Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
-----------
*1) Nota traducatorului.
Versiunile originale sunt în limbile franceza şi engleza.
Întrucât versiunile în limbile franceza şi engleza folosesc inconsecvent denumirile unor instituţii şi funcţii, traducerea a fost adaptatã, folosindu-se numai denumirile valabile astãzi, cu excepţia cazurilor expres indicate. În ceea ce priveşte actele procedurale, terminologia traducerii s-a supus regulilor intertemporale.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
CAZUL VASILESCU IMPOTRIVA ROMÂNIEI
(53/1997/837/1043)
Hotãrâre pronunţatã de o Camera
România - menţinerea confiscãrii ilegale a unor obiecte de valoare de cãtre fosta militie în 1966 şi interzicerea accesului la un tribunal care sa poatã dispune restituirea lor
I. Articolul 6 alin. 1 din convenţie
A. Excepţia preliminarã a Guvernului
(neepuizarea cãilor de recurs intern)
Neprezentata în fata Comisiei - decãdere.
Concluzie: respingere (unanimitate).
B. Temeinicia plângerii
Curtea Suprema de Justiţie a decis ca, întrucât cererea de restituire formulatã de cãtre reclamanta are drept obiect contestarea unei mãsuri de urmãrire penalã, competenta soluţionãrii ei revine în exclusivitate Parchetului de pe lângã Tribunalul Arges. Întrucât chiar şi atunci când exercita o atribuţie de natura contencioasã un procuror acţioneazã în calitate de membru al Ministerului Public, subordonat în primul rând procurorului general al Parchetului de pe lângã Curtea Suprema de Justiţie şi apoi ministrului justiţiei, aceasta înseamnã ca el este dependent fata de puterea executivã.
Concluzie: încãlcare (unanimitate).
II. Articolul 13 din convenţie
Art. 6 alin. 1 reprezintã lex specialis în raport cu art. 13, ale cãrui garanţii sunt absorbite de art. 6.
Concluzie: nu este necesarã examinarea acestui capãt de cerere (unanimitate).
III. Articolul 1 din Protocolul nr. 1
Întrucât nici nelegalitatea confiscãrii bunurilor litigioase de cãtre fosta militie şi nici dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestora nu au fost contestate - în consecinta, reclamanta a rãmas proprietara asupra bunurilor pana în prezent -, România nu a recunoscut jurisdicţia obligatorie a Curţii decât începând cu data de 20 iunie 1994, dar plângerea reclamantei are drept obiect o situaţie de fapt continua care subzistã în prezent, iar decizia Curţii Supreme de Justiţie este ulterioara datei de 20 iunie 1994.
Data fiind absenta vreunui temei legal, continua lipsire de proprietate nu poate fi interpretatã ca "o lipsire de proprietate" sau ca o modalitate de "reglementare a folosirii proprietãţii" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Reclamanta obtinuse o hotãrâre judecãtoreascã prin care autoritãţile vizate erau obligate la restituirea obiectelor revendicate - hotãrâre anulatã de cãtre Curtea Suprema de Justiţie -, în condiţiile în care demersurile fãcute la parchetul considerat competent de cãtre Curtea Suprema de Justiţie nu dusesera la nici un rezultat.
Pierderea prerogativelor dreptului de proprietate asupra bunurilor în cauza, combinata cu esecul încercãrilor de pana atunci de reparare a situaţiei criticate, a produs consecinţe suficient de grave pentru a conchide ca a avut loc o confiscare de fapt.
Concluzie: încãlcare (unanimitate).
IV. Articolul 8 din convenţie
Data fiind concluzia privitoare la art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea nu mai trebuie sa examineze cazul prin raportare la art. 8.
Concluzie: nu este necesarã examinarea acestui aspect (unanimitate).
V. Articolul 50 din convenţie
A. Prejudiciul
Prejudiciul material: imposibilitatea Guvernului de a restitui bunurile în litigiu - reparatie echitabila. Prejudiciul moral: reparatie echitabila.
Concluzie: statul parat este obligat sa plãteascã o anumitã suma de bani cãtre reclamanta, cu titlu de despãgubiri materiale şi morale (unanimitate).
B. Costuri şi cheltuieli judiciare
Pretenţii neprecizate - restituire echitabila.
Concluzie: statul parat este obligat sa plãteascã reclamantei o anumitã suma de bani cu titlu de costuri şi cheltuieli (unanimitate).
REFERINTE LA JURISPRUDENTA CURŢII
23 septemorie 1982, Sporrong şi Lonnroth impotriva Suediei; 27 august 1981, Demicoli impotriva Maltei; 24 iunie 1993, Papamichalopoulos şi alţii impotriva Greciei; 24 noiembrie 1994, Beaumartin impotriva Frantei; 31 octombrie 1995, Papamichalopoulos şi alţii impotriva Greciei (art. 50); 18 decembrie 1996, Loizidou impotriva Turciei (fond); 26 noiembrie 1996, Sakik şi alţii impotriva Turciei; 19 decembrie 1997, Bruala Gomez de la Torre impotriva Spaniei.
În cazul Vasilescu impotriva României*2),
--------------
*2) Notele grefierului:
1. Cazul are nr. 53/1997/837/1.043. Primele doua cifre arata poziţia din anul introducerii plângerii, ultimele doua o aseaza pe lista cuprinzând cazurile cu care Curtea a fost sesizatã şi pe lista cuprinzând plângerile iniţiale (la Comisie) corespunzãtoare.
2. Regulamentul B, intrat în vigoare la 2 octombrie 1994, se aplica tuturor cazurilor privind statele legate prin Protocolul nr. 9.
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, constituitã, în conformitate cu dispoziţiile art. 43 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (convenţia) şi cu reglementãrile aplicabile din Regulamentul B, în camera alcãtuitã din urmãtorii judecãtori:
domnul R. Bernhardt, preşedinte;
domnul Thor Vilhjalmsson;
domnul A.B. Baka;
domnul M.A. Lopes Rocha;
domnul D. Gotchev;
domnul K. Jungwiert;
domnul E. Levits;
domnul J. Casadevall;
domnul M. Voicu,
precum şi din domnii H. Petzold, grefier, şi P.J. Mahoney, grefier adjunct,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la 24 februarie 1998 şi la 23 aprilie 1998, pronunţa hotãrârea de mai jos, adoptatã la aceasta din urma data:
PROCEDURA
1. Curtea a fost sesizatã cu acest caz de cãtre o persoana de cetãţenie romana, doamna Elisabeta Vasilescu (reclamanta), şi de cãtre Comisia Europeanã a Drepturilor Omului (Comisia), la 22 şi, respectiv, la 28 mai 1997, în termenul de 3 luni prevãzut la art. 32 alin. 1 şi la art. 47 din convenţie. La originea cazului se gãseşte o plângere (nr. 27.053/95) îndreptatã impotriva României şi cu care reclamanta sesizase Comisia la 10 februarie 1995 în temeiul art. 25.
Plângerea doamnei Vasilescu şi cererea Comisiei au drept temei art. 44 şi art. 48 lit. a) şi e) din convenţie, astfel cum au fost acestea modificate prin Protocolul nr. 9, pe care România l-a ratificat. Ele vizeazã obţinerea unei hotãrâri cu privire la respectarea de cãtre România a exigenţelor art. 6 alin. 1 din convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1, precum şi - în ceea ce priveşte plângerea în fata Comisiei - ale art. 8 şi 13 din convenţie.
2. Rãspunzând invitatiei fãcute în conformitate cu art. 35 alin. 3 lit. d) din Regulamentul B, reclamanta l-a desemnat pe domnul D. Cosma, avocat în Baroul Bucureşti, în calitate de apãrãtor (art. 31). Preşedintele a autorizat folosirea limbii romane în procedura scrisã în fata Curţii (art. 28 alin. 3).
3. Camera ce urma sa fie constituitã era compusa de drept din domnul M. Voicu, judecãtor ales de cetãţenie romana (art. 43 din convenţie), şi din domnul R. Bernhardt, vicepreşedinte al Curţii [art. 21 alin. 4b) din Regulamentul B]. La 3 iulie 1997, în prezenta grefierului, preşedintele Curţii, domnul R. Ryssdal, a tras la sorţi numele celorlalţi 7 membri, respectiv domnii R. Bernhardt, vicepreşedinte al Curţii [art. 21 alin. 4b) din Regulamentul B], Thor Vilhjalmsson, A.B. Baka, M.A. Lopes Rocha, D. Gotchev, K. Jungwiert, E. Levits şi J. Casadevall (art. 43 în fine din convenţie şi art. 21 alin. 5 din Regulamentul B).
4. În calitate de preşedinte al Camerei (art. 21 alin. 6 din Regulamentul B), domnul Bernhardt i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe domnul A. Ciobanu-Dordea, agent al Guvernului roman (Guvernul), pe avocatul reclamantei şi pe doamna G. Thune, delegatul Comisiei, cu privire la organizarea procedurii (art. 39 alin. 1 şi art. 40). Conform ordonanţei pronunţate în consecinta la 16 septembrie 1997, grefierul a primit memoriile reclamantei şi Guvernului la 5 şi, respectiv, la 8 decembrie 1997, iar mai apoi rãspunsurile în replica, la 21 ianuarie şi la 17 februarie 1998.
5. La 24 februarie 1998 Camera a decis sa nu ţinã o audienta, nu înainte de a se fi asigurat de îndeplinirea condiţiilor cerute de o astfel de derogare de la procedura obişnuitã (art. 27 şi 40 din Regulamentul B).
6. La 27 martie 1998 Guvernul a depus la grefa un raport de expertiza, realizat de Muzeul Naţional de Istorie al României, privitor la aplicarea art. 50 din convenţie în problema prejudiciului material. În replica, reclamanta a prezentat la 14 aprilie observaţiile sale scrise cu privire la acest raport.
ÎN FAPT
I. Împrejurãrile cauzei
7. Doamna Elisabeta Vasilescu, cetãţean roman, nascuta în 1897, îşi are domiciliul în comuna Potlogi, judeţul Dambovita.
8. La 23 iunie 1966 lucrãtori ai fostei Militii Arges, fãrã a fi în posesia unui mandat, au efectuat o perchezitie la domiciliul reclamantei, în cadrul unei cercetãri penale declansate impotriva soţului ei, acuzat pentru sãvârşirea infracţiunii de deţinere ilegala de obiecte din aur, fapta pedepsita de legislaţia atunci în vigoare (Decretul nr. 210/1960).
Cu aceasta ocazie, ei au confiscat 327 de monede vechi din aur, dintre cele mai multe erau gaurite pentru confecţionarea de bijuterii, iar doua dintre ele fuseserã transformate în cercei.
9. La 4 iulie 1966 aceste obiecte au fost depuse la Sucursala Arges a Bãncii Naţionale a României, ocazie cu care a fost întocmit un proces-verbal.
10. La 8 iulie 1966 conducerea fostei Militii Arges a pronunţat o ordonanta de încetare a procesului penal cu privire la soţul reclamantei, finalizand astfel cercetãrile, în conformitate cu art. 261 din vechiul Cod de procedura penalã (paragraful 25 de mai jos). S-a constatat ca în acest caz fapta nu prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni, dar s-a decis totuşi menţinerea confiscãrii obiectelor în cauza.
11. La 24 mai 1990 Parchetul de pe lângã Tribunalul Arges, la care reclamanta se interesase cu privire la situaţia acestor bunuri, a informat-o ca în arhivele sale nu exista nici un act din care sa rezulte ca o astfel de mãsura a fost dispusã.
12. Ulterior, reclamanta s-a adresat procurorului general al Parchetului de pe lângã Curtea Suprema de Justiţie cu o cerere pentru restituirea bunurilor. La 11 octombrie 1990 acesta i-a rãspuns ca nici o mãsura de confiscare sau de perchezitie nu fusese dispusã impotriva ei sau soţului ei, nici în 1966 şi nici ulterior.
13. În 1991, la o data neprecizata, Ministerul de Interne i-a confirmat reclamantei ca într-adevãr fãcuse obiectul unei mãsuri de urmãrire în 1966 în ceea ce priveşte obiectele pe care le revendica şi ca, ulterior, s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la soţul sau. Se adauga faptul ca mãsura de confiscare fusese totuşi menţinutã de cãtre procuratura.
14. În 1991 reclamanta a introdus impotriva Bãncii Naţionale a României, în calitate de depozitar al monedelor, o acţiune în revendicare cu privire la cele 40 de monede din aur transformate în salba şi la perechea de cercei.
În fata Judecãtoriei Gaesti ea a susţinut ca aceste obiecte fuseserã confiscate în mod ilegal de cãtre militie, fãrã ca o astfel de mãsura sa fi fost ordonatã de cãtre magistratul competent. În sprijinul cererii sale ea a invocat rãspunsul procurorului general din 11 octombrie 1990 (paragraful 12 de mai sus).
15. La 21 februarie 1992 judecãtoria, bazându-se pe declaraţiile martorilor şi pe documentele depuse la dosar, a dat câştig de cauza reclamantei şi a dispus ca Banca Nationala a României sa restituie obiectele în cauza. Instanta a constatat totodatã ca fosta Militie Arges confiscase în total 327 de monede din aur aparţinând reclamantei.
16. Banca Nationala a României, în calitate de parat, a declarat recurs la Tribunalul Dambovita, recurs respins la 7 octombrie 1992. Tribunalul a constatat ca, în urma cercetãrilor declansate impotriva soţului reclamantei, a fost pronunţatã la 8 iulie 1966 o soluţie de încetare a procesului penal şi ca, în orice caz, nici o dispoziţie legalã nu interzicea reclamantei sa redobandeasca posesia asupra obiectelor în cauza.
17. În 1993, considerându-se în drept sa-i fie restituite în totalitate obiectele confiscate de militie, reclamanta a solicitat procurorului general sa promoveze un recurs extraordinar în fata Curţii Supreme de Justiţie impotriva Hotãrârii din 21 februarie 1992 (paragraful 15 de mai sus şi paragraful 27 de mai jos).
18. La 10 iunie 1993 procurorul general a informat-o pe reclamanta ca nu intenţioneazã sa dea curs acestei cereri. În opinia sa, Hotãrârea din 21 februarie 1992 era legalã şi temeinica.
19. La 19 august 1993 procurorul general i-a indicat reclamantei ca, în ipoteza în care nu este multumita de deciziile pronunţate în cazul ei, poate exercita noua cale de recurs introdusã prin Legea nr. 59/1993 de modificare a Codului de procedura civilã.
20. Ca urmare, atât reclamanta, cat şi Banca Nationala a României au declarat recurs la Curtea de Apel Ploiesti impotriva Hotãrârii din 21 februarie 1992.
Reclamanta a solicitat restituirea tuturor monedelor în litigiu, în timp ce Banca Nationala a României a cerut casarea hotãrârii anterior pronunţate. Aceasta din urma sustinea ca instanţele nu erau competente sa se pronunţe în speta, orice plângere impotriva mãsurilor de urmãrire penalã fiind de competenta exclusiva a procurorului ierarhic superior, în conformitate cu art. 275-278 din Codul de procedura penalã (paragraful 26 de mai jos).
21. Prin Decizia din 22 februarie 1994 Curtea de Apel Ploiesti a respins cele doua recursuri. În ceea ce priveşte acţiunea reclamantei, s-a arãtat ca ea îşi limitase iniţial pretenţiile la 40 de monede şi o pereche de cercei din aur şi ca, în consecinta, ea nu şi le mai putea modifica în recurs.
În ceea ce priveşte banca parata, instanta a subliniat ca s-a pronunţat o soluţie de încetare a procesului penal în ceea ce îl priveşte pe soţul reclamantei. Ea constata în plus ca procurorul general nu a dat curs cererii de restituire formulate de cãtre reclamanta, multumindu-se sa o îndrepte cãtre instanta de judecata. În ceea ce priveşte acuzatia de deţinere ilegala de obiecte din aur, Curtea a rãspuns ca mãsura de confiscare luatã de militie nu avea nici o baza legalã şi ca deci instanţele dispusesera în mod corect restituirea. Aceasta decizie a devenit definitiva şi irevocabilã.
22. În 1994 procurorul general a declarat, în conformitate cu art. 330 din Codul de procedura civilã (paragraful 27 de mai jos), un recurs în anulare în fata Curţii Supreme de Justiţie impotriva hotãrârilor din 21 februarie şi 7 octombrie 1992, precum şi impotriva Deciziei din 22 februarie 1994.
În memoriul sau el a reluat argumentul conform cãruia, pronunţându-se în acest caz, instanţele civile şi-au depãşit competenta materialã, incalcand astfel competenta procurorului, exclusiva în materie (paragraful 26 de mai jos). În consecinta, a solicitat trimiterea cazului în fata autoritãţii competente.
Pe de alta parte, reclamanta a invocat încãlcarea art. 21 din Constituţie, articol ce garanteazã accesul liber la justiţie (paragraful 24 de mai jos), şi a cerut respingerea recursului în anulare.
23. La 20 octombrie 1994 Curtea Suprema de Justiţie a admis cererea procurorului general şi a casat toate hotãrârile în cauza, considerând ca, în conformitate cu art. 275 din Codul de procedura penalã, Parchetul de pe lângã Tribunalul Arges era singurul competent sa soluţioneze cererea reclamantei ce avea ca obiect restituirea bunurilor în cauza.
II. Dreptul intern aplicabil
A. Constituţia
24. Articolul 21 din Constituţie prevede:
"(1) Orice persoana se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept."
B. Codul de procedura penalã
25. Dispoziţiile aplicabile din Codul de procedura penalã înainte de reforma judiciarã din 1 ianuarie 1969 prevedeau:
ARTICOLUL 115 ALIN. 4*3)
"Obiectele din metale sau pietre preţioase (...) vor fi depuse în 48 de ore la cea mai apropiatã unitate a Bãncii de Stat (...)."
ARTICOLUL 187*4)
"Organele de cercetare penalã au însã nevoie de încuviinţarea procurorului pentru efectuarea urmãtoarelor acte de urmãrire penalã:
a) efectuarea perchezitiilor domiciliare, cu excepţia cazurilor de infracţiuni flagrante;
(...)
Încuviinţarea se da numai în scris şi pe baza ordonanţei motivate prin care organul de cercetare dispune efectuarea actului de urmãrire penalã."
ARTICOLUL 261*5)
"Dacã în urma efectuãrii actelor de urmãrire penalã se stabileşte ca exista vreo cauza de împiedicare a pornirii sau continuãrii procesului penal, organul de urmãrire înceteazã procesul penal, clasand cauza.
(...)
Încetarea procesului penal se face printr-o ordonanta motivatã (...)."
-----------
*3) În realitate este vorba de alin. 4 al art. 115^1 din Codul de procedura penalã - nota traducatorului.
*4) În realitate este vorba de alin. 2 al art. 187^1 şi de alin. 1 al art. 187^2 - nota traducatorului.
*5) În realitate este vorba de art. 261^7 din Codul de procedura penalã - nota traducatorului.
26. În noua lor versiune, astfel cum a fost adoptatã prin Legea din 12 noiembrie 1968, intrata în vigoare la 1 ianuarie 1969, dispoziţiile aplicabile ale Codului de procedura penalã prevãd urmãtoarele:
ARTICOLUL 168
"În contra mãsurii asiguratorii luate (...) invinuitul sau inculpatul (...) se pot plange organului de cercetare penalã care a dispus luarea mãsurii ori procurorului care supravegheazã cercetarea penalã, pana la sesizarea instanţei de judecata, dupã care plângerea se adreseazã acelei instanţe.
(...)
Dupã soluţionarea definitiva a procesului penal, dacã nu s-a fãcut plângere impotriva aducerii la îndeplinire a mãsurii asiguratorii, se poate face contestaţie potrivit legii civile."
ARTICOLUL 169
"(...) Orice alta persoana care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispoziţiilor art. 168, stabilirea acestui drept şi restituirea."
ARTICOLUL 220
"Când procurorul constata ca un act sau o mãsura procesuala a organului de urmãrire penalã nu este data cu respectarea dispoziţiilor legale, o infirma motivat."
ARTICOLUL 275
"Orice persoana poate face plângere impotriva mãsurilor şi actelor de urmãrire penalã, dacã prin acestea s-a adus o vãtãmare intereselor sale legitime.
(...)
Plângerea se adreseazã procurorului care supravegheazã activitatea organului de cercetare penalã şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penalã (...)."
C. Codul de procedura civilã
27. Articolele aplicabile din Codul de procedura civilã, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 59/1993, prevãd:
ARTICOLUL 330
"Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Suprema de Justiţie, hotãrârile judecãtoreşti irevocabile pentru urmãtoarele motive:
1. când instanta a depãşit atribuţiile puterii judecãtoreşti;
(...)"
ARTICOLUL 399
"Orice executare silitã se poate contesta de cei interesaţi sau vãtãmaţi prin executare."
ARTICOLUL 400
"Toate contestaţiile care s-ar ridica asupra executãrii silite sau între pãrţi sau de cãtre cei de-al treilea interesaţi, privitoare la înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului hotãrârii ce se executa, se vor indrepta la instanta care a încuviinţat titlul executor (...)."
PROCEDURA ÎN FATA COMISIEI
28. Doamna Elisabeta Vasilescu a sesizat Comisia la 10 februarie 1995, pretinzand ca percheziţia facuta la domiciliul sau şi confiscarea bunurilor sale au încãlcat art. 8 din convenţie. Totodatã ea a susţinut ca, nerespectand exigenţele art. 6 alin. 1 din convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Suprema de Justiţie a lipsit-o de dreptul de acces la un tribunal care sa îi permitã redobandirea posesiei asupra acestor bunuri.
29. La 7 martie 1996 Comisia a reţinut plângerea (nr. 27.053/95) cu privire la 40 de monede şi la o pereche de cercei din aur.
În raportul întocmit la 17 aprilie 1997 (art. 31) ea exprima opinia ca a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 din convenţie (unanimitate) şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 (28 de voturi contra 1) şi ca nu este cazul sa se examineze plângerea cu privire la art. 8 din convenţie (28 de voturi contra 1).
CONCLUZIILE PREZENTATE ÎN FATA CURŢII
30. Reclamanta a rugat Curtea sa constate ca a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 din convenţie, considerat izolat sau coroborat cu art. 13, a art. 8, precum şi a art. 1 din Protocolul nr. 1. Ea cere obligarea statului roman la restituirea celor 40 de monede şi a perechii de cercei din aur sau, în caz contrar, sa-i fie acordatã o despãgubire echitabila în temeiul art. 50.
31. Guvernul a invitat Curtea sa declare ca decizia în litigiu a Curţii Supreme de Justiţie nu a adus atingere drepturilor garantate de articolele invocate.
ÎN DREPT
I. Cu privire la încãlcarea invocatã a art. 6 alin. 1 din convenţie
32. Doamna Vasilescu se plange ca i s-a adus atingere dreptului de acces la un tribunal care sa se pronunţe asupra acţiunii în revendicare a monedelor din aur în cauza. Ea invoca art. 6 alin. 1 din convenţie, care dispune dupã cum urmeazã:
"Orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) de cãtre o instanta (...), care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
Guvernul combate aceasta sustinere în timp ce Comisia subscrie la ea.
A. Cu privire la excepţia preliminarã a Guvernului
33. Guvernul susţine ca, în afarã acţiunii în revendicare pe care a introdus-o în fata instanţelor civile, doamna Vasilescu dispunea de trei cai de recurs pentru a ataca actele organului de urmãrire penalã, criticate acum în fata Curţii.
Reclamanta ar fi putut, pe de o parte, sa sesizeze procurorul însãrcinat cu supravegherea urmãririi penale, în conformitate cu art. 275-278 din Codul de procedura penalã, şi, pe de alta parte, sa se adreseze procurorului în temeiul art. 218-220 din acest cod. În sfârşit ar fi putut sa ceara restituirea bunurilor sale în temeiul art. 168 şi 169 din acelaşi cod (paragraful 26 de mai sus).
34. Curtea considera ca aceste observaţii reprezintã o excepţie de neepuizare a cãilor de recurs interne, excepţie ce nu a fost ridicatã în fata Comisiei şi, din aceasta cauza, opereazã decãderea (a se vedea, printre multe altele, Hotãrârea Sakik şi alţii impotriva Turciei din 26 noiembrie 1997, Recueil des arrets et decisions 1997 - VII, p. 2.624, paragraful 48).
B. Cu privire la temeinicia plângerii
35. Doamna Vasilescu susţine ca examinarea cererii sale de restituire a bunurilor confiscate de cãtre fosta Militie Arges ar reveni, având în vedere însuşi obiectul litigiului, în competenta instanţelor civile.
Pretenţiile sale ar fi fost recunoscute ca întemeiate, mai întâi prin Hotãrârea de restituire din 21 februarie 1992 a Judecãtoriei Gaesti, apoi prin decizia Tribunalului Dambovita şi, în sfârşit, prin cea a Curţii de Apel Ploiesti.
Or, anuland amintitele hotãrâri, cu motivarea ca instanţele civile ar fi încãlcat competenta exclusiva a procurorului, Curtea Suprema de Justiţie ar fi lipsit-o de dreptul de a-şi vedea cauza examinata de cãtre un tribunal.
36. Guvernul nu contesta dreptul de proprietate al doamnei Vasilescu asupra monedelor în litigiu. El susţine ca Decizia pronunţatã la 20 octombrie 1994 de cãtre Curtea Suprema de Justiţie se întemeiazã pe o interpretare gresita a dreptului roman, întrucât în acest caz instanţele civile erau competente sa se pronunţe asupra cererii reclamantei.
Dacã decizia Curţii Supreme de Justiţie ar putea fi consideratã ca o limitare a dreptului de acces la un tribunal, aceasta nu aduce totuşi atingere substanţei acestui drept, în mãsura în care reclamanta pãstreazã posibilitatea de a folosi trei cai de atac distincte, dintre care şi cea prevãzutã la art. 168 şi 169 din Codul de procedura penalã (paragraful 33 din mai sus).
37. Comisia contesta susţinerea Guvernului şi considera ca regulile de procedura din dreptul roman, asa cum au fost ele interpretate şi aplicate de cãtre Curtea Suprema de Justiţie, au avut drept consecinta faptul ca nici o instanta nu era în fapt competenta sa se pronunţe asupra cererii reclamantei.
38. Curtea observa ca, sesizatã cu judecarea recursului în anulare, pe care, în temeiul art. 330 din Codul de procedura civilã, îl poate promova doar procurorul general al Parchetului de pe lângã Curtea Suprema de Justiţie ("procurorul general"), Curtea Suprema de Justiţie a anulat la 20 octombrie 1994 toate hotãrârile pronunţate de instanţele civile care fuseserã investite sa se pronunţe asupra acţiunii în revendicare a doamnei Vasilescu (paragraful 23 de mai sus). În decizia sa, intemeiata pe art. 275 din Codul de procedura penalã (paragraful 26 de mai sus), Curtea Suprema de Justiţie arata ca, pronunţându-se în aceasta cauza, aceste instanţe şi-au depãşit competenta ratione materiae. Cerând restituirea monedelor din aur confiscate de fosta militie, reclamanta ar fi contestat de fapt o mãsura de urmãrire penalã. De aceea, numai procurorul din cadrul Parchetului de pe lângã Tribunalul Arges, însãrcinat cu urmãrirea penalã şi cu supravegherea organului care a fãcut cercetarea, putea decide asupra acestei cereri şi nu instanţele civile.
Conform Guvernului, interpretarea regulilor de procedura, facuta de Curtea Suprema de Justiţie, este eronatã (paragraful 36 de mai sus).
39. Curtea nu considera ca trebuie sa soluţioneze aceasta problema de drept roman (a se vedea printre altele, mutatis mutandis, Hotãrârea Sakik şi alţii precitata, § 53). Rolul sau se limiteazã în fapt la a verifica dacã, în acest caz, doamna Vasilescu a avut acces la justiţie. În consecinta, Curtea îşi va întemeia examinarea pe dispoziţiile dreptului roman, astfel cum au fost ele aplicate reclamantei în cazul de fata de cãtre Curtea Suprema de Justiţie.
În Decizia sa din 20 octombrie 1994 aceasta a considerat ca prin acţiunea în revendicare introdusã de cãtre reclamanta se ajungea sa se atace o mãsura de urmãrire penalã. În consecinta, ea a considerat ca aceasta cauza nu intra în competenta instanţelor civile şi ca doar Parchetul de pe lângã Tribunalul Arges putea sa soluţioneze aceasta cerere. Totuşi este neîndoielnic - şi toate pãrţile sunt de acord - ca acţiunea reclamantei intra sub incidenta art. 6 în ceea ce priveşte raportul juridic de drept civil, atâta vreme cat prin acţiune se cerea restituirea bunurilor de care a fost deposedata reclamanta (paragraful 14 de mai sus).
Curtea arata ca doamna Vasilescu s-a adresat deja Parchetului de pe lângã Tribunalul Arges, apoi procurorului general. Oricare ar fi rezultatul acestor demersuri (paragrafele 11 şi 12 de mai sus) şi al noilor proceduri care ar putea fi deschise, eventual, la Parchetul de pe lângã Tribunalul Arges, trebuie, pentru ca art. 6 sa fie respectat, ca autoritãţile sesizate sa reprezinte un "tribunal" conform acestui articol. Curtea va verifica dacã aceasta condiţie este îndeplinitã.
40. Curtea noteaza ca Ministerul Public, care prin efectul Legii nr. 92 din 4 august 1992 a înlocuit fosta Procuratura, este constituit din magistraţi care îşi exercita toate funcţiile lor sub autoritatea procurorului general. Ministrul justiţiei îşi exercita controlul asupra tuturor membrilor Ministerului Public, inclusiv asupra procurorului general.
Chiar dacã exercita, ca în cazul de fata, o atribuţie de natura contencioasã, procurorul Parchetului de pe lângã Tribunalul Arges acţioneazã în calitate de magistrat al Ministerului Public, subordonat mai întâi procurorului general, apoi ministrului justiţiei.
41. Curtea aminteste ca "tribunal" în sensul art. 6 alin. 1 este numai un organ care se bucura de plenitudine de jurisdicţie, rãspunzând unei serii de exigente, precum independenta fata de executiv, ca şi fata de pãrţile în cauza (a se vedea, printre altele, Hotãrârea "Beaumartin impotriva Frantei din 24 noiembrie 1994, seria A, nr. 296-B, p. 63, paragraful 38). Nu aceasta este şi situaţia procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângã Tribunalul Arges şi nici a procurorului general.
A fost deci încãlcat art. 6 alin. 1.
II. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 13 din convenţie
42. Conform reclamantei, pretinsa lipsa de acces la un tribunal a antrenat şi încãlcarea art. 13 din convenţie, care este formulat astfel:
"Orice persoana, ale carei drepturi şi libertãţi recunoscute în (...) convenţie au fost incalcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încãlcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."
43. Având în vedere constatarea încãlcãrii art. 6 alin. 1, Curtea nu considera necesar sa se pronunţe asupra acestei cereri, care de altfel nici nu a fost argumentata. Cum dreptul revendicat are un caracter civil, art. 6 alin. 1 reprezintã lex specialis fata de art. 13, ale cãrui garanţii sunt absorbite de acesta (a se vedea, mutatis mutandis, Hotãrârea Brualla Gomez de la Torre impotriva Spaniei din 19 decembrie 1997, Recueil 1997-VII, § 41).
III. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1
44. Criticand consecinţele Deciziei din 20 octombrie 1994 a Curţii Supreme de Justiţie, doamna Vasilescu se considera şi victima încãlcãrii art. 1 din Protocolul nr. 1 (paragrafele 29 şi 30 de mai sus), conform cãruia:
"Orice persoana fizica sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
Comisia impartaseste acest punct de vedere pe care Guvernul îl respinge.
45. Doamna Vasilescu susţine ca decizia Curţii Supreme de Justiţie a avut drept efect faptul ca nu a putut sa îşi redobandeasca bunurile. Ea aminteste ca instanţele civile au admis cererea sa iniţialã de restituire a 40 din cele 327 de monede din aur şi a unei perechi de cercei, confiscate în 1966. În acest sens, ele au recunoscut dreptul sau de proprietate asupra acestor obiecte şi au considerat confiscarea lor ca fiind lipsitã de orice temei legal.
46. Conform susţinerilor Guvernului, succesiunea faptelor demonstreaza ca lucrãtorii fostei militii au acţionat fãrã autorizarea procurorului competent şi ca cercetarea penalã în discuţie era, mai ales din acest motiv, contrarã legislaţiei în vigoare la acel moment. El admite ca prin confiscare, şi ea ilegala, reclamanta a fost deposedata de bunurile cu privire la care titlul sau de proprietate nu a fost desfiinţat. Guvernul explica de altfel ca, în conformitate cu jurisprudenta organelor de la Strasbourg, Sentinta data la 21 februarie 1992 de Judecãtoria Gaesti şi rãmasã definitiva constituie un "drept" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Chiar dacã anularea acestei decizii a antrenat cu certitudine o lipsire de acest "drept", el fusese totuşi, în orice caz, redobândit pe calea unei proceduri viciate de nerespectarea regulilor de competenta. De aceea, Curtea Suprema de Justiţie nu ar fi fãcut decât sa constate nelegalitatea care afecteazã dreptul, indicând reclamantei procedura pe care sa o urmeze pentru a-l dobândi în conformitate cu cãile legale.
Prin urmare, Curtea Suprema de Justiţie nu s-ar fi pronunţat decât asupra aplicãrii regulilor de competenta, fãrã a atinge substanta însãşi a dreptului de proprietate al doamnei Vasilescu. Decizia sa ar fi urmãrit deci un scop de utilitate publica şi nu ar fi lipsit-o definitiv sau în întregime de bunurile în cauza. Cum reclamanta putea în continuare sa îşi exercite drepturile pe calea indicatã de aceasta instanta, justul echilibru care trebuie sa existe între interesele sale şi interesul general ar fi fost respectat.
47. În ceea ce priveşte Comisia, aceasta a pus accentul pe faptul ca decizia Curţii Supreme de Justiţie a lipsit-o pe doamna Vasilescu de orice protecţie procedurala a dreptului de proprietate. Considerând ca lipsirea în fapt de prerogativele dreptului respectiv nu este justificatã, ea ajunge la concluzia absentei unui just echilibru între scopul urmãrit prin decizie - respectarea regulilor de competenta interne - şi obligaţia individualã care a rezultat de aici pentru reclamanta.
48. Curtea constata ca la 23 iunie 1966, în cadrul unei cercetãri îndreptate impotriva soţului sau, lucrãtori ai fostei militii au percheziţionat fãrã mandat domiciliul reclamantei, de unde au confiscat 327 de monede din aur. Cercetarea a fost încheiatã la 8 iulie 1966, dar obiectele confiscate au fost reţinute de fosta Militie Arges. Nici nelegalitatea acestei mãsuri, nici dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunurilor în discuţie - recunoscut de altfel de instanţele civile (paragrafele 15, 16 şi 21 de mai sus) - nu sunt contestate în fata Curţii. Aceasta considera în consecinta ca, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta, care a fost lipsitã din 1966 de folosinta şi de dispoziţia bunurilor în discuţie, a rãmas totuşi proprietara lor pana astãzi.
49. Fãrã indoiala, România nu a recunoscut dreptul de recurs individual (art. 25) şi jurisdicţia Curţii (art. 46) decât la 20 iunie 1994. Totuşi Curtea releva ca plângerea reclamantei se referã la o situaţie continua, care subzistã şi la ora actuala [a se vedea, mutatis mutandis, hotãrârile Papamichalopoulos şi alţii impotriva Greciei din 23 iunie 1993, seria A, nr. 260-B, p. 69, § 40, şi Loizidou impotriva Turciei (fond) din 18 decembrie 1996, Recueil 1996-VI, p. 2.230, § 41]. Ea retine ca, de fapt, Curtea Suprema de Justiţie a pronunţat decizia la 20 octombrie 1994, adicã dupã 20 iunie 1994.
50. Având în vedere lipsa de temei legal, recunoscuta atât de instanţele naţionale (paragraful 48 de mai sus), cat şi de Guvern (paragraful 46 de mai sus), continuarea reţinerii obiectelor în chestiune nu poate fi calificatã nici ca o lipsire de proprietate şi nici ca o reglementare a folosinţei bunurilor, permise de primul şi de al doilea alineat ale art. 1 din Protocolul nr. 1.
51. Curtea aminteste ca un impediment de fapt poate incalca convenţia la fel ca şi un impediment juridic (a se vedea, mutatis mutandis, Hotãrârea Loizidou, precitata, p. 2.237, § 63).
Întrucât convenţia vizeazã apãrarea unor drepturi "concrete şi efective", se impune a se verifica dacã situaţia criticata echivaleaza cu o confiscare de fapt (a se vedea, între altele, mutatis mutandis, hotãrârile Sporrong şi Lonnroth din 23 septembrie 1982, seria A, nr. 52, p. 24, § 63, şi Papamichalopoulos şi alţii, precitata, p. 69, § 42).
52. Pentru a rãspunde acestei probleme, caracterul nelegal deja stabilit al confiscãrii bunurilor reclamantei reprezintã un element decisiv. Mai mult, reclamanta a obţinut o hotãrâre judecãtoreascã care obliga Banca Nationala a României sa îi restituie cele 40 de monede din aur şi cerceii pe care i-a revendicat (paragraful 15 de mai sus). Totuşi aceasta hotãrâre, ca şi cele care o confirma au fost anulate de Curtea Suprema de Justiţie, în temeiul faptului ca instanţele civile au încãlcat competenta exclusiva a Parchetului de pe lângã Tribunalul Arges (paragraful 23 de mai sus). Or, doamna Vasilescu a întreprins deja, în 1990, demersuri pe lângã acesta, ca şi pe lângã procurorul general, dar acestea nu dusesera nici ele la un rezultat (paragrafele 11 şi 12 de mai sus).
53. Curtea apreciazã ca pierderea dreptului de dispoziţie asupra bunurilor în cauza, combinata cu esuarea încercãrilor de pana acum fãcute în fata autoritãţilor şi instanţelor naţionale pentru a remedia situaţia criticata, a antrenat consecinţe suficient de grave pentru a permite concluzia ca reclamanta a suferit o confiscare în fapt, incompatibilã cu dreptul la respectarea bunurilor sale (a se vedea, mutatis mutandis, Hotãrârea Papamichalopoulos şi alţii, precitata, p. 70, § 45).
54. În concluzie, a avut loc o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
IV. Cu privire la încãlcarea invocatã a art. 8 din convenţie
55. În cele din urma reclamanta susţine ca percheziţia fãrã mandat facuta la domiciliul sau de cãtre militie, ca şi confiscarea monedelor sale din aur, care au fost transformate pentru folosinta sa personalã, au condus totodatã şi la încãlcarea art. 8 din convenţie, care dispune:
"1. Orice persoana are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului sau şi a corespondentei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autoritãţi publice în exercitarea acestui drept decât în mãsura în care acest amestec este prevãzut de lege şi dacã constituie o mãsura care, într-o societate democratica, este necesarã pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunãstarea economicã a tarii, apãrarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sãnãtãţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertãţilor altora."
56. Guvernul a invocat lipsa de competenta ratione temporis a Curţii de a se pronunţa asupra acestui capãt de cerere. El susţine ca incidentul de care se plange reclamanta a avut loc la 23 iunie 1966, deci o data mult anterioarã celei la care România a recunoscut competenta Curţii (art. 46), adicã 20 iunie 1994.
57. Oricare ar fi rãspunsul care ar putea fi dat la întrebarea de a şti dacã Curtea poate examina acest capãt de cerere, Curtea considera ca soluţia sa cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 (paragrafele 48-54 de mai sus) o dispenseaza de a mai examina cauza şi sub aspectul art. 8.
V. Cu privire la aplicarea art. 50 din convenţie
58. Potrivit art. 50 din convenţie:
"Dacã hotãrârea Curţii declara ca o decizie luatã sau o mãsura dispusã de o autoritate judiciarã sau de orice alta autoritate a unei pãrţi contractante este în întregime sau parţial în opoziţie cu obligaţiile ce decurg din (...) convenţie şi dacã dreptul intern al acelei pãrţi nu permite decât o inlaturare incompleta a consecinţelor acestei decizii sau ale acestei mãsuri, prin hotãrârea Curţii se acorda, dacã este cazul, partii lezate o reparatie echitabila."
În principal, doamna Vasilescu invita Curtea sa dispunã restituirea bunurilor în cauza sau, în caz contrar, repararea prejudiciului material. Ea lasa la aprecierea instanţei evaluarea prejudiciului moral şi a cheltuielilor de judecata.
A. Prejudiciul material
59. Reclamanta solicita, mai întâi, restituirea celor 40 de monede transformate în salba, ca şi restituirea perechii de cercei din aur sau, dacã nu, repararea prejudiciului material. Contestand evaluarea Guvernului, ca şi concluziile rapoartelor de expertiza pe care se bazeazã aceasta (paragraful 60 de mai jos), doamna Vasilescu îşi evalueaza prejudiciul la 30.000 dolari S.U.A., dar lasa Curtea sa aprecieze.
60. Pe de alta parte, Guvernul susţine ca o restituire în rem este imposibila, pentru ca obiectele în cauza nu au putut fi identificate.
El susţine, între altele, ca în cazul în care Curtea ar ajunge la concluzia unei încãlcãri a art. 6 alin. 1, aceasta constatare ar reprezenta prin ea însãşi o satisfactie echitabila suficienta, întrucât nici o legatura de cauzalitate nu a fost stabilitã între încãlcarea invocatã a acestui articol şi prejudiciul material invocat.
În ceea ce priveşte eventualul prejudiciu provocat prin încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, Guvernul susţine ca modul de calcul al reclamantei este lipsit de fundament ştiinţific şi tehnic. În observaţiile sale asupra aplicãrii art. 50 el se referã la o expertiza facuta de Banca Nationala a României şi apreciazã ca 31.856.648 lei, aproximativ 3.750 dolari S.U.A., constituie o reparatie adecvatã a prejudiciului suferit de reclamanta. În continuare Guvernul a adus în sprijinul tezei sale un raport de expertiza, efectuat la cererea sa de cãtre Muzeul Naţional de Istorie al României, care apreciazã prejudiciul pretins în funcţie de valoarea numismatica.
61. Curtea aminteste ca, dacã nu pot fi inlaturate consecinţele unei încãlcãri a convenţiei, art. 50 o indrituieste sa acorde, dacã este cazul, partii lezate satisfactia pe care o considera cea mai potrivita [Hotãrârea Papamichalopoulos şi alţii impotriva Greciei din 31 octombrie 1995 (art. 50), seria A, nr. 330-B, p. 59, § 34].
În speta, restituirea obiectelor în litigiu ar fi pus-o, pe cat posibil, pe reclamanta într-o situaţie echivalenta celei în care s-ar fi gãsit, dacã nu ar fi avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (ibidem, p. 60, § 38). Or, Guvernul explica faptul ca este imposibil sa se procedeze la o astfel de restituire (paragraful 60).
În aceste condiţii Curtea, hotãrând în echitate, pe baza informaţiilor care i-au fost furnizate, acorda reclamantei 60.000 franci francezi, cu titlu de prejudiciu material, suma convertibilã în lei la cursul de schimb de la data plãţii.
B. Prejudiciul moral
62. Reclamanta pretinde, între altele, fãrã sa indice cuantumul, o despãgubire pentru repararea prejudiciului moral cauzat de comportamentul autoritãţilor şi al instanţelor naţionale.
63. Guvernul nu formuleazã observaţii în aceasta problema.
64. Curtea nu exclude faptul ca reclamanta, deposedata de bunurile sale timp de peste 30 de ani, a suportat din aceasta cauza anumite suferinţe. Doamna Vasilescu a suferit deci un prejudiciu moral pentru care Curtea, pronunţându-se în echitate, dupã cum cere art. 50, îi acorda o despãgubire de 30.000 franci francezi. Aceasta suma trebuie transformata în lei la cursul de schimb de la data plãţii.
C. Cheltuieli de judecata
65. Reclamanta cere, de asemenea, restituirea cheltuielilor de judecata, a cãror evaluare o lasa la aprecierea Curţii. Guvernul nu se opune acestei cereri.
66. În conformitate cu jurisprudenta sa, Curtea poate dispune restituirea cheltuielilor de judecata care, în mod real şi necesar, au fost suportate pentru a impiedica sau a repara în dreptul intern o încãlcare a convenţiei, cheltuieli al cãror cuantum sa poatã fi stabilit atât de comisie, cat şi de Curte; de altfel, cuantumul acestor cheltuieli trebuie sa fie rezonabil (a se vedea, între altele, Hotãrârea Demicoli impotriva Maltei din 27 august 1991, seria A, nr. 210, p. 20, § 49).
Hotãrând în echitate, Curtea acorda reclamantei 10.000 franci francezi cu acest titlu, din care se deduce suma de 4.815 franci francezi*6), primitã de la Consiliul Europei cu titlu de asistenta juridicã. Restul sumei se va transforma în lei, la cursul de schimb de la data plãţii.
-----------
*6) Versiunea în limba engleza a hotãrârii menţioneazã ca T.V.A. este inclusã în aceasta suma.
D. Dobânzi
67. Curtea considera potrivit sa se retina rata dobânzii legale aplicabile în Franta la data adoptãrii prezentei decizii, respectiv 3,36% pe an.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Respinge excepţia preliminarã a Guvernului.
2. Hotãrãşte ca a fost încãlcat art. 6 din convenţie.
3. Hotãrãşte ca a fost încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
4. Hotãrãşte ca nu se impune examinarea cererilor întemeiate pe art. 8 şi 13 din convenţie.
5. Hotãrãşte:
a) ca statul parat trebuie sa achite reclamantei, în termen de 3 luni, urmãtoarele sume, în echivalentul în lei la cursul de schimb de la data plãţii:
(i) 60.000 (şaizeci mii) franci francezi pentru prejudiciul material;
(ii) 30.000 (treizeci mii) franci francezi pentru prejudiciul moral;
(iii) 5.185 (cinci mii una suta optzeci şi cinci) franci francezi pentru cheltuieli de judecata;
b) ca sumele vor fi majorate cu o dobanda de 3,36% pe an, începând de la data expirãrii acestui termen şi pana la plata efectivã.
Redactatã în limbile franceza şi engleza, apoi pronunţatã în şedinţa publica la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 22 mai 1998.
Rudolf Bernhardt,
preşedinte
Herbert Petzold,
grefier
ANEXA 1
OPINIA COMISIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
(formulatã în cadrul Raportului Comisiei*1) din 17 aprilie 1997)
----------
*1) Opinia se referã la unele paragrafe anterioare din Raportul Comisiei, al cãrui text integral poate fi obţinut la secretariatul comisiei.
[Comisia a avut urmãtoarea alcãtuire:
- domnul S. TRECHSEL, preşedinte;
- doamna G.H. THUNE;
- doamna J. LIDDY;
- domnii: E. BUSUTTIL;
GAUKUR JORUNDSSON;
A.S. GOZUBUYUK;
A. WETTZEL;
J.-C. SOYER;
H. DANELIUS;
F. MARTINEZ;
C.L. ROZAKIS;
L. LOUCAIDES;
J.-C. GEUS;
M.P. PELLONPAA;
M.A. NOWICKI;
I. CABRAL BARRETO;
B. CONFORTI;
I. BEKES;
J. MUCHA;
D. SVABY;
G. RESS;
A. PERENIC;
C. BIRSAN;
K. HERNDL;
E. BIELIUNAS;
E.A. ALKEMA;
M. VILA AMIGO;
- doamna M. HION;
- domn: R. NICOLINI şi
H.C. KRUGER, secretar].
A. Capete de cerere declarate admisibile
41. Comisia a declarat admisibile capetele de cerere ale reclamantei, prin care aceasta a invocat faptul ca i s-a refuzat accesul la instanta şi ca i-a fost încãlcat dreptul la respectarea bunurilor proprii şi a vieţii private.
B. Puncte în discuţie
42. Punctele în discuţie sunt urmãtoarele:
- Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 20 octombrie 1994, prin care s-a stabilit ca instanţele nu au competenta de a dispune restituirea bunurilor, a privat-o pe reclamanta de dreptul de acces la o instanta care sa statueze asupra drepturilor sale cu caracter civil, drept garantat de art. 6 alin. 1 din convenţie?
- anularea Hotãrârii din 22 februarie 1994, care dispunea restituirea bunurilor cãtre reclamanta, a constituit o încãlcare a dreptului sau la respectarea bunurilor proprii, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie?
- anularea Hotãrârii din 22 februarie 1994, care dispunea restituirea bunurilor cãtre reclamanta, a adus atingere dreptului sau la respectarea vieţii private, în sensul art. 8 din convenţie?
C. Cu privire la încãlcarea art. 6 alin. 1 din convenţie
43. Articolul 6 alineatul 1 din convenţie dispune:
"Orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil, a cauzei sale de cãtre o instanta independenta şi impartiala, instituitã de lege, care va hotãrî fie asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricãrei acuzatii în materie penalã îndreptate impotriva sa (...)."
44. Reclamanta considera ca Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 20 octombrie 1994, care anuleazã hotãrârile anterioare, a lipsit-o de dreptul de acces la o instanta. A arãtat ca, stabilind ca instanţele judiciare nu au competenta de a dispune restituirea bunurilor confiscate în timpul unei proceduri penale, Curtea Suprema de Justiţie a încãlcat art. 21 din Constituţie, care garanteazã dreptul nelimitat de acces la o instanta. A mai adãugat faptul ca procedura pe care a initiat-o în fata instanţelor interne avea ca obiect o acţiune în revendicare, în contradictoriu cu Banca Nationala a României, acţiune intemeiata pe dispoziţiile Codului civil, nefiind nicidecum o contestare a deposedarii din 1966.
45. Guvernul a susţinut faptul ca executarea unei hotãrâri judecãtoreşti poate fi contestatã în dreptul romanesc pe calea contestaţiei la executare, prevãzutã la art. 400 din Codul de procedura civilã şi la art. 42 din Decretul nr. 221/1960 cu privire la executarea confiscãrii. Conform opiniei exprimate de Guvern, modalitatea în care a avut loc confiscarea bunurilor reclamantei atragea competenta instanţelor de judecata. Reclamanta, care nu contestase confiscarea în momentul în care aceasta a fost executatã, nu poate pretinde dreptul perpetuu de acces la instanta. În sfârşit, Guvernul considera ca hotãrârea Curţii Supreme de Justiţie nu avea drept scop privarea reclamantei de dreptul sau de acces la instanta, urmãrind pur şi simplu limitarea exercitãrii procedurale a acestui drept pentru a proteja nişte raporturi juridice deja create.
46. Comisia reaminteste ca în Hotãrârea sa Golder impotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea a declarat ca art. 6 alin. 1 din convenţie "consacra (...) «dreptul la instanta», în cadrul cãruia dreptul de acces, adicã dreptul de a sesiza instanta în materie civilã, nu constituie decât un aspect (...)" (Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, Hotãrârea din 21 februarie 1975, seria A, nr. 18, p. 18, paragraful 36). Dreptul la instanta poate fi invocat de cãtre orice persoana care are motive serioase sa considere ilegala o ingerinta în exercitarea unuia dintre drepturile sale cu caracter civil sau de cãtre oricine doreşte ca o instanta sa statueze asupra însãşi existenţei unui drept cu caracter civil (Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, Hotãrârea Le Compte, Van Leuven şi De Meyere impotriva Belgiei din 23 iunie 1981, seria A, nr. 43, p. 22 paragraful 49 în fine). Litigiul sau conflictul trebuie sa fie "real" şi "serios" (a se vedea Curtea Europeanã, Hotãrârea Benthem impotriva Ţãrilor de Jos din 23 octombrie 1985, seria A, nr. 97, p. 14, paragraful 32).
Dreptul de acces la instanta nu este absolut; el poate fi supus unor limitãri în mod implicit admise, întrucât "cere prin insesi natura sa o reglementare din partea statului, reglementare putând varia în timp şi în spaţiu în funcţie de nevoile şi de resursele comunitãţii şi ale indivizilor" (Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, Hotãrârea Ashingdane impotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 28 mai 1985, seria A, nr. 93, p. 24, paragraful 57). Elaborand o astfel de reglementare, statele contractante se bucura de o anume marja de apreciere. Cu toate acestea, limitarile aplicate nu pot restrânge accesul deschis individului într-un mod în care sau pana într-atât încât dreptul respectiv sa fie încãlcat în însãşi substanta sa (hotãrârile Golder şi Ashingdane, precitate, ibidem).
47. Conform unei jurisprudente constante dreptul de proprietate este un drept cu caracter civil în sensul art. 6 alin. 1 din convenţie (Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, Hotãrârea Sporrong şi Lonnroth impotriva Suediei din 23 septembrie 1982, seria A, nr. 52, p. 29, paragraful 79).
48. Comisia observa ca reclamanta a introdus o acţiune în revendicare, urmãrind obţinerea unei hotãrâri care sa îi recunoascã dreptul de proprietate asupra monedelor din aur care se gãsesc în posesia Bãncii Naţionale a României. Comisia conchide ca plângerea reclamantei se referea la un drept cu caracter civil în sensul art. 6 alin. 1 din convenţie.
49. Comisia mai apreciazã ca litigiul era "real" şi "serios" şi subliniaza, în special, argumentele reclamantei conform cãrora procurorul, singurul care avea autoritatea de a dispune o confiscare, a afirmat ca nu a luat niciodatã aceasta mãsura impotriva reclamantei ori a familiei sale.
50. Trebuie deci stabilit dacã decizia Curţii Supreme de Justiţie a lipsit-o pe reclamanta de posibilitatea de a supune litigiul privind posesia monedelor sale din aur discuţiei unei "instanţe" care sa îndeplineascã condiţiile prevãzute la art. 6 alin. 1 din convenţie. Comisia observa ca reclamanta este proprietara monedelor din aur, ceea ce Guvernul nu contesta, şi ca aceasta a încercat sa obţinã restituirea lor mai întâi printr-o cerere adresatã procurorului care şi-a declinat competenta de a o examina, pe motivul ca el nu ordonase niciodatã confiscarea. În aceste împrejurãri reclamanta a adresat o cerere instanţelor civile care, în procedura ordinarã, i-au dat reclamantei câştig de cauza. Cu toate acestea, în cadrul unui recurs în anulare Curtea Suprema de Justiţie a declarat ulterior ca tribunalele civile nu aveau competenta de a lua cunostinta de cererea reclamantei pe motivul ca numai procurorul detinea autoritatea în materie.
51. Comisia observa ca anularea se referea la ansamblul unei proceduri judiciare care s-a finalizat printr-o decizie ce dobandise autoritatea lucrului judecat. Ea considera ca o astfel de anulare, care, asa cum o arata art. 330 din Codul de procedura civilã, poate interveni oricând în timp, ar putea aduce atingere principiului autoritãţii lucrului judecat şi, prin aceasta, dreptului la un proces echitabil, prevãzut de art. 6 din convenţie.
52. Cu toate acestea, Comisia nu considera necesar sa examineze dacã a avut loc o încãlcare a art. 6 din convenţie în virtutea nerespectãrii principiului securitãţii juridice, întrucât hotãrârea Curţii Supreme de Justiţie se dovedeşte incompatibilã în alte privinte cu art. 6 din convenţie.
53. Comisia observa ca acest refuz era motivat de grija de a face sa fie respectate normele de procedura în vigoare, consideraţie care ar putea trece drept legitima în sine.
54. Cu toate acestea, în speta, aplicarea normelor de procedura, asa cum au fost ele interpretate de Curtea Suprema de Justiţie, a condus la constatarea ca nici o instanta judiciarã nu are competenta de a se pronunţa asupra unei cereri precum cea a reclamantei. Or, aceasta cerere era o revendicare de drepturi civile pentru care trebuia deschisã o cale judiciarã.
55. În aceste împrejurãri Comisia apreciazã ca, procedând în acest mod, Curtea Suprema de Justiţie a încãlcat prin hotãrârea sa însãşi substanta dreptului de acces la instanta în sensul art. 6 din convenţie.
56. Rezulta ca reclamanta a fost lipsitã de cãtre Curtea Suprema de Justiţie de o procedura care sa corespundã cerinţelor art. 6 alin. 1 din convenţie, pentru recunoaşterea drepturilor sale cu caracter civil.
Concluzie:
57. Comisia conchide în unanimitate ca în speta a avut loc o încãlcare a art. 6 alin. 1 din convenţie.
D. Cu privire la încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie
58. Reclamanta considera ca a existat o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, care dispune:
"Orice persoana fizica sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
59. Reclamanta susţine ca Banca Nationala a României deţine piesele din aur fãrã nici un titlu valabil. Cu privire la aceasta a subliniat faptul ca hotãrârile pronunţate în cadrul acţiunii în revendicare, printre care şi Hotãrârea definitiva din 22 februarie 1994, au obligat Banca Nationala a României sa îi înapoieze acele monede. Totuşi, prin recursul în anulare Curtea Suprema de Justiţie a anulat hotãrârile respective, aducând astfel atingere dreptului sau de proprietate.
60. Guvernul nu neagã existenta unui drept de proprietate al reclamantei, ci afirma ca aceasta nu a ales procedura adecvatã pentru a obţine restituirea bunurilor. El arata ca soţul reclamantei a fãcut în 1966 obiectul urmãririi penale pentru deţinere ilegala de obiecte din aur, ceea ce presupune o fapta comisiva, în ciuda soluţiei pronunţate ulterior. Guvernul subliniaza ca soţul reclamantei avea posibilitatea, pe de o parte, sa conteste hotãrârea de încetare a urmãririi, ceea ce el nu a fãcut, exprimandu-şi astfel acordul în privinta soluţiei adoptate, iar pe de alta parte, sa conteste mãsura de confiscare specialã ordonatã de procuror pe calea contestarii executãrii, nici aceasta posibilitate nefiind folositã. Guvernul conchide ca reclamanta, care a rãmas inactiva timp de 26 de ani, nu putea sa se prevaleze de dreptul sau de acces la instanta pentru a obţine recunoaşterea ilegalitatii confiscãrii şi restituirea bunurilor.
61. Comisia arata ca este de necontestat faptul ca piesele sunt proprietatea reclamantei.
62. Totuşi, Hotãrârea definitiva a Curţii de Apel Ploiesti din 22 februarie 1994, care dispune restituirea bunurilor, confirmand în acest mod dreptul de proprietate al reclamantei, a fost anulatã prin Hotãrârea Curţii Supreme de Justiţie din 20 octombrie 1994.
63. Reclamanta a fost în acest fel lipsitã de orice protecţie procedurala a dreptului sau de proprietate. Prin aceasta ea a fost pusã în imposibilitate de a-şi recupera bunurile. Conform opiniei Comisiei, atingerea adusã dreptului de proprietate al reclamantei semnifica o "lipsire" de proprietate în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.
64. Pentru a fi conformã art. 1 din Protocolul nr. 1 lipsirea de proprietate nu poate interveni decât "pentru o cauza de utilitate publica" şi "în condiţiile prevãzute de lege". În plus, trebuie menţinut un just echilibru între mijloacele folosite şi scopul urmãrit (Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, Hotãrârea Sporrong şi Lonnroth, precitata, p. 26, paragraful 69, Hotãrârea Lithgow şi alţii impotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 50, paragraful 120). Echilibrul necesar lipseşte, dacã persoana vizata a suportat o povara individualã care este excesiva (a se vedea hotãrârile precitate Sporrong şi Lonnroth, p. 28, paragraful 73, şi Lithgow şi alţii, p. 50, paragraful 120).
65. Comisia reaminteste ca lipsirea de proprietate fãrã plata unei indemnizaţii rezonabile şi proporţionale cu valoarea sa ar constitui în mod normal o încãlcare excesiva; lipsa totalã a unei indemnizaţii nu poate fi justificatã din punct de vedere al art. 1 decât în împrejurãri excepţionale (a se vedea, între altele, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, Hotãrârea Sfintele manastiri impotriva Greciei din 9 decembrie 1994, seria A, nr. 301-A, p. 35, paragraful 71).
66. Comisia observa ca în speta hotãrârea Curţii Supreme de Justiţie era motivatã prin respectarea unor norme de procedura, mai precis a art. 275 din Codul de procedura penalã, care îi permitea reclamantei doar posibilitatea de a sesiza procurorul. Or, aceasta hotãrâre a intervenit dupã ce procurorul a refuzat sa îşi recunoascã competenta în examinarea cererii reclamantei.
67. Comisia considera ca nu a fost invocatã nici o justificare a situaţiei create de hotãrârea Curţii Supreme de Justiţie. Ea arata în special ca nici autoritãţile naţionale şi nici Guvernul nu au invocat nici cea mai mica justificare materialã a acestei lipsiri de proprietate. În plus, Comisia observa ca reclamantei nu i s-a acordat nici o despãgubire bãneascã pentru lipsirea de proprietate a carei victima a fost.
68. În aceste împrejurãri Comisia apreciazã ca echilibrul care trebuie sa existe între cerinţele de interes general şi imperativele drepturilor fundamentale ale reclamantei a fost rupt în detrimentul acesteia şi ca lipsirea de proprietate suferitã de reclamanta a încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
E. Concluzie
69. Comisia concluzioneaza, cu o majoritate de 28 de voturi contra un vot, ca a avut loc în speta o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie.
F. Cu privire la încãlcarea art. 8 din convenţie
70. În plângerea sa reclamanta a susţinut ca prin anularea Hotãrârii din 22 februarie 1994 s-a produs şi o încãlcare a art. 8 din convenţie şi, prin urmare, a dreptului la viata privatã.
71. Având în vedere concluzia la care a ajuns cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, Comisia nu considera necesar sa mai examineze cauza şi din punct de vedere al art. 8 din convenţie.
Concluzie:
72. Comisia concluzioneaza, cu o majoritate de 28 de voturi contra un vot, ca nu este nevoie sa se examineze dacã în speta a avut loc o încãlcare a art. 8 din convenţie.
G. Recapitulare
73. Comisia concluzioneaza, în unanimitate, ca a existat în speta o încãlcare a art. 6 alin. 1 din convenţie (paragraful 57).
74. Comisia concluzioneaza, cu o majoritate de 28 de voturi contra un vot, ca a existat în speta o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie (paragraful 69).
75. Comisia concluzioneaza, cu o majoritate de 28 de voturi contra un vot, ca nu este nevoie sa se examineze dacã în speta a avut loc o încãlcare a art. 8 din convenţie (paragraful 72).
S. Trechsel,
preşedintele Comisiei
H. C. Kruger,
secretarul Comisiei
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A DOMNULUI MARTINEZ
Am votat împreunã cu majoritatea pentru încãlcarea art. 6 alin. 1 din convenţie. Cu toate acestea, nu impartasesc opinia colegilor mei atunci când aceştia concluzioneaza ca a existat şi o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie.
Pentru majoritate, Hotãrârea din 22 octombrie 1994 a Curţii Supreme de Justiţie (din România) înseamnã o lipsire a reclamantei de bunurile sale. Eu, personal, nu impartasesc acest punct de vedere.
Este o hotãrâre care se pronunţa pur şi simplu cu privire la competenta instanţelor de judecata, fãrã ca prin aceasta sa se ia în discuţie vreun drept material al reclamantei.
Reclamanta, care se pretinde proprietara, s-a adresat instanţelor judecãtoreşti pentru a intra în "posesie", iar cea mai inalta instanta judecãtoreascã, Curtea Suprema de Justiţie, sesizatã în mod legal, s-a mãrginit sa afirme ca instanţele judecãtoreşti nu erau competente ratione materiae sa se pronunţe, competenta în speta aparţinând procurorului.
Aceasta contravine art. 6 alin. 1 din convenţie. Reclamanta avea dreptul ca o "instanta" sa decidã asupra drepturilor sale cu caracter civil, iar procurorul nu este "instanta" la care se referã convenţia. Or, Curtea Suprema de Justiţie, pronunţându-se asa cum a fãcut-o, nu a afectat în nici un fel dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale. Din punctul meu de vedere art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie nu ridica nici o problema deosebita.
--------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
