Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
HOTĂRÂREA in 24 iulie 2018 în Cauza Societatea Profesională Notarială "Etica" împotriva României
SECŢIA A PATRA (Cererea nr. 43.190/10) Strasbourg Prezenta hotărâre este definitivă, dar poate suferi modificări de formă. În Cauza Societatea Profesională Notarială „Etica“ împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-un comitet compus din: Paulo Pinto de Albuquerque, preşedinte, Egidijus Kūris, Iulia Motoc, judecători, şi Andrea Tamietti, grefier adjunct de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu la 3 iulie 2018, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată. PROCEDURA 1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 43.190/10) îndreptată împotriva României, prin care o persoană juridică română, Biroul Notarial „Etica“ („societatea reclamantă“), a sesizat Curtea la 17 iunie 2010, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“). 2. Societatea reclamantă a fost reprezentată de domnul D.O. Rădulescu (denumit în continuare „D.O.R.“), unul dintre membrii societăţii reclamante. Guvernul român („Guvernul“) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al României. 3. Societatea reclamantă susţinea că intrarea ilegală a agenţilor de poliţie în sediul său şi acţiunile ulterioare ale acestora au adus atingere obligaţiei sale de a păstra secretul profesional şi i-au încălcat dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi corespondenţei, astfel cum este protejat de art. 8 din Convenţie. În plus, societatea reclamantă susţinea despre confiscarea ilegală de către agenţii de poliţie a unor onorarii şi taxe care îi aparţineau că a constituit o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor sale, astfel cum este protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. 4. La 1 septembrie 2015, cererea a fost comunicată Guvernului. 5. La 4 martie 2016, societatea reclamantă a informat Curtea că şi-a schimbat numele în Societatea Profesională Notarială „Etica“. 6. Guvernul a ridicat obiecţii cu privire la examinarea cererilor de către un comitet. După ce a examinat obiecţia Guvernului, Curtea o respinge. ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei 7. Societatea reclamantă este o asociaţie de notari publici şi are sediul principal în Bucureşti. A. Istoricul cauzei 8. Potrivit societăţii reclamante, aproximativ treizeci de agenţi de poliţie îmbrăcaţi în haine civile au intrat în sediul său la 13 decembrie 2007. I-au spus recepţionistului că erau clienţi. Recepţionistul le-a cerut acestora să părăsească sediul şi să aştepte afară, însă aceştia au refuzat. 9. După o perioadă de timp, doi dintre agenţii de poliţie s-au identificat şi au dezvăluit că erau agenţi de poliţie şi au confiscat un contract de vânzare-cumpărare în original care fusese semnat de două părţi terţe private şi autentificat de D.O.R. Una din părţile private în cauză era suspectată de poliţie că ar face parte dintr-un grup infracţional organizat implicat în fraude imobiliare. 10. Agenţii de poliţie au confiscat, de asemenea, o serie de înscrisuri, inclusiv contractul de vânzare-cumpărare şi înscrisuri originale cu privire la părţile private sus-menţionate. Mai mult decât atât, agenţii de poliţie au confiscat onorariile şi taxele plătite de părţile private pentru serviciile prestate de societatea reclamantă. În plus, agenţii de poliţie au luat declaraţii de la angajaţii societăţii reclamante. 11. Potrivit procesului-verbal redactat şi semnat de cei doi agenţi de poliţie la aceeaşi dată, aceştia au confiscat 8.943 euro (EUR), sumă plătită cu titlu de impozit pe venit de către partea privată care vindea proprietatea imobiliară, şi 1.000 EUR şi 12.215 lei (RON - aproximativ 3.470 EUR), reprezentând taxe notariale şi taxa pentru înscrierea vânzării în cartea funciară.
B. Procedura penală deschisă de societatea reclamantă împotriva celor doi agenţi de poliţie 12. La 23 aprilie 2008, societatea reclamantă, reprezentată legal de D.O.R., a deschis o procedură penală împotriva celor doi agenţi de poliţie (a se vedea supra, pct. 9) pentru violare de domiciliu şi abuz în serviciu. În plus, a solicitat ca procesul-verbal redactat de agenţii de poliţie în ziua incidentului să fie anulat, iar înscrisurile originale şi onorariile şi taxele relevante confiscate să fie restituite. 13. La 27 martie 2009, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti observa că agenţii de poliţie confiscaseră înscrisurile relevante şi sumele de bani fără a fi fost emisă o ordonanţă expresă în acest sens de către procurorul de caz, întrucât agenţii de poliţie îndeplineau la acea dată o misiune operaţională cu scopul prinderii în flagrant a suspecţilor în momentul comiterii unei infracţiuni. În plus, potrivit probelor disponibile, nu ar fi fost, în orice caz, necesară o ordonanţă oficială emisă de procuror în acest sens, întrucât înscrisurile confiscate şi sumele de bani fuseseră predate ofiţerilor fără nicio obiecţie. 14. La 11 august 2009, o doamnă procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva celor doi ofiţeri de poliţie pe motiv că nu a fost comisă nicio faptă ilegală. Aceasta a hotărât că agenţii de poliţie acţionaseră în contextul unei anchete penale deschise împotriva unui grup criminal organizat implicat în fraudarea proprietăţilor imobiliare. Un număr mare de agenţi de poliţie a fost mobilizat pentru o operaţiune destinată prinderii în flagrant a suspecţilor. Cei doi agenţi de poliţie intraseră în sediul societăţii reclamante, s-au identificat şi au dezvăluit că erau agenţi de poliţie şi au confiscat înscrisurile şi onorariile relevante. În consecinţă, agenţii de poliţie acţionaseră în calitatea lor profesională pentru a-şi îndeplini atribuţiile profesionale şi cu scopul de a investiga cauzele la care lucrau. Prezenţa acestora în sediul societăţii reclamante nu ar fi constituit infracţiunea de violare de domiciliu, întrucât sediul societăţii reclamante constituia prin natura sa zonă publică, iar evenimentul în cauză s-a produs în timpul orelor de lucru. În plus, nu erau reunite elementele infracţiunii de abuz în serviciu. În consecinţă, nu a fost cauzat niciun prejudiciu, având în vedere că bunurile confiscate de agenţii de poliţie priveau săvârşirea de infracţiuni. 15. Societatea reclamantă a atacat decizia procurorului în faţa procurorului ierarhic superior de pe lângă Tribunalul Bucureşti. 16. La 31 august 2009, procurorul ierarhic superior a respins contestaţia societăţii reclamante ca fiind nefondată. 17. La 21 septembrie 2009, societatea reclamantă a formulat apel împotriva deciziei procurorului în faţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. Aceasta afirma, printre altele, că agenţii de poliţie intraseră în sediul său cu încălcarea art. 27 alin. (2) lit. b) din Constituţia României (a se vedea infra, pct. 32). Agenţii de poliţie nu urmăreau să protejeze proprietatea altor persoane şi, în orice caz, ar fi putut face acest lucru prin luarea măsurilor de indisponibilizare a bunului (şi anume, luarea de măsuri pentru a preveni revânzarea sau utilizarea proprietăţii - indisponibilizarea bunului). În plus, cei doi agenţi de poliţie sus-menţionaţi intraseră în sediu însoţiţi de colegii lor şi au rămas acolo în afara orelor de lucru ale societăţii reclamante. De asemenea, au confiscat ilegal onorariile cabinetului notarial şi le-au restituit părţii private care fusese victima fraudei pretinse. În plus, nu au inclus în procesul-verbal redactat în ziua incidentului obiecţiile societăţii reclamante împotriva (i) prezenţei agenţilor de poliţie în sediul său; (ii) confiscării onorariilor; şi (iii) interogării personalului, care avea obligaţia de a respecta normele privind secretul profesional. 18. La 2 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul societăţii reclamante şi a confirmat deciziile parchetului. Aceasta a considerat că cei doi agenţi de poliţie, însoţiţi de alţi colegi, efectuaseră o misiune operaţională cu scopul de a-i prinde în flagrant pe suspecţi în săvârşirea unei infracţiuni şi de a colecta probe. În această privinţă, aceştia supravegheaseră presupusul grup infracţional şi, după ce contractul de vânzare-cumpărare a fost semnat, i-au cerut lui D.O.R. să predea toate înscrisurile şi sumele de bani legate de vânzare-cumpărare. D.O.R. a renunţat la toate înscrisurile legate de contractul de vânzare-cumpărare în cauză şi la onorariile şi taxele profesionale relevante notariale fără nicio obiecţie. 19. În ceea ce priveşte legalitatea prezenţei agenţilor de poliţie în sediul societăţii reclamante, instanţa a hotărât că sediul respectiv nu constituia o locuinţă, o încăpere, o dependinţă sau un loc împrejmuit ţinând de acestea şi că, prin urmare, intrarea într-un astfel de sediu nu a constitut infracţiunea de violare de domiciliu. A considerat că, prin calificarea acestei din urmă fapte drept infracţiune, legiuitorul avusese în vedere doar intrarea în sau refuzul de a părăsi zone strâns legate de viaţa privată a unei persoane şi în care persoana în cauză efectua activităţi departe de ochii publicului care erau strâns legate de viaţa personală a acesteia. Un birou notarial nu îndeplinea criteriile menţionate anterior, întrucât era locul desfăşurării unei activităţi profesionale, deschis publicului în timpul orelor de lucru şi conceput pentru o activitate publică. În plus, legislaţia internă relevantă referitoare la notarii publici nu impunea persoanelor fizice interesate reguli speciale cu privire la intrarea într-un birou notarial. Prezenţa celor doi agenţi de poliţie în sediul societăţii reclamante nu constituise nicio altă infracţiune. Aceştia ar fi putut proteja proprietatea victimelor adoptând măsuri de indisponibilizare a bunului doar după ce ar fi stabilit că a fost săvârşită o infracţiune. 20. Instanţa a hotărât, de asemenea, despre confiscarea înscrisurilor relevante şi a sumelor de bani că fusese justificată şi legală, întrucât constituiau probe care puteau fi utilizate în cadrul procedurilor penale şi puteau clarifica circumstanţele unui caz penal. În plus, declaraţia dată de D.O.R. potrivit căreia agenţii de poliţie nu menţionaseră obiecţiile sale în procesul-verbal redactat în ziua incidentului nu era în mod absolut demnă de încredere, dat fiind faptul că, în calitate de notar public, era conştient că ar fi putut cere ca orice obiecţii exprimate de el să fie incluse în procesul-verbal; în caz contrar, ar fi putut refuza să semneze respectivul proces-verbal. 21. Instanţa a mai hotărât că agenţii de poliţie care solicitaseră angajaţilor societăţii reclamante să dea declaraţii nu încălcaseră normele interne relevante privind secretul profesional, întrucât informaţiile oferite de angajaţii respectivi cu privire la săvârşirea unei infracţiuni nu echivalau cu audierea oficială a acestora ca martori în cauză. În plus, legislaţia naţională cu privire la secretul profesional aplicabilă angajaţilor unui birou notarial nu îi împiedica să ofere informaţii relevante sau să permită accesul la înscrisuri oricărei persoane care proba un drept sau un interes legitim, cum ar fi agenţii de poliţie care îşi exercitau sarcina profesională. 22. Instanţa a concluzionat că societatea reclamantă era în principal nemulţumită de faptul că respectivul contract de vânzare-cumpărare şi onorariile profesionale notariale confiscate de agenţii de poliţie au fost restituite presupuselor victime ale infracţiunii, şi nu societăţii. Instanţa a considerat însă că o astfel de măsură nu putea fi contestată printr-o plângere împotriva ordonanţelor parchetului, ci mai degrabă printr-o plângere depusă la parchet împotriva faptelor şi măsurilor agenţilor de poliţie. 23. Societatea reclamantă a atacat cu recurs hotărârea şi a reiterat în parte argumentele ridicate în faţa primei instanţe. În plus, a susţinut, inter alia, că, potrivit jurisprudenţei Curţii, faptul că agenţii de poliţie intraseră în sediul său şi refuzaseră ulterior să plece constituia o încălcare a drepturilor sale, astfel cum sunt garantate de art. 8 din Convenţie. Operaţiunea nu vizase săvârşirea unei infracţiuni, întrucât contractul de vânzare-cumpărare validat de societatea reclamantă nu fusese unul fals. Declaraţiile date de angajaţi nu puteau fi clasificate drept simple informaţii şi constituiau în fapt declaraţii de martor. Potrivit normelor relevante referitoare la secretul profesional, doar magistraţii însărcinaţi special puteau accesa acte notariale publice, iar agenţii de poliţie nu puteau, prin urmare, să fie consideraţi ca fiind persoane care puteau justifica în mod legitim un astfel de acces. De asemenea, constatarea primei instanţe potrivit căreia societatea reclamantă şi-ar fi putut exprima nemulţumirea faţă de confiscarea ilegală a onorariilor sale de către agenţii de poliţie prin intermediul unei plângeri împotriva faptelor şi măsurilor agenţilor de poliţie (mai degrabă decât printr-o plângere penală depusă împotriva făptuitorilor - a se vedea supra, pct. 22) a constituit o încălcare a dreptului său de acces la o instanţă. 24. Printr-o hotărâre definitivă din 25 ianuarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul societăţii reclamante şi a confirmat deciziile parchetului şi hotărârea primei instanţe. Aceasta a hotărât, printre altele, că agenţii de poliţie acţionaseră în contextul unei anchete penale şi în calitatea lor profesională. Potrivit normelor de procedură penală relevante, agenţii de poliţie aveau dreptul şi obligaţia de a efectua operaţiuni de identificare şi investigare a faptelor ilicite şi de colectare şi confiscare a probelor relevante. În plus, orice persoană fizică şi juridică avea obligaţia de a preda probele vizate. Afirmaţiile societăţii reclamante potrivit cărora agenţii de poliţie intraseră în sediu în afara orelor de lucru şi acţionaseră în mod ilegal atunci când au confiscat documentele, taxele şi onorariile relevante erau nefondate.
C. Alte informaţii relevante 25. La 15 ianuarie şi 11 iunie 2008 - în cadrul anchetei penale iniţiate de autorităţile naţionale împotriva grupului infracţional organizat, suspectat de implicare în fraude imobiliare - societatea reclamantă a depus o plângere la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti cu privire la faptele şi măsurile agenţilor de poliţie. Aceasta a cerut parchetului să anuleze faptele şi măsurile agenţilor de poliţie şi să dispună restituirea documentelor în original prezentate de societatea reclamantă şi a onorariilor şi taxelor relevante confiscate de agenţii de poliţie. În plus, a afirmat că, în cazul în care parchetul refuză să dispună restituirea onorariilor relevante, societatea reclamantă se va alătura procedurilor penale deschise împotriva grupului infracţional ca parte civilă. 26. La 8 iulie 2010, parchetul Bucureşti a informat societatea reclamantă că procesul penal în cauză fusese trimis în faţa instanţelor interne care aveau autoritatea să îi examineze cererile. 27. La 3 august 2010, societatea reclamantă a informat Tribunalul Bucureşti că s-a alăturat în calitate de parte civilă la procedurile penale deschise de autorităţile interne împotriva grupului infracţional organizat suspectat de implicare în fraude imobiliare. Aceasta a solicitat instanţei să dispună restituirea documentelor în original prezentate de organizaţia reclamantă şi să dispună ca pârâţii să restituie onorariile şi taxele relevante confiscate de agenţii de poliţie şi să plătească despăgubiri cu titlu de daune morale. 28. La 30 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti i-a condamnat pe membrii grupului infracţional organizat implicat în fraude imobiliare şi a anulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat de societatea reclamantă. În plus, a respins cererile societăţii reclamante de restituire a documentelor în original prezentate de aceasta, precum şi a onorariilor şi taxelor relevante, pe motiv că documentele în cauză fuseseră anulate, iar onorariile şi taxele relevante fuseseră restituite părţii private care vânduse proprietatea şi care fusese victima infracţiunilor săvârşite de grupul infracţional. În plus, societatea reclamantă nu probase că a suferit un prejudiciu moral. 29. Societatea reclamantă a declarat apel împotriva hotărârii. 30. La 17 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul societăţii reclamante. A hotărât, inter alia, că, dacă societatea reclamantă ar considera că a suferit vreun prejudiciu în urma autentificării contractului de vânzare-cumpărare anulat ulterior, ar putea iniţia o acţiune în despăgubire în faţa instanţelor civile şi ar putea proba prejudiciul pretins. Având în vedere infracţiunile care au făcut obiectul cauzei penale în cauză, societatea reclamantă nu putea primi despăgubiri în cadrul procedurilor penale. 31. Niciun element din dosar nu dovedeşte că organizaţia reclamantă a formulat recurs împotriva hotărârii instanţei de apel.
II. Dreptul intern relevant 32. Art. 27 din Constituţie prevede, printre altele, că nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia. În temeiul legii pot fi formulate excepţii pentru situaţiile care se referă la înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane. 33. Art. 96,97,99 şi 202 din fostul Cod de procedură penală prevedeau, printre altele, că organele de urmărire penală aveau obligaţia să ridice obiecte şi înscrisuri ce puteau servi drept mijloc de probă în procesul penal. Orice persoană fizică sau juridică este obligată să predea orice astfel de obiect sau înscris la cererea organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată. Dacă obiectul sau înscrisul avea caracter confidenţial sau secret, predarea se făcea în condiţii care să asigure păstrarea secretului sau confidenţialităţii acestuia. Organele de urmărire penală aveau obligaţia să adune informaţiile şi probele necesare pentru soluţionarea cauzei şi puteau dispune ridicarea silită a obiectului sau înscrisului solicitat dacă nu era predat de bunăvoie. 34. Art. 29 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 privind notarii publici, astfel cum era în vigoare la momentul faptelor, prevedea că obligaţia notarilor publici şi angajaţilor birourilor notariale de a păstra secretul profesional le impunea interdicţia de a da informaţii şi de a permite accesul la actele notariale al altor persoane cu excepţia părţilor, succesorilor sau reprezentanţilor legali ai acestora sau acelora care puteau justifica un drept sau un interes legitim. Notarul public chemat ca martor în faţa unui organ de urmărire penală putea fi scutit de păstrarea secretului profesional numai de cei interesaţi în apărarea secretului, potrivit legii. Înscrisurile originale aflate în arhiva biroului notarial public puteau fi cercetate de un magistrat însărcinat în acest scop de autoritatea judiciară competentă. Dacă înscrisurile originale erau cercetate pentru suspiciuni de fraudă, puteau fi ridicate şi, dacă erau declarate false, puteau rămâne la dosarul cauzei. Hotărârea sau ordonanţa procurorului de declarare a înscrisurilor ca fiind false trebuia comunicată; în caz contrar, actul trebuia restituit.
ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie 35. Societatea reclamantă se plângea că intrarea agenţilor de poliţie în sediul său şi confiscarea înscrisurilor, a onorariilor şi taxelor notariale, precum şi interogarea angajaţilor au fost ilegale, au adus atingere obligaţiei sale de a păstra secretul profesional şi i-au încălcat dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi corespondenţei, prevăzut de art. 8 din Convenţie, astfel: "1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi libertăţilor altora."
A. Cu privire la admisibilitate 1. Excepţia Guvernului privind neepuizarea căilor de recurs interne 36. Guvernul a susţinut că societatea reclamantă a iniţiat proceduri interne doar împotriva a doi dintre agenţii de poliţie şi că nu s-a plâns autorităţilor interne de presupusele abuzuri săvârşite de ceilalţi agenţi de poliţie. În consecinţă, partea din plângerea reclamantei referitoare la ceilalţi agenţi de poliţie era inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne. 37. Societatea reclamantă nu a prezentat observaţii cu privire la acest punct. 38. Curtea reiterează principiile generale referitoare la epuizarea căilor de recurs interne prezentate în Cauza Gherghina împotriva României [(MC) (dec.), nr. 42.219/07, pct. 83-89, 9 iulie 2015]. 39. În speţă, Curtea observă că societatea reclamantă a formulat acţiune în justiţie oficială la nivel intern împotriva a numai doi dintre cei presupuşi treizeci de agenţi de poliţie care fuseseră prezenţi în sediu sau în apropierea acestuia. În plus, Curtea observă că Guvernul nu contestă faptul că, dacă ar fi fost finalizate cu succes, procedurile penale deschise de societatea reclamantă împotriva celor doi ofiţeri de poliţie i-ar fi oferit o anumită formă de reparaţie pentru pretinsa încălcare a drepturilor sale. 40. În aceste condiţii, Curtea consideră că este irelevant că societatea reclamantă a iniţiat procedura sus-menţionată doar împotriva unui mic număr de agenţi de poliţie, şi nu împotriva tuturor. 41. Rezultă că excepţia preliminară a Guvernului referitoare la neepuizarea căilor de recurs interne trebuie să fie respinsă.
2. Cu privire la excepţia Guvernului referitoare la incompatibilitatea ratione materiae 42. Guvernul a susţinut că, potrivit probelor disponibile, agenţii de poliţie nu au efectuat o percheziţie în sediul societăţii reclamante, în sensul normelor de procedură penală. În plus, agenţii de poliţie nu au intrat în birourile notarilor publici şi, chiar şi atunci când au adunat probele relevante, au rămas în zona de aşteptare, deschisă publicului larg. Dat fiind că agenţii de poliţie nu au fost prezenţi la semnarea contractului de vânzare-cumpărare în spatele uşilor închise, art. 8 din Convenţie nu se aplică în speţă, în ceea ce priveşte dreptul societăţii reclamante la respectarea domiciliului. 43. Societatea reclamantă a susţinut că, potrivit jurisprudenţei Curţii, art. 8 din Convenţie se aplică în cauzele în care o persoană a fost percheziţionată pe baza unei ordonanţe generale emise de un procuror sau în care au fost ridicate obiectele găsite în respectivul birou. 44. Principiile relevante referitoare la domeniul de aplicare al art. 8 din Convenţie în ceea ce priveşte circumstanţele care implică prezenţa autorităţilor statului în sediul unei societăţi sau companii şi confiscarea de înscrisuri şi date sunt stabilite în Bernh Larsen Holding AS şi alţii împotriva Norvegiei (nr. 24.117/08, pct. 104, 14 martie 2013). 45. Revenind la circumstanţele specifice speţei, Curtea observă că, la 13 decembrie 2007, un număr semnificativ de agenţi de poliţie au înconjurat şi au intrat în sediul societăţii reclamante şi i-au solicitat lui D.O.R. să le permită accesul şi să predea toate înscrisurile, onorariile şi taxele relevante legate de un contract de vânzare-cumpărare a unei proprietăţi imobiliare încheiat de două părţi private şi autentificat de D.O.R. În plus, părţile nu contestă faptul că agenţii de poliţie au ridicat înscrisurile, onorariile şi taxele relevante menţionate anterior şi le-au folosit ca probe în cadrul procedurilor penale iniţiate de autorităţile interne împotriva uneia dintre părţile private sus-menţionate. În plus, aceştia au interogat o parte din angajaţii societăţii reclamante în ceea ce priveşte aspectele legate de semnarea contractului de vânzare-cumpărare (a se vedea supra, pct. 8-10). 46. De asemenea, Curtea observă că, potrivit normelor de procedură penală relevante, măsura în litigiu a avut ca scop colectarea de informaţii şi probe necesare pentru soluţionarea unei cauze penale. Nu a fost echivalentă cu o percheziţie şi nu a fost executorie, cu riscul unor sancţiuni penale. Cu toate acestea, societatea reclamantă avea însă obligaţia legală de a se conforma cererilor agenţilor de poliţie de a permite accesul şi de a preda înscrisurile, onorariile şi taxele relevante, iar acestora li s-a permis legal să ridice silit obiectele sau înscrisurile care nu au fost predate de bunăvoie (a se vedea supra, pct. 33). 47. În pofida afirmaţiilor Guvernului, Curtea consideră - ţinând seama de obligaţia juridică a societăţii reclamante de a se conforma cerinţelor agenţilor de poliţie - că prezenţa agenţilor de poliţie în sediul său, interogarea angajaţilor şi confiscarea înscrisurilor şi bunurilor relevante au constituit o ingerinţă în dreptul la respectarea „domiciliului“ şi a „corespondenţei“, în sensul art. 8 din Convenţie. 48. Rezultă că obiecţia Guvernului referitoare la incompatibilitatea ratione materiae trebuie să fie respinsă.
3. Cu privire la excepţia Guvernului referitoare la incompatibilitatea ratione personae 49. Guvernul a susţinut că societatea reclamantă nu a depus o cerere valabilă în faţa Curţii şi că, prin urmare, cauza trebuia respinsă ca fiind incompatibilă ratione personae cu dispoziţiile Convenţiei. A susţinut că cererea fusese depusă de societatea reclamantă şi că formularul cererii a fost semnat doar de D.O.R., care a acţionat ca reprezentant al societăţii. Cu toate acestea, ştampila societăţii reclamante nu fusese aplicată pe formularul cererii, iar D.O.R. nu prezentase o împuternicire care să demonstreze că era reprezentantul societăţii reclamante. Potrivit informaţiilor disponibile, societatea reclamantă era o societate profesională formată din trei notari publici, inclusiv D.O.R. În consecinţă, în lipsa unei probe a autorizării oficiale a lui D.O.R., cererea ridicată în faţa Curţii nu era rezultatul exercitării efective şi valide a dreptului său la o cerere individuală. 50. Guvernul a susţinut că nici D.O.R., nici ceilalţi doi membri ai societăţii profesionale nu au depus plângeri la Curte în nume propriu. În acest context, nu se poate deduce că situaţia unuia dintre membrii societăţii profesionale, acţionând doar în calitate de reprezentant, poate fi confundată cu situaţia societăţii în sine. 51. Societatea reclamantă a susţinut că a depus o cerere valabilă în faţa Curţii. D.O.R. a semnat formularul de cerere atât în nume propriu, cât şi ca reprezentant al celor două fiice ale sale, care erau ceilalţi doi membri ai societăţii profesionale. Observaţiile scrise prezentate în faţa Curţii după comunicarea cauzei către Guvern şi care fuseseră semnate de D.O.R. şi de fiicele sale constituiau o confirmare a faptului că acestea din urmă l-au împuternicit pe D.O.R. să acţioneze şi în numele lor. Presupunând că D.O.R. nu poate fi considerat reprezentant în cauză, acest lucru ar însemna că nu a deţinut acest statut nici în faţa celor doi agenţi de poliţie. În consecinţă, acesta ar constitui un argument suplimentar pentru a restitui societăţii reclamante onorariile. 52. Societatea reclamantă a susţinut că, în orice caz, potrivit normelor interne de procedură civilă relevante, cererea ar fi putut fi semnată în orice etapă a procedurii în faţa unei instanţe. 53. Curtea observă că, potrivit informaţiilor disponibile, societatea reclamantă este o asociaţie profesională formată din trei notari publici, adică D.O.R. şi cele două fiice ale sale. În plus, observă că cererea a fost depusă de societatea reclamantă şi că formularul de cerere a fost semnat doar de D.O.R., care a acţionat ca reprezentant al societăţii. Pe de altă parte, observă că formularul cererii nu avea aplicată ştampila oficială a societăţii reclamante şi că D.O.R. nu prezentase o procură care să demonstreze că era reprezentantul societăţii reclamante. 54. Cu toate acestea, Curtea observă că, potrivit probelor disponibile, D.O.R. a acţionat ca unic reprezentant juridic al societăţii reclamante pe parcursul procedurii penale iniţiate de societate în faţa autorităţilor interne. În plus, observaţiile scrise prezentate Curţii după ce cauza a fost comunicată Guvernului au fost semnate atât de D.O.R., cât şi de fiicele sale şi s-a confirmat că acestea din urmă l-au împuternicit pe D.O.R. să acţioneze şi în numele lor. 55. În aceste condiţii, Curtea nu poate admite argumentele Guvernului potrivit cărora simpla prezenţă a semnăturii lui D.O.R. pe cerere nu constituie exercitarea efectivă şi valabilă a dreptului la o cerere individuală al societăţii reclamante. 56. Rezultă că excepţia preliminară a Guvernului referitoare la incompatibilitatea ratione materiae trebuie să fie respinsă.
4. Excepţia Guvernului potrivit căreia plângerea este vădit nefondată 57. Guvernul a susţinut că agenţii de poliţie au ridicat doar înscrisurile şi bunurile de valoare care erau strâns legate de infracţiunea în curs. În plus, nu a existat nicio declaraţie din partea D.O.R. sau a angajaţilor societăţii reclamante ataşată la dosarul penal intern. În consecinţă, Guvernul a considerat că autorităţile interne nu au încălcat dreptul societăţii reclamante şi al angajaţilor acesteia de a păstra secretul profesional. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată. 58. Societatea reclamantă nu a făcut comentarii cu privire la acest punct. 59. Curtea consideră că excepţia preliminară ridicată de Guvern este atât de strâns legată de conţinutul plângerii societăţii reclamante, încât trebuie să fie conexată cu fondul [a se vedea, de exemplu, Lopes de Sousa Fernandes împotriva Portugaliei (MC), nr. 56.080/13, pct. 142, CEDO 2017].
B. Cu privire la fond 1. Argumentele părţilor (a) Societatea reclamantă 60. Societatea reclamantă a susţinut că, în temeiul normelor de procedură penală relevante, agenţii de poliţie nu aveau autoritatea de a efectua o cercetare penală privind acte comise de notari publici. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti era cel care avea autoritate în acest sens. Agenţii de poliţie au acţionat în lipsa emiterii unei ordonanţe de către un procuror. În plus, societatea reclamantă a obiectat faţă de ridicarea înscrisurilor şi a sumelor de bani. Cu toate acestea, cei doi agenţi de poliţie care au rămas în sediul societăţii reclamante mult timp după încheierea orelor de lucru i-au informat pe angajaţi că trebuie să îi însoţească la secţia de poliţie şi că trebuie să aştepte acolo până când agenţii primesc un ordin judecătoresc de sechestru. 61. Cei doi agenţi de poliţie luaseră declaraţii de la doi angajaţi ai societăţii reclamante, deşi aceştia se supuneau obligaţiei de secret profesional. În plus, contractul de vânzare-cumpărare autentificat de societatea reclamantă era valabil în sine. Acesta fusese anulat numai din cauză că respectivul contract de vânzare-cumpărare anterior, semnat cu privire la aceeaşi proprietate, fusese nelegal. 62. Agenţii de poliţie nu avuseseră drept scop prinderea suspecţilor în flagrant în momentul săvârşirii unei infracţiuni, întrucât această infracţiune fusese deja săvârşită în urma vânzării repetate a aceleiaşi proprietăţi. În plus, agenţii de poliţie nu au rămas doar în zona sediului deschisă publicului, în măsura în care înscrisurile şi sumele de bani nu erau ţinute în această zonă. 63. Societatea reclamantă susţinea că ingerinţa în drepturile sale nu fusese nici necesară, nici proporţională. În plus, controlul judecătoresc retroactiv nu putea înlocui o autorizare prealabilă a acţiunilor agenţilor de poliţie, care era obligatorie.
(b) Guvernul 64. Guvernul susţinea că actele şi măsurile adoptate de agenţii de poliţie fuseseră prevăzute de lege şi urmăriseră un obiectiv legitim - mai specific, protejarea ordinii publice, prevenirea infracţiunilor şi protecţia drepturilor altora. 65. Măsurile luate de agenţii de poliţie fuseseră proporţionale cu obiectivul urmărit. Misiunea acestora fusese aceea de a descoperi probe care se puteau dovedi decisive pentru o cercetare penală privitoare la infracţiuni grave. Aceştia nu confiscaseră decât un număr mic de înscrisuri şi de bunuri şi doar pe cele care erau strâns legate de infracţiunea în curs de desfăşurare. În plus, aceştia intraseră în sediul societăţii reclamante în timpul orelor de lucru şi rămăseseră în zona de aşteptare. În aceste condiţii, agenţii de poliţie nu aveau obligaţia de a obţine un mandat emis de un judecător. În plus, D.O.R. a predat înscrisurile relevante şi sumele de bani fără nicio obiecţie. 66. Societatea reclamantă a iniţiat o acţiune penală împotriva a doi dintre agenţii de poliţie, iar instanţele interne au examinat plângerea pe fond şi au respins-o ca fiind nefondată. În consecinţă, deşi acţiunile agenţilor de poliţie nu fuseseră supuse unui control judecătoresc preliminar, făcuseră obiectul unui control retroactiv.
2. Motivarea Curţii 67. În speţă, Curtea observă că a fost stabilit deja că acţiunile şi măsurile agenţilor de poliţie în timp ce erau prezenţi în sediul societăţii reclamante au constituit o ingerinţă în dreptul la respectarea domiciliului şi a corespondenţei (a se vedea supra, pct. 47). 68. În măsura în care societatea reclamantă susţinea că actele şi măsurile agenţilor de poliţie au constituit, de asemenea, o ingerinţă în dreptul său la respectarea vieţii private, Curtea poate accepta că înscrisurile ridicate ar fi putut conţine anumite informaţii personale despre angajaţii societăţii. Or, niciun astfel de individ nu s-a plâns de o ingerinţă în viaţa sa privată, fie în faţa instanţelor naţionale, fie în faţa Curţii. În lipsa unei astfel de plângeri, Curtea nu consideră necesar să se stabilească dacă a existat o ingerinţă în „viaţa privată“ în speţă (a se vedea, mutatis mutandis, Petri Sallinen şi alţii împotriva Finlandei, nr. 50.882/99, pct. 72, 27 septembrie 2005). 69. În continuare, Curtea trebuie să stabilească dacă ingerinţa a fost justificată în temeiul art. 8 § 2, cu alte cuvinte, dacă a fost „prevăzută de lege“, dacă a urmărit unul sau mai multe dintre scopurile legitime enumerate de paragraful respectiv şi dacă a fost „necesară într-o societate democratică“ pentru îndeplinirea scopului în cauză. 70. În această privinţă, Curtea arată că, potrivit instanţelor interne, acţiunile şi măsurile agenţilor de poliţie intră în domeniul de aplicare al puterilor conferite acestora de art. 96,97,99 şi 202 din fostul Cod de procedură penală (a se vedea supra, pct. 33), care reglementează competenţele de anchetă în privinţa colectării probelor necesare pentru soluţionarea cauzelor penale. Această interpretare a dreptului intern nu este nici arbitrară, nici vădit nerezonabilă şi, prin urmare, nu este de competenţa Curţii să o pună la îndoială [a se vedea Radomilja şi alţii împotriva Croaţiei (MC), nr. 37.685/10, pct. 149, 20 martie 2018]. În plus, în lipsa unor probe depuse la dosar care să ateste faptul că D.O.R. a obiectat faţă de acţiunile şi măsurile agenţilor de poliţie, argumentele societăţii reclamante potrivit cărora agenţii de poliţie nu aveau competenţa să intre în sediu şi să aibă acces la înscrisuri în lipsa ordonanţei procurorului (a se vedea supra, pct. 60) nu au temei în dreptul intern. Prin urmare, Curtea concluzionează că agenţii de poliţie erau autorizaţi să acţioneze în conformitate cu puterile conferite lor de legislaţia internă relevantă şi că ingerinţa era „prevăzută de lege“. 71. În continuare, Curtea observă că scopul ingerinţei în dreptul societăţii reclamante la respectarea sediului şi a corespondenţei sale era acela de a obţine probe ale unei fraude imobiliare săvârşite de anumite părţi private. Ingerinţa era atât în interesul „prevenirii infracţiunilor“, cât şi în interesul „protecţia drepturilor şi libertăţilor altora“. Prin urmare, urmărea un scop legitim. 72. În consecinţă, rămâne de stabilit dacă ingerinţa a fost proporţională şi poate fi considerată ca fiind necesară pentru atingerea acestor scopuri. 73. Curtea observă că prezenţa agenţilor de poliţie în sediul societăţii reclamante nu avea legătură cu vreo eventuală suspiciune sau cercetare penală iniţiată împotriva societăţii reclamante sau împotriva angajaţilor acesteia. Scopul operaţiunii era acela de a asigura colectarea şi conservarea în condiţii de siguranţă a probelor legate de cercetarea penală iniţiată împotriva unei părţi private. 74. Curtea observă, de asemenea, că prezenţa agenţilor de poliţie în sediul societăţii reclamante, interogarea angajaţilor şi sechestrul care fac obiectul plângerii nu aveau ca temei o ordonanţă expresă emisă de un procuror (a se vedea supra, pct. 13). În plus, legislaţia şi practica internă nu păreau să solicite nicio formă de control judecătoresc preliminar al acţiunilor agenţilor de poliţie în împrejurări precum cele referitoare la societatea reclamantă. Astfel, în temeiul dreptului intern relevant şi al constatărilor instanţelor interne, rezultă că agenţii de poliţie ar fi trebuit să obţină o ordonanţă emisă de un procuror numai dacă reprezentantul societăţii reclamante (şi anume D.O.R.) ar fi refuzat să se conformeze cererilor agenţilor de poliţie (a se vedea supra, pct. 13, 18 şi 33). 75. În această privinţă, Curtea observă că, în pofida afirmaţiilor contrare ale reprezentantului societăţii reclamante (a se vedea supra, pct. 20), s-a stabilit deja că nu există probe depuse la dosar care să ateste faptul că acesta a obiectat faţă de faptele şi măsurile agenţilor de poliţie (a se vedea supra, pct. 70). 76. Curtea poate accepta că anumite circumstanţe urgente pot impune ca organele de urmărire penală să ia măsuri speciale fără autorizare prealabilă pentru a asigura o cercetare adecvată a unei cauze penale (a se vedea, mutatis mutandis, Gutsanovi împotriva Bulgariei, nr. 34.529/10, pct. 221-222, CEDO 2013). Pare puţin probabil ca aceste condiţii să fi fost îndeplinite în speţă. Cu toate acestea, chiar presupunând că aceasta ar fi situaţia, Curtea este preocupată de faptul că dispoziţiile fostului Cod de procedură penală în vigoare la momentul respectiv nu prevedeau accesul la o cale de atac judiciară specifică care să permită o contestare ex post facto a faptelor şi măsurilor agenţilor de poliţie (ibid., pct. 221-222) în ceea ce priveşte persoanele fizice sau juridice aflate într-o poziţie similară cu cea a societăţii reclamante, şi anume persoanele care nu erau efectiv părţi la procedurile de cercetare penală din care să rezulte necesitatea de a colecta probe. Acest lucru este cu atât mai şocant, având în vedere că, şi în cazul unei obiecţii împotriva faptelor şi măsurilor agenţilor de poliţie şi împotriva unei ordonanţe emise de procuror, nu reiese că, în temeiul prevederilor fostului Cod de procedură penală, societatea reclamantă ar fi putut contesta ordonanţa procurorului, menţionată anterior, în faţa instanţelor interne. În aceste condiţii, disponibilitatea unui astfel de control judecătoresc ex post factum pentru a contrabalansa lipsa unui mandat judecătoresc anterior devine deosebit de importantă. 77. Este cert că societatea reclamantă a fost în măsură să solicite controlul faptelor şi măsurilor luate de agenţii de poliţie în cadrul procedurii penale iniţiate împotriva a doi dintre ei. Cu toate acestea, Curtea observă că examinarea efectuată de instanţele interne în cursul acestor proceduri s-a bazat pe o definiţie limitată a termenului „domiciliu“, a fost mai degrabă legată de eventuala săvârşire a unei infracţiuni de către agenţii de poliţie şi s-a concentrat asupra legalităţii şi legitimităţii acţiunilor agenţilor de poliţie, fără a acorda o atenţie aprofundată proporţionalităţii acţiunilor şi măsurilor incriminate. Guvernul nu a demonstrat că acest control ex post factum a fost eficient şi capabil să contrabalanseze lipsa unui ordin judecătoresc emis anterior (a se vedea Gutsanovi, citată anterior, pct. 222, şi Smirnov împotriva Rusiei, nr. 71.362/01, pct. 45 şi 47, 7 iunie 2007). 78. În lumina celor de mai sus, Curtea constată că nu se poate afirma că ingerinţa în cauză a fost însoţită de garanţii adecvate împotriva abuzurilor şi arbitrarului astfel încât să se poată deduce că a fost strict proporţională cu scopul urmărit. 79. În consecinţă, a fost încălcat art. 8 din Convenţie, iar obiecţia Guvernului, potrivit căreia plângerile societăţii reclamante au fost vădit nefondate (a se vedea supra, pct. 57), trebuie să fie respinsă.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie 80. Societatea reclamantă susţine că ridicarea ilegală de către agenţii de poliţie a onorariilor şi taxelor notariale primite pentru activitatea efectuată de angajaţii săi a constituit o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor, astfel cum este protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor. A. Argumentele părţilor" 1. Guvernul 81. Guvernul a ridicat o excepţie preliminară bazată pe neepuizarea căilor de recurs interne. Deşi a admis că societatea reclamantă a suferit anumite prejudicii, a argumentat că a ignorat indicaţia Curţii de Apel Bucureşti din 17 noiembrie 2011 (a se vedea supra, pct. 30) şi nu a iniţiat în faţa instanţelor civile proceduri împotriva celor consideraţi responsabili pentru prejudiciile suferite în urma ridicării de către agenţii de poliţie a onorariilor şi taxelor relevante. În plus, în cazul în care ar fi considerat că motivarea instanţei interne în cauză era deficitară, putea introduce recurs, dar nu a făcut acest lucru (a se vedea supra, pct. 31). Guvernul a contestat afirmaţia societăţii reclamante potrivit căreia un astfel de recurs este o cale de atac extraordinară care, potrivit jurisprudenţei Curţii, nu trebuia epuizată (a se vedea infra, pct. 85). 82. Guvernul a confirmat că societatea reclamantă a formulat o acţiune civilă în cadrul procesului penal împotriva grupului infracţional suspectat de fraudă (a se vedea supra, pct. 27). Cu toate acestea, a considerat calea aleasă de societatea reclamantă inadecvată, întrucât infracţiunile examinate de instanţele interne în cursul procedurilor penale sus-menţionate afectaseră cumpărătorii oneşti, nu societatea reclamantă. În plus, întrucât contractul de vânzare-cumpărare fusese invalidat de instanţele interne, societatea reclamantă nu mai era în măsură să invoce acest contract pentru a solicita restituirea onorariilor relevante. Cu toate acestea, niciuna dintre autorităţi nu a negat dreptul societăţii reclamante de a obţine compensaţii pentru perioada de pregătire a documentelor ridicate. Guvernul a considerat că societatea reclamantă ar fi putut intenta o asemenea acţiune împotriva membrilor grupului infracţional. 83. Guvernul a susţinut în continuare că societatea reclamantă avea o speranţă legitimă în sensul Convenţiei numai în măsura în care urmărea să obţină restituirea onorariilor datorate de părţile private pentru autentificarea contractului de vânzare-cumpărare.
2. Societatea reclamantă
84. Societatea reclamantă a susţinut că procedura penală iniţiată împotriva celor doi agenţi de poliţie, atunci când a fost solicitată restituirea onorariilor confiscate (a se vedea supra, pct. 12), a fost mai adecvată decât iniţierea unei acţiuni în despăgubire în faţa instanţelor civile. Cererea sa de restituire a taxelor relevante confiscate de agenţii de poliţie era adecvată, întrucât societatea avea obligaţia legală de a colecta întâi astfel de taxe şi de a le transfera apoi către autorităţile competente. În plus, cumpărătorii fuseseră informaţi de poliţie înainte de a semna contractul că părţile private care vindeau proprietatea erau infractori. În consecinţă, date fiind circumstanţele, aveau obligaţia să plătească onorariile notariale impuse pentru pregătirea şi autentificarea contractului sus-menţionat. În plus, Guvernul a recunoscut că societatea reclamantă suferise anumite prejudicii şi că era îndreptăţită să obţină despăgubiri pentru prejudiciile menţionate (a se vedea supra, pct. 81-82). Cu toate acestea, Guvernul nu a clarificat care este cealaltă cale de atac care îi era deschisă şi cine putea fi considerat răspunzător. 85. Societatea reclamantă a susţinut că nu a formulat recurs împotriva Hotărârii Curţii de Apel Bucureşti din 17 noiembrie 2011, întrucât fusese forţată să plătească cheltuieli de procedură substanţiale în cursul procedurilor atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel. În plus, recursul era o cale extraordinară de atac care, potrivit jurisprudenţei Curţii, nu trebuia epuizată în mod necesar. 86. Societatea reclamantă a considerat că autorităţile naţionale nu avuseseră dreptul de a confisca fără a asigura compensaţii onorariile pentru perioada de timp petrecută de societate pentru pregătirea contractului de vânzare-cumpărare. Şi, la fel cum autorităţile au restituit cumpărătorilor preţul proprietăţii imobiliare după invalidarea contractului, ar fi trebuit, de asemenea, să restituie onorariile relevante societăţii reclamante. B. Motivarea Curţii
87. Curtea observă că - presupunând că se poate considera că societatea reclamantă avea cel puţin o speranţă legitimă de restituire a onorariilor şi taxelor confiscate de agenţii de poliţie - onorariile şi taxele sus-menţionate nu i-au fost restituite niciodată şi nu a fost niciodată compensată pentru pretinsa pierdere suferită. 88. De asemenea, Curtea observă că, atunci când a examinat cererea societăţii reclamante de restituire a onorariilor şi taxelor relevante în cadrul procedurii penale iniţiate împotriva a doi dintre agenţii de poliţie, instanţele interne au identificat alte căi de atac mai potrivite pentru ca societatea reclamantă să obţină o reparaţie echitabilă. În plus, Curtea observă că societatea reclamantă a încercat să epuizeze aceste căi de atac. Cu toate acestea, urmându-le, nu a formulat recurs în special împotriva Hotărârii Curţii de Apel Bucureşti din 17 noiembrie 2011 (a se vedea supra, pct. 30-31). 89. În aceste împrejurări, Curtea consideră că societatea reclamantă nu a epuizat căile de atac interne disponibile. 90. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie să fie declarat inadmisibil în temeiul art. 35 §1 lit. a) şi art. 35 §4 dinConvenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie 91. Art. 41 din Convenţie prevede: "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu 92. Societatea reclamantă a solicitat 9.943 euro şi 12.215 RON (aproximativ 2.738 EUR) cu titlu de daune materiale, reprezentând onorariile şi taxele confiscate de agenţii de poliţie. De asemenea, a solicitat 15.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. 93. Guvernul a susţinut, în ceea ce priveşte prejudiciul material, că societatea reclamantă nu a probat în faţa Curţii că autorităţile fiscale interne au forţat-o să plătească impozitele datorate statului în urma autentificării contractului de vânzare-cumpărare anulat ulterior de instanţele interne. În consecinţă, societatea reclamantă nu putea pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a-i fi restituite taxele menţionate. De asemenea, societatea reclamantă nu a epuizat căile de recurs interne disponibile în ceea ce priveşte cuantumul datorat pentru onorarii, iar autorităţile interne nu pot fi considerate responsabile pentru prejudiciile suferite de societatea reclamantă în această privinţă. 94. Guvernul a susţinut că societatea reclamantă nu a probat că a suferit vreun prejudiciu moral. În plus, aceasta nu ar fi fost direct afectată de cercetarea penală şi nu a făcut obiectul unor percheziţii sau confiscări de date sau înscrisuri confidenţiale care i-ar fi putut afecta activitatea sau relaţia cu clienţii săi. În orice caz, suma solicitată de societatea reclamantă era excesivă, iar constatarea unei încălcări ar constitui în sine o reparaţie echitabilă. 95. Curtea observă că societatea reclamantă nu a probat existenţa unei legături de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins; prin urmare, respinge această pretenţie. 96. Cu toate acestea, Curtea admite că societatea reclamantă a suferit un prejudiciu moral ca urmare a încălcării drepturilor sale în temeiul art. 8 din Convenţie, prejudiciu care nu se poate repara prin simpla constatare a unei încălcări. Pronunţându-se în echitate, Curtea acordă societăţii reclamante suma de 3.000 EUR cu acest titlu, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.
B. Cheltuieli de judecată 97. Societatea reclamantă nu a formulat o cerere pentru rambursarea cheltuielilor de judecată. În consecinţă, Curtea nu acordă nicio sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii 98. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginală, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA: 1. conexează cu fondul excepţia preliminară a Guvernului potrivit căreia capătul de cerere formulat de societatea reclamantă în temeiul art. 8 este vădit nefondat şi o respinge; 2. declară admisibil capătul de cerere formulat de societatea reclamantă în temeiul art. 8, şi inadmisibil pentru celelalte capete de cerere; 3. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie; 4. hotărăşte: (a) că statul pârât trebuie să plătească societăţii reclamante, în termen de trei luni, suma de 3.000 EUR (trei mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral, sumă care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii; (b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginală practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile formulată de societatea reclamantă pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 24 iulie 2018, în temeiul art. 77 §2 şi art. 77 §3 din Regulamentul Curţii.
PREŞEDINTE PAULO PINTO DE ALBUQUERQUE Grefier adjunct, Andrea Tamietti
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
