Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 41.468/10)
Strasbourg
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Gutău împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-un comitet compus din:
Paulo Pinto de Albuquerque, preşedinte, Iulia Motoc, Marko Bošnjak, judecători, şi Andrea Tamietti, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 11 octombrie 2016,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 41.468/10) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Mircia Gutău (reclamantul), a sesizat Curtea la 13 iulie 2010, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 18 decembrie 2014, capătul de cerere privind lipsa unui proces echitabil a fost comunicat Guvernului şi cererea a fost declarată inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere în conformitate cu art. 54 § 3 din Regulamentul Curţii.
4. Guvernul s-a opus examinării cererii de către un comitet. După examinarea obiecţiei Guvernului, Curtea a respins-o.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1957 şi este deţinut în Penitenciarul Râmnicu Vâlcea. La momentul faptelor era primarul acestui oraş.
6. Prin rechizitoriul din 27 iulie 2006, parchetul l-a trimis în judecată pe reclamant pentru luare de mită. Prin acelaşi rechizitoriu, N.D., viceprimarul oraşului, a fost trimis în judecată pentru complicitate la luare de mită. Reclamantul era acuzat că ceruse, între aprilie şi iulie 2006, o anumită sumă de bani lui C.P., un om de afaceri din Râmnicu Vâlcea, în schimbul unui certificat de urbanism care să îndeplinească criteriile dorite de acesta. N.D. a fost acuzat că ar fi primit, în urma unei înţelegeri prealabile încheiate cu reclamantul, două părţi din suma cerută lui C.P.
Rechizitoriul se întemeia pe următoarele elemente: declaraţiile lui C.P., care denunţase faptele la parchet; procesul-verbal al unei operaţiuni de flagrant organizate de poliţie la data de 6 iulie 2006, în cursul căreia C.P. îi înmânase lui N.D., în toaleta unui restaurant, a doua parte a sumei de bani pretinse de reclamant; mai multe mărturii şi interceptări ale unor convorbiri telefonice şi înregistrări audio şi video ale întâlnirilor lui C.P. cu reclamantul şi cu viceprimarul.
7. Prin Hotărârea din 18 iunie 2007, Tribunalul Alba a pronunţat achitarea reclamantului şi a lui N.D. sub aspectul acuzaţiei de luare de mită.
Pentru a dispune această soluţie, instanţa a reţinut după cum urmează: C.P. efectuase mai multe demersuri pentru a obţine un certificat de urbanism pentru construirea unei clădiri pe un teren situat pe strada C. şi primise de fiecare dată certificate care nu îndeplineau cerinţele sale; cu toate că afirmase că intenţiona construirea în cele din urmă a clădirii pe un alt teren, situat pe strada S., nu formulase o cerere în acest sens către autorităţi decât după trimiterea în judecată a primarului şi a viceprimarului; în aceste circumstanţe, reclamantul nu putea fi acuzat de a fi cerut sau primit bani în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor sale şi, prin urmare, nu încălcase legislaţia naţională de combatere a luării de mită.
Instanţa a remarcat, de asemenea, că C.P. se prezentase în biroul reclamantului după ce înmânase a doua parte din suma de bani lui N.D. la restaurant şi că, atunci când încercase să îi vorbească reclamantului despre suma astfel înmânată, acesta pronunţase cuvântul „nu“. Potrivit instanţei, dincolo de gesturile care însoţeau cuvântul, vizibile pe una din înregistrările video, negaţia exprimată de către reclamant trebuia înţeleasă ca o opoziţie a acestuia din urmă la orice înmânare de bani.
Instanţa a considerat că nu se putea să fi avut loc o înţelegere prealabilă între reclamant şi N.D. pentru a comite infracţiunea de care erau acuzaţi, întrucât reieşea din documentele aflate la dosar că, în momentul operaţiunii de flagrant, C.P. voia doar să obţină informaţii cu privire la cerinţele necesare pentru obţinerea unui certificat de urbanism pentru terenul situat în strada S. Din punctul de vedere al instanţei, orice cerere pentru terenul din strada C. nu mai avea, prin urmare, nicio importanţă.
Instanţa a reţinut, de asemenea, că declaraţiile lui C.P. nu erau credibile. În această privinţă a precizat următoarele: partea interesată negase, pe de o parte, că ar fi avut relaţii de prietenie cu N.D. în virtutea cărora cei doi şi-ar fi acordat împrumuturi şi, pe de altă parte, că ar fi fost amendat contravenţional de către primărie pentru că ar fi construit o clădire fără autorizaţie prealabilă; în mod similar, pretinsese că ceruse consiliere de la directorul societăţii comerciale la care era administrator cu privire la suma de oferit „primăriei“ pentru a obţine un certificat care să răspundă dorinţelor sale; în cele din urmă, afirmase că, în iulie 2006, depusese o cerere pentru un certificat de urbanism privind terenul situat în strada S. Or, pentru instanţa de judecată, toate aceste declaraţii erau contrazise de declaraţiile mai multor martori sau de documentele din dosar.
Instanţa a considerat, de altfel, că elementele din dosar arătau voinţa lui C.P. de a se răzbuna pe reclamant. În acest sens, instanţa a reţinut că, în trecut, reclamantul refuzase să primească bani de la C.P., fapt confirmat de şeful său de cabinet.
De asemenea a constatat că, având în vedere probele aflate la dosar - mai ales declaraţiile a doi martori - N.D. se afla întrun impas financiar şi că, în opinia unuia dintre martori, urma să primească un împrumut de la C. P. Prin urmare, pentru instanţa de judecată, primirea unei sume în cadrul operaţiunii de flagrant din 6 iulie 2006 nu era un act de complicitate la luare de mită, deoarece această sumă ar fi fost înmânată lui N.D. cu titlu personal. În cele din urmă, instanţa a subliniat că N.D. nu avea nicio atribuţie profesională în emiterea de certificate de urbanism şi că niciun act de luare de mită nu putea, prin urmare, să fie reţinut în sarcina sa.
8. Prin Hotărârea din 10 decembrie 2007, în apelul parchetului, Curtea de Apel Alba Iulia a desfiinţat Sentinţa tribunalului din 18 iunie 2007 (a se vedea mai sus pct. 7), constatând că acesta nu îşi îndeplinise obligaţia de a supune dezbaterii părţilor reîncadrarea juridică a faptelor de care era acuzat N.D. în luare de mită.
Prin Decizia definitivă din 28 martie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Înalta Curte) a desfiinţat această decizie şi a retrimis cauza curţii de apel pentru o nouă examinare.
9. Prin Hotărârea din 10 aprilie 2009, Curtea de Apel Constanţa, instanţa la care se dispusese strămutarea cauzei între timp, a menţinut sentinţa Tribunalului Alba. În decizia sa, curtea de apel a acceptat versiunea faptelor expusă de către inculpaţi, subliniind că aceasta era confirmată de declaraţiile mai multor martori şi de documentele prezentate de autorităţile locale.
10. Parchetul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri în faţa Înaltei Curţi.
11. În şedinţa din 9 noiembrie 2009, instanţa supremă a procedat la audierea inculpaţilor, care au făcut uz de dreptul lor de a păstra tăcerea. Înalta Curte nu a administrat niciun mijloc de probă.
12. Prin Decizia din 27 ianuarie 2010, Înalta Curte a admis recursul formulat de parchet, a casat hotărârile pronunţate în primă instanţă şi în apel şi, pronunţându-se cu privire la fond, ia condamnat pe reclamant şi pe N.D. la trei ani şi şase luni de închisoare fiecare, pentru luare de mită şi, respectiv, complicitate la luare de mită.
Înalta Curte a considerat că instanţele inferioare comiseseră „o eroare gravă de fapt“, având încredere exagerată în anumite elemente de probă şi interpretând în mod trunchiat sau ignorând alte elemente. Instanţa şi-a bazat decizia pe: a) declaraţiile date de C.P. şi de cinci martori audiaţi în cursul anchetei şi în cursul examinării cauzei în primă instanţă; b) documente transmise de către autorităţile locale; c) mai multe înregistrări audio şi video ale întâlnirilor lui C.P. cu reclamantul şi cu N.D. şi d) interceptări ale convorbirilor telefonice pe care C.P. le avusese cu aceştia.
Înalta Curte a concluzionat că:
- infracţiunile de care erau acuzaţi reclamantul şi N.D. erau comise din momentul în care C.P., la începutul demersurilor sale, înţelesese să ofere prima parte din suma de bani reclamantului în biroul acestuia din urmă: de fapt, în acel moment, reclamantul îi indicase lui C.P. să înmâneze suma respectivă lui N.D., cu care C.P. a negociat ulterior suma finală;
– absenţa unei cereri pentru un certificat de urbanism cu privire la terenul situat în strada S. nu avea nicio importanţă în cauză, în condiţiile în care eliberarea certificatului intra în atribuţiile reclamantului;
– din declaraţiile mai multor martori reieşea că prima parte a sumei de bani fusese într-adevăr predată lui N.D. şi că această sumă nu constituia un împrumut;
– înregistrările audio şi video ale întâlnirilor lui C.P. cu reclamantul şi cu N. D. arătau că existase cu adevărat o conivenţă infracţională între ultimii doi.
II. Dreptul intern relevant
13. Prevederile relevante în speţă din Codul de procedură penală (CPP), în vigoare la momentul faptelor şi referitoare la competenţele instanţelor de apel şi de recurs sunt prezentate în Cauza Găitănaru împotriva României (nr. 26.082/05, pct. 17-18, 26 iunie 2012).
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie
14. Reclamantul denunţă o încălcare a dreptului său la un proces echitabil în cadrul procedurii penale desfăşurate împotriva sa: acesta impută Înaltei Curţi că l-a condamnat penal fără administrarea nemijlocită a probelor pe baza cărora fusese achitat de instanţele de grad inferior. El invocă art. 6 § 1 din Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante în speţă sunt redactate după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa. "
A. Cu privire la admisibilitate
15. Constatând că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
16. Reclamantul susţine că, pentru a-l condamna pentru luare de mită şi pentru a anula hotărârile instanţelor inferioare, Înalta Curte a reexaminat fondul acuzaţiilor în fapt şi în drept. Reclamantul consideră că instanţa supremă a procedat în acest scop la o examinare a tuturor mijloacelor de probă administrate, inclusiv declaraţiile martorilor, care, după părerea sa, sunt probe determinante în cauză. Reclamantul reproşează Înaltei Curţi că a fost condamnat pentru luare de mită pe baza declaraţiilor martorilor pe care aceasta nu îi ascultase niciodată, precizând că fusese achitat cu privire la această acuzaţie de instanţele inferioare. Făcând referire la jurisprudenţa Găitănaru menţionată anterior, acesta consideră că prin condamnarea sa a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie. În cele din urmă, acesta reproşează Înaltei Curţi concluzia la care a ajuns referitoare la existenţa în hotărârile anterioare a unei „erori grave de fapt“ (a se vedea mai sus pct. 12) şi de a nu se fi mărginit la analiza unei simple chestiuni de drept.
17. Guvernul consideră în primul rând că în prezenta cauză nu sunt aplicabile concluziile la care a ajuns Curtea în cauza Găitănaru menţionată anterior. Precizând că instanţa supremă nu a procedat la o interpretare diferită a elementelor de probă, susţine că aceasta a ales să îşi întemeieze decizia pe interceptări şi pe înregistrările audio şi video, adică, potrivit acestuia, pe elemente de probă diferite de cele reţinute de instanţele inferioare. În orice caz, consideră că autorităţile naţionale, în special curţile şi tribunalele, sunt cele care au, în primul rând, competenţa de a administra şi interpreta mijloacele de probă.
18. În al doilea rând, deşi admite că era de competenţa Înaltei Curţi să asculte martorii, Guvernul afirmă că reclamantul a fost în măsură să îşi susţină cauza în faţa acestei instanţe şi că nu a solicitat o reaudiere a martorilor.
19. În cele din urmă, Guvernul arată că reclamantul s-a prevalat de dreptul la tăcere în timpul audierii sale în faţa instanţei supreme şi, în plus, că motivele de recurs ale parchetului i-au fost comunicate şi că acesta a fost în măsură să îşi prezinte argumentele în răspuns.
2. Motivarea Curţii
20. Curtea reaminteşte că admisibilitatea probelor este o chestiune ce ţine în primul rând de normele dreptului intern că, în principiu, instanţele naţionale sunt cele cărora le revine sarcina de a aprecia probele administrate de acestea (García Ruiz împotriva Spaniei [MC], nr. 30.544/96, pct. 28, CEDO 1999-I) şi că sarcina sa este, conform Convenţiei, să examineze dacă procedura, considerată în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (a se vedea, printre multe altele, Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, 9 iunie 1998, pct. 34, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-IV).
21. În plus, Curtea subliniază că, atunci când o instanţă de recurs este sesizată să soluţioneze o cauză în fapt şi în drept şi să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăţiei sau a nevinovăţiei, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea directă a declaraţiilor date în persoană fie de acuzatul care susţine că nu a comis actul de care este învinuit (a se vedea, printre alte exemple, Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, pct. 32, seria A, nr. 134; Constantinescu împotriva României, nr. 28.871/95, pct. 55, CEDO 2000-VIII; Dondarini împotriva San Marino, nr. 50.545/99, pct. 27, 6 iulie 2004; şi Igual Coll împotriva Spaniei, nr. 37.496/04, pct. 27, 10 martie 2009), fie de martorii care au dat declaraţii în timpul procedurii (Găitănaru, menţionată anterior, pct. 35 şi Hogea împotriva României, nr. 31.912/04, pct. 54, 29 octombrie 2013).
22. Revenind la faptele cauzei, Curtea observă în primul rând că Înalta Curte, care a procedat la audierea în persoană a reclamantului, l-a condamnat pe acesta fără să audieze martorii care depuseseră mărturie în faţa primei instanţe şi ale căror declaraţii determinaseră această instanţă - şi instanţa de apel ulterior - să achite persoana în cauză (mai sus pct. 11).
23. În această privinţă, Curtea subliniază că a stabilit deja, în cauze similare, că, în sistemul judiciar român, competenţele instanţelor sesizate cu recurs nu se limitau doar la chestiuni de drept. Astfel, Curtea a constatat că procedura în faţa instanţei de recurs era o procedură completă care urma aceleaşi reguli ca o procedură pe fond şi că instanţa de recurs putea fie să confirme achitarea pronunţată de instanţa inferioară, fie să declare persoana în cauză vinovată, după o apreciere completă a chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei acesteia, administrând, după caz, noi mijloace de probă (Dănilă împotriva României, nr. 53.897/00, pct. 38, 8 martie 2007, Găitănaru, citată anterior, pct. 30 şi Văduva împotriva României, nr. 27.781/06, pct. 43, 25 februarie 2014). În opinia Curţii, în speţă, Înalta Curte a oferit într-adevăr o nouă interpretare a probelor, stabilind că reclamantul comisese faptele imputate, ceea ce a avut drept consecinţă aplicarea unei condamnări penale.
24. Curtea observă că, în cauzele anterioare, a concluzionat că, în temeiul dispoziţiilor Codului de procedură penală, dacă instanţa de recurs reţinea o cauză spre rejudecare, aceasta trebuia să se pronunţe, după caz, asupra probelor ce urmau a fi administrate în cadrul procedurii. Prin urmare, rezultă că administrarea probelor după casarea unei hotărâri era reglementată de un cadru legislativ specific (Găitănaru, citată anterior, pct. 33).
25. În această privinţă, Curtea aminteşte că a criticat anterior autorităţile române pentru lipsa administrării probelor în faţa instanţei de recurs (Flueraş împotriva României, nr. 17.520/04, pct. 56-62, 9 aprilie 2013, şi Moinescu împotriva României, nr. 16.903/12, pct. 36-41, 15 septembrie 2015).
26. În speţă, Curtea constată că Tribunalul Alba şi Curtea de Apel Alba Iulia au considerat că înscrisurile aflate la dosar, inclusiv declaraţiile mai multor martori (mai sus pct. 7 şi 8), justificau achitarea reclamantului. Arată că Înalta Curte nu dispunea de nicio informaţie nouă pentru a înlocui achitarea acestuia cu o condamnare penală pentru luare de mită şi că instanţa supremă s-a întemeiat exclusiv pe documentele aflate la dosar, implicit pe declaraţiile scrise obţinute în etapa de investigare şi pe procesele-verbale întocmite de tribunal, care conţineau declaraţiile martorilor.
27. Curtea notează în continuare că Înalta Curte şi-a bazat în mod decisiv condamnarea reclamantului pentru luare de mită, între altele, pe declaraţiile martorilor, depuse la dosar în faţa instanţelor inferioare (mai sus pct. 12), şi aceasta fără a proceda la audierea martorilor în cauză. Întemeindu-se, în special, pe declaraţiile aceloraşi martori, Înalta Curte a mers mai departe decât instanţele inferioare. Fără îndoială instanţa de recurs avea competenţa să aprecieze diferitele informaţii obţinute, precum şi relevanţa celor pe care reclamantul dorea să le prezinte. Nu este însă mai puţin adevărat că reclamantul a fost considerat vinovat pe baza mărturiilor pe care primele instanţe care au soluţionat cauza le consideraseră insuficiente pentru a-l condamna. În aceste condiţii, omisiunea audierii martorilor de către instanţa supremă înainte de a-l declara vinovat pe reclamant a limitat în mod considerabil dreptul la apărare (Destrehem împotriva Franţei, nr. 56.651/00, pct. 45, 18 mai 2004; Dan împotriva Republicii Moldova, nr. 8.999/07, pct. 31-35, 5 iulie 2011, şi Lazu împotriva Republicii Moldova, nr. 46.182/08, pct. 36-44, 5 iulie 2016; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Marcos Barrios împotriva Spaniei, nr. 17.122/07, pct. 40-41, 21 septembrie 2010, şi Lacadena Calero împotriva Spaniei, nr. 23.002/07, pct. 49, 22 noiembrie 2011).
28. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că respectiva condamnare a reclamantului pentru luare de mită, pronunţată fără audierea martorilor menţionaţi anterior, şi cu toate că cele două instanţe inferioare consideraseră că nu erau întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, este contrară cerinţelor unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.
29. Prin urmare, această dispoziţie a fost încălcată.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
30. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
31. Reclamantul nu a formulat nicio cerere de reparaţie echitabilă. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să îi acorde vreo sumă cu acest titlu.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 8 noiembrie 2016, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.
PREŞEDINTE
PAULO PINTO DE ALBUQUERQUE
Grefier adjunct,
Andrea Tamietti
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
