Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 59.012/17 şi alte 29 de cereri) Strasbourg Definitivă 3 aprilie 2023
┌──────────────────────────────────────┐
│Art. 1 din Protocolul nr. 1 • │
│Respectarea bunurilor • Ineficienţa │
│continuă a mecanismului de restituire │
│a bunurilor confiscate sau │
│naţionalizate de regimul comunist, în │
│pofida noilor căi de atac existente în│
│temeiul Legii nr. 165/2013, care │
│impune o sarcină excesivă asupra │
│reclamanţilor • Imposibilitatea de a │
│obţine restituirea sau orice │
│despăgubire adecvată │
│Art. 46 • Executarea hotărârii • │
│Statul pârât obligat să ia măsuri │
│generale suplimentare pentru a │
│soluţiona problema structurală │
│persistentă din mecanismul de │
│restituire • Măsuri care au scopul să │
│simplifice şi să clarifice procedurile│
│şi criteriile aplicabile atunci când │
│executarea deciziilor de restituire │
│neexecutate este imposibilă din punct │
│de vedere obiectiv • Necesitatea unor │
│termene scurte, realiste şi │
│obligatorii pentru finalizarea │
│procedurilor administrative pendinte │
└──────────────────────────────────────┘
Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă. În Cauza Văleanu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din: Gabriele Kucsko-Stadlmayer, preşedinte, Krzysztof Wojtyczek, Faris Vehabović, Yonko Grozev, Armen Harutyunyan, Pere Pastor Vilanova, Ana Maria Guerra Martins, judecători, şi Ilse Freiwirth, grefier adjunct de secţie, având în vedere: - cele 30 de cereri (a se vedea tabelul anexat) îndreptate împotriva României, introduse la Curte în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“) de către resortisanţi români („reclamanţii“), la diferite date indicate în tabelul anexat; – decizia de a comunica Guvernului României („Guvernul“) capetele de cerere privind pretinsa ineficienţă a mecanismului de restituire intern, formulate de reclamanţi în temeiul art. 6 din Convenţie şi/sau în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; – observaţiile părţilor; – decizia preşedintelui Camerei de a-l desemna pe domnul judecător în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulamentul Curţii), întrucât doamna Iulia Motoc, judecător ales să reprezinte România, s-a abţinut de la judecarea cauzei (art. 28 din Regulament), după ce a deliberat în camera de consiliu, la 4 octombrie 2022, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată: INTRODUCERE 1. Capetele de cerere formulate în prezentele cereri, în special în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, privesc procedurile administrative şi/sau judiciare iniţiate de reclamanţi în temeiul diverselor legi de restituire adoptate în România începând din 1991, în vederea obţinerii restituirii sau a unor despăgubiri pentru proprietăţile confiscate sau naţionalizate de regimul comunist. ÎN FAPT 2. Lista reclamanţilor şi detaliile relevante ale cererilor sunt prezentate în tabelul anexat. 3. Guvernul a fost reprezentat de agentul său guvernamental, doamna O. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. I. Contextul global 4. În urma instituirii regimului comunist în România în 1947, statul a naţionalizat clădiri şi terenuri agricole la scară largă. După căderea regimului comunist, statul a promulgat o serie de legi cu scopul de a acorda despăgubiri pentru încălcarea drepturilor de proprietate de către fostul regim (infra, pct. 5, 7 şi 10). 5. Legile nr. 112/1995 şi 10/2001 au consacrat principiul restituirii (emiterea de titluri de proprietate şi reconstituirea dreptului de proprietate) pentru imobilele rezidenţiale naţionalizate şi acordarea de despăgubiri în cazurile în care restituirea nu mai era posibilă. Legea nr. 18/1991 conferea foştilor proprietari şi succesorilor acestora dreptul la restituirea parţială a terenurilor agricole. Cel mai important amendament la legea menţionată a fost făcut prin Legea nr. 1/2000, care a ridicat plafonul la dreptul la 50 ha per persoană pentru terenurile arabile şi 100 ha per persoană pentru terenurile agricole. Dacă restituirea nu era posibilă, beneficiarii aveau dreptul la despăgubiri. 6. Autorităţile competente responsabile cu evaluarea iniţială a cererilor formulate în temeiul legislaţiei privind restituirea bunurilor erau comisiile locale şi regionale pentru aplicarea legilor menţionate anterior. 7. Legea nr. 247/2005 a încercat să armonizeze procedurile administrative în ceea ce priveşte restituirea proprietăţilor reglementate de legile menţionate şi de legislaţia specială în ceea ce priveşte restituirea terenurilor agricole. 8. Rolul principal în punerea în aplicare a acestei legi a fost încredinţat celor două structuri nou-create: Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care a devenit în 2013 Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor (denumită în continuare „CNCI“), însărcinată în principal cu validarea şi emiterea deciziilor de despăgubire, şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor („ANPR“), responsabilă pentru monitorizarea şi coordonarea la nivel naţional a aplicării şi punerii în aplicare a legilor privind retrocedarea. 9. La 12 octombrie 2010, Curtea a adoptat o hotărâre-pilot în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (nr. 30.767/05 şi 33.800/06) în care evidenţia deficienţele mecanismului de restituire, precizându-i statului pârât, în temeiul art. 46 din Convenţie, că se impunea adoptarea unor noi măsuri în vederea prelucrării mai eficiente a cererilor de restituire. 10. La 20 mai 2013 a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, care stabileşte diferitele proceduri disponibile pentru solicitanţii care încercau soluţionarea cererilor lor de restituire. 11. Pe baza observaţiilor părţilor şi a comentariilor privind noile căi de atac prevăzute de lege, la 29 aprilie 2014, Curtea a constatat, în Cauza Preda şi alţii împotriva României (nr. 9.584/02 şi alte 7 cereri, pct. 134-140, 29 aprilie 2014) că mecanismul stabilit de noua lege oferea o serie de căi de atac efective, care trebuiau să fie epuizate de reclamanţii ale căror capete de cerere priveau una dintre următoarele situaţii: coexistenţa unor titluri de proprietate concurente pentru acelaşi lot de teren agricol; anularea unui astfel de titlu în absenţa unei compensaţii; pronunţarea unei hotărâri definitive prin care se confirma dreptul la o despăgubire pentru confiscarea ilegală de către stat a oricăror tipuri de bunuri imobile, fără a li se stabili valoarea; neachitarea unei astfel de despăgubiri acordate printr-o hotărâre definitivă; şi absenţa prelungită a unei decizii ca răspuns la o cerere de restituire. 12. De asemenea, Curtea a hotărât că legea nu prevedea nicio dispoziţie de natură procedurală sau materială care să poată oferi o reparaţie în situaţiile în care coexistau decizii definitive care pronunţau validitatea unor titlurilor de proprietate concurente pentru acelaşi imobil. Această concluzie specială a fost reafirmată în Cauza Dickmann şi Gion împotriva României (nr. 10.346/03 şi 10.893/04, 24 octombrie 2017). 13. Capetele de cerere formulate în prezentele cereri fac trimitere la constatările Curţii în Cauza Preda şi alţii (citată anterior) cu privire la funcţionarea generală a mecanismului stabilit de lege şi ridică probleme cu privire la eficacitatea soluţiilor prezentate în aceasta. În special, reclamanţii au susţinut că termenele prevăzute de lege în ceea ce priveşte obligaţia autorităţilor de a executa deciziile definitive pronunţate în favoarea lor şi/sau de a pronunţa o decizie cu privire la cererile lor de despăgubire au expirat cu mult timp înainte; totodată, cei care primiseră deciziile de despăgubire la mulţi ani de la intrarea în vigoare a legii au susţinut că metoda de calculare a despăgubirilor, utilizând valorile din 2013 ale tranzacţiilor imobiliare, a făcut ca despăgubirea acordată să fie una derizorie. Unora dintre reclamanţi le-au fost anulate titlurile de proprietate de către instanţele interne în beneficiul unor terţi consideraţi a avea un drept mai mare asupra proprietăţii, însă nu li s-a acordat nicio compensaţie sau altă formă de reparaţie. Reclamanţii au susţinut, în general, că incapacitatea prelungită a autorităţilor de a finaliza procedurile în ceea ce priveşte cererile lor, precum şi lipsa totală sau caracterul inadecvat al despăgubirilor, inclusiv despăgubirea pentru foloase nerealizate la care aveau dreptul, au impus o sarcină excesivă şi disproporţionată la adresa lor. II. Situaţia specială a reclamanţilor 14. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părţi, pot fi rezumate după cum urmează. A. Neexecutarea hotărârilor definitive 15. Reclamanţii au obţinut decizii definitive pronunţate în favoarea lor prin care instanţele fie au solicitat comisiilor locale să emită acte de proprietate (titluri de proprietate) şi/sau să reconstituie dreptul de proprietate la care erau îndreptăţiţi (cererile enumerate la nr. 2, 4, 5, 6, 7, 8, 10, 11, 12, 13, 15, 17, 22, 23, 24, 26 şi 30 în tabelul anexat), fie să le achite compensaţii adecvate în schimb (cererile enumerate la nr. 14, 16 şi 29 în tabelul anexat), fie să le ofere un răspuns legal la cererile lor de despăgubire (cererile enumerate la nr. 19, 20 şi 28 în tabelul anexat). Aceste decizii definitive nu au fost (întru totul) executate până în prezent. Detaliile relevante ale fiecărei cereri sunt prezentate mai jos. 1. Incapacitatea autorităţilor de a emite titluri de proprietate şi/sau de a reconstitui dreptul de proprietate (a) Argintaru, Cererea nr. 12.854/18 16. Prin Hotărârea definitivă pronunţată de Tribunalul Gorj la 8 octombrie 2012 a fost recunoscut dreptul reclamantei la restituirea a 736,9603 ha de teren forestier şi a 166,6536 ha de teren păşune gol alpin. Comisiilor competente li s-a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, fie la locul iniţial, fie într-o locaţie diferită, aleasă de comun acord cu ea, şi apoi să emită un titlu de proprietate. 17. La 27 noiembrie 2014, Judecătoria Târgu Jiu a admis cererea reclamantei formulată în temeiul art. 906 din Codul de procedură civilă şi a dispus să îi fie plătită suma de 300 de lei româneşti (RON) de către comisia locală competentă pentru fiecare zi de neexecutare. 18. Pe baza deciziei menţionate anterior şi ca urmare a unei noi cereri a reclamantei formulate în temeiul art. 906 (infra, pct. 157), la 29 februarie 2016, Judecătoria Târgu Jiu a dispus să îi fie plătită de către comisia locală suma „definitivă“ de 115,500 RON cu titlu de „penalităţi“ pentru neexecutarea hotărârii neexecutate pentru perioada cuprinsă între 7 octombrie 2014 şi 27 octombrie 2015. Această sumă i-a fost plătită în 2016. 19. O tentativă ulterioară a reclamantei de a solicita penalităţi similare pentru perioada cuprinsă între 28 octombrie 2015 şi 28 octombrie 2016 a fost respinsă printr-o hotărâre definitivă din 4 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Gorj, care a hotărât că, întrucât hotărârea anterioară din 2016 menţionase termenul sumă „definitivă“ (infra, pct. 71) şi având în vedere faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie interpretase, la 6 martie 2017, scopul art. 906 din Codul de procedură civilă ca admiţând doar o singură cerere pentru stabilirea sumei definitive (infra, pct. 176), nu se puteau face sau formula alte cereri. 20. În urma modificării legislative a art. 906 din Codul de procedură civilă în decembrie 2018 (infra, pct. 157 in fine), o cerere suplimentară similară celei descrise supra la pct. 17 a fost formulată de reclamantă în 2019. Judecătoria Motru i-a acordat 27.300 RON printr-o hotărâre definitivă din 15 iulie 2020, pentru a acoperi perioada de trei luni anterioară depunerii cererii în faţa instanţei. În motivarea sa, instanţa a considerat că legea permitea formularea unor cereri precum cele ale reclamantei la fiecare trei luni, până la executarea hotărârii neexecutate. Este neclar dacă această sumă a fost plătită reclamantei. 21. Potrivit celor mai recente informaţii transmise Guvernului de către Prefectura Gorj la 11 februarie 2021, executarea hotărârii neexecutate era dificil de realizat, întrucât respectivele terenuri păreau a fi proprietate publică aparţinând statului şi erau administrate de două direcţii judeţene de administrare a pădurilor (Mehedinţi şi Baia de Aramă). Procedura care trebuia urmată nu era aşadar una simplă, prefectura susţinând că mecanismul de transferare a proprietăţii din proprietatea publică în proprietatea privată a statului şi apoi către comisiile locale era unul extrem de problematic. (b) Onu, Cererea nr. 32.541/18 22. Prin Hotărârea definitivă din 10 aprilie 2014, Tribunalul Galaţi a dispus ca comisia regională Galaţi să îi emită reclamantului un titlu de proprietate care să confirme drepturile de proprietate ale acestui asupra unui teren de 3 ha (luciu de apă), pe lacul Şovârca. 23. Guvernul a susţinut că, atunci când au încercat să execute hotărârea neexecutată, autorităţile locale au identificat terenul, care era proprietate publică şi făcea parte dintr-un loc de pescuit mai mare creat pe râul Prut. Prin urmare, în temeiul legii, reclamantul avea dreptul să obţină un lot de teren echivalent diferit, dacă era disponibil, sau o despăgubire adecvată. 24. Din anul 2021, comisia judeţeană Galaţi a făcut mai multe încercări de a transfera proprietatea din proprietatea publică a statului în proprietatea sa privată, în vederea transferului ulterior către reclamant. Guvernul a susţinut că o astfel de procedură era una complexă şi de lungă durată, implicând adoptarea, în prealabil, a unei hotărâri de Guvern în acest sens. La momentul depunerii observaţiilor nu exista niciun indiciu al vreunui rezultat real al acestor încercări. 25. Guvernul a indicat, de asemenea, că, întrucât nu existau loturi de teren alternative, posibilitatea de a acorda reclamantului compensaţii fusese în schimb discutată cu acesta, dar reclamantul nu demonstrase niciun interes. 26. La 15 ianuarie 2018, reclamantul a formulat o cerere în temeiul art. 906 din Codul de procedură civilă (infra, pct. 157), încercând să obţină sancţionarea comisiei judeţene competente pentru neexecutarea hotărârii în cauză. Cererea sa a fost respinsă ca nefondată de instanţa de fond la 19 decembrie 2019, pe motiv că executarea hotărârii în ceea ce priveşte locaţia iniţială nu era posibilă deoarece terenul era aparent proprietate publică şi comisia nu acţionase cu rea-credinţă. Apelul formulat de către reclamant a fost respins de Tribunalul Argeş la 9 iulie 2021. Această din urmă hotărâre nu a fost pusă la dispoziţia Curţii de către părţi. (c) Todea şi alţii, Cererea nr. 38.992/18 27. Prin Hotărârea definitivă din 15 iulie 2002, Judecătoria Turda a confirmat dreptul reclamanţilor la un teren de 3,64 ha cu locaţia într-un loc numit „Râtul Viţeilor“ din Turda. Instanţa a dispus ca comisiile locale şi judeţene să emită un titlu de proprietate şi reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra terenului. 28. La 10 decembrie 2007, reclamanţii nu au reuşit să execute hotărârea cu ajutorul unui executor, dosarul relevant menţionând faptul că terenul se afla în posesia Companiei Naţionale de Administrare a Fondului Piscicol, aflată în proprietatea statului. Încercările comisiei locale de a finaliza documentaţia care să permită comisiei judeţene să emită un titlu de proprietate nu au avut succes, întrucât terenul era proprietate publică, astfel cum a confirmat Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură la 15 februarie 2016. 29. În 2019, Agenţia a transferat către comisia locală Turda o suprafaţă totală de 45,3357 ha de teren, inclusiv lotul de teren de 3,64 ha. Întrucât raportul de expertiză prin care se încerca identificarea lotului de teren era pendinte, hotărârea neexecutată nu putea fi executată înainte de finalizarea acestei proceduri. (d) Blajă, Cererea nr. 40.167/18 30. Prin Hotărârea definitivă din 25 mai 2011, Tribunalul Iaşi a confirmat dreptul antecesorului reclamantei la un lot de teren agricol de 1.000 de mp în Iaşi. O hotărâre definitivă din 24 aprilie 2014 emisă de aceeaşi instanţă dispunea ca comisiile locale şi judeţene să reconstituie dreptul de proprietate şi să emită un titlu de proprietate asupra respectivului teren. 31. Prin Hotărârea definitivă din 24 iunie 2015 pronunţată de aceeaşi instanţă s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantei şi emiterea titlului de proprietate asupra unui alt lot de teren în suprafaţă de 500 mp. Comisiilor competente li se solicita să îşi respecte obligaţiile aferente. 32. Întrucât terenul din locul iniţial nu mai era disponibil, la 27 octombrie 2020, comisia judeţeană a adoptat o propunere a comisiei locale de a acorda reclamantei terenuri echivalente într-un loc diferit. 33. În ceea ce priveşte despăgubirile acordate reclamantei pentru executarea cu întârziere a hotărârilor neexecutate, informaţiile prezentate Curţii arată că, potrivit Hotărârii din 20 februarie 2020 a Tribunalului Iaşi şi, respectiv, din 2 decembrie 2020 a Judecătoriei Iaşi, la momentul faptelor, reclamanta avea dreptul la acordarea sumei totale de 528.475 RON şi, respectiv, 20.925 RON (în ceea ce priveşte prejudiciul moral cauzat de neexecutare), pe baza unei serii de hotărâri, unele dintre acestea nefiind încă definitive la momentul faptelor, pronunţate în cadrul procedurilor formulate în temeiul art. 906 din Codul de procedură civilă (infra, pct. 157). În observaţiile acesteia, primite de Curte la 11 martie 2022, reclamanta a indicat faptul că nu primise întreaga sumă, susţinând că avea încă dreptul să primească suma de 408.925 RON. 34. În ultimele observaţii din 8 iunie 2022, reclamanta a susţinut că, pe de o parte, instanţele au redus cuantumul sumei de 20.295 RON la 10.000 RON şi, în orice caz, comisia locală Iaşi a contestat toate procedurile de executare iniţiate de reclamantă pentru a obţine sumele acordate în temeiul art. 906 din Codul de procedură civilă. Procesul este încă pendinte în faţa instanţelor interne. (e) Iuga, Cererea nr. 42.182/18 35. Prin Hotărârea definitivă din 2 iunie 2010, Tribunalul Maramureş a recunoscut dreptul soţiei reclamantului de reconstituire a dreptului de proprietate asupra unui lot de 3,76 ha de teren forestier situat în Borşa (muntele Cornedei). Au fost făcute mai multe încercări de a răspunde la pretenţiile reclamantului, ţinând seama că era obiectiv imposibil ca hotărârea neexecutată să fie executată, întrucât terenul aparţinea oraşului Borşa, astfel cum fusese recunoscut printr-o hotărâre definitivă din 4 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Maramureş. Ulterior, reclamantul a fost invitat să negocieze cu comisia locală posibilitatea de a accepta o soluţie alternativă (alte loturi de teren), însă a refuzat să participe la astfel de discuţii. 36. Informaţiile prezentate de Prefectura Judeţului Maramureş la 26 februarie 2021 făceau trimitere la faptul că, întrucât nu exista teren disponibil în zona Borşa, comisia locală trebuia, în primul rând, să elaboreze documentaţia necesară pentru a solicita aprobarea comisiei judeţene de a transfera un lot de teren din proprietatea publică în proprietatea privată a statului, în temeiul art. 13 din Legea nr. 165/2013 (infra, pct. 145). Întrucât exista un dezacord între comisia locală şi cea judeţeană cu privire la autoritatea care avea dreptul de a iniţia o astfel de procedură, s-a solicitat consultanţă din partea ANPR, răspunsul fiind pendinte, nefiind înregistrate progrese suplimentare în ceea ce priveşte solicitarea reclamantului. (f) Pintea, Cererea nr. 45.732/18 37. Prin Hotărârea din 17 mai 1995 pronunţată de Judecătoria Dej, care a devenit definitivă la 25 iulie 1995, instanţa a recunoscut dreptul antecesorului reclamantului de reconstituire a dreptului de proprietate asupra unui lot de teren forestier de 0,5675 ha situat în Nima, Cluj. 38. Întrucât hotărârea a rămas neexecutată, la 7 august 2018 reclamantul a iniţiat o altă procedură prin care solicita instanţei să dispună ca comisiile competente să reconstituie dreptul său de proprietate asupra terenului şi să îi emită un titlu de proprietate. Judecătoria Gherla a admis cererea în data de 27 octombrie 2021, făcând trimitere la un raport de expertiză care confirma că terenul în cauză aparţinea antecesorilor săi şi era disponibil spre restituire. Hotărârea poate fi atacată cu apel. (g) Enescu şi alţii, Cererea nr. 52.852/18 39. Reclamanţii au obţinut recunoaşterea drepturilor de proprietate asupra unui teren de 9.100 mp din Bucureşti prin Hotărârea definitivă din 10 iunie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti. 40. La 6 octombrie 2020, comisia municipiului Bucureşti a dorit ca proprietatea asupra terenului să fie transferată de la comisia locală a sectorului 5. Documentaţia de transfer a fost emisă în data de 18 noiembrie 2020 şi, la momentul transmiterii observaţiilor, se aştepta semnarea de către comisia locală relevantă. 41. În urma unei cereri a reclamanţilor, formulată în temeiul art. 906 din Codul de procedură civilă (infra, pct. 157), la 16 martie 2016, judecătoria de sector din Bucureşti a obligat comisia locală şi primarul să le plătească penalităţi zilnice de 1.000 RON până la executarea hotărârii pronunţate în 2015. În consecinţă, la 20 decembrie 2017, reclamanţilor li s-a plătit suma totală de 371.700 RON. 42. O altă cerere similară, de data aceasta formulată împotriva comisiei municipiului Bucureşti, a fost admisă de judecătoria de sector din Bucureşti la 18 iunie 2020, reclamanţii având dreptul la plata unei penalităţi de 500 RON pe zi până la executarea hotărârii. Nu au fost puse la dispoziţia Curţii alte informaţii cu privire la acest aspect. 43. Reclamanţii au solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a proprietăţii pentru perioada cuprinsă între 8 decembrie 2015 şi 27 iunie 2018, în temeiul art. 892 din Codul de procedură civilă, care au fost admise de instanţa de fond, dar au fost respinse în apel de Tribunalul Bucureşti la 11 iulie 2019. Această din urmă hotărâre nu a fost prezentată Curţii. (h) Albuleţ, Cererea nr. 2.556/19, şi Marcu, Cererea nr. 59.503/18 44. La 11 iulie 2006, Judecătoria Teleorman a admis o cerere a antecesorilor reclamanţilor şi a dispus ca comisia locală şi cea judeţeană să întocmească documentaţia necesară şi apoi să emită un act de proprietate pentru 23 ha de teren forestier, astfel cum a fost acesta identificat într-un raport de expertiză întocmit în 2000 şi anexat hotărârii. Nerespectarea hotărârii neexecutate de către acestea era sancţionată cu daune cominatorii de 100 RON pe zi, care urmau să fie plătite reclamanţilor. O hotărâre similară a fost pronunţată de Judecătoria Braşov la 16 aprilie 2019, comisia locală şi Primăria Predeal fiind obligate să plătească daune cominatorii de 100 RON pe zi de la data acestei hotărâri până la executarea hotărârii din 2006. 45. Nu există informaţii la dispoziţia Curţii cu privire la faptul dacă penalităţile zilnice menţionate au fost plătite sub vreo formă reclamanţilor. 46. Hotărârea este încă în curs de executare, o serie de proceduri judiciare aferente fiind încă pendinte, astfel cum arată documente prezentate de Primăria Predeal la 8 februarie 2021. În plus, se susţine că cele 23 ha de teren au fost constituite din mai multe terenuri forestiere, dintre care unele fie fuseseră deja acordate unor terţi, fie aparţineau oraşului Predeal (păduri sau păşuni), statului (administrate de Romsilva), fie se aflau în limitele altui oraş (Azuga). (i) Ifrim, Cererea nr. 1.369/19 47. Prin Hotărârea definitivă din 12 noiembrie 2008, Judecătoria Podu Turcului a confirmat dreptul reclamantei la, inter alia, 0,27 ha de teren forestier situat într-o locaţie numită „Podiş“. 48. O parte din hotărâre a fost executată la 16 martie 2009. În ce priveşte partea ce nu a fost executată, reclamanta a solicitat iniţierea procedurii de executare, cerere admisă de Tribunalul Bacău la 21 iulie 2017. Prefectura Bacău a contestat executarea şi, la 19 iunie 2018, Tribunalul Bacău a constatat că dreptul reclamantei de a obţine executarea hotărârii în litigiu era prescris, în conformitate cu art. 405 din vechiul Cod de procedură civilă (infra, pct. 156), în măsura în care acest fapt era relevant pentru examinarea cauzei, în termenul de trei ani, calculat începând cu 16 martie 2009. 49. Întrucât proprietăţile revendicate se aflau la graniţa a două oraşe (Podu Turcului şi Bogheşti), la 22 august 2017, comisia locală Podu Turcului a trimis cererea de punere în executare comisiei locale Bogheşti. La 26 februarie 2021, cea din urmă comisie locală a susţinut că trimiterea a fost făcută în mod eronat, întrucât prima comisie avea autoritatea de a o soluţiona. Procedura este încă pendinte. (j) Asociaţia „Composesoratul Borşa“, Cererea nr. 16.060/19 50. Prin Hotărârea definitivă din 1 iunie 2005, Curtea de Apel Oradea a confirmat dreptul de proprietate al asociaţiei reclamante asupra a 17.000 ha de teren forestier situat în Borşa şi a dispus ca comisia locală şi cea judeţeană să reconstituie dreptul acesteia de proprietate asupra terenului şi să emită actul de proprietate aferent. 51. Asociaţia reclamantă a susţinut că, prin formularea a peste nouă căi extraordinare de atac împotriva hotărârii neexecutate, a căror majoritate fusese respinsă, iar una era încă pendinte, autorităţile interne au încercat cu rea-credinţă să împiedice executarea acesteia. 52. La 27 noiembrie 2014, asociaţia reclamantă a introdus o acţiune având ca obiect executarea hotărârii din 2005. La 16 ianuarie 2017, comisia judeţului Maramureş a emis un titlu de proprietate privitor la cele 17.000 ha de teren, fără a preciza însă locaţia exactă a acestuia. Cu toate acestea, la 27 noiembrie 2020, Curtea de Apel Cluj a constatat că, în pofida emiterii unui titlu de proprietate, asociaţiei reclamante nu îi fusese reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului la care era îndreptăţită şi că nu a avut loc nicio repunere efectivă în drepturi. În plus, mai multe părţi din terenurile solicitate de asociaţia reclamantă păreau să fi fost cedate terţilor în cadrul procedurilor de restituire. 53. În conformitate cu informaţiile disponibile Curţii, procedura de executare este în continuare pendinte în faţa instanţelor interne. 54. În urma unei cereri formulate de asociaţia reclamantă la 15 februarie 2017 în temeiul art. 906 din Codul de procedură civilă (infra, pct. 157), Tribunalul Bistriţa-Năsăud a dispus ca comisia locală şi cea judeţeană să plătească asociaţiei reclamante daune cominatorii de 1.000 RON pe zi până la executarea hotărârii din 2005. La 26 februarie 2018, Judecătoria Sighetu Marmaţiei a stabilit suma definitivă care trebuie plătită de comisia locală Borşa cu titlu de penalităţi pentru neexecutarea hotărârii pentru perioada cuprinsă între 17 septembrie 2016 şi data pronunţării hotărârii ca fiind de 527.000 RON. Până în prezent, asociaţia reclamantă nu a obţinut executarea hotărârii, care a făcut în mod constant obiectul unor căi extraordinare de atac, al unor cereri de suspendare a executării şi al unor contestaţii la executare. 55. Asociaţia reclamantă a susţinut că autorităţile interne au cerut în mod constant dizolvarea sa de către instanţe, pretinzând că, potrivit legii, dizolvarea unei astfel de asociaţii ar avea ca rezultat preluarea tuturor proprietăţilor sale de către autoritatea locală. În special, prin emiterea unor decizii de impunere pentru impozitul pe teren pentru perioada 2012-2017 în valoare de aproximativ 500.000 EUR, autorităţile locale au încercat să declare asociaţia reclamantă în insolvenţă. La 27 noiembrie 2020, Curtea de Apel Cluj, în calitate de instanţă de fond, a anulat toate deciziile fiscale pe motiv că, în esenţă, terenul nu fusese niciodată acordat efectiv asociaţiei reclamante, care, prin urmare, nu era proprietar al terenului, astfel încât nu putea fi datorată nicio taxă pe teren. Această hotărâre a fost atacată de autorităţile fiscale, iar recursul este pendinte în faţa ÎCCJ (primul termen de judecată fiind stabilit pentru 19 mai 2022). La 4 februarie 2021, autorităţile au emis noi decizii fiscale (impozit pe teren şi restanţe) în valoare de aproximativ 890.000 EUR. Asociaţia reclamantă a susţinut că a contestat aceste decizii. 56. În plus, autorităţile locale au depus o cerere de dizolvare a asociaţiei reclamante pe motiv că nu fusese constituită legal şi nu urmărea un scop legal. Potrivit informaţiilor aflate la dispoziţia Curţii, cererea a fost respinsă la 15 iulie 2021 de Judecătoria Bistriţa-Năsăud. Această hotărâre a fost atacată cu recurs şi procedura este pendinte în faţa Tribunalului Bistriţa-Năsăud. (k) Danci, Cererea nr. 20.341/19 57. Prin Hotărârea definitivă din 10 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul Maramureş, a fost recunoscut dreptul soţului reclamantei la un lot de teren de 0,75 ha în Borşa, într-o locaţie numită „Gura Repezii“ sau „Acasă“, şi s-a dispus ca comisiile competente să emită un act de proprietate şi să stabilească reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului respectiv. 58. Lotul de teren relevant nu putea fi pus la dispoziţia reclamantului, întrucât părţi terţe îşi înregistraseră deja propriile titluri pentru aceeaşi proprietate încă din 2004. Astfel de circumstanţe, în opinia autorităţilor locale, făceau imposibil în mod obiectiv ca hotărârea să fie pusă în executare. 59. Prin urmare, comisia locală Borşa a invitat-o pe reclamantă la 15 martie 2016 să îşi prezinte poziţia cu privire la posibilitatea să primească un alt lot de teren sau o compensaţie plătită în conformitate cu legea. Invitaţia nu a fost acceptată niciodată de reclamantă. Întrucât nu a fost de acord să accepte o soluţie alternativă, autorităţile nu au putut avansa în încercările lor de a pune în executare hotărârea. (l) Asociaţia „Composesorat Mutu Coasta Ursului Straja Lupeni“, Cererea nr. 25.811/19 60. Prin Hotărârea definitivă din 5 mai 2017, Tribunalul Hunedoara a recunoscut dreptul de proprietate al asociaţiei reclamante, care formulase acţiunea de restituire în 2005, asupra unei suprafeţe totale de 207,32 ha de păşune şi terenuri forestiere. Instanţa a solicitat comisiei locale şi celei judeţene reconstituirea dreptului de proprietate şi să emită titlurile de proprietate aferente (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 197). (m) Ovidiu Paul Ştefănescu, Cererea nr. 27.761/19 61. Prin Hotărârea definitivă din 25 iunie 2010, Judecătoria Câmpulung a constatat că reclamantul este îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate asupra 75 ha de teren, în special 4,9 ha de teren agricol, 3,9 ha de păşune şi 66,22 ha de teren forestier situat în Mihăeşti. 62. În 2011, reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra unui lot de 14,42 ha de teren forestier, însă nu a fost emis niciun act de proprietate. 63. În 2015, reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra două terenuri cu un total de 8,8 ha, incluzând terenurile agricole şi păşunile. Nu a fost emis niciun act de proprietate. 64. Prin Hotărârea definitivă din 6 decembrie 2016, Tribunalul Argeş a confirmat că reclamantul este îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate asupra restului de 35,80 ha de teren forestier în locul iniţial şi 16 ha de teren cu aceeaşi valoare într-o altă locaţie, precum şi să îi fie emise acte de proprietate pentru toate cele 75 ha de teren. 65. La 13 septembrie 2018, reclamantul a formulat în faţa instanţelor o cerere în temeiul art. 906 din Codul de procedură civilă (infra, pct. 157), solicitând daune cominatorii pentru neexecutarea hotărârii din 2016. Prin hotărârea definitivă din 20 noiembrie 2018, Judecătoria Câmpulung a respins cererea ca nefondată. Instanţa a hotărât că, în ceea ce priveşte neexecutarea hotărârii, nu existase rea-credinţă din partea comisiei locale şi că hotărârea neexecutată nu fusese încă executată pe motiv că terenul trebuia transferat din proprietate publică în proprietate privată a statului şi apoi pus la dispoziţia comisiei judeţene pentru a putea fi luate măsuri suplimentare pentru reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantului şi pentru a-i elibera actele de proprietate necesare. Comisia locală luase deja măsurile necesare şi solicitase autorităţilor relevante să continue transferul necesar, fără însă niciun rezultat real. Instanţa a considerat, de asemenea, că procedura era foarte greoaie şi de lungă durată şi că, în cazul în care, la un moment dat, s-ar fi dovedit a fi excesiv de lungă, reclamantul putea formula o nouă cerere. 66. La 5 decembrie 2019, reclamantul a solicitat instanţelor să dispună ca autorităţile competente (guvernul, comisiile relevante şi Romsilva) să iniţieze proceduri pentru a efectua transferul terenului la care era îndreptăţit din proprietatea publică în proprietatea privată a statului. Procedura este încă pendinte în faţa instanţei de fond. (n) Şendroiu, Cererea nr. 28.615/19 67. La 5 septembrie 2014, Judecătoria Târgu Jiu a dispus ca autorităţile locale să emită şi să înainteze comisiei judeţene anumite documente (planuri şi măsurători ale terenului) pentru emiterea de acte de proprietate pentru două terenuri pentru care reclamantului îi fuseseră recunoscute drepturile de proprietate. Un lot de teren agricol măsura 3,11 ha, iar celălalt, care măsura 1,25 ha, era teren forestier. Curtea a dispus, de asemenea, ca primarul localităţii să îi plătească reclamantului 50 RON pentru fiecare zi de întârziere în executarea hotărârii. 68. Prin Hotărârea din 31 martie 2017, Tribunalul Gorj a admis cererea formulată de reclamant în temeiul art. 906 din Codul de procedură civilă (infra, pct. 157 de mai jos) ca primarul localităţii să plătească sumele stabilite în hotărârea neexecutată din 2014. Nu există informaţii cu privire la plata efectivă a unor astfel de sume. 69. În urma mai multor procese în care reclamantul a contestat suprafaţa totală a terenurilor agricole, Judecătoria Târgu Jiu a constatat, prin hotărârea din 23 ianuarie 2019, care a devenit definitivă la 8 iulie 2020, că suprafaţa totală la care avea dreptul reclamantul era de 3,11 ha (care includea un lot în litigiu de 0,6214 ha). 70. Din dosarul cauzei reiese că, în ceea ce priveşte terenurile agricole, autorităţile au emis două titluri de proprietate, unul pentru o suprafaţă de 2,90 ha (datat 7 martie 2019), iar celălalt pentru o suprafaţă de 0,21 ha (datat 11 iunie 2019). 71. În ceea ce priveşte terenurile forestiere, două dosare datate 18 decembrie 2018 confirmau că este îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate asupra a două terenuri, de un ha, respectiv, de 0,25 ha. Procedura de emitere a titlurilor de proprietate aferente era încă pendinte, întrucât depindea de transferul terenului din proprietatea publică în proprietatea privată a statului. 72. Reclamantul a solicitat instanţelor anularea titlurilor menţionate (supra, pct. 70) şi a hotărârilor de acordare a posesiei (supra, pct. 71), în esenţă pe motiv că autorităţile locale nu se conformaseră hotărârii neexecutate cu privire la suprafaţa totală a terenului la care era îndreptăţit (de asemenea, pct. 69 in fine). Procesele au fost suspendate până la pronunţarea unei decizii în cadrul procesului penal paralel privind modul de emitere a documentelor menţionate. (o) Stoiculescu, Cererea nr. 33.596/19 73. Prin Hotărârea definitivă din 22 iunie 1998, Tribunalul Olt a dispus reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantului de către comisia locală competentă asupra unui lot de teren în Scărişoara, dintre care 0,15 ha erau intra muros (intravilan), iar 0,10 ha erau extra muros (extravilan). 74. Întrucât hotărârea nu fusese executată, în 2017 reclamantul a solicitat executarea acesteia printr-un executor judecătoresc. Prin Hotărârea definitivă din 18 octombrie 2018, Tribunalul Olt a respins cererea reclamantului ca prescrisă, constatând că art. 706 din Codul de procedură civilă (infra, pct. 156) prevedea că cererile privind executarea drepturilor de proprietate trebuiau formulate în termen de zece ani. 75. La 21 ianuarie 2019, comisia locală l-a informat pe reclamant că proprietăţile revendicate aparţineau unor terţi începând din anii ʼ90, titlurile de proprietate ale acestora fiind emise în 1995. 76. Guvernul a susţinut că, potrivit comisiei locale, hotărârea nu putea fi executată din cauza necesităţii de a proteja interesele terţilor care îşi construiseră casele pe respectivul teren. Pe de altă parte, reclamantul a refuzat să accepte orice soluţie alternativă, cum ar fi acordarea unui alt lot, care să fie identificat într-un stadiu ulterior, sau plata unei compensaţii. 77. La 25 mai 2021, reclamantul a fost invitat să participe la o şedinţă a comisiei locale, care urma să aibă loc la 28 mai, pentru a „găsi o soluţie pentru executarea hotărârii din 1998“. Curtea nu a primit nicio altă informaţie cu privire la această şedinţă şi nicio altă propunere concretă prezentată reclamantului în vederea executării hotărârii respective. (p) Lie, Cererea nr. 43.586/19 78. Dreptul antecesorilor reclamantului de a li se emite titlu de proprietate şi la reconstituirea dreptului de proprietate asupra a două loturi de teren agricol (neidentificate), totalizând 16,75 ha, a fost recunoscut de Tribunalul Braşov prin deciziile definitive din 18 martie 2004, respectiv 11 februarie 2019. Reclamantul a susţinut că are dreptul la două şeptimi din întreaga moştenire. 79. Guvernul a susţinut că, întrucât locaţia iniţială nu a putut fi identificată, reclamantul însuşi neputând să o indice, comisia locală a făcut propuneri alternative, în temeiul art. 12 din Legea nr. 165/2013 (infra, pct. 144). Reclamantul şi, în parte, ceilalţi moştenitori au refuzat propunerile, reclamantul fiind singura persoană care a contestat neexecutarea hotărârii în faţa instanţelor. Prin urmare, comisia locală a formulat o cerere în faţa instanţelor interne solicitând ca reclamanţii să accepte propunerile. Această cerere a fost respinsă în 2016, instanţa constatând că, în conformitate cu art. 16 din Hotărârea Guvernului nr. 401/2013 (infra, pct. 146), comisia locală putea trimite titlul de proprietate şi procesul-verbal de punere în posesie asupra unui lot de teren prin poştă, în cazul în care reclamantul refuza să fie prezent la data citării pentru finalizarea procedurii. În consecinţă, comisia locală a reformulat cererea adresată reclamantului şi celorlalţi moştenitori, invitându-i să semneze procesul-verbal de punere în posesie, fără niciun succes. 80. La 20 septembrie 2019, reclamantul a contestat în faţa instanţelor propunerile alternative formulate de comisia locală. Această cerere este pendinte în faţa instanţei de fond. 81. Guvernul a indicat, de asemenea, că reclamantul a formulat mai multe cereri în faţa instanţelor interne, solicitând, în temeiul art. 906 din Codul de procedură civilă şi al legislaţiei în domeniul răspunderii civile (infra, pct. 160), despăgubiri pentru neexecutarea şi/sau lipsa de folosinţă a proprietăţii la care acesta avea dreptul. O parte din cererile sale sunt încă pendinte, în timp ce altele au fost admise, reclamantul obţinând deja despăgubiri în valoare de 86.267,93 RON (aproximativ 19.000 EUR), ceea ce, în opinia Guvernului, depăşea valoarea proprietăţii în sine. 2. Incapacitatea autorităţilor de a stabili un cuantum pentru despăgubire şi/sau de a plăti o astfel de despăgubire (a) Nicolaiescu, Cererea nr. 15.930/19 82. Prin Hotărârea definitivă din 10 ianuarie 1994 pronunţată de Tribunalul Vâlcea s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantului de către comisia locală asupra unui lot de teren de 4.700 mp, inclusiv cei 1.820 mp solicitaţi în prezenta cerere. Reclamantul deţinuse terenul respectiv până la 13 februarie 2006, când Curtea de Apel Piteşti a constatat, în cadrul unui proces la care reclamantul nu a fost parte, că terenul era deţinut de o terţă parte (o societate de drept privat). Dreptul reclamantului la reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui lot de teren de 1.820 mp a fost invalidat ulterior şi i s-a emis un titlu de proprietate pentru restul de 2.880 mp. 83. La 16 septembrie 2011, Tribunalul Vâlcea a constatat că comisia judeţeană şi cea locală erau obligate, în temeiul principiilor în materie de răspundere civilă delictuală (infra, pct. 160), să plătească reclamantului suma de 5.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral cauzat de întârzierea executării deciziei din 1994. Această sumă a fost plătită integral reclamantului. 84. Întrucât nu mai exista teren disponibil pentru reclamant, la 15 octombrie 2009, comisia judeţeană a validat o propunere a comisiei locale de acordare a unor măsuri compensatorii. Această decizie nu a fost contestată în faţa instanţelor. 85. La 9 martie şi la 2 decembrie 2015, comisia locală a solicitat reclamantului documente suplimentare (precum cererea iniţială de restituire, documente care să ateste dreptul de proprietate, documente de identificare, copii ale hotărârilor relevante pronunţate în cauza sa), pe care acesta ar fi refuzat să le prezinte. 86. La 8 februarie 2021, dosarul reclamantului care conţinea propunerea comisiei locale de a-i acorda o despăgubire a fost transmis către prefectura Vâlcea pentru a putea fi înaintat ANPR spre a fi examinat suplimentar. (b) Mihaela Ştefănescu, Cererea nr. 16.337/19 87. La 14 februarie 2002, reclamanta a formulat două cereri în temeiul Legii nr. 10/2001 solicitând măsuri compensatorii pentru două proprietăţi din Ploieşti, situate pe Strada Ulierului nr. 16, respectiv Strada Paris nr. 7. 88. Prin Hotărârea definitivă din 12 iunie 2014, Tribunalul Prahova a dispus ca autoritatea locală să emită o decizie de despăgubire pentru cele două proprietăţi menţionate, reconstituind dreptul acesteia de proprietate asupra unor terenuri echivalente cu proprietăţile originale în suprafaţă totală de 10.856,56 mp. 89. Pe baza deciziei din 2014 menţionate şi ca urmare a unei noi cereri formulate de reclamantă la 7 noiembrie 2016 în temeiul art. 906 din Codul de procedură civilă (infra, pct. 157), la 11 decembrie 2017, Judecătoria Ploieşti a dispus ca municipiul Ploieşti să plătească reclamantei 100 RON pentru fiecare zi de neexecutare, de la data la care hotărârea a devenit definitivă. Recursul formulat de reclamantă împotriva acestei hotărâri având ca scop majorarea cuantumului penalităţii zilnice la 300 RON a fost respins la 2 octombrie 2018 pentru neplata integrală a taxei de timbru. 90. În urma unei decizii din 2017, suma definitivă care trebuia plătită cu titlul de despăgubire pentru neexecutare, în sensul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă (infra, pct. 157), a fost stabilită de Judecătoria Ploieşti la 23 mai 2019 ca fiind de 10.000 RON. Nu există informaţii la dispoziţia Curţii cu privire la plata acestei sume. (c) Marcea, Cererea nr. 36.372/19 91. Antecesorul reclamantei, E.O., împreună cu M.C., a iniţiat procedura în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea unei proprietăţi situate pe strada Sfântu Dumitru nr. 4, Craiova. Prin decizia din 9 februarie 2007, ÎCCJ a dispus ca reclamanţilor să li se acorde o despăgubire cu o valoare estimată de 14.287.344.998 lei (aproximativ 1.438.662 EUR). În consecinţă, la 18 noiembrie 2009, ANPR a emis o decizie de despăgubire pentru această sumă, notificată la 20 aprilie 2010. 92. Cererea antecesorului adresată Curţii, care privea în esenţă pretinsele deficienţe ale mecanismului de restituire, inclusiv în ceea ce priveşte tipul de compensaţie acordată, a fost respinsă la 13 mai 2014 pe motiv că mecanismul instituit prin noua lege oferea o serie de măsuri reparatorii efective care trebuiau epuizate de reclamanţi [a se vedea Rotescu şi alţii împotriva României (dec). (Comitetul), nr. 6.524/03 şi alte 440 de cereri, 13 mai 2014]. 93. La 14 august 2014, reclamantul a informat ANPR că antecesorul său a murit şi, în calitatea sa de moştenitor, a solicitat emiterea unui titlu de plată pentru jumătate din suma stabilită în decizia de despăgubire. La 21 iulie 2015, cererea, depusă în temeiul art. 41 din Legea nr. 165/2013 (infra, pct. 152), a fost reformulată. Răspunsul autorităţii din 5 noiembrie 2015, care afirma că termenul de 3 ani de depunere a unei astfel de cereri a expirat în 2012, a fost contestat de reclamant în faţa instanţelor. 94. Prin decizia din 11 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea reclamantului de emitere a unui titlu de plată. Instanţa a constatat că art. 41 din Legea nr. 165/2013 (infra, pct. 152) nu era relevant în cauză la data intrării în vigoare, deoarece era decăzut din dreptul său la despăgubire. În orice caz, instanţa a constatat că autoritatea îndreptăţită să decidă în ceea ce priveşte cererea de acordare a dreptului la despăgubire a reclamantului era CNCI, care nu era parte la procedură, nu ANPR. Reclamantul nu a probat că a depus o cerere de plată la CNCI. 95. Prin Decizia din 15 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, cereri similare celor descrise anterior la pct. 93, depuse de moştenitorul lui M.C., au fost admise, ANPR fiind somată să emită o decizie de plată pentru jumătate din suma totală. Instanţa a constatat că, contestând mecanismul de compensare în faţa Curţii (supra, pct. 92), atât E.O., cât şi M.C. au dat dovadă de diligenţă în ceea ce priveşte menţinerea şi susţinerea pretenţiilor lor şi nu puteau fi sancţionaţi pentru faptul că nu au solicitat un certificat de plată în termen de trei ani începând cu anul 2009 în timp ce aşteptau rezultatul procedurii în faţa Curţii. 96. În 2019, reclamantul a depus o cerere în faţa ANPR, solicitând emiterea unui certificat de plată. Autoritatea a dat un răspuns negativ la 23 mai 2019, făcând trimitere la rezultatul nefavorabil al procedurii finalizate prin Decizia din 11 decembrie 2018 (infra, pct. 94). 97. Guvernul a susţinut că, având în vedere hotărârea Curţii Constituţionale din 16 iulie 2020 (infra, pct. 171), reclamantul era încă îndreptăţit să opteze pentru emiterea unui certificat de plată, prin formularea unei cereri corespunzătoare în faţa ANPR. 3. Incapacitatea autorităţilor de a emite o decizie cu privire la cererile de despăgubire formulate de reclamanţi în temeiul Legii nr. 165/2013 (a) Moisă, Cererea nr. 23.253/19, şi Ţiplea, Cererea nr. 23.256/19 98. În 2001, antecesorul reclamanţilor a depus la autorităţile administrative cereri de restituire pentru două proprietăţi din Vaslui, şi anume un lot de teren de 460 mp şi o casă, situate pe strada Traian nr. 48, precum şi un sfert dintr-un lot de teren de 222 mp situat pe strada Traian nr. 46. 99. La 2 iulie 2001, primarul a respins cererea de restitutio in natura în ceea ce priveşte lotul de teren de 460 mp şi a propus acordarea unor măsuri compensatorii, fără a le calcula. Această decizie a fost contestată în faţa instanţelor. Prin Hotărârea definitivă din 26 iunie 2002, Tribunalul Vaslui a modificat parţial decizia în litigiu, constatând că antecesorul reclamanţilor avea dreptul la o despăgubire care trebuia să aibă legătură cu valoarea de piaţă a terenului, stabilită ulterior de instanţă pe baza unui raport de expertiză la suma de 506.222.640 ROL^1. ^1 La 1 iulie 2005, 10.000 ROL au devenit 1 RON. 100. La 8 iunie 2010, Primăria Municipiului Vaslui a emis o decizie prin care recunoştea dreptul antecesorului reclamanţilor la despăgubiri pentru cele două proprietăţi menţionate (infra, pct. 98), întrucât restitutio in natura nu mai era posibilă. Dosarul a fost transmis la CNCI la 12 februarie 2016. 101. La 10 ianuarie 2018, reclamanţii au formulat o cerere în faţa instanţelor interne, solicitând o decizie de despăgubire din partea CNCI. La 20 noiembrie 2018, Curtea de Apel din Bucureşti a confirmat hotărârea primei instanţe şi a respins pretenţiile reclamanţilor ca fiind premature. Instanţele au constatat că solicitarea fusese trimisă CNCI în 2016 şi că, în temeiul art. 34 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 (infra, pct. 153), termenul în care se aştepta pronunţarea unei decizii de către autoritatea administrativă respectivă era de 60 de luni de la data primirii dosarului. Cu toate acestea, dosarele erau tratate în ordine cronologică. Instanţa a considerat că examinarea dosarului reclamanţilor nu putea fi considerată o prioritate în sensul art. 34 alin. (5) din lege (infra, pct. 153 in fine), întrucât nicio instanţă nu recunoscuse în mod explicit dreptul acestora la proprietatea solicitată, cu excepţia terenului de 440 mp (infra, pct. 99). Prin urmare, CNCI avea obligaţia de a pronunţa o decizie cu privire la dreptul acestora şi la cuantumul despăgubirii. 102. Într-o scrisoare transmisă Guvernului la 17 februarie 2021, ANPR susţinea că dosarul reclamanţilor era pendinte în faţa CNCI, întrucât nimeni nu fusese încă desemnat să îl examineze. (b) Tătărău, Cererea nr. 34.474/19 103. La 13 iunie 2001, antecesorul reclamantei a depus o plângere la autorităţile administrative, solicitând restituirea proprietăţii (306 mp de teren) situată pe strada Cerceluş nr. 56, Bucureşti. 104. În 2017, reclamanta a contestat în faţa instanţelor incapacitatea acestor autorităţi de a pronunţa o decizie în cauza sa. La 28 noiembrie 2019, Curtea de Apel din Bucureşti a confirmat hotărârea pronunţată de instanţa de fond din 2017, prin care se dispunea ca Primăria Municipiului Bucureşti să acorde reclamantei măsuri compensatorii pentru proprietatea deţinută de antecesorul reclamantei. 105. Potrivit observaţiilor Primăriei Municipiului Bucureşti din 11 februarie 2021, proiectul deciziei de despăgubire era pendinte în faţa instituţiilor decizionale. 106. Reclamanta a susţinut că nu a fost emisă nicio decizie de despăgubire şi că nu a fost plătită nicio despăgubire. B. Compensaţii derizorii 1. Văleanu, Cererea nr. 59.012/17 107. În urma unei cereri de despăgubire în 2001 pentru o proprietate situată în Fălticeni, la 20 noiembrie 2007, Tribunalul Suceava a admis dreptul reclamantei la despăgubire şi a solicitat autorităţilor administrative competente să îi acorde suma corespunzătoare. În consecinţă, la 27 ianuarie 2015, CNCI a stabilit că avea dreptul la o despăgubire în cuantum de 13.301 RON, calculată conform grilei notariale din 2013. 108. Această decizie a fost contestată de reclamantă, care a considerat o astfel de despăgubire ca fiind derizorie şi cu încălcarea dreptului de a obţine o sumă proporţională în mod rezonabil cu valoarea de piaţă a proprietăţii, astfel cum prevedea legislaţia relevantă la momentul pronunţării hotărârii neexecutate din 2007 (supra, pct. 107). Aceasta a prezentat la dosarul cauzei un raport de expertiză din 2009 care estima valoarea proprietăţii la 279.200 RON. 109. Un alt raport de expertiză a fost prezentat instanţelor în 2016, care afirma că valoarea de piaţă a proprietăţii era de 174.234 RON. Prin hotărârea din 9 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a respins pretenţiile reclamantei ca nefondate. Instanţa a constatat că calculul despăgubirii datorate s-a bazat pe dreptul intern relevant, şi anume art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 (infra, pct. 148), validat în mai multe rânduri ca fiind constituţional de către Curtea Constituţională, aceasta din urmă considerând că legiuitorul avea dreptul să plafoneze despăgubirile acordate în scopuri de echilibrare bugetară. 110. La 27 martie 2017, reclamantei i-a fost emis un certificat de plată, în conformitate cu constatările instanţei (supra, pct. 109). 111. La o dată nespecificată, reclamanta a încasat suma de 13.301 RON (de asemenea, infra, pct. 194). 2. Strugaru, Cererea nr. 47.070/18 112. În 1991, antecesorul reclamantei a iniţiat o procedură administrativă, solicitând restituirea proprietăţii sale, care fusese naţionalizată în 1961. Prin Decizia din 4 decembrie 2008, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin a admis dreptul reclamantei de a primi despăgubiri pentru terenul de 3,8 ha de care antecesorul său fusese privat în timpul regimului comunist. 113. La 19 aprilie 2018, Curtea de Apel din Bucureşti a schimbat hotărârea instanţei de fond din 22 decembrie 2016 şi a dispus ca CNCI să emită o decizie de despăgubire în favoarea reclamantei în cuantum de 7.600.000 RON, echivalentul a 3,8 ha teren în Drobeta-Turnu Severin. 114. Instanţa de apel a considerat că terenul trebuia evaluat în conformitate cu art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificat la 19 mai 2017 (infra, pct. 149), care prevedea că valoarea proprietăţii trebuia evaluată în raport cu locaţia şi cu specificaţiile tehnice pe care le avea la momentul privării de posesie. În consecinţă, menţionând că, la momentul faptelor, şi anume în 1961, terenul era extra muros, instanţa de apel a apreciat valoarea acestuia ca fiind de 15.200 RON (aproximativ 3.380 euro). 115. Reclamantul a prezentat un raport de evaluare care indica faptul că terenul, care era intra muros, valora 6.329.000 RON (aproximativ 1.406.400 EUR). 116. La 5 iulie 2018, CNCI a emis o decizie de despăgubire pentru 15.200 RON, în conformitate cu hotărârea instanţei de apel (supra, pct. 114). Guvernul a susţinut că reclamanta avea dreptul de a depune o cerere scrisă prin care să solicite plata acestei despăgubiri. 3. Cobzaru, Cererea nr. 21.500/19 117. În 1995, antecesorii reclamantei au formulat o acţiune având ca obiect restituirea proprietăţii lor. La 31 ianuarie 2017, CNCI a emis o decizie de despăgubire în favoarea reclamantei pentru suma de 249.708 RON, sumă stabilită în temeiul art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 (infra, pct. 148). Reclamanta a contestat această sumă, considerând-o prea scăzută în raport cu valoarea de piaţă a proprietăţii şi, prin urmare, inechitabilă. Ea a prezentat un raport din 2009, care estima valoarea proprietăţii revendicate la 1.147.269,37 RON. 118. La 28 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat cuantumul fixat de CNCI, considerând că despăgubirea fusese acordată în conformitate cu legislaţia aplicabilă la momentul emiterii deciziei de despăgubire. C. Anularea titlurilor de proprietate ale reclamanţilor 1. Ionescu şi alţii, Cererea nr. 28.856/18 119. Pe baza unei cereri de restituire formulate în 2005 cu privire la un lot de teren de 3 ha, reclamanţii au primit, la 12 februarie 2010, titlu de proprietate pentru un teren de 2,12 ha din Craiova. 120. Prin Decizia din 13 decembrie 2017, Tribunalul Dolj a admis cererile formulate de Societatea Naţională a Căilor Ferate - sucursala Craiova, prin care se solicita anularea titlului de proprietate al reclamanţilor pe motiv că respectivele terenuri aparţinuseră dintotdeauna statului, fiind administrate de sucursala Craiova a SNCFR. 121. În consecinţă, la 29 martie 2018, reclamanţii au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui lot de teren echivalent. Cererea lor, înregistrată ca cerere de restituire „nouă“ în 2018, este pendinte în faţa comisiei locale din Craiova şi aşteaptă să fie soluţionată în conformitate cu normele prioritare stabilite în legea privind evaluarea cererilor de despăgubire (în esenţă, în ordine cronologică, a se vedea infra, pct. 153 in fine). Prin urmare, întrucât noua cerere se consideră că a fost formulată în 2018, trebuie să acorde prioritate tuturor celorlalte cereri care erau deja pendinte la momentul respectiv. 2. Nicolicea şi alţii, Cererea nr. 25.503/19 122. Prin intermediul a patru titluri de proprietate emise în 1999, 2003, respectiv 2004, reclamanţilor le-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra patru terenuri situate pe strada Avram Iancu, Floreşti (a se vedea tabelul anexat). 123. În urma unei cereri formulate în 2004 de reclamanţi în faţa instanţelor interne pentru a le fi înregistrate titlurile de proprietate în cartea funciară, la 24 octombrie 2018, Tribunalul Cluj a anulat cele patru titluri de proprietate menţionate ca fiind emise în legătură cu terenuri care, chiar şi la momentul emiterii, făceau parte din zona de protecţie sanitară a surselor de apă Cluj-Napoca şi, prin urmare, din proprietatea publică a judeţului Cluj. 124. Guvernul a susţinut că, potrivit informaţiilor transmise de comisia locală Floreşti, reclamanţii nu au formulat alte cereri de despăgubire ca urmare a anulării titlurilor lor de proprietate. 3. Ciotu, Cererea nr. 34.359/19 125. În urma unei decizii a comisiei judeţene din 3 aprilie 1995 în temeiul art. 8 din Legea nr. 18/1991, în favoarea reclamantei a fost emis în 1996 un titlu de proprietate pentru 0,15 ha de teren agricol în judeţul Suceava, Cajvana, pentru care fusese deja reconstituit dreptul de proprietate în 1991. Această proprietate i-a fost acordată în calitatea sa de fostă membră a Cooperativei pentru Producţia Agricolă (denumită în continuare „CAP“), nu ca fostă deţinătoare a (oricărui) lot de teren preluat de CAP. 126. Într-o evaluare ulterioară a legalităţii deciziei din 1995, efectuată ex proprio motu, în 1999, prefectura Suceava a constatat că comisia locală a oferit loturi de teren unui număr de 1.225 de persoane care utilizau terenuri care aparţineau satului (păşune) şi, prin urmare, nu erau adecvate pentru restituire. Reclamanta a susţinut că nu a fost niciodată notificată cu privire la această decizie şi nu a putut niciodată să o conteste în faţa instanţelor, aceasta devenind definitivă. În consecinţă, primăria locală a iniţiat o serie de procese având ca obiect anularea a aproximativ 547 de titluri de proprietate, inclusiv cel al reclamantei. 127. Prin Hotărârea definitivă din 19 februarie 2019, Tribunalul Suceava a anulat titlul reclamantei emis în 1996 (supra, pct. 125), constatând că aceasta a obţinut terenul cu încălcarea Legii nr. 18/1991, care prevedea că păşunile locale nu erau terenuri adecvate pentru stabilirea unui drept de proprietate privat (fie prin restituire, fie prin constituire, a se vedea infra, pct. 147). 128. O scrisoare a prefecturii Suceava din 9 februarie 2021, transmisă Curţii de către Guvern, afirma că drepturile de proprietate ale reclamantei nu au fost stabilite pe baza dreptului acesteia la restituire, ci mai degrabă au fost constituite, şi că, chiar şi din cauza încălcării dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 18/1991 (infra, pct. 147), ea nu avea nici dreptul la un alt teren, nici la o compensaţie în urma anulării titlului său. D. Lipsa unei compensaţii pentru foloase nerealizate Botez, Cererea nr. 31.613/19 129. În 1991, antecesorul reclamantei a formulat o cerere de restituire, solicitând recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra unei viţe-de-vie de 4 ha din Odobeşti. 130. La 19 iulie 2005, antecesorul reclamantei a fost înregistrat în cartea funciară ca deţinând 3,3241 ha, iar impozitul pe teren corespunzător a fost plătit începând cu anul respectiv. 131. O hotărâre definitivă din 10 februarie 2006 a Curţii de Apel Galaţi i-a admis cererea, dispunându-se reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului respectiv de către comisia locală. O constatare similară a fost făcută de Tribunalul Vrancea la 10 octombrie 2013, dispunându-se reconstituirea dreptului de proprietate de către comisia locală şi cea judeţeană şi emiterea unui titlu de proprietate pentru o parte a terenului, şi anume 3,3241 ha, întrucât fuseseră propuse măsuri compensatorii pentru restul de 6.545 mp, măsuri confirmate de Curtea de Apel Galaţi în 2009. Reclamanta a susţinut că antecesorul său primise această compensaţie. 132. Printr-o decizie definitivă din 9 iunie 2011, Tribunalul Vrancea a dispus ca comisia locală şi cea regională să îi plătească antecesorului reclamantei suma de 23,724 RON cu titlu de daune-interese pentru neexecutare (lipsa de folosinţă corespunzătoare perioadei 2005-2010, în conformitate cu art. 1082 şi 1084 din vechiul Cod civil, a se vedea infra, pct. 159). Instanţa a constatat că faptul că comisiile nu erau în culpă pentru nerespectarea hotărârii în cauză nu era relevant în acest context particular, întrucât autorităţile statului erau obligate să execute în totalitate hotărârile de restituire şi orice amânare era considerată nerezonabilă potrivit jurisprudenţei Curţii (instanţa a făcut trimitere, inter alia, la Sabin Popescu împotriva României, nr. 48.102/99, 2 martie 2004). 133. La 18 aprilie 2013, pentru motive similare celor menţionate (supra, pct. 132), Judecătoria Focşani a considerat că, în conformitate cu dispoziţiile în materie de răspundere civilă delictuală (infra, pct. 160), aceleaşi comisii erau obligate să plătească reclamantei despăgubiri pentru neexecutarea deciziei în cauză, şi anume cu titlu de lipsă de folosinţă pentru perioada 2011-2012, în cuantum de 9.463 RON. 134. La 11 aprilie 2017 reclamantei i-a fost emis un titlu de proprietate pentru terenul de 3,3455 ha; cu toate acestea, în pofida unui proces-verbal de punere în posesie emis în 2016 cu privire la acest teren, reclamanta nu a fost niciodată în măsură să se bucure de posesia bunului, întrucât terenul era ocupat de terţi care aveau propriile titluri de proprietate concurente. O cerere a comisiei locale de anulare a titlurilor terţilor a fost respinsă de instanţe la 23 februarie 2017 ca lipsite de interes. 135. Procedura contestată în prezenta cerere a fost introdusă la 24 decembrie 2015, antecesorul reclamantei solicitând, în temeiul dispoziţiilor în materie de răspundere civilă delictuală (infra, pct. 160), despăgubiri din partea comisiilor administrative relevante în cuantum de 14.000 RON pentru lipsa de folosinţă a terenului pentru perioadele 2012-2013, 2013-2014 şi 2014-2015. 136. Judecătoria Focşani a admis cererea şi a acordat reclamantei suma de 43.312,38 RON cu titlu de lipsă de folosinţă pentru cei trei ani anteriori, sumă stabilită pe baza unui raport financiar adăugat la dosar. Cu toate acestea, Tribunalul Vrancea a admis apelul ulterior al comisiilor şi a respins pretenţiile reclamantei la 29 noiembrie 2018. Instanţa a constatat că comisiile relevante nu erau în culpă pentru neexecutarea hotărârilor în litigiu, întrucât, pe de o parte, terenul aparţinea unor terţe părţi, ale căror titluri de proprietate fuseseră admise de instanţe (supra, pct. 134), şi, pe de altă parte, încercaseră să propună soluţii alternative reclamantei (o altă viţă-de-vie), propuneri care fuseseră respinse. 137. În această ultimă privinţă, reclamanta a susţinut că terenul oferit ca alternativă era dispersat în mai multe loturi de teren mai mici şi de o calitate inferioară, fiind terenuri în paragină, astfel încât propunerea era, aşadar, inacceptabilă. 138. O acţiune în răspundere civilă delictuală (infra, pct. 160) introdusă de reclamantă în vederea obţinerii de despăgubiri cu titlu de lipsă de folosinţă a terenului pentru perioada 2015-2018 este în prezent pendinte în faţa Judecătoriei Focşani. CADRUL JURIDIC ŞI PRACTICA RELEVANTE I. Cadrul juridic A. Prezentare generală a principalelor dispoziţii legislative privind restituirea bunurilor imobile naţionalizate înainte de 1989 sau, în lipsa restituirii, despăgubirea datorată 1. Legislaţia aplicabilă înainte de adoptarea de către Curte a cauzei-pilot 139. Principalele dispoziţii legislative relevante pentru prezenta cauză sunt descrise în Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, pct. 19-23, CEDO 2005-VII); Păduraru împotriva României [nr. 63.252/00, pct. 23-53, CEDO 2005-XII (extrase)]; Maria Atanasiu şi alţii (citată anterior, pct. 44-67); şi Preda şi alţii (citată anterior, pct. 68-69). 2. Legea nr. 165/2013 adoptată ca răspuns la cauza-pilot (a) Prezentare generală 140. Ca urmare a adoptării hotărârii-pilot a Curţii (Maria Atanasiu şi alţii, citată anterior), a fost adoptată Legea nr. 165 din 20 mai 2013 (a se vedea, de asemenea, supra, pct. 9-10); legea nu a abrogat legislaţia anterioară privitoare la restituirea imobilelor naţionalizate înainte de 1989, ci a restructurat mecanismul de despăgubire. Aceasta prevedea, ca regulă generală, restituirea în natură a imobilelor (restitutio in natura) şi un sistem de despăgubiri în situaţiile în care restituirea nu era posibilă. 141. Legea stabilea o foaie de parcurs pentru adoptarea unei serii de măsuri menite să pună în funcţiune mecanismul de despăgubire, inclusiv crearea de inventare la nivel local şi central pentru identificarea terenurilor agricole şi a terenurilor forestiere disponibile (păduri). Totodată, erau stabilite termene specifice şi obligatorii pentru fiecare etapă administrativă a examinării acestor cereri de restituire. Legea prevedea, de asemenea, posibilitatea unui control jurisdicţional care să permită instanţelor interne să verifice legalitatea deciziilor administrative, dar şi să acorde, dacă era necesar, restituirea sau despăgubirea solicitată. 142. De la intrarea sa în vigoare, legea a fost supusă mai multor modificări (peste 14 acte de modificare), care priveau în special termenele menţionate şi modul de stabilire a cuantumului despăgubirilor care trebuiau acordate reclamanţilor. Unele dintre aceste modificări au făcut obiectul unei examinări din partea Curţii Constituţionale (a se vedea detaliile relevante mai jos). (b) Dispoziţii relevante privind diverse tipuri de cauze (i) (i) Terenuri agricole şi păduri (teren forestier) 143. Art. 11 din Legea nr. 165/2013 prevedea obligaţia comisiilor locale şi/sau judeţene competente de a elibera titluri de proprietate, de a efectua punerile în posesie sau de a lua o decizie cu privire la toate cererile de restituire a imobilelor formulate în faţa acestora până la 1 ianuarie 2016 (dată prelungită ulterior până la 1 ianuarie 2017 şi apoi până la 1 ianuarie 2018, deşi ultima prelungire a fost declarată neconstituţională, a se vedea infra, pct. 161-163). În situaţia neîndeplinirii acestor obligaţii persoanele îndreptăţite puteau formula plângeri în faţa instanţelor interne. Totodată, art. 7 din lege prevedea suspendarea tuturor etapelor administrative ale procedurii de restituire a terenurilor agricole sau forestiere până la întocmirea situaţiei centralizatoare la nivel local. Dispoziţiile menţionate au fost abrogate de legiuitor la 29 mai 2017 şi nu au fost înlocuite cu alte dispoziţii similare. 144. Art. 12 din lege prevede că reclamanţii au dreptul să li se atribuie terenuri agricole pe vechile amplasamente. În cazul în care acest amplasament nu mai este disponibil, acestora li se alocă terenuri echivalente într-o altă locaţie, în ordinea de disponibilitate următoare: în primul rând, terenuri din rezerva comisiei locale; în al doilea rând, pe terenul proprietate publică, trecut în condiţiile legii în proprietatea privată a statului, sau pe terenul proprietate privată a statului, care a fost administrat de institute, staţiuni de cercetare şi instituţii publice pe raza localităţilor învecinate, aflate în acelaşi judeţ; în sfârşit, pe islazul comunal. Reclamanţii au dreptul de a refuza toate propunerile alternative, cu excepţia celor care au implicat un transfer din proprietatea publică în proprietatea privată a statului. 145. Art. 13 din lege se referă la restituirea terenurilor forestiere care, în principiu şi în măsura posibilului, trebuie efectuate pe vechile amplasamente; în situaţia în care acest lucru nu este posibil, reconstituirea dreptului de proprietate se face pe alte amplasamente de pe raza unităţii administrativ-teritoriale, chiar dacă acestea s-au aflat în proprietatea statului român. Interpretarea acestei dispoziţii speciale a fost modificată de Curtea Constituţională în 2017 (infra, pct. 164). În situaţia în care pe raza unităţii administrativ-teritoriale nu există teren forestier disponibil, reconstituirea dreptului de proprietate se face pe terenuri forestiere situate pe raza altor unităţi administrativ-teritoriale din judeţ, cu aprobarea comisiei judeţene de fond funciar. 146. Art. 16 din Hotărârea Guvernului nr. 401 din 29 iunie 2013, care prevede normele de aplicare a legii, precizează etapele care trebuie urmate de comisia locală în cazul persoanelor cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate. În special, acestea sunt informate prin poştă, cu confirmare de primire, cu privire la data şi locul unde se va face punerea în posesie. În cazul în care persoanele cărora li s-a făcut comunicarea sau împuterniciţii acestora nu se prezintă la procedura de citare menţionată, punerea în posesie se face în prezenţa unor martori, de regulă proprietari vecini. Titlurile de proprietate, precum şi procesele-verbale de punere în posesie se comunică prin poştă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Aceleaşi dispoziţii se aplică şi situaţiilor în care persoanele refuză să primească posesia asupra unor loturi de teren care sunt proprietatea privată a statului şi sunt administrate de instituţii publice (supra, pct. 144). 147. Art. 8 din Legea nr. 18/1991 (astfel cum era în vigoare la momentul faptelor) prevedea că terenurile vor fi restituite membrilor cooperatori care îşi cedaseră terenurile către cooperativele agricole de producţie („CAP“) şi, în cazul în care ar fi rămas vreun teren disponibil, celor care lucraseră pur şi simplu la CAP, chiar dacă nu deţinuseră teren (reconstituire - restituirea proprietăţii pentru primii şi constituire - stabilirea dreptului acestora din urmă). Art. 18 prevedea că, în cadrul procesului de stabilire a dreptului de proprietate, comisia locală nu dispunea decât de terenuri care nu fuseseră revendicate sau care fuseseră deja restituite celor îndreptăţiţi la restituire. (ii) Calcularea despăgubirii 148. În temeiul art. 21 alin. (6) din lege, valoarea imobilului care urma să fie despăgubită trebuia stabilită prin aplicarea grilei notariale valabile în 2013 (anul intrării în vigoare a legii, a se vedea supra, pct. 140). Aceste evaluări conţineau informaţii privind valorile minime înregistrate pe piaţa imobiliară relevantă în anul precedent şi erau întocmite şi actualizate (de regulă) anual, în conformitate cu dispoziţiile relevante din codul fiscal privind tranzacţiile cu proprietăţile imobiliare. Această modalitate de evaluare a despăgubirilor a fost validată în mai multe rânduri de Curtea Constituţională ca fiind conformă cu dreptul legiuitorului de a institui un mecanism de despăgubire care să respecte bugetul echilibrat (infra, pct. 166). Dacă amplasamentul sau specificaţiile tehnice ale imobilului solicitate nu puteau fi stabilite cu certitudine pe baza documentelor prezentate în dosarul de despăgubire, evaluarea lua în considerare valorile minime stabilite în grila notarială pentru zona respectivă şi pentru tipul de construcţie similar; dacă suprafaţa totală a imobilului nu putea fi stabilită cu certitudine, evaluarea lua în considerare valorile minime menţionate, aplicate pentru o suprafaţă de 21 mp. 149. Începând cu data de 29 mai 2017, evaluarea trebuia efectuată având în vedere amplasamentul şi caracteristicile tehnice ale imobilului (inclusiv categoria de folosinţă a terenului şi tipul construcţiei), relevante la data confiscării/exproprierii. Această modificare specială a fost evaluată şi validată ca fiind echitabilă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (infra, pct. 172 de mai jos). Întrucât procesul de despăgubire a fost prelungit şi pentru a se asigura că nivelul despăgubirilor reflecta în mod rezonabil valoarea proprietăţii, dispoziţiile au fost modificate de mai multe ori în 2020, în principal cu scopul de a stabili o legătură între evaluarea cuantumului şi o perioadă cât mai apropiată posibil de momentul emiterii deciziei. Aceste modificări, în formele lor succesive, au făcut obiectul unei examinări prealabile şi ulterioare din partea Curţii Constituţionale la 7 octombrie 2020 (infra, pct. 168), respectiv 18 martie 2021 (infra, pct. 170). 150. Această din urmă decizie, prin care s-a constatat că prevederile modificate ale Legii nr. 163/2015 sunt neconstituţionale, a condus la o situaţie problematică gravă în plata despăgubirilor, amânată pentru câteva luni, până când Guvernul a adoptat la 9 iulie 2021 ultima modificare la art. 21 alin. (6). În ultima sa versiune, aflată în vigoare în prezent, despăgubirile se calculează, în ceea ce îi priveşte pe toţi solicitanţii, prin aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent emiterii deciziei de către Comisia Naţională, în considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului şi a categoriei de folosinţă la data preluării acestuia. 151. Art. 24 alin. (2) şi (4) plafonează despăgubirea care trebuie acordată terţilor la suma dintre preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate şi o cotă de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin. (6) din lege. În cazul în care preţul plătit nu poate fi stabilit, despăgubirea este limitată la 15% din valoarea stabilită în conformitate cu art. 21 alin. (6) din lege (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 173). 152. Art. 41 din Legea nr. 163/2015 prevede că valoarea sumelor de bani reprezentând despăgubiri acordate şi aprobate de CNCI înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, precum şi a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a legii, se face în termen de 5 ani, în tranşe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014 (a se vedea interpretarea prezentului articol, astfel cum a fost dată de ÎCCJ şi Curtea Constituţională infra, pct. 171 şi 175). (iii) Soluţionare administrativă şi judiciară: termene 153. Art. 33 şi 34 precizează termenele pe care autorităţile administrative competente trebuie să le respecte pentru a emite o decizie cu privire la cererile de despăgubire formulate. În special, art. 33 face trimitere la cererile formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 (în principal imobilele cu destinaţia de locuinţe), care trebuie soluţionate în termen de 12 până la 36 de luni începând cu 1 ianuarie 2014, în funcţie de numărul de cereri pendinte în faţa acestora. La rândul său, CNCI avea, în conformitate cu art. 34, o perioadă de 60 de luni (36 de luni pentru dosarele de fond funciar) pentru a emite o decizie cu privire la dosarele aflate pe rolul său la momentul intrării în vigoare a legii. Pentru dosarele transmise după intrarea în vigoare a legii, perioada de 60 de luni era calculată de la data primirii dosarului. Dosarele erau soluţionate, în principal, în ordinea în care erau înregistrate, cu excepţia, inter alia, cazului în care, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile/definitive, instanţele de judecată s-au pronunţat cu privire la existenţa şi întinderea dreptului, precum şi la calitatea de persoană îndreptăţită [art. 34 alin. (5)]. 154. Art. 35 alin. (2) prevede că, în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite o decizie de restituire în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei, în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor (infra, pct. 172). (iv) Anularea titlurilor de proprietate concurente în ceea ce priveşte proprietatea (terenul) 155. Art. 47 din lege prevede că, în cazul emiterii a două sau mai multe titluri de proprietate pe aceleaşi amplasamente, comisia judeţeană este competentă să dispună anularea totală sau parţială a titlurilor emise ulterior primului titlu. Comisia judeţeană poate dispune emiterea unui nou titlu de proprietate care să îl înlocuiască pe cel anulat sau, după caz, poate propune acordarea de măsuri compensatorii potrivit legii. B. Codul de procedură civilă 156. Art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civilă în vigoare din 15 februarie 2013 reproduce în mod exact formularea de la art. 405 alin. (1) din vechiul cod şi prevede că dreptul de a obţine executarea silită a unei hotărâri definitive se prescrie în termen de 3 ani (termenul general) de la data când se naşte dreptul de a obţine executarea silită. În cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripţie este de 10 ani. 157. Art. 906 conferă creditorului dreptul de a solicita instanţei obligarea debitorului (autorităţi publice sau persoane fizice sau juridice) să execute obligaţia prevăzută în titlul executoriu prin impunerea de penalităţi (între 100 şi 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere), în favoarea creditorului, în cazul în care în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării debitorul nu execută obligaţia. Art. 906 § 4 prevedea anterior că, în cazul în care hotărârea nu este executată în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii, instanţa, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu. Acordarea de penalităţi în aceste condiţii nu exclude obligarea debitorului la plata de despăgubiri, la cererea creditorului, în condiţiile art. 892 din cod sau ale dreptului comun [art. 906 alin. (7)]. Articolul 906 alin. (4) a fost modificat la 21 decembrie 2018 şi prevede acum că un creditor are dreptul să depună o cerere de stabilire a sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia, până la stingerea ei completă. 158. Conform art. 892, dacă în titlul executoriu nu s-a stabilit ce sumă urmează a fi plătită ca echivalent al valorii bunului în cazul imposibilităţii predării acestuia, instanţa, la cererea creditorului, va stabili această sumă, precum şi prejudiciile ocazionate prin neexecutarea de bunăvoie a obligaţiei, înainte ca aceasta să devină imposibil de executat. C. Codul civil 159. Conform art. 1082 şi urm. din vechiul Cod civil, debitorul este obligat la plata de despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiei sau pentru întârzierea executării, la cerere, în urma cererii creditorului. Debitorul este obligat la plata acestora chiar dacă nu exista rea-credinţă din partea sa, iar despăgubirile includ pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. Aceste principii sunt reiterate (cu modificări uşoare) la art. 1.531-1.536 din Codul civil în vigoare în prezent. 160. Dispoziţiile relevante privind acţiunile în răspundere civilă delictuală şi termenul general de prescripţie sunt descrise în Nicolae Virgiliu Tănase împotriva României [(MC) nr. 41.720/13, pct. 68-69, 25 iunie 2019]. II. Practica internă şi Curtea Constituţională A. Curtea Constituţională 1. Art. 7 şi 11 din Legea nr. 165/2013 - termen-limită 161. La 31 ianuarie 2017, Curtea Constituţională a constatat, cu majoritate de voturi, că prevederile art. 11 din Legea nr. 165/2013 privind ultima prorogare a termenului privind obligaţia comisiilor locale şi judeţene de a finaliza etapa administrativă a procedurii de restituire, precum şi prevederile art. 7 din aceeaşi lege privind suspendarea procedurilor de restituire sunt neconstituţionale. 162. În special, la 21 decembrie 2016, termenul-limită relevant a fost prorogat cu încă un an, până la 1 ianuarie 2018. Această modificare a încălcat constatările Curţii în Preda şi alţii, în care aceasta a considerat că termenul-limită iniţial, stabilit în mod clar şi irevocabil ca fiind 1 ianuarie 2016, părea rezonabil a priori, dar că această concluzie ar fi putut fi modificată dacă obligaţiile corespunzătoare nu ar fi fost respectate în acest termen. Curtea Constituţională a constatat, de asemenea, că noua prorogare a termenului-limită relevant a avut un impact negativ asupra previzibilităţii necesare a stadiului administrativ al procedurii de restituire şi i-a împiedicat pe reclamanţi să îşi susţină în mod eficient pretenţiile în faţa instanţelor interne. În plus, Legea nr. 165/2013 nu stabilea niciun mecanism de sancţionare a comisiilor locale sau judeţene care nu au acţionat cu diligenţă în finalizarea stadiului administrativ al procedurii de restituire, astfel încât reclamanţii să nu aibă posibilitatea de a se plânge pentru nerespectarea de către autorităţi a acestor obligaţii. În plus, noua prorogare, care extindea din nou termenul iniţial asumat de autorităţi, nu mai putea fi considerată rezonabilă, având în vedere, de asemenea, faptul că are legătură cu o etapă administrativă şi, prin urmare, preliminară a mecanismului de restituire, a cărui durată totală părea să respecte din ce în ce mai puţin cerinţele stabilite în jurisprudenţa relevantă a Curţii. 163. Ca urmare a acestor constatări, părţile relevante din prevederile respinse au fost abrogate la 29 mai 2017 (supra, pct. 143). 2. Art. 13 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 - terenuri forestiere 164. În Decizia nr. 395 din 13 iunie 2017, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 13 alin. (1) sunt constituţionale numai în măsura în care restituirea terenurilor forestiere aparţinând domeniului public al statului se realizează numai după trecerea prealabilă a acestor terenuri în domeniul privat al statului, în condiţiile legii, în temeiul unui hotărâri de Guvern sau al unei hotărâri a unei comisii locale de fond funciar, după caz. 165. Astfel cum reiese din informaţiile de care dispune Curtea (a se vedea, de exemplu, infra, pct. 177), această interpretare a creat dificultăţi semnificative în procesul de restituire, având în vedere, inter alia, complexitatea procedurii de transferare a terenurilor forestiere din proprietatea privată în proprietatea publică a statului şi faptul că legea nu desemnează nicio instituţie specială care să fie competente să iniţieze o astfel de procedură. În lipsa unui cadru mai clar, procesul de restituire a terenurilor forestiere în care vechiul amplasament nu mai este disponibil pare să fi fost suspendat de facto. 3. Art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 - calculul despăgubirilor 166. Prin Decizia nr. 618 din 4 noiembrie 2014, Curtea Constituţională a hotărât că, prin introducerea unui mecanism de despăgubire care să utilizeze grilele notariale din 2013 drept criterii de evaluare, legiuitorul respectase recomandările formulate de Curte în hotărârea-pilot Maria Atanasiu şi alţii şi a încercat să asigure o metodă de calcul predictibilă, simplificată, eficientă şi transparentă. Curtea Constituţională a făcut trimitere, de asemenea, la jurisprudenţa relevantă a Curţii, care a admis că este adecvată orice despăgubire situată sub valoarea de piaţă a imobilului, cu condiţia ca aceasta să fie în mod rezonabil legată de valoarea sa reală. În orice caz, legiuitorul a beneficiat de o marjă largă de apreciere pentru a impune criterii relevante pentru stabilirea şi plata despăgubirilor pentru imobil în cadrul mecanismului de restituire, încercând totodată să menţină un echilibru echitabil şi proporţional între interesul general şi cel al oricărei persoane. Un raţionament similar a fost adoptat de Curtea Constituţională într-o serie de decizii ulterioare pronunţate între 2015 şi 2020, care au soluţionat acelaşi tip de plângeri constituţionale. 167. Alin. (6) al art. 21 a fost modificat în 2020, în primul rând, prin Legea nr. 22/2020, în sensul stabilirii modalităţilor de evaluare a despăgubirilor prin grilele notariale în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire. Aplicarea noii legi a fost suspendată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 72 din 19 mai 2020, având în vedere caracterul potenţial inechitabil pe care o astfel de metodă l-ar putea crea între solicitanţi, dat fiind faptul că grilele notariale erau supuse în mod constant actualizării. S-a propus ca despăgubirea să fie evaluată în două moduri, luând în considerare situaţia foştilor proprietari sau moştenitori, pe de o parte, şi cea a cumpărătorilor drepturilor de proprietate de la foştii proprietari sau moştenitori, pe de altă parte. În special, în cazul în care solicitanţii erau foştii proprietari sau moştenitorii acestora, evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri se face prin aplicarea la grilele notariale în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire. Cu toate acestea, în cazul în care solicitanţii erau cumpărători de la foştii proprietari sau de la moştenitorii acestora, evaluarea era efectuată în continuare prin aplicarea la valoarea imobilului stabilită în grilele notariale din 2013. 168. Prin Decizia nr. 725 din 7 octombrie 2020, Curtea Constituţională a constatat că prevederile OUG nr. 72/2020 sunt neconstituţionale în măsura în care acestea creau un tratament discriminatoriu nejustificat între persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii, în funcţie de faptul că aceştia erau cumpărători ai drepturilor litigioase sau foşti proprietari sau moştenitori ai acestora. 169. La 30 octombrie 2020, art. 21 alin. (6) a fost modificat din nou, prin Legea nr. 219/2020. 170. Prin Decizia nr. 189 din 18 martie 2021, Curtea Constituţională, făcând trimitere la prevederile Legii nr. 219/2020, a confirmat, în esenţă, concluziile sale din Decizia nr. 725 din 2020, şi anume faptul că noile modificări care propuneau stabilirea unei despăgubiri cu trimitere la valorile din 2013 în cazul cumpărătorilor de drepturi litigioase, pe de o parte, şi cu trimitere la valoarea imobilului din anul anterior emiterii deciziei de despăgubire în ceea ce îi priveşte pe foştii proprietari sau pe moştenitorii acestora, pe de altă parte, sunt discriminatorii şi, prin urmare, neconstituţionale. 4. Art. 41 din Legea nr. 165/2013 171. Prin Decizia nr. 602 din 16 iulie 2020, Curtea Constituţională a constatat că interpretarea dată art. 41 din lege de ÎCCJ (infra, pct. 175) este neconstituţională, întrucât afectează dreptul de proprietate privată al titularilor unui titlu de despăgubire care nu şi-au exprimat dreptul de opţiune în privinţa modalităţii de despăgubire, în condiţiile incerte de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013. Astfel, Curtea Constituţională a avut în vedere faptul că dreptul de a opta pentru una dintre alternativele propuse de legislaţia în vigoare înainte de adoptarea Legii nr. 165/2013 era iluzoriu, întrucât contextul general relevant era de natură neclară şi imprevizibilă şi includea o perioadă de suspendare a dreptului de opţiune, circumstanţe care, în fapt, au determinat adoptarea noii legi. Astfel de circumstanţe de incertitudine juridică nu ar trebui să determine sancţionarea persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii. Ulterior, aceste persoane erau îndreptăţite să primească despăgubiri doar sub forma unei sume de bani. B. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) 1. Art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 - amplasamentul şi caracteristicile tehnice ale imobilului 172. În urma unei sesizări de pronunţare a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ÎCCJ a pronunţat Hotărârea nr. 80 din 20 decembrie 2018. A hotărât că, chiar din momentul promulgării sale, scopul Legii nr. 165/2013 era acela de a se asigura că, în cazul în care imobilul nu mai poate fi restituit în natură, despăgubirea acordată ar fi echivalentă cu valoarea pe care o avea la momentul preluării. Un mod de calcul care să ţină seama în mod corespunzător de toate elementele care configurau, cu exactitate şi precizie, imobilul, la momentul la care s-a produs deposedarea abuzivă, era singurul care asigura că despăgubirea acordată era echitabilă, rezonabilă şi proporţională, permiţând ca persoana îndreptăţită să primească echivalentul în numerar al imobilului pe care ar fi putut să îl obţină dacă ar fi fost posibilă restituirea în natură. 2. Art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 - despăgubiri acordate cumpărătorilor de drepturi asupra imobilelor care fac obiectul legilor de restituire 173. O hotărâre preliminară a fost pronunţată de ÎCCJ prin Hotărârea nr. 30 din 2 martie 2020. A hotărât că, în cazul în care cesiunea dreptului de proprietate între persoana îndreptăţită la despăgubiri şi o terţă parte era desfiinţată, dreptul la despăgubiri se reîntorcea în patrimoniul acestei persoane, însă despăgubirea trebuia să fie plafonată, întrucât cesionarul ar fi beneficiat de decizia de despăgubire. În special, suma trebuia calculată în conformitate cu art. 24 alin. (2), care plafona o astfel de despăgubire la suma stabilită în contractul menţionat (desfiinţat), plus încă 15% din valoarea imobilului, în conformitate cu art. 21 alin. (6) din lege (a se vedea, de asemenea, supra, pct. 148-151). 3. Art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 - termenul pentru depunerea reclamaţiilor referitoare la neemiterea de către autoritatea naţională relevantă a unei decizii de restituire 174. Prin Decizia nr. 45 din 14 octombrie 2019, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al ÎCCJ a stabilit că persoanele îndreptăţite pot formula o plângere în faţa instanţelor cu privire la neemiterea de către autoritatea locală competentă a unei decizii de restituire în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute la art. 33 şi 34 din Legea nr. 165/2013. Cu toate acestea, chiar dacă era depăşit termenul de 6 luni, autoritatea competentă era în continuare obligată să emită decizia de restituire. 4. Art. 41 din Legea nr. 165/2013 175. Printr-o decizie similară, pronunţată la 14 noiembrie 2016, ÎCCJ a stabilit că dispoziţiile art. 41 (supra, pct. 152) nu erau aplicabile persoanelor îndreptăţite care primiseră deciziile de despăgubire de la CNCI, dar nu urmaseră procedura specifică de executare prevăzută de legile anterioare privind restituirea (în esenţă, să opteze între plata în numerar şi/sau acţiuni la Fondul Proprietatea). Opţiunea trebuia făcută în termen de trei ani de la data emiterii titlului de proprietate, dar nu mai devreme de 12 luni de la prima sesiune de tranzacţionare privind acţiunile Fondului Proprietatea (a se vedea, pentru mai multe detalii referitoare la procedură, Maria Atanasiu şi alţii, citată anterior, pct. 60-67). Consecinţa acestei interpretări a fost aceea că persoanele care nu optaseră să îşi valorifice decizia de despăgubire în termenele specificate nu mai puteau beneficia de aceasta. 5. Art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă 176. O decizie preliminară pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în legătură cu interpretarea art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă a fost pronunţată la 6 martie 2017. ÎCCJ a hotărât că creditorul poate formula doar o cerere în temeiul acestei dispoziţii pentru a obţine suma finală datorată de debitor cu titlu de penalităţi pentru acoperirea prejudiciului rezultat din neexecutarea unei decizii. În cazul în care debitorul continua să nu îşi îndeplinească obligaţiile, creditorul poate solicita despăgubiri prin formularea unei cereri în temeiul art. 892 din Codul de procedură civilă sau al dispoziţiilor generale în materie de răspundere civilă delictuală. C. Propuneri legislative pendinte ale Autorităţii Naţionale pentru Retrocedarea Proprietăţilor (ANPR) 177. Având în vedere dificultăţile în finalizarea procedurii de restituire în situaţiile în care una sau mai multe propuneri alternative de acordare a posesiei de terenuri într-un amplasament diferit de cel iniţial sunt respinse de persoanele îndreptăţite, la 7 octombrie 2021, ANPR a înaintat, în calitatea sa de autoritate centrală de monitorizare şi coordonare a aplicării mecanismului de restituire, o iniţiativă legislativă spre dezbatere publică. Proiectul legislativ vizează limitarea refuzului, din partea acestor persoane, a propunerilor alternative prezentate de comisiile locale, în esenţă prin faptul că, dacă persoanele îndreptăţite consideră că nu sunt acceptabile alternativele, singura lor opţiune ar fi să primească despăgubiri pentru imobilele lor. 178. În plus, deşi indică faptul că numărul cererilor de restituire pendinte în faţa comisiilor locale şi judeţene relevante se ridica la peste 2.700.000, proiectul propune clarificarea etapelor care trebuie urmate, documentele care trebuie transmise şi cele implicate în procedura prin care un lot de teren forestier este transferat din proprietatea publică în proprietatea privată a statului. 179. Potrivit informaţiilor disponibile pe pagina sa de internet, numărul dosarelor pendinte în faţa CNCI era, la 10 ianuarie 2022, de aproximativ 20.000. III. Documentele Consiliului Europei 180. În perioada 12-14 martie 2019, în cadrul celei de a 1.340-a reuniuni, delegaţii miniştrilor însărcinaţi cu supravegherea executării hotărârilor Curţii au examinat, în ceea ce priveşte grupul de cauze Maria Atanasiu şi alţii, chestiuni legate de punerea în aplicare a noului mecanism instituit în România în 2013. Comitetul de Miniştri a observat că, chiar dacă autorităţile naţionale ar fi depus eforturi susţinute pentru a asigura funcţionarea eficientă a mecanismului, în septembrie 2018 s-a constatat că procesarea administrativă a cererilor legate de proprietăţi altele decât terenurile agricole şi pădurile, pendinte în faţa anumitor autorităţi locale, dar şi la nivelul autorităţii centrale (CNCI), nu se încheiase în termenul-limită prevăzut de lege. În plus, astfel de întârzieri persistente reduceau valoarea despăgubirilor, stabilită de legea care urma să fie evaluată în raport cu valoarea de tranzacţie a proprietăţilor la 20 mai 2013. 181. În perioada 9-11 martie 2021, în cadrul celei de a 1.398-a reuniuni, Comitetul de Miniştri a luat act de observaţiile prezentate de autorităţile române la 15 ianuarie 2021, care arătau că peste 90% din cererile formulate la nivel naţional în ceea ce priveşte terenurile agricole şi pădurile fuseseră soluţionate până la acea dată. Aproximativ 37.732 de cereri de despăgubire formulate, în principal, pentru proprietăţile din intravilan erau, de asemenea, pendinte în faţa Primăriei Municipiului Bucureşti. Au fost depuse eforturi legislative pentru alinierea modului de calculare a despăgubirilor la valoarea de tranzacţie actualizată a imobilelor. 182. Comitetul de Miniştri a salutat eforturile menţionate, dar a constatat că este profund îngrijorător faptul că autorităţile nu dăduseră încă un răspuns complet la cererile sale urgente privind adoptarea unor măsuri adecvate şi suficiente pentru soluţionarea problemelor legate, în esenţă, de soluţionarea restului cererilor de despăgubire, în pofida expirării termenelor-limită relevante, precum şi de metoda utilizată pentru evaluarea cuantumului despăgubirilor într-un mod conform jurisprudenţei relevante a Curţii, observând, de asemenea, incertitudinea juridică creată de intervenţiile legislative succesive din anul precedent cu privire la acest aspect fundamental al mecanismului. ÎN DREPT I. Cu privire la conexarea cererilor 183. Având în vedere obiectul similar al cererilor, Curtea consideră că este adecvată conexarea acestora (art. 42 § 1 din Regulamentul Curţii). II. Locus standi 184. Moştenitorii reclamanţilor din cererile nr. 32.541/18, 20.341/19 şi 36.372/19 au informat Curtea despre decesul acestor reclamanţi şi, în calitate de rude apropiate, şi-au exprimat intenţia de a continua procedura în locul acestora. Guvernul nu a prezentat obiecţii în acest sens. Având în vedere legăturile strânse de rudenie şi interesele legitime ale moştenitorilor de a continua procedura, Curtea acceptă faptul că moştenitorii reclamanţilor decedaţi pot continua procedura în locul acestora [a se vedea, printre alte precedente, Murray împotriva Ţărilor de Jos (MC), nr. 10.511/10, pct. 79, 26 aprilie 2016]. Prin urmare, va continua să examineze cererile reclamanţilor decedaţi, la solicitarea moştenitorilor (a se vedea tabelul anexat). III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 considerat separat sau coroborat cu art. 6 din Convenţie 185. Reclamanţii au susţinut că imposibilitatea de a redobândi posesia asupra proprietăţilor lor naţionalizate în mod ilegal sau de a obţine despăgubiri, în pofida deciziilor care le recunoscuseră drepturile de proprietate sau a dreptului de a obţine pronunţarea unei decizii privind cererile de restituire, a constituit o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Unii dintre reclamanţi s-au plâns, de asemenea, în temeiul art. 6 din Convenţie, de neexecutarea hotărârilor pentru o perioadă lungă de timp. 186. Curtea consideră că principala problemă juridică ridicată de prezenta cauză, şi anume eficacitatea mecanismului de restituire, priveşte în esenţă drepturile de proprietate ale reclamanţilor. Examinarea acestei probleme ar trebui să abordeze exclusiv aspectele ridicate în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, prin urmare, nefiind necesar să se examineze capetele de cerere şi din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie, ale cărui cerinţe, date fiind circumstanţele speciale ale speţei, au fost absorbite de cele ale capătului de cerere precedent (a se vedea, mutatis mutandis, Zammit şi Attard Cassar împotriva Maltei, nr. 1.046/12, pct. 29, 30 iulie 2015). 187. Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede următoarele: ART. 1 din Protocolul nr 1 "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor." A. Cu privire la admisibilitate 1. Neepuizarea căilor de atac 188. Guvernul a susţinut că reclamanţii din cererile nr. 31.613/19, 43.586/19, 28.856/18, 36.372/19, 2.556/19 şi 59.503/18 nu au epuizat căile de atac interne disponibile, întrucât procedurile relevante erau încă pendinte în faţa autorităţilor interne şi că, prin urmare, capetele lor de cerere erau inadmisibile. 189. Reclamanţii au contestat aceste argumente şi au susţinut că, în pofida mijloacelor puse la dispoziţie de sistemul naţional (legea specială în materie de restituire sau dispoziţiile de drept general), mecanismul de restituire instituit de legislaţia internă nu era efectiv. 190. Având în vedere natura acestei obiecţii, care are în vedere eficacitatea mecanismului de restituire şi/sau de despăgubire aflat chiar în centrul plângerilor reclamanţilor din prezenta cauză, Curtea consideră că este adecvat să fie conexată cu fondul (a se vedea, mutatis mutandis, Pintar şi alţii împotriva Sloveniei, nr. 49.969/14 şi alte 4 cereri, pct. 79, 14 septembrie 2021]. 2. Cu privire la alte probleme de admisibilitate (a) Calitatea de victimă Albuleţ, Cererea nr. 2.556/19 191. Guvernul a susţinut că, la 29 octombrie 2015, reclamanta, doamna Albuleţ, a cesionat creanţa unei părţi din proprietăţile sale unei terţe părţi, M.I.H., respectiv 5.000 mp din drepturile sale litigioase definite de decizia neexecutată (supra, pct. 44), cesiune notificată comisiei locale la 6 noiembrie 2015. Prin urmare, nu mai avea statut de victimă în ceea ce priveşte aceste drepturi. 192. Reclamanta a răspuns că contractul a fost desfiinţat la 18 octombrie 2018, astfel cum a fost notificat autorităţilor locale în ziua următoare. 193. Având în vedere particularităţile speţei, astfel cum s-a menţionat mai sus, precum şi interpretarea de către ÎCCJ a dreptului relevant (supra, pt. 173), Curtea constată că doamna Albuleţ poate încă să pretindă că are statut de victimă în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a drepturilor sale de proprietate şi că, prin urmare, obiecţia Guvernului ar trebui respinsă. (b) Litigiu rezolvat: cererile nr. 59.012/17, 21.500/19 şi 25.811/19 (i) Argumentele părţilor (α) Văleanu, Cererea nr. 59.012/17 194. Guvernul a susţinut că reclamanta a acceptat despăgubirea stabilită prin decizia din 2015 (supra, pct. 111). Prin urmare, cauza sa a fost soluţionată. 195. Reclamanta a considerat că suma acordată prin decizia de despăgubire a fost derizorie şi că modificările legislative care au avut un impact asupra mecanismului de calcul au făcut-o să suporte o povară excesivă. (β) Cobzaru, Cererea nr. 21.500/19 196. Guvernul a susţinut că, în urma hotărârii instanţei de apel din 28 ianuarie 2019 (supra pct. 118), ANPR a emis câte două certificate de plată, fiecare în valoare de 49.941,60 de euro. Ambele au fost încasate de reclamantă. 197. Reclamanta a considerat că întârzierea pentru o perioadă lungă de timp în procedura de despăgubire a avut un rezultat discriminatoriu şi disproporţionat, întrucât modificările legislative care au avut loc înainte de a fi obţinut în sfârşit o decizie au redus în mod nejustificat suma de bani la care avea dreptul. Aceasta a făcut trimitere la diferitele versiuni ale art. 21 alin. (6) din lege (supra, pct. 148-150), invocând lipsa securităţii juridice şi a echităţii în evaluarea cererilor de despăgubire. (γ) Asociaţia „Composesorat Mutu Coasta Ursului Straja Lupeni“, Cererea nr. 25.811/19 198. În observaţiile transmise Curţii la 8 martie 2021, respectiv la 18 iunie 2021, părţile au susţinut că posesia asupra proprietăţii pretinse (supra, pct. 60) le fusese acordată la 2 martie 2020 şi titlurile de proprietate fuseseră emise la 14 iunie, respectiv la 17 iunie 2021. Cererile asociaţiei reclamante au indicat totodată în mod exclusiv cererea de acordare a unei despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat de întârzierea de patru ani în executarea hotărârii neexecutate. (δ) Blajă, Cererea nr. 40.167/18 199. În observaţiile transmise Curţii la 18 mai 2022, respectiv la 8 iunie 2022, părţile au susţinut că posesia asupra proprietăţii pretinse (supra, pct. 31) le fusese acordată imediat după ce fuseseră emise titlurile de proprietate, la 15 iunie, respectiv la 28 aprilie 2022. În plus, pretenţiile reclamantei indicau cererea sa de a i se acorda despăgubiri cu titlu de lipsă de folosinţă asupra terenului, precum şi pentru prejudiciul moral cauzat de întârzierile în executarea hotărârii. (ii) Motivarea Curţii (α) Despăgubiri plătite reclamantelor Văleanu şi Cobzaru 200. Fără a lua în acest stadiu o poziţie cu privire la validitatea argumentelor reclamantelor cu privire la modul în care a fost calculată despăgubirea în cauzele lor (cererile nr. 59.012/17 şi 21.500/19), Curtea observă că, potrivit probelor disponibile la dosar, în urma măsurilor luate de reclamante la nivel naţional, acestea au primit o despăgubire pentru imobilele care fac obiectul cererilor formulate în faţa sa (supra, pct. 194 şi 196). 201. În aceste condiţii, Curtea observă totuşi că esenţa plângerilor reclamantelor formulate în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 o constituie tocmai valoarea despăgubirilor care le-au fost plătite, pe care le-au considerat derizorii în raport cu valoarea imobilului la care aveau dreptul (supra, pct. 195 şi 197). Nu se poate afirma că astfel chestiunea a fost soluţionată şi, prin urmare, Curtea respinge solicitarea Guvernului ca acest capăt de cerere să fie eliminat în temeiul art. 37 § 1 lit. b) din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Šimaitienė împotriva Lituaniei, nr. 55.056/10, pct. 51, 21 februarie 2017). (β) Deciziile executate în beneficiul asociaţiei reclamante „Composesorat Mutu Coasta Ursului Straja Lupeni“, în Cererea nr. 25.811/19, şi al reclamantei Blajă, în Cererea nr. 40.167/18 202. Curtea observă că, deşi cu o anumită întârziere, care trebuie apreciată în contextul general al obiectului cauzei (infra, pct. 209), decizia neexecutată pronunţată în favoarea asociaţiei reclamante în 2017 a fost executată în 2020 şi 2021 (supra, pct. 60 şi 198); deciziile neexecutate pronunţate în favoarea reclamantei Blajă şi a antecesorului acesteia în 2011 şi 2015 au fost executate în 2022 (supra, pct. 30-31 şi 199). Având în vedere considerentele de mai sus şi cererile modificate formulate de asociaţia reclamantă (supra, pct. 198) şi de reclamanta Blajǎ şi faptul că, în ceea ce o priveşte pe aceasta din urmă, clarificând faptul că prezenta concluzie nu ar trebui să afecteze procedura pendinte privind despăgubirile acordate în temeiul art. 906 din Codul de procedură civilă (supra, pct. 34 şi 199), Curtea consideră că problema a fost soluţionată în conformitate cu art. 37 § 1 lit. b) din Convenţie şi că respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt ele definite în Convenţie şi în protocoalele la aceasta, nu îi impune să continue examinarea capătului de cerere în temeiul art. 37 § 1 in fine. (γ) Concluzie 203. Prin urmare, Curtea va continua examinarea cererilor nr. 59.012/17 şi 21.500/19. Totodată, consideră că cererile nr. 25.811/19 şi 40.167/18 trebuie radiate de pe rolul Curţii. (c) Concluzii cu privire la admisibilitate 204. Curtea observă că celelalte capete de cerere formulate în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 nu sunt nici vădit nefondate, nici inadmisibile pentru alte motive enumerate la art. 35 din Convenţie. Prin urmare, trebuie să fie declarate admisibile. B. Fond: eficacitatea mecanismului de restituire 1. Aspecte generale 205. Astfel cum s-a indicat deja în partea introductivă a prezentei hotărâri (supra, pct. 13), problema principală ridicată de prezentele cereri priveşte validitatea actuală a concluziilor generale prezentate în Cauza Preda şi alţii (citată anterior) cu privire la funcţionarea generală a mecanismului instituit prin Legea nr. 165/2013. Aceste concluzii au fost trase de Curte imediat după intrarea în vigoare a legii, astfel fără a beneficia de o analiză retrospectivă cu privire la eficacitatea sa actuală odată pusă în practică. Astfel, Curtea a arătat în Preda şi alţii că, având în vedere recenta adoptare a legii, nu s-a dezvoltat încă nicio practică judiciară şi administrativă în aplicarea sa. Prin urmare, şi-a rezervat dreptul de a-şi revizui constatările în viitor, în principal în funcţie de capacitatea autorităţilor interne de a stabili o practică în temeiul noii legi, în conformitate cu cerinţele Convenţiei (ibidem, pct. 132). 206. Principala susţinere a reclamanţilor în prezenta cauză a fost aceea că mecanismul de restituire, astfel cum a fost aplicat de autorităţile interne, inclusiv în cursul ultimilor opt ani de la punerea în aplicare a legii, s-a dovedit ineficient şi incoerent şi le-a impus o sarcină excesivă. Aceste motive erau suficiente, în opinia lor, pentru a declanşa interesul Curţii de a-şi revizui constatările anterioare în ceea ce priveşte eficacitatea mecanismului (a se vedea, de asemenea, supra, pct. 185 şi 189). 207. În acelaşi timp, argumentul esenţial al Guvernului în speţă era acela că Legea nr. 165/2013 oferă persoanelor îndreptăţite, precum reclamanţii, căi de atac efective care le permit să îşi ducă până la capăt cererile de despăgubire şi, dacă este necesar, să prezinte în faţa instanţelor interne plângeri cu privire la orice amânare excesivă sau nejustificată, fie în temeiul dispoziţiilor de drept special (supra, pct. 153-154) fie al celor de drept general (supra, pct. 157-158 şi 159-160). Astfel de căi de atac au fost considerate efective de către Curte în Cauza Preda şi alţii, precum şi criteriile de calcul al despăgubirilor. Nu exista nicio justificare pentru a răsturna această concluzie. 208. Considerentele de mai sus, împreună cu informaţii factuale la dispoziţia Curţii, care arată în mod esenţial că, până în prezent, reclamanţii nu au avut posibilitatea ca plângerile lor în materie de proprietate să fie satisfăcute, sunt suficiente, în opinia sa, pentru a considera că aceste plângeri necesită o examinare post factum a eficacităţii mecanismului de restituire pus la dispoziţie de statul pârât, la opt ani de la examinarea anterioară a chestiunii în Cauza Preda şi alţii. 209. Cu toate acestea, Curtea trebuie să sublinieze de la început că este deplin conştientă de complexitatea faptelor în cauzele care privesc procedurile judiciare şi/sau administrative de restituire sau de despăgubire pentru imobilele care au trecut în proprietatea statului în timpul regimului comunist. Această complexitate se datorează atât timpului scurs de la deposedarea suferită de victime, cât şi evoluţiei soluţiilor politice şi juridice propuse de la căderea regimului comunist şi până în prezent. 210. Având în vedere aceste considerente, precum şi constatările sale relevante anterioare referitoare la soluţiile propuse de statul pârât în ceea ce priveşte aspectul în discuţie în speţă, precum şi observaţiile prezentate de părţi, Curtea se va pronunţa cu privire la caracterul efectiv, în situaţia reclamanţilor, a măsurilor reparatorii propuse de sistemul în vigoare în prezent, introduse de Legea nr. 165/2013 şi de normele sale de aplicare, astfel cum au fost modificate în perioada relevantă (supra, pct. 142; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Preda şi alţii, pct. 118). 211. Acestea fiind spuse, Curtea îşi bazează cu siguranţă constatările pe aplicarea la circumstanţele cauzei a principiilor generale relevante, astfel cum sunt prezentate în Cauza Kopecký împotriva Slovaciei [(MC), nr. 44.912/98, pct. 35, CEDO 2004-IX, şi referinţele citate în aceasta], precum şi în Maria Atanasiu şi alţii (citată anterior, pct. 162-177, şi trimiterile citate în aceasta). Curtea observă, în continuare, că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligaţie generală de a restitui imobilele care le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenţiei. Nici art. 1 din Protocolul nr. 1 nu impune nicio restricţie în privinţa libertăţii statelor contractante de a stabili domeniul de aplicare a retrocedării imobilelor şi de a alege condiţiile în care acestea convin să reconstituie drepturile de proprietate ale foştilor proprietari. Pe de altă parte, odată ce un stat contractant, ratificând Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă legislaţia care prevede retrocedarea integrală sau parţială a imobilelor confiscate în cadrul unui regim anterior, o astfel de legislaţie poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile de obţinere a dreptului. Acelaşi lucru se poate aplica în cazul procedurilor de retrocedare sau de despăgubire stabilite în temeiul legislaţiei anterioare ratificării, în cazul în care o astfel de legislaţie a rămas în vigoare după ratificarea Protocolului nr. 1 de către statul contractant (a se vedea Kopeck\'fd, citată anterior, pct. 35). În acest context, cauza de faţă priveşte doar drepturile de proprietate născute în temeiul legislaţiei româneşti privind retrocedarea, adoptată începând cu anul 1995. 212. Pe de altă parte, faptele din prezenta cauză pot fi examinate în termenii unui obstacol în calea exercitării efective a drepturilor protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 sau al nerespectării obligaţiei punerii în aplicare a acestor drepturi. Având în vedere circumstanţele speciale ale prezentei cauze, Curtea consideră că este necesar să se stabilească dacă comportamentul autorităţilor române - indiferent dacă poate fi caracterizat drept ingerinţă sau inacţiune sau o combinaţie a acestora - este justificat în lumina principiilor aplicabile prezentate anterior [a se vedea, de asemenea, Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31.443/96, pct. 146, CEDO 2004-V]. 213. În acest sens, Curtea constată că s-a stabilit că se poate considera că comportamentul denunţat în speţă a urmărit un scop legitim în măsura în care legile privind retrocedarea au fost puse în aplicare pentru a atenua consecinţele încălcărilor în masă ale drepturilor de proprietate cauzate de regimul comunist, păstrarea unui echilibru între drepturile în cauză şi câştigurile şi pierderile înregistrate de numărul mare de persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului (a se vedea Maria Atanasiu şi alţii, citată anterior, pct. 171) şi s-a aflat în cadrul amplei marje de apreciere a autorităţilor naţionale, care au dreptul de a alege nu doar măsurile care vizează reglementarea raporturilor de proprietate din ţară, ci şi timpul necesar punerii lor în aplicare. 214. Luând în considerare informaţiile factuale aflate la dispoziţia sa şi observaţiile părţilor, astfel cum s-a subliniat mai sus (supra, pct. 206-207), Curtea identifică următoarele aspecte potenţial problematice: neexecutarea hotărârilor definitive care fie recunoşteau dreptul reclamanţilor la anumite proprietăţi şi/sau despăgubiri, fie neexecutarea celor care confirmau dreptul persoanelor de a obţine o hotărâre definitivă cu privire la cererile lor de restituire; această din urmă situaţie include circumstanţe în care, chiar dacă o decizie privind cererile de despăgubire ar fi fost deja pronunţată la un anumit moment, titlurile emise în temeiul deciziei menţionate fuseseră anulate de instanţe din cauza erorilor autorităţilor statului atunci când le emiteau, astfel încât cererile de restituire erau considerate ca fiind din nou în faţa autorităţilor administrative; strâns legată de aceasta, pretinsa lipsă a unor căi de atac efective de natură să accelereze procesul de executare sau să compenseze neexecutarea deciziei; şi cuantumul sumei acordate cu titlu de despăgubire în temeiul legii, considerat de reclamanţi ca fiind prea scăzut în raport cu valoarea de piaţă a proprietăţii pretinse. 215. În consecinţă, Curtea va aprecia la rândul său aspecte sus-menţionate, după cum urmează. 2. Cauze care privesc neexecutarea deciziei 216. În speţă, Curtea observă că, deşi reclamanţii au obţinut pronunţarea mai multor hotărâri definitive (supra, pct. 15) prin care li se recunoşteau drepturile de proprietate şi că în hotărârea definitivă neexecutată (a se vedea tabelul anexat) se dispunea ca autorităţile naţionale competente să le acorde acestora posesia asupra proprietăţii şi să emită titlurile prin care le era restituită proprietatea sau să pronunţe o decizie cu privire la cererea lor de restituire, hotărârile în cauză nu au fost încă executate. 217. Astfel, Curtea se regăseşte din nou, pentru a treia oară (după pronunţarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu şi alţii şi apoi în cauza ulterioară Preda şi alţii, ambele deja citate anterior), în situaţia de a se confrunta cu cazuri îngreunate de o complexitate politică, istorică şi factuală care rezultă dintr-o problemă care ar fi trebuit rezolvată de toate autorităţile care şi-au asumat deplina responsabilitate pentru găsirea unei soluţii. Această realitate trebuie să ghideze Curtea în interpretarea şi aplicarea Convenţiei, care nu poate fi statică sau oarbă în faţa unor circumstanţe faptice concrete (a se vedea, mutatis mutandis, Maria Atanasiu şi alţii, citată anterior, pct. 188). 218. Curtea observă că, pe baza informaţiilor faptice la dispoziţia sa şi a observaţiilor relevante ale părţilor, pot fi identificate o serie de motive pentru neexecutarea deciziilor definitive: este imposibil din punct de vedere obiectiv să fie executate, cel mai frecvent din cauza existenţei unui titlu concurent al unui terţ pentru acelaşi imobil (supra, pct. 21, 23, 54, 40, 46, 52, 58, 75 şi 82); nu există teren disponibil pentru a fi acordat reclamantului în cauză (supra, pct. 32, 36, 49 şi 84), inclusiv, în special în ceea ce priveşte terenurile forestiere, din cauza procedurii greoaie care impune transferul terenului din proprietatea publică în proprietatea privată a statului şi apoi către comisiile locale relevante (supra, pct. 21, 24-25, 54-29, 40, 65 şi 71); reclamanţii refuză, în mod justificat sau nu, să accepte o propunere alternativă făcută de comisiile locale (supra, pct. 34, 72, 77 şi 79), fie atunci când o astfel de propunere este prezentată în mod concret şi în conformitate cu dreptul relevant, fie chiar atunci când nu este prezentată, în măsura în care acest lucru era permis prin lege (supra, pct. 34, 59, 76, 77 şi 144); în sfârşit, faptul că procedura este încă pendinte în faţa autorităţilor administrative, fără să fie pronunţată încă vreo decizie (supra, pct. 102 şi 105). 219. Într-adevăr, Guvernul a făcut trimitere în principal la dificultăţile de executare din cauza faptului că este imposibil ca unele decizii să fie executate întrucât terţe părţi deţineau deja titluri de proprietate emise pentru aceleaşi terenuri; sau întrucât procedura relevantă necesită luarea anumitor măsuri administrative care necesită mai mult timp din cauza complexităţii acestora; în orice caz, reclamanţii au opţiunea să se plângă în faţa instanţelor cu privire la durata neexecutării deciziilor şi la prejudiciile rezultate, mulţi dintre aceştia obţinând deja despăgubiri cu acest titlu. Pe de altă parte, reclamanţii susţin că, potrivit deciziilor lor neexecutate, au dreptul să îşi obţină imobilele in natura şi, prin urmare, să refuze orice alternativă care, în orice caz, nu este echivalentă cu ceea ce aveau dreptul să obţină. 220. Motivele faptice invocate de Guvern nu pot fi puse la îndoială; astfel, unul dintre motivele principale pentru care deciziile reclamanţilor au rămas neexecutate este incapacitatea autorităţilor de a le acorda acestora posesia asupra imobilelor solicitate, întrucât acestea sunt ocupate şi/sau au fost acordate unor terţi şi niciun alt imobil echivalent nu este disponibil sau acceptabil, în opinia reclamanţilor, pentru a le fi oferit în schimb. 221. După ce a luat act de acest fapt, Curtea reaminteşte că o legislaţie de mare anvergură în materie de restituire cu greu ar putea să conducă la o dreptate totală faţă de varietatea situaţiilor în care se află persoanele îndreptăţite, extrem de numeroase; este, în primul rând, de competenţa autorităţilor naţionale, în special a Parlamentului, să evalueze avantajele şi dezavantajele inerente diverselor soluţii legislative alternative disponibile, conştiente în acelaşi timp că este vorba de o alegere politică (a se vedea Maria Atanasiu şi alţii, citată anterior, pct. 170). 222. În această privinţă, Curtea observă că alegerea făcută de legiuitorul român în adoptarea legii în 2013 era prevalenţa principiului restitutio in natura, ceea ce înseamnă că reclamanţii au dreptul de a obţine imobilele solicitate şi doar ca posibilitate subsidiară şi în condiţii specifice pot obţine măsuri compensatorii, prima măsură de acest gen fiind propunerea de a primi posesia asupra unui alt imobil echivalent (supra, pct. 140, şi Preda şi alţii, citată anterior, pct. 119). Această alegere în materie de politici a fost făcută într-un moment în care autorităţile interne fuseseră deja informate atât la nivel naţional, de instanţele relevante, cât şi de Curte că existenţa unor pretenţii concurente şi valide cu privire la acelaşi imobil (teren), pentru care fuseseră deja emise titluri în favoarea unor terţi în cadrul unor proceduri extrem de controversate, este problematică şi contrară principiilor protecţiei proprietăţii şi securităţii juridice (a se vedea, de exemplu, Drăculeţ împotriva României, nr. 20.294/02, pct. 49 şi 50, 6 decembrie 2007, şi Toşcuţă şi alţii împotriva României, nr. 36.900/03 pct. 35, 25 noiembrie 2008; a se vedea, de asemenea, exemplele din Preda şi alţii, citată anterior, pct. 136, referitoare la situaţia titlurilor de proprietate concurente pentru acelaşi teren; a se vedea, de asemenea, în ceea ce priveşte circumstanţele prezentei cauze, supra, pct. 21, 54, 40, 44, 75, 120,123 şi 126, care arată că pretenţiile concurente referitoare la imobilele la care reclamanţii sunt îndreptăţiţi precedă în general momentului intrării în vigoare a legii). 223. Odată ce o astfel de alegere a fost făcută de autorităţile publice, acestora le revine sarcina de a acţiona în timp util, în mod adecvat şi cu consecvenţă maximă [a se vedea Beyeler împotriva Italiei (MC), nr. 33.202/96, pct. 120, CEDO 2000-I]. Cu toate acestea, se pare că, chiar dacă statul pârât avea în vedere iniţial ca procesul de restituire la nivelul comisiilor locale şi regionale să fie îndeplinit până la 1 ianuarie 2016 - măsură validată de Curte în Preda şi alţii (citată anterior, pct. 121) -, acest termen-limită a fost ulterior prelungit şi abandonat în cele din urmă (supra, pct. 143), reclamanţii neavând astfel perspective previzibile cu privire la momentul finalizării procedurilor de restituire. 224. În acest stadiu, Curtea constată cu interes deosebit propunerile concrete prezentate de ANRP ca răspuns la dificultăţile identificate la nivelul său în legătură cu aspectele menţionate mai sus (supra, pct. 177-178). Observă, de asemenea, cu o oarecare preocupare că astfel de iniţiative legislative, care provin de la autoritatea administrativă centrală solicitată să monitorizeze şi să coordoneze aplicarea legii în evaluarea cererilor de despăgubire şi care încearcă să eficientizeze mecanismul de restituire prin propunerea de soluţii concrete şi inspiratoare, sunt încă în curs de desfăşurare, fără perspective previzibile cu privire la rezultatul acestora. 225. Curtea va examina în continuare argumentul Guvernului potrivit căruia reclamanţii dispun de căi de atac efective pentru a obţine executarea pretenţiilor lor şi/sau pentru a reduce executarea cu întârziere a deciziilor neexecutate (supra, pct. 219). 226. În această privinţă, observă că unii dintre reclamanţi au obţinut deja o anumită despăgubire cu titlu de lipsă de folosinţă pentru imobilele lor recunoscute şi/sau despăgubiri cu titlu de prejudiciu moral pentru neexecutarea hotărârii, fie în temeiul dispoziţiilor generale în materie de răspundere civilă delictuală, fie în temeiul art. 906 şi/sau al art. 892 din Codul de procedură civilă (supra, pct. 19, 33, 41-43, 44, 54, 68 şi 81), în timp ce, cu toate acestea, în alte situaţii, respectivele cereri de despăgubire au fost respinse pe motiv de lipsă de rea-credinţă din partea debitorului, şi anume din partea autorităţilor locale (supra, pct. 26 şi 65). Această posibilitate pusă la dispoziţia unora dintre reclamanţi, de a obţine, cel puţin parţial, o parte din despăgubirile la care au dreptul din cauza inacţiunii autorităţilor, acordată de instanţele interne, nu poate fi decât salutată. 227. Cu toate acestea, Curtea observă, de asemenea, că, atunci când au examinat astfel de pretenţii, instanţele interne au stabilit în mod regulat vina debitorului - mai precis, buna-credinţă sau reaua-credinţă a acestuia - pentru că nu şi-a respectat obligaţia pe care o avea de a executa hotărârile în cauză. Desigur, această abordare reprezintă standardul intern general în procedurile în materie de răspundere civilă delictuală, aplicabil şi în cazurile clasice de neexecutare a hotărârii; cu toate acestea, în special în ceea ce priveşte neexecutarea hotărârilor de către autorităţile statului, care, în plus, examinează cererile de despăgubire, o astfel de apreciere pare să fie irelevantă, în lumina principiilor generale consacrate în jurisprudenţa Curţii în materie, care consideră că autoritatea publică este obligată să execute cu promptitudine şi diligenţă fără a mai fi necesară vreo acţiune suplimentară din partea creditorului şi excluzând astfel relevanţa oricărei aprecieri privind buna sau reaua-credinţă în ceea ce priveşte neexecutarea hotărârii, reclamată (a se vedea, de exemplu, Fundaţia de Cămine de Elevi ale Bisericii Reformate şi Stanomirescu împotriva României, nr. 2.699/03 şi 43.597/07, pct. 58-60, 7 ianuarie 2014 şi, în special, în ceea ce priveşte retrocedarea, Viaşu împotriva României, nr. 75.951/01, pct. 71-72, 9 decembrie 2008, şi, mutatis mutandis, Manushaqe Puto şi alţii împotriva Albaniei, nr. 604/07 şi alte 3 cereri, pct. 81, 31 iulie 2012). 228. În plus, Curtea consideră, de asemenea, că această cale nu a creat încă o jurisprudenţă clară şi simplificată, care să poată să demonstreze în mod suficient că este efectivă. Într-adevăr, o interpretare neliniară a art. 906 din Codul de procedură civilă a fost examinată de ÎCCJ (supra, pct. 176), care a considerat că formularea acestuia la momentul relevant justifica o cerere unică de despăgubire cu titlu de lipsă de folosinţă, în urma căreia o altă cale trebuia să fie epuizată (şi anume, cea prevăzută la art. 892 din Codul de procedură civilă, supra, pct. 157). Dispoziţia în cauză a fost modificată ulterior, permiţând, începând cu 21 decembrie 2018, ca creditorul să depună o cerere la fiecare trei luni pentru stabilirea unei sume finale suplimentare care trebuie plătită de debitorul care întârzia executarea. Prin urmare, caracterul efectiv al acestor căi în astfel de circumstanţe poate fi pus cu uşurinţă sub semnul întrebării (a se vedea Fundaţia de Cămine de Elevi ale Bisericii Reformate şi Stanomirescu, citată anterior, pct. 58-59). 229. În concluzie, în lumina considerentelor de mai sus (supra, pct. 223, 227 şi 228) şi sub rezerva complexităţii procedurilor de restituire, astfel cum s-a menţionat anterior (supra, pct. 209), Curtea consideră că faptul că reclamanţilor nu le-au fost executate deciziile şi nu au nicio certitudine cu privire la momentul în care s-ar putea întâmpla acest lucru constituie o încălcare a drepturilor garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. 230. În mod similar, aceste constatări sunt relevante şi în cazul reclamanţilor care, deşi au constatat că li s-a recunoscut dreptul la restituire la nivel administrativ, iar instanţele interne au obligat autorităţile administrative competente să emită o decizie cu privire la cererile lor de restituire şi/sau de despăgubire, se află încă într-o situaţie în care nu a fost dat un răspuns definitiv la pretenţiile lor (supra, pct. 101-102 şi 105; a se vedea, de asemenea, Maria Atanasiu şi alţii, citată anterior, pct. 180). 231. În consecinţă, în speţă, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie în ceea ce priveşte cererile menţionate la pct. 15. 3. Cauze care ridică problema cuantumului despăgubirilor acordate 232. Pentru început, Curtea trebuie să reamintească faptul că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul la o despăgubire integrală în toate circumstanţele. Statul are dreptul să exproprieze un imobil - incluzând orice drept compensatoriu acordat prin lege - şi să reducă nivelul despăgubirii în temeiul unor scheme legislative. În general, ceea ce impune art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca valoarea despăgubirii acordate pentru o proprietate preluată de stat să fie „raportată rezonabil“ la valoarea sa. Lipsa totală a unei despăgubiri poate fi considerată justificată în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în mod excepţional (a se vedea, mutatis mutandis, Maria Atanasiu şi alţii, citată anterior, pct. 174-175). 233. Pe baza acestor principii şi a scopului legii, stabilind termene clare pentru plata despăgubirilor, care trebuiau calculate în raport cu valoarea de piaţă a imobilului astfel cum a fost stabilită în grilele notariale din 2013, acesta fiind anul în care legea a intrat în vigoare, Curtea a constatat, în 2014, că mecanismul de compensare oferea suficiente garanţii care erau clare, previzibile şi accesibile şi, prin urmare, în conformitate cu Convenţia (a se vedea, mutatis mutandis, Preda şi alţii, citată anterior, pct. 120-121, 125 şi 129). 234. Cu toate acestea, Curtea a constatat deja în speţă că mecanismul nu a furnizat reclamanţilor garanţiile adecvate cu privire la executarea hotărârilor în cauză, pronunţate în favoarea lor într-un termen rezonabil (supra, pct. 229). În plus, astfel cum au recunoscut deja autorităţile interne şi a confirmat Comitetul de Miniştri, întârzierile persistente în evaluarea cererilor de despăgubire au redus valoarea despăgubirilor, stabilită prin lege să fie evaluată în raport cu valoarea de tranzacţie a imobilului la 20 mai 2013 (supra, pct. 180). 235. În această privinţă, Curtea arată că principiul care stă la baza legii, astfel cum a fost adoptat ca răspuns la hotărârea-pilot Maria Atanasiu şi alţii, a fost cel al restitutio in natura în cazul tuturor imobilelor (supra, pct. 140; şi, a contrario, Šimaitienė, citată anterior, pct. 53). Dacă acest lucru nu este posibil, trebuia găsită o soluţie subsidiară, fie prin reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui imobil echivalent, fie prin acordarea unei despăgubiri, calculată în conformitate cu legea (supra, pct. 140). Legiuitorul a ales astfel o soluţie care excludea stabilirea unui plafon direct al despăgubirilor, întrucât despăgubirea trebuia calculată în conformitate cu valoarea minimă de piaţă a imobilului, astfel cum era stabilită în grilele notariale din 2013, şi plătită în tranşe. Această alegere a fost considerată de Curte conformă cu Convenţia (a se vedea Preda şi alţii, citată anterior, pct. 120). 236. Cu toate acestea, în 2017, respectiv după adoptarea Hotărârii Preda şi alţii, legiuitorul a adăugat la criteriile de evaluare, pe lângă data intrării în vigoare a legii ca fiind cea relevantă pentru evaluare, amplasamentul şi caracteristicile tehnice ale imobilului, astfel cum erau la momentul exproprierii (supra, pct. 149). Aceste criterii, împreună cu întârzierile îndelungate din partea autorităţilor în a finaliza cererile de despăgubire, pot face ca nivelul despăgubirii să nu mai fie aliniat în mod rezonabil la valoarea reală a imobilului în absenţa altor elemente capabile să compenseze, cel puţin parţial, perioada lungă în care reclamanţii au fost privaţi de imobilele lor [a se vedea, mutatis mutandis, Guiso-Gallisay împotriva Italiei (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 58.858/00, pct. 103, 22 decembrie 2009], însă, mai întâi şi înainte de toate, perioada lungă în care au încercat să îşi recupereze imobilele de la intrarea în vigoare a legilor privind retrocedarea (a se vedea, în special, supra, pct. 5). 237. În această privinţă, Curtea ia act de decizia legiuitorului naţional de a garanta că nivelul despăgubirilor rămâne legat în mod rezonabil - chiar dacă la un nivel minim - de valoarea de piaţă a proprietăţii la momentul emiterii deciziei de despăgubire. În conformitate cu actuala versiune a dispoziţiei relevante, despăgubirile se calculează în funcţie de evaluările stabilite de camera notarilor relevantă în anul anterior deciziei de despăgubire, dar totuşi având în vedere amplasamentul şi caracteristicile tehnice ale proprietăţii relevante la momentul exproprierii. 238. Cu toate acestea, noul sistem de evaluare (supra, pct. 149), care se bazează, în parte, pe date care erau pertinente în urmă cu peste 50 de ani, prin urmare, la un moment în care statul pârât nu era obligat prin Convenţie (supra, pct. 211), poate ridica probleme dificile şi controversate în practică, din cauza informaţiilor uneori insuficient de relevante cu privire la descrierea exactă a imobilului în momentul exproprierii, din cauza, inter alia, evoluţiilor urbane inerente care au avut loc între timp, care trebuie să fi avut un impact cel puţin asupra categoriei de utilizare a terenurilor. 239. În plus, Curtea ia act de constatarea ÎCCJ potrivit căreia legea urmărea să acorde reclamanţilor echivalentul în bani a ceea ce ar fi primit dacă ar fi fost posibilă restituirea în natură (supra, pct. 172 in fine), considerând implicit că orice altă metodă de evaluare decât cea care lua în considerare caracteristicile tehnice ale imobilului, astfel cum era în momentul exproprierii, ar fi nedreaptă şi inechitabilă. Cu toate acestea, Curtea nu poate să piardă din vedere faptul că dacă restituirea în natură ar fi fost posibilă, reclamanţii ar fi primit posesia asupra unui imobil care ar fi inclus cel puţin o parte din dezvoltările care ar fi avut loc în timp, fie cu caracter general (politica de planificare urbană), fie cu caracter special (de exemplu, redezvoltări sau renovări); rezultă că, pentru ca despăgubirea acordată să rămână echivalentă cu valoarea imobilului în natură, aceasta nu poate ignora astfel de evoluţii. 240. În lumina celor de mai sus, Curtea îşi îndreaptă atenţia asupra prezentei cauze şi verifică dacă caracterul rezonabil menţionat (supra, pct. 236-237) a fost respectat, observând că despăgubirile acordate reclamanţilor au fost fixate pe baza versiunilor anterioare ale art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum erau în vigoare la momentul respectiv (supra, pct. 148-149). 241. În această privinţă, Curtea ia act de diferenţele semnificative dintre ceea ce reclamanţii susţineau că trebuiau să primească drept despăgubiri, pe baza rapoartelor prezentate de experţii în evaluare (supra, pct. 107 şi 109), şi de ceea ce autorităţile naţionale le-au acordat efectiv în aplicarea dreptului relevant (supra, pct. s 114, 115 şi 117). 242. Mai precis, în prezenta cauză, reclamanţii au primit despăgubiri de multe ori mai mici decât valoarea de piaţă a imobilului respectiv, potrivit rapoartelor de evaluare prezentate de aceştia. 243. Ţinând seama de natura procedurii în discuţie, prin intermediul căreia reclamanţii şi/sau antecesorii lor solicită de peste 20 de ani (supra, pct. 107, 112 şi 117) măsuri compensatorii pentru imobilele lor, ţinând seama în acelaşi timp de marja de apreciere a statului în aceste chestiuni, Curtea consideră, pe baza probelor la dispoziţia sa, că există elemente convingătoare care demonstrează în mod suficient că sumele care le-au fost acordate cu titlu de despăgubire nu erau în mod rezonabil legate de valoarea imobilului, în sensul jurisprudenţei Curţii [a se vedea mutatis mutandis, Vistiņš şi Perepjolkins împotriva Letoniei (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 71.243/01, pct. 35-36, CEDO 2014]. 244. În lumina acestei constatări referitoare la valoarea despăgubirilor, care trebuie apreciată în raport cu contextul care stă la baza unor întârzieri semnificativ de lungi ca timp în procesul de restituire (supra, pct. 243, şi, a contrario, Šimaitienė, citată anterior, pct. 54), Curtea nu poate decât să concluzioneze că reclamanţii din cererile nr. 59.012/17, 47.070/18 şi 21.500/19 au fost obligaţi să suporte o sarcină individuală excesivă, cu încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. 4. Cauze care privesc anularea titlurilor reclamanţilor fără a fi acordată o despăgubire (cererile nr. 28.856/18, 25.503/19 şi 34.359/19) 245. Curtea observă de la început că soluţiile instanţelor interne care au condus la anularea titlurilor reclamanţilor se axau în principal pe faptul că părţi terţe (fie autorităţi ale statului, fie societăţi sau persoane fizice) deţineau un titlu mai bun (drept preferabil), în conformitate cu dreptul intern aplicabil (supra, pct. 120, 123 şi 126). 246. Reamintind faptul că sarcina sa nu este de a pune sub semnul întrebării larga marjă de apreciere acordată statului în ceea ce priveşte punerea în aplicare a politicilor sociale şi economice, judecata legiuitorului cu privire la ceea ce este „în interesul public“ fiind respectată pe deplin, cu excepţia cazului în care respectiva judecată este vădit lipsită de temei, Curtea trebuie totuşi să examineze în temeiul Convenţiei modul în care aceste legi au fost aplicate în cazul reclamanţilor şi dacă deciziile pronunţate de autorităţile interne relevante au respectat principiile consacrate la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. 247. Pentru a examina dacă s-a asigurat un just echilibru între interesul public şi cel al reclamanţilor, Curtea reaminteşte în special importanţa principiului „bunei guvernanţe“. Principiul bunei guvernanţe nu ar trebui, ca regulă generală, să împiedice autorităţile să corecteze erorile ocazionale, chiar şi cele rezultate din propria neglijenţă. Pe de altă parte, autorităţilor statului care nu aplică sau nu îşi respectă propriile proceduri nu ar trebui să li se permită să profite de pe urma actelor lor ilicite sau să eludeze obligaţiile care le revin. Riscul oricărei greşeli făcute de autorităţile statului trebuie suportat de stat, iar erorile nu trebuie remediate cu suportarea costului de către persoanele fizice respective. În contextul revocării unui titlu care a fost acordat în mod eronat, principiul „bunei guvernanţe“ nu poate impune autorităţilor doar obligaţia de a acţiona prompt pentru corectarea greşelii lor, ci poate impune şi plata unei despăgubiri adecvate sau a unui alt tip de despăgubire adecvată fostului deţinător de bună-credinţă al titlului (a se vedea Vukušić împotriva Croaţiei, nr. 69.735/11, pct. 64, 31 mai 2016, şi toate trimiterile citate în aceasta, inclusiv Toşcuţă şi alţii împotriva României, nr. 36.900/03, pct. 38, 25 noiembrie 2008). 248. În special, în Hotărârea Velikovi şi alţii împotriva Bulgariei (nr. 43.278/98 şi alte 8 cereri, pct. 190, 15 martie 2007), Curtea a stabilit anumite criterii pentru a decide dacă principiul proporţionalităţii a fost respectat în cauzele care priveau anularea titlurilor reclamanţilor asupra imobilelor lor. A reţinut: "[...] [P]roblema proporţionalităţii trebuie soluţionată făcând trimitere la următorii factori: (i) dacă această cauză intră sau nu în domeniul de aplicare al obiectivelor legitime ale legii privind retrocedarea, având în vedere baza de fapt şi legală a titlului reclamanţilor şi concluziile instanţelor interne în hotărârile lor prin care îl declară nul (abuz în serviciu, nelegalitate de fond sau omisiuni minore imputabile administraţiei) şi (ii) dificultăţile suferite de reclamanţi şi caracterul adecvat al despăgubirilor obţinute efectiv sau despăgubirile care ar putea fi obţinute printr-o desfăşurare normală a procedurilor şi posibilităţile aflate la dispoziţia reclamanţilor la momentul respectiv, inclusiv [...] posibilitatea ca reclamanţii să îşi găsească o nouă locuinţă." Curtea consideră că aceste criterii prezentate mai sus se aplică, mutatis mutandis, în prezenta cauză. 249. În primul rând, observă că titlurile reclamanţilor au fost anulate, în esenţă, pe motiv că fuseseră emise pentru terenuri care aparţineau deja unor terţe părţi, încălcând normele obligatorii privind restituirea imobilelor (supra, pct. 245). Cu toate acestea, nu s-a contrazis şi nici nu s-a contestat faptul că reclamanţii au acţionat altfel decât cu bună-credinţă, deficienţele care au făcut ca titlurile să fie declarate nule fiind în totalitate responsabilitatea autorităţilor administrative emitente. 250. În ceea ce priveşte al doilea criteriu, pentru a aprecia dacă era disponibilă o despăgubire adecvată pentru reclamanţi, Curtea trebuie să ţină seama de circumstanţele speciale ale fiecărei cauze, inclusiv dacă despăgubirile erau disponibile, şi de realităţile practice în care s-au aflat reclamanţii (a se vedea Velikovi şi alţii, citată anterior, pct. 231), şi în special dacă era disponibilă posibilitatea clară şi previzibilă de a obţine o despăgubire. 251. Astfel, în Preda şi alţii, Curtea a constatat că soluţia propusă de legiuitor pentru circumstanţe precum cele descrise în prezenta cauză era prevăzută la art. 47 din Legea nr. 165/2013 (supra, pct. 155) şi a considerat că această soluţie era acceptabilă a priori (a se vedea Preda şi alţii, citată anterior, pct. 123 şi 136). 252. Cu toate acestea, în pofida dispoziţiilor sus-menţionate, Curtea ia act de faptul că, pe de o parte, reclamanţii din cererile nr. 28.856/18 şi 25.503/19 par să aibă cererile de restituire încă pendinte în faţa autorităţilor administrative, fără vreun indiciu clar şi previzibil cu privire la data la care se vor definitiva procedurile (supra, pct. 121 şi 124; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Toşcuţă şi alţii, citată anterior, pct. 37-39). Pe de altă parte, reclamanta din Cererea nr. 34.359/19 nu are nicio perspectivă de a obţine vreo despăgubire, astfel cum indică autorităţile administrative competente în interpretarea lor dată normelor legale aplicabile (supra, pct. 128). 253. În lumina considerentelor de mai sus, Curtea concluzionează că anularea titlurilor reclamanţilor pe motiv de nerespectare a dispoziţiilor legale relevante în procedura de emitere a titlurilor de proprietate, fără nicio despăgubire, a impus reclamanţilor o sarcină individuală excesivă. 254. În consecinţă, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie în ceea ce priveşte cererile nr. 28.856/18, 25.503/19 şi 34.359/19. 5. Cauză care priveşte pretenţia reclamantei cu titlu de lipsă de folosinţă (Cererea nr. 31.613/19) 255. Curtea observă că reclamanta şi-a formulat plângerea depusă în faţa sa făcând trimitere doar la refuzul instanţelor naţionale de a-i recunoaşte dreptul de a primi despăgubiri pentru neaplicarea hotărârii neexecutate pronunţate în favoarea sa, în special sub forma de lipsă de folosinţă a terenului la care avea dreptul, până când acest teren i-a fost acordat. 256. În această privinţă, Curtea reaminteşte că, în temeiul principiului jura novit curia, nu este obligată de temeiurile legale invocate de reclamantă în temeiul Convenţiei şi al protocoalelor la aceasta şi are competenţa de a decide cu privire la caracterizarea care trebuie urmează să fie dată în drept faptelor unei plângeri, examinând-o în temeiul articolelor sau prevederilor Convenţiei, care sunt diferite de cele invocate de reclamantă. Cu toate acestea, decizia sa nu se poate baza pe fapte care nu fac obiectul plângerii (a se vedea, de exemplu, Radomilja şi alţii, citată anterior, pct. 126). 257. În speţă, prin urmare, Curtea va examina pretenţiile reclamantei referitoare la pretinsa ineficienţă generală a mecanismului de acordare de despăgubiri, în special în ceea ce priveşte despăgubirea pentru executarea cu întârziere a hotărârilor pronunţate prin care se dispunea restituirea şi lipsa unei căi de atac efective. 258. De la bun început, Curtea constată că dreptul intern pune la dispoziţie mai multe căi care permit creditorilor, pentru toate tipurile de creanţe, să obţină despăgubiri (inclusiv cu titlu de lipsă de folosinţă pentru imobilul solicitat şi/sau cu titlu de prejudiciu moral) pentru executarea cu o întârziere nejustificată a hotărârilor neexecutate pronunţate în favoarea acestora: art. 906 şi 892 din Codul de procedură civilă (supra, pct. 157-158) şi dispoziţiile generale în materie de răspundere civilă delictuală (supra, pct. 160) par să acopere categoria de cereri de despăgubire sus-menţionată. 259. Curtea observă că motivul invocat de instanţa internă pentru respingerea cererilor de despăgubire ale reclamantei era acela că autorităţile nu erau în culpă pentru neexecutarea hotărârii pronunţate în favoarea sa, întrucât, pe de o parte, terenul aparţinea deja unor terţe părţi şi, pe de altă parte, reclamanta a refuzat să accepte propunerea alternativă care i-a fost făcută, respectiv să primească în schimb mai multe terenuri mai mici dispersate, despre care se presupune că aveau o valoare mai mică (supra, pct. 137-135). 260. Din această perspectivă şi în contextul capătului de cerere al reclamantei potrivit căruia instanţele interne nu i-au recunoscut dreptul la despăgubire cu titlu de lipsă de folosinţă pentru un teren la care era îndreptăţită de mult timp, dar asupra căreia nu i se acordase încă posesia din cauza deficienţelor mecanismului de restituire, şi având în vedere concluziile anterioare referitoare la astfel de deficienţe (supra, pct. 229), Curtea consideră că rezultatul procedurii invocate a impus o sarcină disproporţionată şi excesivă asupra reclamantei, incompatibilă cu dreptul acesteia la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. 261. Prin urmare, a fost încălcată această dispoziţie în prezenta cauză, în ceea ce priveşte Cererea nr. 31.613/19. 6. Concluzii privind caracterul efectiv al mecanismului 262. Având în vedere constatările sale anterioare de la pct. 229, 230, 243, 253 şi 260, Curtea consideră că: neexecutarea prelungită a hotărârilor pronunţate în favoarea reclamanţilor şi lipsa unor căi de atac efective, anularea titlurilor reclamanţilor din cauza neaplicării în mod corect de către stat a legii aplicabile şi fără a acorda vreo despăgubire, precum şi faptul că autorităţile nu s-au asigurat că despăgubirile acordate sunt în mod rezonabil legate de valoarea actuală a imobilelor constituie elemente suficiente pentru a concluziona că, în pofida garanţiilor introduse prin lege şi validate a priori de Curte în Preda şi alţii, mecanismul de restituire continuă să nu fie în totalitate efectiv şi convingător de coerent astfel încât să nu impună reclamanţilor o sarcină excesivă. 263. În consecinţă, Curtea respinge obiecţia preliminară a Guvernului conexată la fond (supra, pct. 190) şi constată că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie în ceea ce priveşte toate cererile, cu excepţia cererilor nr. 25.811/19 şi 40.167/18 care urmează să fie radiate de pe rol (supra, pct. 198-199 şi 202-203). IV. Cu privire la alte pretinse încălcări ale Convenţiei 264. În sfârşit, unii dintre reclamanţi s-au plâns în temeiul art. 6, 13 şi 14 din Convenţie şi al art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie cu privire fie la durata procedurilor interne, la valoarea despăgubirilor, fie la lipsa unei căi de atac efective pentru revendicările lor în materie de proprietate. 265. Curtea a examinat cu atenţie toate aceste capete de cerere. În lumina tuturor elementelor aflate la dispoziţia sa şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate şi care au făcut deja obiectul evaluării sale în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 (supra, pct. 262), Curtea constată că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta. 266. Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din Convenţie. V. Cu privire la aplicarea art. 46 din Convenţie 267. Prevederile relevante ale art. 46 din Convenţie sunt redactate după cum urmează: "(1) Înaltele părţi contractante se obligă să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii, pronunţate în cauzele în care sunt părţi. 2. Hotărârea definitivă a Curţii se transmite Comitetului de Miniştri care supraveghează executarea acesteia [...]." 268. Curtea reiterează că art. 46 din Convenţie, astfel cum este interpretat în lumina art. 1, impune statului pârât o obligaţie legală nu doar de a plăti celor în cauză sumele acordate cu titlu de reparaţie echitabilă în temeiul art. 41, ci şi de a alege, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau, dacă este necesar, măsurile individuale ce trebuie adoptate în cadrul ordinii sale juridice interne pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi pentru a soluţiona, în măsura în care este posibil, efectele sale [a se vedea Scozzari şi Giunta împotriva Italiei (MC), nr. 39.221/98 şi 41.963/98, pct. 249, CEDO 2000VIII]. Curtea reţine, în continuare, că este important pentru statul respectiv să aleagă, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, metodele care trebuie utilizate în ordinea sa juridică internă pentru a se achita de obligaţia pe care o are în temeiul art. 46 din Convenţie [a se vedea Öcalan împotriva Turciei (MC), nr. 46.221/99, pct. 210, CEDO 2005-IV]. 269. Încălcarea constatată de Curte în prezenta cauză afectează încă multe persoane (supra, pct. 178, 179 şi 181). Această chestiune a fost deja examinată de Curte într-o cauză-pilot şi, a posteriori, într-o serie de cauze ulterioare, iar concluziile Curţii în această cauză reiau şi reiterează unele dintre constatările sale anterioare (supra, pct. 262). În această privinţă, Curtea ia act de faptul că, de la pronunţarea hotărârii-pilot, statul pârât a luat măsuri generale semnificative, inclusiv modificări legislative, pentru remedierea problemelor structurale legate de mecanismul de restituire şi că acestea sunt evaluate de Comitetul de Miniştri în ceea ce priveşte supravegherea hotărârii-pilot a Curţii (a se vedea, de asemenea, supra, pct. 180-182). 270. Cu toate acestea, Curtea a concluzionat în prezenta cauză că există încă o problemă structurală care rezultă din faptul că în continuare autorităţile nu reuşesc să răspundă în mod adecvat la cererile de despăgubire ale reclamanţilor, în special prin finalizarea procedurii administrative pendinte în faţa acestora, sau de a pune în aplicare, dacă este cazul, dreptul acestora la despăgubiri, calculate în conformitate cu Convenţia, ceea ce constituie o practică incompatibilă cu Convenţia. 271. Având în vedere cronologia acestor tipuri de cauze, inclusiv cele aflate în faţa sa, şi în pofida eforturilor consecvente depuse până în prezent de autorităţile interne pentru a încerca şi a pune în aplicare mecanismul într-un mod conform cu Convenţia, Curtea consideră că statul pârât trebuie să adopte măsuri mai simple menite să simplifice şi să clarifice procedurile şi criteriile care trebuie aplicate de îndată ce a fost stabilit şi confirmat, fie direct de către reclamantul în cauză, fie de către o instanţă în cadrul procedurilor de executare relevante, faptul că este imposibil din punct de vedere obiectiv ca o hotărâre definitivă să fie executată. În scopuri pur orientative, astfel de măsuri, aplicabile tuturor cauzelor pendinte în faţa autorităţilor administrative sau judiciare, pot include neluarea în considerare a oricărei soluţii alternative la imposibilitatea de executare, alta decât acordarea de despăgubiri financiare, calculată astfel încât să se asigure că acestea sunt în mod rezonabil legate de valoarea imobilului solicitat (a se vedea, de asemenea, supra, pct. 236-237), care ar trebui calculată la momentul plăţii efective a întregii sume sau, dacă este cazul, a primei rate a sumei integrale. În acest scop, statul pârât trebuie să se asigure că sunt luate măsuri bugetare adecvate pentru a asigura fonduri adecvate pentru persoanele îndreptăţite să primească despăgubiri în bani [a se vedea, mutatis mutandis, Driza împotriva Albaniei, nr. 33.771/02 pct. 126, CEDO 2007-V (extrase)]. 272. În plus, având în vedere intervalul mediu de timp de peste 20 de ani care a trecut de la punerea în aplicare a mecanismului de către persoane îndreptăţite în temeiul legislaţiei privind retrocedarea, este deosebit de important să se ia măsuri adecvate pentru a garanta faptul că procesul de restituire se desfăşoară fără alte întârzieri inutile pentru a oferi o reparaţie reală efectivă pentru încălcarea drepturilor de proprietate, astfel cum s-a menţionat mai sus. În această privinţă, Curtea nu poate sublinia în mod suficient importanţa stabilirii unor termene scurte, dar realiste şi obligatorii pentru finalizarea procedurii administrative încă pendinte în faţa autorităţilor relevante, în cazul în care persoanele îndreptăţite nu au primit încă un răspuns la cererile lor de restituire. 273. Prin urmare, având în vedere amploarea problemei recurente în cauză şi punctele slabe şi deficienţele identificate ale mecanismului general de restituire (supra, pct. 262), Curtea consideră că este esenţial ca statul pârât să continue eforturile consecvente şi să adopte măsuri suplimentare adecvate, în vederea alinierii legislaţiei şi practicii sale la constatările Curţii în prezenta cauză şi la jurisprudenţa sa relevantă, pentru a asigura conformitatea deplină cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi art. 46 din Convenţie. VI. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie 274. Art. 41 din Convenţie prevede: "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă." A. Prejudiciu 275. Toţi reclamanţii au solicitat executarea hotărârilor pronunţate în favoarea lor şi restituirea imobilelor la care sunt îndreptăţiţi. O parte dintre reclamanţi au prezentat rapoarte de evaluare întocmite de experţi privind imobilul solicitat şi/sau lipsa de folosinţă corespunzătoare la care au pretins că sunt îndreptăţiţi. 276. Guvernul a prezentat observaţii în replică. Evaluarea Guvernului s-a bazat pe criteriile stabilite de lege, în special grilele notariale din 2013, atunci când acestea furnizau informaţii relevante şi credibile care permiteau o estimare a valorii imobilului. 277. Curtea reaminteşte că a constatat că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie ca urmare a nefinalizării, în esenţă, într-un termen rezonabil, a procedurii de restituire iniţiate de reclamanţi, fie prin executarea hotărârilor definitive pronunţate în favoarea lor, fie prin simpla pronunţare a unei decizii cu privire la pretenţiile lor, care sunt încă pendinte în faţa autorităţilor relevante, chiar dacă dreptul acestora la despăgubiri a fost deja stabilit prin decizii administrative. Având în vedere natura încălcării constatate, Curtea consideră că reclamanţii au suferit un prejudiciu material şi moral. 278. Cu toate acestea, Curtea consideră că nu se poate pronunţa cu privire la aspectul despăgubirii cu titlu de prejudiciu material. În consecinţă, este necesar să se rezerve pronunţarea cu privire la acest aspect şi trebuie stabilită procedura ulterioară, ţinând seama în mod corespunzător de orice acord la care se poate ajunge între Guvern şi reclamanţii respectivi (art. 75 § 1 şi 4 din Regulamentul Curţii). 279. Având în vedere caracterul parţial ineficient al actualului sistem de restituire, astfel cum s-a subliniat mai sus (supra, pct. 262), şi, în special, având vedere durata procedurii de restituire relevante, în medie de aproximativ 20 de ani, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamanţilor o sumă cu titlu de prejudiciu moral, astfel cum este indicat în tabelul anexat. B. Cheltuieli de judecată 280. O parte dintre reclamanţi fie nu au formulat cereri pentru rambursarea cheltuielilor de judecată, fie nu au reuşit să le justifice. În consecinţă, Curtea nu consideră că există vreun motiv pentru a le acorda vreo sumă cu acest titlu (a se vedea tabelul anexat). 281. În ceea ce priveşte cererile formulate de restul reclamanţilor, având în vedere actele aflate la dispoziţia sa şi jurisprudenţa sa, inclusiv cea referitoare la acordurile privind onorariul corespunzător unei obligaţii de rezultat (a se vedea, de exemplu, Saghatelyan împotriva Armeniei, nr. 7.984/06, pct. 61-62, 20 octombrie 2015), care sunt legale în temeiul dreptului intern, Curtea consideră că este rezonabil să acorde sumele indicate în tabelul anexat, acoperind cheltuielile pentru toate tipurile de cheltuieli (a se vedea, de exemplu, Ana Ionescu şi alţii, citată anterior, pct. 44-45). C. Dobânzi moratorii 282. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA: 1. decide să conexeze cererile; 2. decide să radieze de pe rol cererile nr. 40.167/18 şi 25.811/19; 3. declară capetele de cere formulate în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie privind neexecutarea hotărârilor pronunţate în favoarea reclamanţilor şi privind eficacitatea mecanismului de restituire admisibile, iar restul capetelor de cerere inadmisibile; 4. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; 5. hotărăşte că, în ceea ce priveşte prejudiciul material rezultat din încălcările constatate, nu se poate pronunţa cu privire la problema reparaţiei echitabile şi, în consecinţă, (a) rezervă pronunţarea cu privire la acest aspect; (b) invită Guvernul şi reclamanţii să prezinte, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, propriile observaţii scrise cu privire la aspectul respectiv şi, în special, să informeze Curtea cu privire la orice acord la care ar putea ajunge; (c) rezervă pronunţarea privind procedura ulterioară şi deleagă preşedintelui Camerei competenţa de soluţionare, în cazul în care este necesar; 6. hotărăşte (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, sumele indicate în tabelul anexat, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral şi pentru cheltuielile de judecată; (b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale; 7. respinge cererile reclamanţilor de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere, în ceea ce priveşte prejudiciul material şi cheltuielile de judecată. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 8 noiembrie 2022, în conformitate cu art. 77 § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii. PREŞEDINTE GABRIELE KUCSKO-STADLMAYER Grefier adjunct, Ilse Freiwirth ANEXA 1 LISTĂ CAUZE
┌───┬────────────┬─────────────┬───────────────────┬─────────────────┬─────────────────┬─────────────┐
│ │ │ │ │ │ │Sume acordate│
│ │ │ │ │ │ │/Cerere │
│ │ │ │Reclamant │ │ │pentru │
│ │Nr. cererii │Denumirea │Anul naşterii │ │Identificarea │acordarea de │
│Nr.│şi data │cauzei │Locul de reşedinţă │Reprezentat de │proprietăţii │A) prejudiciu│
│ │introducerii│ │Naţionalitatea │ │ │moral │
│ │ │ │ │ │ │B) cheltuieli│
│ │ │ │ │ │ │de judecată │
│ │ │ │ │ │ │în euro (EUR)│
├───┼────────────┼─────────────┼───────────────────┼─────────────────┼─────────────────┼─────────────┤
│ │ │ │ │ │Despăgubiri │ │
│ │ │ │ │ │pentru imobilul │ │
│ │ │ │ │ │situat în strada │ │
│ │ │ │Coca-Cornelia │ │2 Grăniceri nr. │ │
│ │ │Văleanu │Văleanu │ │57, Fǎlticeni; │ │
│1. │59.012/17 │împotriva │1960 │Nistor Claudiu │stabilite de CC │A) 10.000 │
│ │7/08/2017 │României │Fǎlticeni │Filipoiu │la 27 ianuarie │B) - │
│ │ │ │română │ │2015 ca fiind în │ │
│ │ │ │ │ │sumă de 13.301 │ │
│ │ │ │ │ │RON, pe baza │ │
│ │ │ │ │ │grilei notariale │ │
│ │ │ │ │ │din 2013 │ │
├───┼────────────┼─────────────┼───────────────────┼─────────────────┼─────────────────┼─────────────┤
│ │ │Argintaru │Ligia Argintaru │ │736,9603 ha teren│ │
│2. │12.854/18 │împotriva │1961 │ │forestier şi │A) 8.000 │
│ │2/03/2018 │României │Târgu Jiu │ │166,6536 de │B) - │
│ │ │ │română │ │păşune alpină │ │
├───┼────────────┼─────────────┼───────────────────┼─────────────────┼─────────────────┼─────────────┤
│ │ │ │Octavian-Constantin│ │ │ │
│ │ │ │Ionescu │ │ │ │
│ │ │ │1951 │ │ │ │
│ │ │ │Craiova │ │ │ │
│ │ │Ionescu şi │română │ │ │ │
│ │28.856/18 │alţii │Anca Fifor │ │2,12 ha de teren │A) - │
│3. │12/06/2018 │împotriva │1968 │Radu Marinescu │situat în Craiova│B) - │
│ │ │României │Craiova │ │ │ │
│ │ │ │română │ │ │ │
│ │ │ │Sevastiţa Iliescu │ │ │ │
│ │ │ │1937 │ │ │ │
│ │ │ │Craiova │ │ │ │
│ │ │ │română │ │ │ │
├───┼────────────┼─────────────┼───────────────────┼─────────────────┼─────────────────┼─────────────┤
│ │ │ │Andone Onu │ │ │ │
│ │ │ │n: 1938, d: 2019 │ │ │ │
│ │ │ │continuată de │ │ │ │
│ │ │ │moştenitori │ │ │ │
│ │ │ │Petrica Preda │ │ │ │
│ │ │ │1964 │ │ │ │
│ │ │ │Bucureşti │ │ │ │
│ │ │ │română │ │ │ │
│ │ │ │Eva Onu │ │3 ha de teren în │ │
│4. │32.541/18 │Onu împotriva│1941 │ │zona lacul │A) 10.000 │
│ │4/07/2018 │României │Chiraftei, Galaţi │ │Şovârca, Galaţi │B) - │
│ │ │ │română │ │ │ │
│ │ │ │Mariana Onu │ │ │ │
│ │ │ │1961 │ │ │ │
│ │ │ │Chiraftei, Galaţi │ │ │ │
│ │ │ │română │ │ │ │
│ │ │ │Daniel-Alen Onu │ │ │ │
│ │ │ │1971 │ │ │ │
│ │ │ │Galaţi │ │ │ │
│ │ │ │română │ │ │ │
├───┼────────────┼─────────────┼───────────────────┼─────────────────┼─────────────────┼─────────────┤
│ │ │ │Romulus-Nicolae │ │ │ │
│ │ │ │Todea │ │ │ │
│ │ │ │1952 │ │ │ │
│ │ │ │Turda │ │3,64 ha de teren │ │
│ │ │ │română │ │în Turda, locaţie│ │
│ │38.992/18 │Todea │Remus-Horea Todea │Voichiţa Naiana │denumită „Râtul │A) 10.000 în │
│5. │10/08/2018 │împotriva │1956 │Moldovan │Viţeilor“, │solidar │
│ │ │României │Gherla │ │conform hotărârii│B) - │
│ │ │ │română │ │definitive │ │
│ │ │ │Dragoş-Voicu Todea │ │din 15 iulie 2002│ │
│ │ │ │1956 │ │ │ │
│ │ │ │Cluj-Napoca │ │ │ │
│ │ │ │română │ │ │ │
├───┼────────────┼─────────────┼───────────────────┼─────────────────┼─────────────────┼─────────────┤
│ │ │Blajă │Eugenia Blajă │ │ │ │
│6. │40.167/18 │împotriva │1951 │Adrian Doroftei │ │A) - │
│ │14/08/2018 │României │Iaşi │ │ │B) - │
│ │ │ │română │ │ │ │
├───┼────────────┼─────────────┼───────────────────┼─────────────────┼─────────────────┼─────────────┤
│ │42.182/18 │Iuga │Gavrilă Iuga │ │3,76 ha de teren │ │
│7. │20 august │împotriva │1937 │Andrei-Ştefan │forestier situat │A) 10.000 │
│ │2018 │României │Săliştea de Sus │Mitrea │în Borşa (muntele│B) - │
│ │ │ │română │ │Cornedei) │ │
├───┼────────────┼─────────────┼───────────────────┼─────────────────┼─────────────────┼─────────────┤
│ │45.732/18 │Pintea │Emil-Horea Pintea │ │0,5675 ha de │ │
│8. │18 │împotriva │1968 │Gabriel-Alexandru│teren forestier, │A) 10.000 │
│ │septembrie │României │Gherla │Tămaş │situat în satul │B) - │
│ │2018 │ │română │ │Nima, Cluj │ │
├───┼────────────┼─────────────┼───────────────────┼─────────────────┼─────────────────┼─────────────┤
│ │ │ │ │ │despăgubiri │ │
│ │ │ │ │ │pentru 3,8 ha de │ │
│ │ │Strugaru │Rodica Strugaru │ │teren în │ │
│9. │47.070/18 │împotriva │1943 │Alexandru Cătălin│Drobeta-Turnu │A) 10.000 │
│ │22/09/2018 │României │Timişoara │Puşa │Severin (teren │B) - │
│ │ │ │română │ │amplasat anterior│ │
│ │ │ │ │ │extravilan în │ │
│ │ │ │ │ │satul Şimian) │ │
├───┼────────────┼─────────────┼───────────────────┼─────────────────┼─────────────────┼─────────────┤
│ │ │ │Elena Enescu │ │ │ │
│ │ │ │1949 │ │ │ │
│ │ │ │Bucureşti │ │ │ │
│ │ │ │română │ │ │ │
│ │ │ │Teodor Alexandru │ │ │ │
│ │ │ │Colea │ │ │ │
│ │ │ │1960 │ │ │ │
│ │ │ │Bucureşti │ │ │ │
│ │ │ │română │ │ │ │
│ │ │Enescu şi │Ana Colea │ │9,100 mp de teren│ │
│ │52.852/18 │alţii │1953 │Bogdan Florin │situaţi în │A) 10.000 în │
│10.│2/11/2018 │împotriva │Bucureşti │Enescu │Prelungirea │solidar │
│ │ │României │română │ │Ghencea nr. 78, │B) 500 │
│ │ │ │Mihaela-Roxana │ │Bucureşti │ │
│ │ │ │Colea │ │ │ │
│ │ │ │1979 │ │ │ │
│ │ │ │Bucureşti │ │ │ │
│ │ │ │română │ │ │ │
│ │ │ │Elena-Magdalena │ │ │ │
│ │ │ │Bodrîngă │ │ │ │
│ │ │ │1976 │ │ │ │
│ │ │ │Bucureşti │ │ │ │
│ │ │ │română │ │ │ │
├───┼────────────┼─────────────┼───────────────────┼─────────────────┼─────────────────┼─────────────┤
│ │ │ │ │ │23 ha de teren │ │
│ │ │ │ │ │forestier, astfel│ │
│ │ │ │ │ │cum a fost │ │
│ │ │ │ │ │identificat │ │
│ │ │ │ │ │într-un raport de│ │
│ │ │ │Tudor Marcu │ │expertiză anexat │ │
│ │59.503/18 │Marcu │1939 │Mircea-Ioan │la decizia │A) 10.000 │
│11.│8/12/2018 │împotriva │Bucureşti │Hotnog │neexecutată din │B) - │
│ │ │României │română │ │29 iunie 2007, │ │
│ │ │ │ │ │Tribunalul │ │
│ │ │ │ │ │Teleorman (a se │ │
│ │ │ │ │ │vedea, de │ │
│ │ │ │ │ │asemenea, Cererea│ │
│ │ │ │ │ │nr. 2.556/19, │ │
│ │ │ │ │ │infra, pct. 13) │ │
├───┼────────────┼─────────────┼───────────────────┼─────────────────┼─────────────────┼─────────────┤
│ │ │ │ │ │0,27 ha de teren │ │
│ │ │Ifrim │Carolina Ifrim │ │forestier situat │ │
│12.│1.369/19 │împotriva │1937 │Matei Bratu │într-un loc numit│A) 1.000 │
│ │18/12/2018 │României │Bogheşti │ │„Podiş“ (Podul │B) - │
│ │ │ │română │ │Turcului sau │ │
│ │ │ │ │ │Bogheşti) │ │
├───┼────────────┼─────────────┼───────────────────┼─────────────────┼─────────────────┼─────────────┤
│ │ │ │ │ │23 ha de teren │ │
│ │ │ │ │ │forestier, astfel│ │
│ │ │ │ │ │cum a fost │ │
│ │ │ │ │ │identificat │ │
│ │ │ │ │ │într-un raport de│ │
│ │ │ │Elena Albuleţ │ │expertiză anexat │ │
│ │2.556/19 │Albuleţ │1957 │Mircea-Ioan │la decizia │A) 10.000 │
│13.│28/12/2018 │împotriva │Predeal │Hotnog │neexecutată din │B) - │
│ │ │României │română │ │29 iunie 2007, │ │
│ │ │ │ │ │Tribunalul │ │
│ │ │ │ │ │Teleorman (a se │ │
│ │ │ │ │ │vedea, de │ │
│ │ │ │ │ │asemenea, Cererea│ │
│ │ │ │ │ │nr. 59.503/18, │ │
│ │ │ │ │ │supra, pct. 11) │ │
├───┼────────────┼─────────────┼───────────────────┼─────────────────┼─────────────────┼─────────────┤
│ │ │ │ │ │1.820 mp de teren│ │
│ │ │Nicolaiescu │Nicolae Nicolaiescu│ │într-o locaţie │ │
│14.│15.930/19 │împotriva │1948 │ │numită │A) 2.940 │
│ │7/05/2019 │României │Târgu Mureş │ │„Prigorici“, │B) - │
│ │ │ │română │ │Pǎuşeşti-Mǎglaşi,│ │
│ │ │ │ │ │sau despăgubire │ │
├───┼────────────┼─────────────┼───────────────────┼─────────────────┼─────────────────┼─────────────┤
│ │ │Asociaţia │Asociaţia │ │17,000 ha de │ │
│ │16.060/19 │„Composesorat│Composesorală Borşa│Nicoleta-Tatiana │teren forestier │A) 10.000 │
│15.│7/03/2019 │Borşa“ │2000 │Popescu │situat în Borşa, │B) 18.700^1 │
│ │ │împotriva │Borşa │ │Maramureş │ │
│ │ │României │română │ │ │ │
├───┼────────────┼─────────────┼───────────────────┼─────────────────┼─────────────────┼─────────────┤
│ │ │ │ │ │Măsuri │ │
│ │ │Mihaela │Mihaela Ştefănescu │ │compensatorii │ │
│16.│16.337/19 │Ştefănescu │1949 │Mihaiela Eugenia │pentru terenul cu│A) 5.000 │
│ │14/03/2019 │împotriva │Bucureşti │Marzavan │o suprafaţă │B) - │
│ │ │României │română │ │totală de 10.854 │ │
│ │ │ │ │ │mp din Ploieşti │ │
├───┼────────────┼─────────────┼───────────────────┼─────────────────┼─────────────────┼─────────────┤
│ │ │ │Marie Danci │ │ │ │
│ │ │ │n: 1936; d: 2021 │ │0,75 ha de teren │ │
│ │20.341/19 │Danci │continuată de │ │din Borşa, │ │
│17.│27 martie │împotriva │moştenitor: │Gheorghe-Zamfir │locaţie denumită │A) - │
│ │2019 │României │Ioana Ivaşco │Amzărescu-Niţă │„Gura Repezii“ │B) - │
│ │ │ │1965 │ │sau „Acasă“ │ │
│ │ │ │Borşa │ │ │ │
│ │ │ │română │ │ │ │
├───┼────────────┼─────────────┼───────────────────┼─────────────────┼─────────────────┼─────────────┤
│ │ │ │ │ │Proprietatea din │ │
│ │ │ │ │ │strada Craioviţa │ │
│ │ │ │ │ │nr. 57, Craiova, │ │
│ │ │ │ │ │pentru care │ │
│ │ │ │ │ │primarul Craiova │ │
│ │ │ │ │ │a propus │ │
│ │ │ │ │ │acordarea de │ │
│ │ │ │ │ │despăgubiri în │ │
│ │ │ │ │ │2012, şi │ │
│ │ │ │ │ │propunere │ │
│ │ │ │Celestina-Maria │ │validată de CNCI │ │
│ │ │Cobzaru │Cobzaru │ │la 31 ianuarie │ │
│18.│21.500/19 │împotriva │1975 │ │2017; suma │A) - │
│ │5/04/2019 │României │Bucureşti │ │propusă de │B) - │
│ │ │ │română │ │aceasta din urmă,│ │
│ │ │ │ │ │249.708 RON, a │ │
│ │ │ │ │ │fost confirmată │ │
│ │ │ │ │ │de Curtea de Apel│ │
│ │ │ │ │ │Bucureşti la 28 │ │
│ │ │ │ │ │ianuarie 2019. │ │
│ │ │ │ │ │Certificatele de │ │
│ │ │ │ │ │plată emise la 11│ │
│ │ │ │ │ │martie 2019 şi 13│ │
│ │ │ │ │ │aprilie 2020 au │ │
│ │ │ │ │ │fost încasate de │ │
│ │ │ │ │ │reclamantă. │ │
├───┼────────────┼─────────────┼───────────────────┼─────────────────┼─────────────────┼─────────────┤
│ │ │ │ │ │Procedură privind│ │
│ │ │ │ │ │acordarea de │A) 10.000, │
│ │ │ │ │ │despăgubiri │sumă care │
│ │ │ │ │ │pentru 460 mp de │trebuie │
│ │ │ │ │ │teren şi │plătită în │
│ │ │Moisă │Daniel Moisă │ │proprietatea │solidar cu │
│19.│23.253/19 │împotriva │1968 │Manuela Smău │situată în strada│reclamanta │
│ │25/04/2019 │României │Vaslui │ │Traian nr. 48, │Ţiplea, │
│ │ │ │română │ │Vaslui, precum şi│Cererea nr. │
│ │ │ │ │ │un sfert dintr-un│23.256/19, │
│ │ │ │ │ │lot de teren de │infra, pct. │
│ │ │ │ │ │222 mp situat în │20 │
│ │ │ │ │ │strada Traian nr.│B) 1.013 │
│ │ │ │ │ │46, Vaslui │ │
├───┼────────────┼─────────────┼───────────────────┼─────────────────┼─────────────────┼─────────────┤
│ │ │ │Iuliana Ţiplea │ │ │A) A se vedea│
│ │23.256/19 │Ţiplea │1965 │ │A se vedea supra,│supra, pct. │
│20.│25/04/2019 │împotriva │Vaslui │Manuela Smău │pct. 19, Cererea │19, Cererea │
│ │ │României │română │ │nr. 23.253/19 │nr. 23.253/19│
│ │ │ │ │ │ │B) 675 │
├───┼────────────┼─────────────┼───────────────────┼─────────────────┼─────────────────┼─────────────┤
│ │ │ │ │ │Patru loturi de │ │
│ │ │ │ │ │teren situate pe │ │
│ │ │ │ │ │strada Avram │ │
│ │ │ │ │ │Iancu nr. 58, │ │
│ │ │ │ │ │Floreşti, judeţul│ │
│ │ │ │ │ │Cluj, │ │
│ │ │ │ │ │identificate după│ │
│ │ │ │ │ │cum urmează: │ │
│ │ │ │ │ │- nr. 1 de 2.773 │ │
│ │ │ │ │ │mp, aparţinând │ │
│ │ │ │ │ │celor de-a patra,│ │
│ │ │ │ │ │a cincea, a şasea│ │
│ │ │ │ │ │şi a şaptea │ │
│ │ │ │ │ │reclamante (titlu│ │
│ │ │ │Mariana Nicolicea │ │emis la 13/01/ │ │
│ │ │ │1950 │ │2004); │ │
│ │ │ │Floreşti │ │- nr. 2 de 2.773 │ │
│ │ │ │română │ │mp, aparţinând │ │
│ │ │ │Victoria Iuga │ │primei reclamante│ │
│ │ │ │1936 │ │(titlu emis la 12│ │
│ │ │ │Cluj-Napoca │ │/06/2003); │ │
│ │ │ │română │ │- nr. 3 de 2.880 │ │
│ │ │ │Maria Grigorescu │ │mp, aparţinând │ │
│ │ │ │1938 │ │celei de-a doua │ │
│ │ │ │Bucureşti │ │reclamante şi │ │
│ │ │ │română │ │celui de-al │ │
│ │25.503/19 │Nicolicea şi │Floarea Oltean │ │treilea reclamant│ │
│21.│24 aprilie │alţii │1950 │Liliana Ioana │(titlu emis la 9/│A) - │
│ │2019 │împotriva │Floreşti │Chirilă │06/1999); │B) - │
│ │ │României │română │ │- nr. 45 de 5.028│ │
│ │ │ │Aurelia Gal │ │mp, aparţinând │ │
│ │ │ │1943 │ │celor de-a patra,│ │
│ │ │ │Floreşti │ │a cincea, a şasea│ │
│ │ │ │română │ │şi a şaptea │ │
│ │ │ │Viorica Zagon │ │reclamante (titlu│ │
│ │ │ │1945 │ │emis la 13/01/ │ │
│ │ │ │Floreşti │ │2004) │ │
│ │ │ │română │ │Petru Irimieş │ │
│ │ │ │Lucreţia Boarti │ │1945 │ │
│ │ │ │1935 │ │Cluj-Napoca │ │
│ │ │ │Floreşti │ │română │ │
│ │ │ │română │ │Petru-Nicolaie │ │
│ │ │ │ │ │Irimieş │ │
│ │ │ │ │ │1970 │ │
│ │ │ │ │ │Floreşti │ │
│ │ │ │ │ │română │ │
│ │ │ │ │ │Gheorghe-Marius │ │
│ │ │ │ │ │Vidican │ │
│ │ │ │ │ │1974 │ │
│ │ │ │ │ │Chişineu-Criş │ │
│ │ │ │ │ │română │ │
│ │ │ │ │ │Maria-Cristina │ │
│ │ │ │ │ │Luca-Vidican │ │
│ │ │ │ │ │1977 │ │
│ │ │ │ │ │Bucureşti │ │
│ │ │ │ │ │română │ │
├───┼────────────┼─────────────┼───────────────────┼─────────────────┼─────────────────┼─────────────┤
│ │ │ │ │ │Păşuni şi │ │
│ │ │ │ │ │terenuri │ │
│ │ │ │ │ │forestiere, în │ │
│ │ │Asociaţia │ │ │suprafaţă de │ │
│ │ │„Composesorat│Asociaţia │ │207,32 ha, │ │
│ │ │Mutu Coasta │Composesorală Mutu │ │situate în │ │
│ │25.811/19 │Ursului │Coasta Ursului │Ionela-Mariana │Lupeni, │A) - │
│22.│16/04/2019 │Straja │Straja Lupeni │Veg │Hunedoara, │B) - │
│ │ │Lupeni“ │2001 │ │confirmate prin │ │
│ │ │împotriva │Vulcan │ │decizia │ │
│ │ │României │română │ │neexecutată din 5│ │
│ │ │ │ │ │mai 2017 │ │
│ │ │ │ │ │Titluri emise la │ │
│ │ │ │ │ │14, respectiv la │ │
│ │ │ │ │ │17 iunie 2021 │ │
├───┼────────────┼─────────────┼───────────────────┼─────────────────┼─────────────────┼─────────────┤
│ │ │ │ │ │75 ha: 4,9 ha de │ │
│ │ │Ovidiu-Paul │Ovidiu-Paul │ │teren agricol, │ │
│ │27.761/19 │Ştefănescu │Ştefănescu │Mihai Vladimir │3,9 ha de păşune │A) 5.000 │
│23.│10/05/2019 │împotriva │1933 │Holban │şi 66,22 ha de │B) 400 │
│ │ │României │Bucureşti │ │teren forestier │ │
│ │ │ │română │ │situate în │ │
│ │ │ │ │ │Mihăeşti, Argeş │ │
├───┼────────────┼─────────────┼───────────────────┼─────────────────┼─────────────────┼─────────────┤
│ │ │ │ │ │3,11 ha, inclusiv│ │
│ │ │ │ │ │un lot de 0,6214 │ │
│ │ │Şendroiu │Ion-Alin Şendroiu │ │ha de teren │ │
│24.│28.615/19 │împotriva │1966 │ │agricol şi 1,25 │A) 10.000 │
│ │15/05/2019 │României │Cârbeşti │ │ha de teren │B) 2.500 │
│ │ │ │română │ │forestier situate│ │
│ │ │ │ │ │în satul │ │
│ │ │ │ │ │Cârbeşti, Gorj │ │
├───┼────────────┼─────────────┼───────────────────┼─────────────────┼─────────────────┼─────────────┤
│ │ │ │Cristina-Maria │ │Lipsă de │ │
│ │ │Botez │Botez │ │folosinţă │ │
│25.│31.613/19 │împotriva │1949 │Ana-Corina │viţă-de-vie în │A) 10.000 │
│ │4/06/2019 │României │Bucureşti │Sacrieru │suprafaţă de │B) - │
│ │ │ │română │ │3,3455 ha din │ │
│ │ │ │ │ │Odobeşti │ │
├───┼────────────┼─────────────┼───────────────────┼─────────────────┼─────────────────┼─────────────┤
│ │ │ │ │ │ │A) 7.000 │
│ │ │ │ │ │ │B) 1.500 + 5%│
│ │ │ │ │ │ │^2 din suma │
│ │ │ │ │ │ │cu titlu de │
│ │ │ │Laurenţiu │ │0,15 ha │prejudiciu │
│ │33.596/19 │Stoiculescu │Stoiculescu │ │intravilan şi │material │
│26.│13/06/2019 │împotriva │1953 │Andrei Grigoriu │0,10 ha în │acordată în │
│ │ │României │Scărişoara │ │Scărişoara │cele din urmă│
│ │ │ │română │ │ │ca onorariu │
│ │ │ │ │ │ │corespunzător│
│ │ │ │ │ │ │unei │
│ │ │ │ │ │ │obligaţii de │
│ │ │ │ │ │ │rezultat │
├───┼────────────┼─────────────┼───────────────────┼─────────────────┼─────────────────┼─────────────┤
│ │ │Ciotu │Eudochia Ciotu │ │0,15 ha de teren │ │
│27.│34.359/19 │împotriva │1962 │Emanuel Papuc │situat în │A) 10.000 │
│ │13/06/2019 │României │Cajvana │ │Cajvana, judeţul │B) - │
│ │ │ │română │ │Suceava │ │
├───┼────────────┼─────────────┼───────────────────┼─────────────────┼─────────────────┼─────────────┤
│ │34.474/19 │Tătărău │Gabriela Tătărău │ │307 mp de teren │ │
│28.│21 iunie │împotriva │1951 │ │situat în strada │A) 10.000 │
│ │2019 │României │München │ │Cerceluş nr. 56, │B) 1.000 │
│ │ │ │germană │ │Bucureşti │ │
├───┼────────────┼─────────────┼───────────────────┼─────────────────┼─────────────────┼─────────────┤
│ │ │ │Andone Marcea │ │ │ │
│ │ │ │n: 1952, d: 2020 │ │Decizie de │ │
│ │ │ │continuată de │ │despăgubire emisă│ │
│ │ │ │moştenitori │ │de CNCI la 18 │ │
│ │ │ │Elena-Mihaela │ │noiembrie 2009 în│ │
│ │36.372/19 │Marcea │Stoian │Răzvan Paul │valoare de │A) 10.000 │
│29.│18 iunie │împotriva │1977 │Călinescu │1.428.734,50 RON,│B) 8.450 │
│ │2019 │României │Craiova │ │antecesorul │ │
│ │ │ │română │ │reclamantei având│ │
│ │ │ │Mihai Marcea │ │dreptul la │ │
│ │ │ │1979 │ │jumătate din │ │
│ │ │ │Craiova │ │această sumă │ │
│ │ │ │română │ │ │ │
├───┼────────────┼─────────────┼───────────────────┼─────────────────┼─────────────────┼─────────────┤
│ │ │ │ │ │Două şeptimi din │ │
│ │ │ │Vasile Lie │ │16,75 ha de teren│ │
│ │43.586/19 │Lie împotriva│1950 │ │agricol (9,79 ha │A) 10.000 │
│30.│9/08/2019 │României │Bucureşti │Maricel Zamora │şi 6,96 ha) │B) 702 │
│ │ │ │română │ │situat în │ │
│ │ │ │ │ │Mărgineni, │ │
│ │ │ │ │ │judeţul Braşov │ │
└───┴────────────┴─────────────┴───────────────────┴─────────────────┴─────────────────┴─────────────┘
^1 5.000 EUR, respectiv suma acordată cu titlu de onorariu avocatului, care urmează să fie plătită în contul bancar desemnat de reprezentantul reclamanţilor. ^2 A se plăti în contul bancar desemnat de reprezentantul reclamantului. ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
