea bunei-credinţe a dobânditorului la momentul înstrãinãrii."
__________
*1) Nota traducãtorului: <>Hotãrârea nr. 498/2003 .
3. Poziţia instanţelor şi a doctrinei asupra aplicãrii şi efectelor <>Legii nr. 10/2001
43. Doctrina românã şi instanţele naţionale cunosc cel puţin 5 interpretãri diferite, adesea contradictorii, ale art. 18 lit. d) şi <>art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi ale efectelor lor (de exemplu: F. Baias, B. Dumitrache şi M. Nicolae, citatã mai sus, p. 294; Discuţii cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare a adevãratului proprietar împotriva subdobânditorului de bunã-credinţã al unui imobil; respectiv R. Popescu, E. Dincã, Partea I, şi P. Perju, Partea a II-a, "Dreptul" nr. 6/2001, p. 5 şi 18; I. Adam, <>Legea nr. 10/2001 , citatã mai sus, p. 9; D. Chirica, Regimul juridic al revendicãrii imobilelor preluate de stat fãrã titlu valabil de la subdobânditorii care se prevaleazã de buna lor credinţã la data cumpãrãrii, "Dreptul" nr. 8/2002, p. 59).
44. Jurisprudenţa constantã a Curţii Supreme de Justiţie a respins ca inadmisibile acţiunile în revendicare a imobilelor naţionalizate, introduse de fostul proprietar împotriva statului sau împotriva cumpãrãtorilor dupã intrarea în vigoare a <>Legii nr. 10/2001 (de exemplu, hotãrârile nr. 1.856/2003, 2.601/2003, 2.810/2003, 3.164/2004, 4.705/2004, 4.109/2003, 3.702/2003, 1.400/2004; 1.426/2004 şi nr. 3.652/2004).
45. Într-o serie de decizii mai recente, Curtea Supremã de Justiţie a respins acţiunile în revendicare introduse dupã intrarea în vigoare a <>Legii nr. 10/2001 de cãtre fostul proprietar împotriva cumpãrãtorului, indicând faptul cã validarea de cãtre instanţe a vânzãrii bunului altuia consolida ipso jure transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul cumpãrãtorului, un asemenea efect fiind inerent contractului de vânzare şi neputând fi anulat prin compararea titlurilor concurente asupra aceluiaşi bun (hotãrârile nr. 3.962/2003, 4.229/2003, 5.555/2003 sau nr. 5.395/2004 ale Curţii Supreme de Justiţie).
46. În alte decizii Curtea Supremã de Justiţie a respins acţiunile în revendicare introduse împotriva cumpãrãtorului, aplicând teoria aparenţei în drept (de exemplu, hotãrârile nr. 4.268/2002, 2.685/2003 şi nr. 634/2004 ale Curţii Supreme de Justiţie), fãrã a explica în ce constã eroarea comunã şi invincibilã şi care era diferenţa dintre aceasta şi simpla bunã-credinţã a cumpãrãtorului (în Hotãrârea nr. 709/2003, Curtea Supremã de Justiţie a constatat eroarea "publicã" a cumpãrãtorilor în momentul vânzãrii, deoarece aceştia au considerat, în momentul vânzãrii, cã statul era adevãratul proprietar al imobilului; de asemenea, potrivit Curţii Supreme de Justiţie, cumpãrãtorii au fost de bunã-credinţã, deoarece au crezut cã statul este adevãratul proprietar. Dimpotrivã, în Hotãrârea nr. 132/2004 Curtea Supremã de Justiţie a refuzat sã aplice aceeaşi teorie, deoarece cumpãrãtorul nu a dovedit existenţa erorii comune şi invincibile).
47. În mai multe rânduri, considerând cã <>art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 era aplicabil în procedurile introduse înainte ca aceastã dispoziţie sã fie adoptatã, Curtea Supremã de Justiţie a respins acţiunea în revendicare introdusã de fostul proprietar împotriva cumpãrãtorului, prevalându-se de buna-credinţã a cumpãrãtorului (de exemplu, hotãrârile nr. 1/2003, 4.894/2003 şi nr. 3.835/2003). Aceasta a considerat şi cã nulitatea absolutã a vânzãrii constituia o premisã indispensabilã a admiterii acţiunii în revendicare împotriva cumpãrãtorului (<>Hotãrârea nr. 439/2003 ).
48. În alte hotãrâri, Curtea Supremã de Justiţie şi celelalte instanţe naţionale au respins acţiunea în revendicare datoritã bunei-credinţe a cumpãrãtorului, fãrã a face trimitere la <>Legea nr. 10/2001 (de exemplu, hotãrârile nr. 759R/2001 a Curţii de Apel Braşov; nr. 470/A/2000 a Curţii de Apel Bucureşti, confirmatã prin Hotãrârea nr. 2.702/2002 a Curţii Supreme de Justiţie; nr. 3.787/2003, 3.737/2003 şi nr. 555/2004 ale Curţii Supreme de Justiţie).
D. Buna-credinţã, definiţie şi sarcina probei
49. Buna-credinţã reprezintã, conform definiţiei date de art. 1898 alin. 1 din Codul civil, "credinţa posesorului cã, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea". Astfel, în Hotãrârea nr. 4.894/2003, Curtea Supremã de Justiţie a considerat cã buna-credinţã constã în convingerea cumpãrãtorilor cã au încheiat un contract cu adevãratul proprietar, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului şi cã aceste douã condiţii sunt îndeplinite în speţã.
50. Reaua-credinţã a fost definitã în literatura juridicã românã ca atitudinea unei persoane care îndeplineşte un act sau un fapt ce contravine legii, fiind în acelaşi timp deplin conştientã de caracterul ilicit al conduitei sale (S. Ghimpu, Gh. Brehoi, Gh. Mocanu, A. Popescu şi I. Urs, Dicţionar juridic, Editura Albatros, Bucureşti, 1985).
51. O parte a instanţelor naţionale a considerat cã trebuie sã i se cearã cumpãrãtorului sã facã dovada cã a îndeplinit diligenţe rezonabile pentru a cunoaşte situaţia juridicã a imobilului. Pentru alte instanţe, buna-credinţã ar trebui sã fie prezumatã şi obligaţia de a face dovada relei-credinţe îi revine celeilalte pãrţi. Jurisprudenţa constantã nu indicã, aşadar, nici cui îi aparţine obligaţia de a proba buna-credinţã, nici care sunt circumstanţele pe care trebuie sã le dovedeascã cel care o contestã.
52. Prin Hotãrârea nr. 510/2003, Curtea Supremã de Justiţie a admis acţiunea în revendicare a fostului proprietar al unui imobil naţionalizat, considerând cã reaua-credinţã a cumpãrãtorului "nu pãrea sã poatã fi pusã la îndoialã, dat fiind (...) cã acesta ştia sau cã ar fi putut şti cã imobilul risca sã fie revendicat de cãtre foştii proprietari, cã ar fi putut sau chiar cã ar fi trebuit sã se informeze despre demersurile întreprinse de fostul proprietar în vederea obţinerii bunului sãu şi cã pasivitatea sa îi este imputabilã". Aceeaşi instanţã a declarat - în Decizia nr. 4.218/2002 - cã era de neconceput ca în calitate de cumpãrãtor al unui bun atât de important ca un imobil chiriaşul sã nu îndeplineascã diligenţele rezonabile pentru a cunoaşte situaţia juridicã a bunului.
În plus, ea a precizat - în Decizia nr. 4.623/2002 cã dobânditorul ar fi trebuit sã verifice, cel puţin, înainte de a încheia actul de vânzare, dacã imobilul a fãcut obiectul unei cereri de restituire în temeiul <>Legii nr. 112/1995 sau al unei acţiuni în revendicare din partea fostului proprietar, fãrã de care buna sa credinţã putea fi pusã la îndoialã. În Decizia nr. 4.561/2003, Curtea Supremã de Justiţie a considerat cã lipsa de informare sau ignoranţa cumpãrãtorului în ceea ce priveşte situaţia juridicã a imobilului dobândit nu poate scuza eroarea cumpãrãtorului.
53. Cu toate acestea, în Decizia nr. 3.962/2003, Curtea Supremã de Justiţie a indicat cã lipsa diligenţei din partea unui chiriaş în vederea cunoaşterii situaţiei imobilului pe care avea sã-l dobândeascã era lipsitã de consecinţe în plan juridic.
În alte hotãrâri instanţa supremã a aplicat principiul enunţat la art 1899 alin. 2 din Codul civil, conform cãruia buna-credinţã este prezumatã, iar reaua-credinţã trebuie doveditã de cel care o invocã în favoarea sa, dar fãrã a acorda atenţie demersurilor pe care dobânditorul le-a fãcut sau nu înainte de a încheia cumpãrarea unui bun care fusese naţionalizat (de exemplu, hotãrârile nr. 781/2003, 5.359/2003, 1.476/2004, 2.559/2004, 3.855/2004 şi nr. 4.229/2003).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie
54. Reclamantul pretinde cã vânzarea apartamentelor sale unor terţi, validatã prin Hotãrârea Curţii de Apel Bucureşti din 30 mai 2000, a încãlcat, în lipsa oricãrei despãgubiri, art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilitãţii
55. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 paragraful 3 din Convenţie. Mai mult, ea observã cã nu existã niciun alt motiv de inadmisibilitate şi prin urmare îl declarã admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele pãrţilor
a) Guvernul
56. Dupã o amplã expunere, însoţitã de numeroase referinţe la doctrinã şi jurisprudenţã, cu soluţii date în dreptul român în cazul vânzãrii bunului altuia şi al acţiunii în revendicare, introdusã de adevãratul proprietar împotriva cumpãrãtorului, Guvernul considerã cã reclamantul, cãruia dreptul de proprietate i-a fost recunoscut prin Sentinţa din 10 aprilie 1997, ar trebui sã introducã o acţiune în revendicare împotriva cumpãrãtorilor care sunt în posesia apartamentelor vândute. Astfel, ar avea posibilitatea de a-şi confirma dreptul de proprietate faţã de cumpãrãtori prin intermediul unei comparãri a titlurilor şi, pe cale de consecinţã, de a obţine posesia asupra bunului.
Guvernul presupune cã, în eventualitatea unei asemenea proceduri, reclamantul ar aduce ca dovadã a dreptului sãu de proprietate contractul de vânzarecumpãrare încheiat la data de 20 august 1940 de cãtre tatãl sãu, al cãrui succesor este. Cât despre terţii cumpãrãtori, ei ar invoca existenţa contractelor de vânzare-cumpã rare încheiate la 23 februarie, 17 martie şi 16 aprilie 1997, a cãror valabilitate a fost recunoscutã prin Decizia din 30 mai 2000. Instanţa ar avea de analizat caracteristicile celor douã titluri şi sã decidã care dintre ele prevaleazã.
În speţã, considerã Guvernul, titlul reclamantului provine de la autorul iniţial, care obţinuse bunul prin contractul de vânzare-cumpãrare din 20 august 1940 înainte de naţionalizare, pe când titlul cumpãrãtorului provine de la un autor nonproprietar, dupã cum a confirmat Sentinţa din 10 aprilie 1997.
57. Guvernul indicã, de asemenea, cã jurisprudenţa şi doctrina au stabilit cã acţiunea în revendicare a adevãratului proprietar nu poate fi paralizatã decât prin invocarea uzucapiunii (de scurtã duratã, între 10 şi 20 de ani), în urmãtoarele condiţii: a) cumpãrãtorul era de bunã-credinţã la încheierea contractului; b) s-a scurs un termen între 10 şi 20 de ani de la încheierea contractului; c) existã un just titlu (în acest caz un contract cu nonproprietarul poate fi considerat drept just titlu); d) posesia este utilã şi neviciatã. Or, acesta considerã cã în speţã terţii cumpãrãtori nu îndeplinesc condiţia bunei-credinţe.
De asemenea, Guvernul considerã cã buna-credinţã nu poate avantaja una dintre pãrţi decât în cadrul unei acţiuni în revendicare în care niciuna dintre pãrţi nu poate aduce un titlu de proprietate, caz în care partea care are câştig de cauzã este cea care va dovedi posesia cea mai caracterizatã.
Guvernul conchide cã numai buna-credinţã a cumpãrãtorilor în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpãrare cu statul nonproprietar, fãrã condiţia suplimentarã a unei posesii utile şi/sau a erorii comune şi invincibile (error communis facit jus), nu are nici o semnificaţie din punctul de vedere al obţinerii proprietãţii asupra bunului vândut.
58. De asemenea, Guvernul indicã faptul cã, potrivit unei doctrine şi unei practici minoritare şi constant criticate, teoria aparenţei ar putea fi aplicatã în cazul vânzãrii bunului altuia (error communis facit jus). Condiţiile care impun aplicarea acestui principiu sunt: a) existenţa unei erori comune (împãrtãşitã de public) şi invincibile (de care nimeni nu se poate îndoi, dând dovadã de toatã prudenţa sa); b) buna-credinţã a cumpãrãtorului; c) caracterul oneros al actului.
Or, dupã opinia Guvernului, în materie imobiliarã, cel care este de bunã-credinţã şi trateazã cu un nonproprietar nu poate obţine proprietatea bunului decât dacã a exercitat posesia o perioadã lungã de timp, cuprinsã între 10 şi 20 de ani. Doctrina a precizat cã teoria proprietarului aparent fondatã pe principiul error communis facit jus, fãrã a adãuga nimic la condiţia de bunã-credinţã, are ca efect crearea imediatã a unui drept de proprietate în favoarea terţului cumpãrãtor, ceea ce duce la încãlcarea dispoziţiilor general recunoscute ale Codului civil în materie de uzucapiune. În plus, în cadrul unei acţiuni în revendicare prin care adevãratul proprietar acţioneazã pentru a face sã înceteze deposedarea abuzivã, iar terţul cumpãrãtor invocã numai buna-credinţã şi aparenţa în drept, adevãratul proprietar este cel care va avea câştig de cauzã (certat de damno vitando).
59. În concluzie, Guvernul considerã cã o procedurã care constatã buna-credinţã a cumpãrãtorului la încheierea contractului de vânzare-cumpãrare nu are niciun efect asupra existenţei dreptului de proprietate al adevãratului proprietar. Hotãrârile care nu au dispus anularea contractelor de vânzare-cumpãrare nu au suprimat titlul de proprietate al reclamantului în speţã şi nici nu au diminuat şansele acestuia de a obţine posesia bunului în urma introducerii unei acţiuni în revendicare. Constatarea bunei-credinţe nu înseamnã nici negarea titlului reclamantului şi nici confirmarea titlului cumpãrãtorului faţã de adevãratul proprietar.
b) Reclamantul
60. Reclamantul subliniazã cã, în Sentinţa sa rãmasã definitivã din 10 aprilie 1997, judecãtoria a recunoscut, cu efect retroactiv, nelegalitatea naţionalizãrii bunului sãu şi deci legitimitatea sa ca proprietar.
61. El considerã cã doctrina şi jurisprudenţa nu sunt unitare în ceea ce priveşte litigiile dintre proprietari şi cumpãrãtori. În plus, cerându-i sã introducã o nouã acţiune împotriva cumpãrãtorilor, i se impune o sarcinã excesivã, datã fiind insecuritatea juridicã a unui sistem în care autoritatea hotãrârilor judecãtoreşti nu este respectatã şi în care a fost adoptatã o legislaţie contradictorie care dã naştere unei jurisprudenţe contradictorii.
Reclamantul susţine cã reaua-credinţã a statului reiese din participarea acestuia la acţiunea în revendicare şi din faptul cã, în conformitate cu <>Hotãrârea nr. 11/1997 , vânzãrile ar fi fost suspendate. El adaugã cã reaua-credinţã a cumpãrãtorilor reiese, pe de o parte, din faptul cã îl cunosc şi cã erau la curent cu intenţia sa de a recupera imobilul şi, pe de altã parte, din faptul cã ei cunosc istoria imobilelor naţionalizate şi contextul noii legislaţii, precum şi toate litigiile publice referitoare la restituirea lor.
62. Reclamantul subliniazã, de asemenea, cã nu a urmat procedura specialã prevãzutã de <>Legea nr. 10/2001 , deoarece aceasta era favorabilã cumpãrãtorilor şi le consolida poziţia faţã de cea a fostului proprietar.
2. Aprecierea Curţii
63. În speţã, Curtea considerã cã trebuie fãcutã o distincţie între situaţia apartamentului nr. 2 din corpul de clãdire A, vândut la data de 16 aprilie 1997, adicã dupã admiterea acţiunii în revendicare introduse de reclamant împotriva statului, şi situaţia celorlalte douã apartamente care constituie corpul de clãdire B, vândute la data de 23 februarie 1997 şi, respectiv, la 17 martie 1997, adicã înainte de introducerea acţiunii respective.
a) Apartamentul nr. 2 din corpul de clãdire A ("apartamentul nr. 2")
(i) Asupra existenţei bunului
64. Un reclamant nu poate invoca o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie decât în mãsura în care hotãrârile pe care le contestã se raporteazã la "bunurile" sale în sensul prezentei dispoziţii. Noţiunea "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cãrora reclamantul poate pretinde cã are cel puţin o "speranţã legitimã" de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. Dimpotrivã, speranţa de a i se recunoaşte un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerat ca un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, şi la fel se întâmplã şi în cazul unei creanţe condiţionale care se stinge din cauza neîndeplinirii condiţiei (vezi Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, §§ 82 şi 83, CEDO 2001-VIII).
65. În speţã, Curtea reţine cã reclamantul a introdus o acţiune în revendicare imobiliarã pentru a se constata nelegalitatea naţionalizãrii întregului sãu imobil şi pentru a obţine restituirea acestuia. În Sentinţa sa din 10 aprilie 1997, rãmasã definitivã, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti a stabilit cã bunul litigios fusese naţionalizat prin încãlcarea <>Decretului nr. 92/1950 , a statuat cã reclamantul rãmãsese proprietarul legitim şi a obligat statul sã restituie bunul (paragraful 14 de mai sus). Aceastã sentinţã era opozabilã statului, singurul subiect de drept care putea sã se pretindã în mod legitim proprietarul bunului în acel moment şi care a fost obligat sã-l repunã pe reclamant în posesia imobilului. Dreptul de proprietate asupra bunului recunoscut astfel cu efect retroactiv nu era revocabil.
De altfel, dreptul de proprietate al reclamantului nu a fost infirmat sau contestat pânã în prezent, Guvernul recunoscând în mod explicit cã reclamantul a rãmas proprietar, întemeindu-şi apãrarea pe aceastã ipotezã. Drept care, Curtea apreciazã cã, în ceea ce priveşte apartamentul nr. 2, reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
(ii) Asupra existenţei unei ingerinţe
66. Curtea observã cã Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti a constatat cã naţionalizarea imobilului reclamantului a fost ilegalã şi a obligat statul, în posesia cãruia se afla atunci imobilul, sã-l restituie reclamantului. Or, dupã 6 zile de la aceastã sentinţã, statul a vândut apartamentul nr. 2 chiriaşului.
67. Guvernul pretinde cã vânzarea de cãtre stat a apartamentului nr. 2 nu a adus nicio atingere dreptului de proprietate al reclamantului, care continuã sã fie proprietar şi are posibilitatea de a introduce o acţiune în revendicare împotriva cumpãrãtorului pentru a redobândi posesia asupra bunului.
68. În primul rând, Curtea considerã cã în speţã nu este vorba de o simplã vânzare a bunului altuia, dar cã aceastã vânzare a survenit cu încãlcarea flagrantã a unei hotãrâri judecãtoreşti pronunţate în favoarea reclamantului. Astfel, deşi Sentinţa din 10 aprilie 1997 a recunoscut retroactiv dreptul de proprietate al reclamantului şi a obligat statul sã-l repunã în posesia imobilului, la data de 16 aprilie 1997 statul a vândut imobilul chiriaşului. Nu se poate şti cu certitudine dacã la data de 16 aprilie 1997 Sentinţa din 10 aprilie 1997 avea un caracter definitiv. Aşadar, în calitatea sa de gardian al ordinii publice, statul avea o obligaţie moralã de a stabili un exemplu, a cãrei respectare trebuia asiguratã de organele sale învestite cu misiunea de protecţie a ordinii publice (Zwierzynski împotriva Poloniei, nr. 34.049/96, § 73, CEDO 2001-VI). Or, a vinde apartamentul în litigiu dupã ce a fost obligat sã-l restituie reclamantului şi fãrã a arãta nici cea mai micã opoziţie faţã de sentinţã, de exemplu prin declararea apelului, înseamnã a nega activitatea instanţelor.
69. În al doilea rând, argumentul Guvernului trebuie respins şi pentru cã reclamantul nu mai are niciun mijloc de a redobândi posesia asupra apartamentului sãu.
Astfel, procedura prevãzutã de <>Legea nr. 10/2001 , aşa cum este ea reglementatã prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 498/2003 şi confirmatã de Curtea Supremã de Justiţie (paragrafele 41 şi 42 de mai sus), nu poate avea ca efect restituirea în naturã a imobilului, dat fiind faptul cã instanţele au refuzat sã anuleze contractele de vânzare-cumpã rare.
În ceea ce priveşte introducerea unei acţiuni în revendicare împotriva cumpãrãtorilor, trebuie menţionat faptul cã aceasta este, în dreptul român, imprescriptibilã (paragraful 39 de mai sus). Aşadar, reclamantul nu era obligat sã o introducã imediat dupã respingerea acţiunii în anulare. Ar fi un lucru excesiv sã i se impunã o asemenea obligaţie pentru perioada cuprinsã între respingerea definitivã a acţiunii în anulare a vânzãrii, adicã 30 mai 2000, şi intrarea în vigoare a <>Legii nr. 10/2001 , adicã 14 februarie 2001, având în vedere cele douã proceduri declanşate anterior şi efortul uman şi financiar pe care le-au presupus.
De la intrarea în vigoare a <>Legii nr. 10/2001 , reclamantul nu mai poate introduce o acţiune în revendicare a apartamentului, deoarece jurisprudenţa constantã a celei mai înalte instanţe a statului considerã cã o asemenea acţiune trebuie respinsã ca inadmisibilã (paragraful 44 de mai sus). Chiar presupunând cã ar fi putut introduce o asemenea acţiune, şansele sale de succes ar fi fost cel mult incerte, deoarece Curtea Supremã de Justiţie respinge în mod sistematic acţiunile în revendicare atunci când constatã buna-credinţã a cumpãrãtorilor (paragrafele 45-48 de mai sus).
70. Din cele de mai sus reiese cã, vânzând unui terţ apartamentul pe care ar fi trebuit sã-l restituie reclamantului, statul l-a privat pe acesta de orice posibilitate de a redobândi posesia asupra lui (mutatis mutandis, Guillemin împotriva Franţei, Hotãrârea din 21 februarie 1997, Culegere de hotãrâri şi decizii, 1997-I, p. 164, § 54).
71. În lumina celor de mai sus, Curtea considerã cã vânzarea apartamentului, din care a rezultat imposibilitatea reclamantului de a redobândi posesia asupra apartamentului, în ciuda faptului cã s-a pronunţat în acest sens o sentinţã rãmasã definitivã, constituie fãrã nicio îndoialã o ingerinţã în dreptul de proprietate al reclamantului.
(iii) Asupra justificãrii ingerinţei
72. Rãmâne de stabilit dacã ingerinţa constatatã de Curte a încãlcat sau nu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
73. Aşa cum a precizat deja în mai multe rânduri, Curtea reaminteşte cã art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie conţine trei norme distincte: "prima, care se exprimã în prima frazã a primului alineat şi îmbracã un caracter general, enunţã principiul respectãrii proprietãţii; a doua, ce figureazã în cea de-a doua frazã a aceluiaşi alineat, vizeazã privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; cât despre a treia, menţionatã în cel de-al doilea alineat, recunoaşte dreptul statelor, printre altele, de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general (...). Nu este vorba totuşi de reguli lipsite de legãturã între ele. A doua şi a treia dintre ele se referã la anumite exemple de atingeri ale dreptului de proprietate; ca atare, ele trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima normã" (James şi alţii împotriva Marii Britanii, Hotãrârea din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, p. 29-30, § 37).
74. Pentru a stabili dacã a avut loc privarea de proprietate în sensul celei de-a doua "norme", trebuie nu numai sã se verifice dacã a avut loc deposedarea sau exproprierea formalã, ci şi sã se treacã dincolo de aparenţe şi sã se analizeze realitãţile situaţiei litigioase. Convenţia vizând protejarea drepturilor "concrete şi efective", trebuie cercetat dacã situaţia respectivã echivaleazã cu o expropriere de fapt (Brumãrescu, citatã mai sus, § 76).
75. Curtea relevã cã situaţia creatã de jocul combinat al vânzãrii apartamentului, al Deciziei Curţii de Apel Bucureşti din 30 mai 2000, care a refuzat sã anuleze vânzarea apartamentului, şi intrarea în vigoare a <>Legii nr. 10/2001 , în urma cãreia jurisprudenţa constantã a Curţii Supreme de Justiţie a negat posibilitatea redobândirii posesiei asupra imobilelor vândute unor terţi de bunã-credinţã, a avut ca efect privarea reclamantului de beneficiul acelei pãrţi din Hotãrârea din 10 aprilie 1997 care stabilea dreptul sãu de proprietate asupra apartamentului nr. 2, împiedicându-l sã dobândeascã posesia.
Este adevãrat cã, în jurisprudenţa sa constantã, Curtea analizeazã neexecutarea unei hotãrâri judecãtoreşti din perspectiva primei fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (Burdov împotriva Rusiei, nr. 59.498/00, § 40, 7 mai 2002, Jasiu - niene . împotriva Lituaniei, nr. 41.510/98, § 45, 6 martie 2003, şi Sabin Popescu împotriva României, nr. 48.102/99, § 80, 2 martie 2004). Totuşi, în speţã, pe de o parte, la momentul vânzãrii, hotãrârea nu avea un caracter executoriu şi, pe de altã parte, nu este vorba de o simplã neexecutare, ci de vânzarea bunului cãtre un terţ. În urma acestei vânzãri, cel interesat nu mai avea posibilitatea sã intre în posesia bunului, sã-l vândã sau sã-l lase moştenire, sã consimtã la donarea sa ori sã dispunã de el într-un alt mod. În aceste condiţii, Curtea constatã cã aceastã situaţie a avut ca efect privarea reclamantului de proprietatea sa în sensul celei de-a doua fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
76. O privare de proprietate ce se analizeazã prin prisma celei de a doua norme nu se poate justifica decât dacã se demonstreazã în special faptul cã ea a avut loc în condiţiile prevãzute de lege, pentru cauzã de utilitate publicã şi cu respectarea principiului proporţionalitãţii.
77. Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie impune, înainte de toate şi mai ales, ca o ingerinţã a autoritãţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor sã fie legalã (latridis, citatã mai sus, § 58). Principiul legalitãţii implicã şi existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile (Hentrich împotriva Franţei, Hotãrârea din 22 septembrie 1994, seria A nr. 296-A, p. 19-20, § 42, şi Lithgow şi alţii împotriva Marii Britanii, Hotãrârea din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 47, § 110). Cu toate acestea, Curtea deţine o competenţã limitatã pentru a verifica respectarea dreptului intern (Hζkansson şi Sturesson împotriva Suediei, Hotãrârea din 21 februarie 1990, seria A nr. 171-A, p. 16, § 47).
78. Curtea observã cã <>Legea nr. 112/1995 nu se aplica decât în cazul situaţiei bunurilor faţã de care statul deţinea un titlu de proprietate (paragrafele 26-30 de mai sus) şi cã nicio altã dispoziţie internã nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se gãsea de facto în patrimoniul sãu şi pentru care nu avea aşadar un titlu. De altfel, nici reclamantul şi nici Guvernul nu au pretins cã vânzarea cãtre un particular a unui bun confiscat sau naţionalizat fãrã titlu valabil avea, la momentul faptelor, o bazã legalã.
79. În speţã, Curtea reţine, asemenea Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti în Sentinţa sa din 10 aprilie 1997, cã la momentul vânzãrii statul nu avea un titlu asupra apartamentului nr. 2 şi cã ingerinţa litigioasã era lipsitã de bazã legalã, având în vedere cã <>Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu.
80. fiinând cont de cele de mai sus, Curtea conchide cã ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului a fost lipsitã de bazã legalã şi, prin urmare, cã a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
b) Cele douã apartamente ce formeazã corpul de clãdire B al imobilului ("clãdirea B") (vândute la data de 23 februarie 1997 şi, respectiv, la 17 martie 1997)
(i) Asupra existenţei bunului
81. În ceea ce priveşte clãdirea B, reclamantul a introdus acţiunea sa în revendicare la data de 20 martie 1997, adicã dupã ce aceastã parte a bunului a fost vândutã fostului chiriaş. Aşadar, trebuie cercetat dacã reclamantul dispunea totuşi de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Trebuie observat cã, în Sentinţa sa definitivã din 10 aprilie 1997, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti a stabilit cã întregul imobil revendicat de cãtre reclamant fusese naţionalizat cu încãlcarea <>Decretului nr. 92/1950 , a apreciat cã reclamantul rãmãsese proprietarul legitim al acestui imobil şi a dispus restituirea lui, aşadar inclusiv a clãdirii B. Dreptul de proprietate astfel recunoscut - cu efect retroactiv - asupra clãdirii B nu era revocabil.
82. Desigur, pe de o parte, aceastã recunoaştere a dreptului de proprietate al reclamantului nu s-a fãcut în detrimentul celorlalţi subiecţi de drept, mai exact al cumpãrãtorilor, care ar fi putut pretinde în mod legitim cã sunt proprietarii bunurilor în momentul introducerii acţiunii în revendicare în faţa instanţelor naţionale, pe de altã parte, reclamantul nu a intrat în posesia clãdirii B în urma Sentinţei din 10 aprilie 1997 (paragraful 17 de mai sus). În aceste împrejurãri, "bunul" reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clãdirea B în naturã de cãtre cumpãrãtori. Trebuie aşadar analizat dacã acest interes respecta condiţiile necesare pentru a fi considerat o "valoare patrimonialã" de protejat din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, mai exact dacã era vorba de un interes patrimonial cu o bazã suficientã în dreptul intern (Kopeck'ff împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 47, 28 septembrie 2004).
83. Este incontestabil şi, de altfel, necontestat cã interesul reclamantului de a i se restitui aparatamentele în naturã este un interes patrimonial.
84. Curtea considerã cã acest interes patrimonial avea o bazã suficientã în dreptul intern, deoarece era, pe de o parte, recunoscut în mod expres de stat, şi, pe de altã parte, era confirmat de o jurisprudenţã bine stabilitã a instanţelor.
În primul rând, aşa cum a arãtat Guvernul (paragrafele 57 şi 58 de mai sus), cu excepţia circumstanţelor excepţionale (uzucapiunea sau, pentru o doctrinã minoritarã şi o jurisprudenţã foarte rarã, aparenţa în drept), o jurisprudenţã constantã admitea, pânã în anul 2001, o acţiune în revendicare introdusã de adevãratul proprietar împotriva cumpãrãtorului, chiar de bunã-credinţã, al bunului altuia. Aşadar, reclamantul putea spera în mod legitim la concretizarea interesului sãu patrimonial în urma admiterii unei eventuale acţiuni în revendicare introduse împotriva cumpãrãtorilor.
În al doilea rând, în ceea ce priveşte recunoaşterea acestui interes de cãtre stat, <>art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres cã persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fãrã titlu valabil îşi pãstreazã calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicitã şi retroactivã a supravieţuirii vechiului drept. Trebuie menţionat cã legea nu face nicio distincţie între situaţia imobilelor vândute chiriaşilor, cum este cazul clãdirii B, şi cea a imobilelor rãmase în patrimoniul statului.
85. În opinia Curţii, aceste elemente dovedesc faptul cã reclamantul era titularul unui interes patrimonial recunoscut în dreptul român şi care era protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (vezi, mutatis mutandis, ╓neryildiz împotriva Turciei [MC], nr. 48.939/99, § 129, CEDO 2004-XI, şi Beyeler împotriva Italiei [MC], nr. 33.202/96, § 105 in fine, CEDO 2000-I).
86. De altfel, dreptul reclamantului asupra clãdirii B nu a fost infirmat sau contestat pânã în prezent. Mai mult, Guvernul recunoaşte în mod explicit cã reclamantul a rãmas proprietarul acesteia şi îşi întemeiazã apãrarea pe aceastã ipotezã.
87. În consecinţã, Curtea apreciazã cã reclamantul avea asupra apartamentelor un drept patrimonial care se analizeazã ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
(ii) Natura pretinsei încãlcãri
88. Curtea reaminteşte cã art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care tinde în principal sã protejeze individul împotriva oricãrei atingeri a dreptului sãu de proprietate de cãtre stat, poate sã implice şi obligaţii pozitive care sã impunã unui stat adoptarea unor anumite mãsuri necesare pentru a proteja dreptul de proprietate (Broniowski, citatã mai sus, § 143; Oneryildiz, citatã mai sus, § 134, şi Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, § 96, CEDO 2002-VII).
89. Ea reafirmã faptul cã Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specificã de reparare a nedreptãţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele sã fi ratificat Convenţia. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptã sã restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte sã ratifice Convenţia (Kopeck'ff, citatã mai sus, § 35). Adoptarea unor legi care sã prevadã restituirea bunurilor confiscate sau despãgubirea persoanelor victime ale unor astfel de confiscãri necesitã o vastã analizã a numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic şi economic. Considerând un lucru normal ca legiuitorul sã dispunã de o mare marjã de apreciere în ceea ce priveşte politica economicã şi socialã, Curtea a declarat cã respectã modul în care acesta concepe imperativele "utilitãţii publice", cu excepţia cazului în care aprecierea sa se dovedeşte complet lipsitã de o bazã rezonabilã (James şi alţii, citatã mai sus, p. 32, § 46, şi Fostul rege al Greciei şi alţii, § 87, hotãrâri citate mai sus). Acest lucru este valabil cu atât mai mult pentru modificãrile atât de fundamentale ale sistemului unei ţãri, cum ar fi tranziţia de la un regim totalitar la o formã democraticã de guvernare şi reforma structurii politice, juridice şi economice a statului, fenomene care duc inevitabil la adoptarea unor legi economice şi sociale la scarã mare (Broniowski, citatã mai sus, § 149).
90. Acest lucru nu înseamnã cã atitudinea autoritãţilor naţionale într-un anumit caz nu poate prezenta probleme în ceea ce priveşte art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, atunci când ele nu-şi respectã obligaţiile ce decurg din Convenţie.
91. Pentru a putea aprecia conformitatea conduitei statului cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, Curtea trebuie sã facã o analizã globalã a diferitelor interese aflate în joc, acordând atenţie faptului cã Convenţia are drept scop apãrarea drepturilor "concrete şi efective". Ea trebuie sã meargã dincolo de aparenţe şi sã analizeze realitatea situaţiei litigioase.
Astfel, dacã dispun de o mare marjã în aprecierea existenţei unei probleme de interes public ce justificã anumite mãsuri şi în alegerea politicilor lor economice şi sociale (Kopeck'ff, citatã mai sus, § 37), atunci când se aflã în joc o chestiune de interes general, autoritãţile publice trebuie sã reacţioneze în timp util, într-o manierã corectã şi cu cea mai mare coerenţã (vezi Beyeler, citatã mai sus, §§ 110 in fine, 114 şi 120 in fine, Broniowski, citatã mai sus, § 151, Sovtransavto Holding, citatã mai sus, §§ 97- 98, Novoseietskiy împotriva Ucrainei] nr. 47.148/99, § 102, 22 februarie 2005, Bl'fccher împotriva Republicii Cehe, nr 58.580/00, § 57,11 ianuarie 2005, şi O.B. Heller, A.S, împotriva Republicii Cehe (dec), nr. 55.631/00, 9 noiembrie 2004).
92. Dacã Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele conform atributelor dreptului lor de proprietate, odatã ce a fost adoptatã o soluţie de cãtre stat ea trebuie implementatã cu o claritate şi o coerenţã rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridicã şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referã mãsurile de aplicare a acestei soluţii.
În aceastã privinţã trebuie subliniat faptul cã incertitudinea - fie ea legislativã, administrativã sau provenind din practicile aplicate de autoritãţi - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului (Broniowsid, citatã mai sus, § 151).
93. Mai mult, este de datoria oricãrui stat contractant sã se doteze cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce îi revin. Singura sarcinã a Curţii este sã analizeze dacã în speţã mãsurile adoptate de autoritãţile române au fost adecvate şi suficiente (vezi Ruianu împotriva României, nr. 34.647/97, § 66, 17 iunie 2003, Piven împotriva Ucrainei, nr. 56.849/00, § 37, 29 iunie 2004, şi Zhovner împotriva Ucrainei, nr. 56.848/00, § 35, 29 iunie 2004).
(iii) Respectarea obiigaţiei pozitive de cãtre stat
α) Incertitudinea juridicã generalã generatã de lipsa de claritate şi de coerenţã a legislaţiei aplicabile şi consecinţele sale pentru reclamant
94. Curtea observã cã, pentru a defini situaţia în care se aflã reclamantul, în dreptul român par esenţiale mai multe noţiuni, şi anume "titlul" statului, "vânzarea lucrului altuia", "buna-credinţã" a cumpãrãtorului, "acţiunea în revendicare" şi "aparenţa în drept". În afara noţiunii de "titlu" al statului, definitã în mod diferit în diversele acte normative succesive, şi a celei de "bunã-credinţã", definitã de Codul civil, însã interpretatã şi aplicatã diferit în practicã, celelalte trei noţiuni citate mai sus nu sunt definite de o lege, ci au fost elaborate în doctrinã şi sunt aplicate printr-o jurisprudenţã ce nu este întotdeauna constantã (paragrafele 38, 39, 49-53, 57 şi 58 de mai sus).
95. În ceea ce priveşte "titlul" statului, Curtea observã cã practica instanţelor naţionale nu este constantã atunci când trebuie sã decidã, de exemplu, dacã <>Decretul nr. 92/1950 sau <>Decretul nr. 223/1974 era sau nu conform cu constituţiile în vigoare la momentul aplicãrii lui şi putea sã constituie aşadar un "titlu" al statului (paragrafele 33-37 de mai sus).
Aceastã lipsã de coerenţã se referã nu numai la posibilitatea instanţelor de a analiza titlul statului şi interpretãrile diferite şi chiar contradictorii pe care acestea le-au dat în aceastã chestiune de drept, ci şi la modalitatea în care Guvernul a definit aceastã noţiune: dacã iniţial "titlul" a fost înţeles într-un sens foarte larg, el a fost interpretat tot mai restrictiv prin modificãrile succesive ale legislaţiei. Or, Curtea observã cã aceastã evoluţie normativã a avut loc nu înainte de vânzarea imobilelor foştilor proprietari, aşa cum ar fi fost de dorit, ci în timpul derulãrii sale (paragrafele 23-32 de mai sus). Acest lucru era susceptibil sã ducã, de exemplu, la ideea cã imobilele vândute deoarece erau considerate ca "naţionalizate cu titlu" în momentul vânzãrii lor sã fie, de fapt, preluate "fãrã titlu", conform interpretãrilor ulterioare date de Guvern, ceea ce a constituit, fãrã îndoialã, sursa situaţiilor conflictuale atunci când douã persoane diferite aveau interese legitime concurente asupra aceluiaşi imobil: pe de o parte, foştilor chiriaşi li s-a acordat prin lege dreptul de a dobândi proprietatea asupra bunurilor pe care le ocupau şi, pe de altã parte, foştii proprietari cãrora li s-au restituit bunurile în urma acţiunilor în revendicare imobiliarã admise de instanţele naţionale prin hotãrâri ce se bucurã de autoritate de lucru judecat, ce au fost ulterior imposibil de executat.
96. Este de netãgãduit faptul cã numeroase proceduri judiciare, fie în revendicare, fie în anulare a contractelor de vânzare-cumpãrare, cum sunt şi cele introduse de reclamant în speţa de faţã, îşi au originea în aceastã incertitudine şi cã instanţele au fost chemate sã soluţioneze astfel de litigii, deşi nu dispuneau de un cadru legislativ destul de previzibil şi de coerent. În aceastã privinţã trebuie constatat, pe de o parte, cã erau posibile multiple interpretãri juridice ale noţiunii de "titlu" al statului şi, pe de altã parte, cã noţiunile de "bunã-credinţã" a cumpãrãtorului, de "aparenţã în drept", precum şi legãturile acestora cu acţiunea în revendicare nu erau clar reglementate, ceea ce a condus la diferite concluzii juridice asupra aceleiaşi chestiuni de drept prezentate în faţa diferitelor instanţe naţionale (paragraful 51 de mai sus).
97. În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, înainte de adoptarea <>Legii nr. 10/2001 jurisprudenţã stabilise cã în caz de vânzare a bunului altuia, acţiunea în revendicare introdusã de adevãratul proprietar împotriva terţului subdobânditor de bunã-credinţã era admisibilã, exceptându-se circumstanţele excepţionale, în urma unei comparãri a titlurilor concurente asupra bunului aflat în litigiu. Aparenţa în drept, nici ea reglementatã şi, conform Guvernului, contestatã de majoritatea autorilor, era interpretatã şi subordonatã nu numai bunei-credinţe a cumpãrãtorului, ci şi existenţei unei erori comune şi invincibile (paragrafele 38, 39, 57 şi 58 de mai sus).
Or, dupã intrarea în vigoare a <>Legii nr. 10/2001 , excepţiile par sã fi devenit regulã, iar Curtea Supremã de Justiţie a respins acţiunile în revendicare fie reţinând doar buna-credinţã a dobânditorilor, fie considerând ca legiuitorul se prevalase de buna-credinţã a cumpãrãtorului prin <>Legea nr. 10/2001 , fie apreciind ca aplicabilã aparenţa în drept interpretatã într-un sens larg, fãrã a face o distincţie clarã între eroarea comunã şi invincibilã şi buna-credinţã (paragrafele 46-48 de mai sus). În plus, în mai multe rânduri Curtea Supremã de Justiţie a refuzat sã procedeze la compararea titlurilor, considerând cã o confirmare pe cale juridicã a valabilitãţii vânzãrii bunului altuia ar fi consolidat ipso jure transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul cumpãrãtorului, efect care nu ar putea fi anulat de compararea titlurilor (paragraful 45 de mai sus).
98. Curtea a statuat deja cã divergenţele de jurisprudenţã constituie, prin natura lor, consecinţa inerentã oricãrui sistem judiciar ce se sprijinã pe un ansamblu de instanţe de fond cu autoritate asupra circumscripţiei lor teritoriale şi cã rolul unei instanţe supreme este tocmai acela de a regla divergenţele de jurisprudenţã (Zielinski şi Pradal & Gonzalez şi alţii împotriva Franţei, nr. 24.846/94, § 59, CEDO 1999-VII). Totuşi, în speţã, trebuie menţionat cã nici mãcar Curtea Supremã de Justiţie nu avea o jurisprudenţã unitarã asupra chestiunilor de drept aflate în discuţie.
Curtea considerã cã, în lipsa unui mecanism care sã asigure coerenţa practicii instanţelor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţã, ce persistã în timp şi ţin de un domeniu ce prezintã un mare interes social, sunt de naturã sã dea naştere unei incertitudini permanente (mutatis mutandis, Sovtransavto Holding, citatã mai sus, § 97) şi sã diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintã una dintre componentele fundamentale ale statului de drept.
99. În concluzie, Curtea considerã cã lipsa de coerenţã pe plan legislativ şi divergenţele de Jurisprudenţã din domeniul naţionalizãrii imobilelor erau susceptibile sã creeze un climat general de incertitudine şi nesiguranţã juridicã.
â) Consecinţele incertitudinii juridice generale asupra reclamantului
100. Mecanismul cererilor individuale prevãzut la art. 34 (fostul articol 25) din Convenţie exclude cererile introduse pe calea actio popularis. Cererile trebuie aşadar sã fie introduse de persoane care se pretind victime ale unei încãlcãri a uneia sau mai multor dispoziţii ale Convenţiei ori în numele lor. Asemenea persoane trebuie sã poatã demonstra cã au fost direct afectate de mãsura incriminatã (vezi, de exemplu, Hotãrârea Open Door şi Dublin Well Woman împotriva Irlandei din 29 octombrie 1992, seria A nr. 246-A, p. 22, § 44, şi Ilhan împotriva Turciei [MC], nr. 22.277/93, § 52, CEDO 2000-VII).
101. În consecinţã, Curtea trebuie sã analizeze cum s-a repercutat acest climat general de incertitudine în cazul reclamantului.
1. Vânzarea apartamentelor din clãdirea B
102. Curtea observã cã la data de 7 februarie 1996 reclamantul a solicitat Primãriei Municipiului Bucureşti restituirea în naturã a imobilului. Mai mult, la data de 23 octombrie 1996 Comisia pentru aplicarea <>Legii nr. 112/1995 din cadrul Primãriei Municipiului Bucureşti a decis cã imobilele pentru care a fost depusã o cerere de restituire nu vor fi vândute decât dupã clarificarea situaţiei lor juridice (paragraful 11 de mai sus). În fine, la 4 februarie 1997 a intrat în vigoare <>Hotãrârea Guvernului nr. 11/1997 , care modificã noţiunea de "titlu" al statului. Apartamentele au fost vândute la data de 23 februarie 1997 şi, respectiv, la 17 martie 1997.
103. Or, având în vedere Hotãrârea din 23 octombrie 1996 a Comisiei pentru aplicarea <>Legii nr. 112/1995 , apartamentele n-ar fi trebuit vândute decât dupã clarificarea situaţiei lor juridice, adicã dupã verificarea valabilitãţii titlului statului. Aceasta presupunea, conform <>Hotãrârii Guvernului nr. 11/1997 , ca autoritatea administrativã însãrcinatã cu aplicarea <>Legii nr. 112/1995 sã verifice, printre altele, dacã tatãl reclamantului nu era exclus de la aplicarea <>Decretului nr. 92/1950 în virtutea art. II din acesta, aşa cum a procedat judecãtoria prin Sentinţa din 10 aprilie 1997. Nu erau necesare consideraţii juridice complexe, cum ar fi aprecierea conformitãţii decretului cu Constituţia din 1948, ci doar simpla verificare a unui fapt, care ar fi putut fi efectuatã cerându-i-se reclamantului sã aducã dovezile pertinente. Guvernul nu a furnizat niciun document de naturã sã dovedeascã faptul cã autoritãţile administrative ar fi verificat astfel existenţa unui titlu al statului în momentul vânzãrii.
Faptul cã statul nu a îndeplinit diligenţele necesare pentru a stabili situaţia juridicã a imobilului în litigiu reiese şi din aceea cã a vândut apartamentul nr. 2 dupã numai 6 zile de la pronunţarea sentinţei care dispunea ca statul sã restituie apartamentul reclamantului. În plus, cu toate cã prin Dispoziţia Primãriei Municipiului Bucureşti din 22 iulie 1997 s-a dispus restituirea întregului imobil, autoritãţile par sã îşi fi dat seama abia în momentul punerii în posesie cã se aflã în imposibilitatea de a pune reclamantul în posesia celor 3 apartamente pe care le vânduserã în prealabil.
104. Este foarte probabil ca modificarea noţiunii de "titlu" al statului şi noua cerinţã legalã introdusã de <>Hotãrârea Guvernului nr. 11/1997 , referitoare la respectarea dispoziţiilor <>Decretului nr. 92/1950 , la data la care statul şi-a apropriat bunul sã fi influenţat comportamentul autoritãţilor, care se pare cã nu au dispus de timpul necesar pentru a-şi schimba practicile administrative.
Într-adevãr, dacã pentru a verifica "titlul" statului, aşa cum este el definit prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 20/1996 , ar fi fost de ajuns sã consulte listele anexate la <>Decretul nr. 92/1950 (paragraful 27 de mai sus), imobilul fiind considerat ca naţionalizat "cu titlu" dacã ar fi figurat pe aceste liste, noua cerinţã legalã introdusã prin <>Hotãrârea nr. 11/1997 presupunea demersuri suplimentare: administraţia era obligatã sã verifice, pe de o parte, dacã existã identitate între persoana care figura ca proprietar pe listele întocmite pentru aplicarea decretului şi adevãratul proprietar la data naţionalizãrii şi, pe de altã parte, dacã adevãratul proprietar nu a fost exclus de la aplicarea decretului prin prevederile art. II din acesta. Or, pentru aceasta era absolut necesar ca autoritãţile sã intre în contact cu foştii proprietari sau cu moştenitorii lor - care ar fi putut formula cereri de restituire în temeiul <>Legii nr. 112/1995 -, ceea ce nu s-a întâmplat în speţã.
105. Cu siguranţã, este obligaţia statului sã se doteze cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce îi revin în virtutea Convenţiei. Rezultã cã vânzarea, în speţã, de cãtre stat a apartamentelor imobilului în litigiu înainte ca o instanţã sau o autoritate administrativã sã fi hotãrât asupra cererii de restituire, introdusã de reclamant în temeiul unei legi speciale ce viza repararea prejudiciilor suferite de foştii proprietari în timpul regimului comunist, nu pare deloc sã fi fost justificatã în circumstanţele speţei.
106. Curtea nu considerã cã este nerezonabil sã aprecieze cã acţiunile autoritãţilor administrative în cauzã s-au datorat, cel puţin în parte, incertitudinii generale în privinţa definiţiei "titlului" statului (paragraful 95 de mai sus).
2. Acţiunea în anulare a vânzãrii şi aprecierea bunei-credinţe a cumpãrãtorilor
107. Curtea observã cã instanţele naţionale sesizate de reclamant printr-o cerere în anulare a titlurilor concurente deţinute de terţi asupra bunului ce îi fusese restituit s-au prevalat de buna-credinţã a cumpãrãtorilor, dar fãrã sã stabileascã o diferenţã între situaţia juridicã a apartamentelor din clãdirea B, vândute înainte de introducerea acţiunii în revendicare, şi cea a apartamentului nr. 2 din clãdirea A, vândut dupã 10 aprilie 1997, datã la care acţiunea în revendicare a reclamantului fusese admisã printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã. În cele douã situaţii ele au aplicat prezumţia de bunã-credinţã şi au considerat cã, chiar dacã ar fi îndeplinit diligenţele rezonabile, cumpãrãtorii nu ar fi putut sã ştie cã statul nu era adevãratul proprietar.
108. Curtea nu are obligaţia sã defineascã noţiunea de "bunã-credinţã" în dreptul român şi nici sã analizeze buna-credinţã a cumpãrãtorilor în speţã. Curtea reaminteşte cã singura sa obligaţie, conform art. 19 din Convenţie, este sã asigure respectarea angajamentelor ce rezultã din Convenţie pentru pãrţile contractante. În special, Curtea nu are obligaţia de a se substitui instanţelor interne. Interpretarea legislaţiei interne incumbã în primul rând autoritãţilor naţionale şi în special instanţelor (vezi în special Garcia Ruiz împotriva Spaniei [MC], nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I).
109. Curtea nu neagã complexitatea problemelor pe care instanţele trebuie sã le rezolve, însã considerã cã aceastã complexitate s-a datorat, cel puţin în parte, lipsei unei definiţii clare şi coerente a bunei-credinţe şi a unei metode uniforme de apreciere a sarcinii şi a obiectului probei acesteia. La aceasta se adaugã definiţia fluctuantã a noţiunii de "titlu" al statului, foarte importantã pentru a stabili dacã cumpãrãtorii aveau cum sã îşi dea seama cã statul nu era proprietarul bunului la momentul vânzãrii, precum şi lipsa de precizie în ceea ce priveşte cunoaşterea celui care trebuia sã îndeplineascã diligenţele rezonabile pentru a clarifica situaţia juridicã a unui imobil pus în vânzare de cãtre stat. Pentru Curte astfel de chestiuni nerezolvate de instanţele sesizate cu acţiunea în anulare a contractelor de vânzare-cumpãrare, introdusã de reclamant, reflectã incertitudinea generalã ce plana asupra definiţiei şi a aprecierii bunei-credinţe în dreptul intern.
3. Imposibilitatea de a obţine posesia asupra apartamentelor
110. Curtea subscrie opiniei Guvernului conform cãreia, în momentul respingerii acţiunii în anulare a contractelor, dreptul intern oferea reclamantului posibilitatea de a i se restitui imobilul în naturã prin introducerea unei acţiuni în revendicare împotriva cumpãrãtorilor (paragrafele 38, 39, 57 şi 58 de mai sus). Rezultã cã nu i se poate reproşa celui interesat cã nu a introdus imediat o a treia acţiune în revendicare împotriva cumpãrãtorilor, având în vedere efortul uman şi financiar pe care îl reprezentau cele douã proceduri pe care le introdusese deja în faţa instanţelor naţionale şi care constituie şi ele cãi de recurs adecvate şi susceptibile de a remedia direct plângerea sa (paragraful 69 de mai sus).
111. Trebuie constatat cã, dupã intrarea în vigoare a <>Legii nr. 10/2001 , reclamantul s-a vãzut în imposibilitatea de a redobândi posesia asupra pãrţilor nerestituite ale imobilului sãu, legea acordându-i exclusiv posibilitatea unei restituiri prin echivalent prin jocul combinat al art. 18 lit. d) şi <>art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 (paragrafele 40-42 de mai sus). În plus, nu îi mai era îngãduit sã introducã împotriva dobânditorilor o acţiune în revendicare întemeiatã pe dreptul comun (paragraful 44 de mai sus). Chiar dacã s-ar presupune cã ar fi putut introduce o asemenea acţiune, şansele sale de succes ar fi fost nesigure, datã fiind jurisprudenţa constantã a Curţii Supreme de Justiţie, care respingea acţiunile în revendicare dacã constata buna-credinţã a cumpãrãtorilor (paragrafele 45-48 de mai sus).
Aceastã schimbare imprevizibilã de jurisprudenţã a avut ca efect privarea reclamantului de orice posibilitate rezonabilã de a redobândi posesia asupra apartamentelor vândute foştilor chiriaşi, aşa cum ar fi putut spera în mod legitim înainte, în virtutea Hotãrârii definitive din 10 aprilie 1997. Or, aceastã schimbare pare sã fi fost facilitatã de lipsa unui cadru legislativ potrivit şi a unei practici administrative şi judiciare adecvate asupra chestiunilor de drept legate de vânzarea bunului altuia, de aparenţa în drept şi de regulile aplicabile în materie, ceea ce l-a împiedicat definitiv pe reclamant sã concretizeze speranţa legitimã ce decurge din Sentinţa din 10 aprilie 1997 de a i se restitui în naturã întregul sãu bun.
y) Concluzie
112. În lumina celor de mai sus, Curtea constatã cã statul nu şi-a îndeplinit obligaţia sa pozitivã de a reacţiona în timp util şi cu coerenţã în faţa chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naţionalizare. Incertitudinea generalã astfel creatã s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a vãzut în imposibilitatea de a-şi recupera întregul bun atunci când dispunea de o hotãrâre definitivã ce obliga statul sã i-l restituie. Prin urmare, statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a asigura reclamantului exercitarea efectivã a dreptului sãu de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, încãlcând astfel "justul echilibru" ce trebuie sã existe între cerinţele interesului public şi imperativele protejãrii dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale (mutatis mutandis, Sovtransavto Holding, citatã mai sus, § 96).
113. Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
II. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
114. Conform art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
115. Reclamantul solicitã cu titlu de despãgubiri materiale o sumã ce corespunde valorii imobilului, şi anume, conform raportului de expertizã transmis Curţii, 204.000 euro. De asemenea, el solicitã, cu titlu de lipsã de folosinţã, 112.152 euro pentru prejudiciul suportat pânã în august 2004 şi 29.192 euro pentru fiecare an urmãtor. De asemenea, el solicitã cu titlu de daune morale suma de 3.161.520 euro, precum şi 530,15 dolari (USD) şi 600 euro cu titlu de cheltuieli de judecatã.
116. Guvernul contestã ferm evaluarea imobilului operatã în speţã de cãtre expertul numit de reclamant. El estimeazã la 57.659 euro suma maximã ce i-ar putea fi acordatã, ceea ce reprezintã, conform concluziilor unui alt expert, valoarea pe piaţã a apartamentelor vândute şi a terenului aferent. Guvernul apreciazã cã daunele morale trebuie apreciate conform jurisprudenţei Curţii şi nu se opune plãţii cheltuielilor de judecatã, cu condiţia ca acestea sã se sprijine pe documente justificative, sã fie rezonabile şi sã aibã legãturã cu încãlcarea constatatã.
117. Curtea considerã cã, în circumstanţele speţei, chestiunea aplicãrii art. 41 din Convenţie nu se aflã în stare de judecatã. Prin urmare, acest aspect va fi amânat, iar procedura ulterioarã este fixatã în termen de 6 luni de la data prezentei hotãrâri, ţinând seama de eventualitatea unui acord între statul pârât şi reclamant (art. 75 paragraful 1 din regulament).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA HOTĂRĂŞTE:
1. declarã cererea admisibilã;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. hotãrãşte cã aplicabilitatea art. 41 din Convenţie nu se aflã în stare de judecatã; prin urmare:
a) o amânã în întregime;
b) invitã Guvernul şi reclamantul sã îi prezinte, în scris, într-un termen de 6 luni de la data la care hotãrârea a rãmas definitivã, conform art. 44 paragraful 2 din Convenţie, observaţiile lor asupra prezentei chestiuni şi, în special, sã îi aducã la cunoştinţã orice acord la care vor ajunge;
c) amânã procedura ulterioarã şi deleagã preşedintelui camerei sarcina de a stabili o datã în caz de nevoie.
Întocmitã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 1 decembrie 2005, în aplicarea art. 77 paragrafele 2 şi 3 din regulament.
Vincent Berger,
grefier
Bo'9atjan M. Zupancic,
preşedinte
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
