Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 22.078/13) Strasbourg
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Lungu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-un comitet compus din: Gabriele Kucsko-Stadlmayer, preşedinte, Iulia Antoanella Motoc, Pere Pastor Vilanova, judecători, şi Ilse Freiwirth, grefier adjunct de secţie,
având în vedere:
- cererea (nr. 22.078/13) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Manuel-Viorel Lungu („reclamantul“), a sesizat Curtea la 27 martie 2013, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“);
– decizia de a aduce prezenta cerere la cunoştinţa Guvernului român („Guvernul“);
– observaţiile părţilor,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 17 noiembrie 2020,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
INTRODUCERE
1. Prezenta cerere are ca obiect caracterul echitabil, în raport cu art. 6 din Convenţie, al procesului penal îndreptat împotriva reclamantului, trimis în judecată pentru trafic de influenţă. De asemenea, ridică o problemă cu privire la obligaţiile autorităţilor naţionale ce decurg din art. 34 din Convenţie.
ÎN FAPT
2. Reclamantul s-a născut în 1979 şi locuieşte în Bucureşti. A fost reprezentat de D. Hatneanu, avocată.
3. Guvernul român („Guvernul“) a fost reprezentat de agenţii guvernamentali, doamna C. Brumar şi, în final, O. Ezer, reprezentante permanente ale României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
4. Reclamantul era, la momentul faptelor, agent de poliţie în cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti.
I. Procedura penală pentru trafic de influenţă
A. Urmărirea penală
5. La 29 februarie 2008, numitul N.R. a sesizat autorităţile cu un denunţ penal împotriva reclamantului şi a unui alt agent de poliţie, O.F., susţinând că aceştia i-au dat de înţeles că, în schimbul unei mite, îl pot „ajuta“ în „rezolvarea favorabilă“ a unui dosar penal aflat în lucru. Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti („parchetul“) a dispus începerea urmăririi penale şi, la solicitarea sa, a obţinut autorizaţii de interceptare şi înregistrare a convorbirilor reclamantului, ale lui N.R. şi O.F. Obiectul acestor autorizaţii îl constituiau convorbirile telefonice dintre persoanele în cauză, precum şi înregistrarea convorbirilor purtate în mediul ambiental între aceştia sau cu terţi.
6. Organele de urmărire penală au realizat interceptarea şi înregistrarea convorbirilor în cauză la 4 martie, 16, 17 şi 18 aprilie, precum şi 8 şi 26 mai 2008. Aceste convorbiri au fost înregistrate pe CD-uri, conţinutul lor fiind transcris în procese-verbale depuse la dosarul cauzei. Potrivit susţinerilor reclamantului în faţa Curţii, transcrierile conţineau pasaje neinteligibile şi numeroase puncte de suspensie.
7. În data de 26 mai 2008 s-a realizat prinderea în flagrant. Cu această ocazie, reclamantul a fost prins având asupra sa suma de 2.000 de euro (EUR), sumă pe care N.R. tocmai i-o înmânase.
8. La 19 iunie 2008, O.F. s-a prezentat la parchet pentru prezentarea materialului de urmărire penală şi a solicitat înlăturarea, din dosar, a înregistrărilor care nu erau utile pentru examinarea cauzei. Procurorul i-a aprobat cererea.
9. La 24 iunie 2008, reclamantul s-a prezentat, la rândul său, la sediul parchetului pentru prezentarea materialului de urmărire penală. Potrivit Guvernului, cu această ocazie, a avut posibilitatea să ia cunoştinţă, printre altele, de procesele-verbale de transcriere a înregistrărilor convorbirilor sale şi nu a formulat nicio cerere în acest sens.
10. În cursul urmăririi penale efectuate de parchet, N.R. a fost audiat de mai multe ori. Potrivit reclamantului, declaraţiile depuse la dosarul de urmărire penală conţin discrepanţe în ceea ce priveşte scrisul de mână al acestui martor.
11. Prin rechizitoriul emis la 15 iulie 2008, parchetul a dispus trimiterea reclamantului în judecată sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă.
B. Judecata pe fond
12. Dosarul cauzei a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti („tribunalul“). Instanţa i-a ascultat pe inculpaţi şi a dispus audierea nemijlocită a lui N.R. ca martor.
1. Demersurile efectuate pentru localizarea martorului N.R.
13. Lui N.R. i s-a trimis citaţie pentru prima dată la adresa din dosarul de urmărire penală, dar acesta nu s-a prezentat.
14. La 15 februarie 2010, tribunalul a emis faţă de acesta un mandat de aducere cu aceeaşi adresă, cu dispoziţia să se prezinte, în caz contrar riscând o amendă în cuantum de 5.000 de lei româneşti (RON). Din dosar reiese că mandatul de aducere a fost pus în executare şi că, în cadrul acestei executări, proprietarul imobilului situat la adresa indicată a declarat că nu făcuse decât să îi permită lui N.R. stabilirea ca loc de domiciliu, dar că acesta nu locuise niciodată la acea adresă şi nici nu a mai dat de ştire.
15. La sfârşitul şedinţei din 15 martie 2010, tribunalul a solicitat Biroului de evidenţă a persoanelor să comunice actualul domiciliu al lui N.R.
16. Cu ocazia şedinţei din 12 aprilie 2010, instanţa a reînnoit mandatul de aducere, de această dată cu domiciliul menţionat în registrele de evidenţă a persoanelor, iar la sfârşitul şedinţei a procedat la verificarea dosarului de urmărire penală pentru a identifica o altă adresă a lui N.R., dar fără succes. Potrivit reclamantului, nu există nicio probă că această verificare a fost efectuată corespunzător. În ceea ce priveşte executarea mandatului de aducere reiese din dosar că proprietarul imobilului în cauză a declarat că nu îl cunoştea pe N.R. şi că acesta nu locuise niciodată la adresa respectivă.
17. În vederea şedinţei din 7 iunie 2010 în faţa tribunalului, reclamantul a depus la dosar o notă conţinând o altă adresă a lui N.R. Instanţa a emis o nouă citaţie pentru înfăţişarea acestuia din urmă, dar citaţia a fost returnată şi depusă la dosar cu menţiunea destinatar mutat.
18. Pe 21 iunie 2010, reclamantul a depus o a doua notă la dosar. Preciza în aceasta că l-a întâlnit pe N.R. din întâmplare şi că acesta din urmă i-a spus că nu a primit nicio comunicare de la tribunal. Mai preciza că N.R. nu i-a dat adresa sa, dar i-a comunicat numărul său de telefon. Dând curs dispoziţiei judecătorului cauzei, grefierul a sunat la acel număr de mai multe ori, dar nu a răspuns nimeni.
19. La 4 august 2010, tribunalul l-a audiat pe martorul M.A., care a dat informaţii, printre altele, despre angajatorul şi locul de muncă al lui N.R. În şedinţa din 27 septembrie 2010, instanţa a dispus citarea lui N.R. la adresa corespunzătoare locului de muncă şi a dispus ca martorul să se prezinte, în caz contrar riscând o amendă în cuantum de 5.000 RON. Martorul tot nu s-a prezentat. La 4 octombrie 2010, angajatorul a informat instanţa că N.R. nu mai era angajatul său din 26 august 2010.
20. În şedinţa din 22 noiembrie 2010, instanţa a constatat imposibilitatea audierii nemijlocite a lui N.R., demersurile efectuate în cursul anului pentru localizarea acestui martor neavând succes, şi a făcut aplicarea normelor procedurale, care prevedeau citirea, în şedinţă publică, a depoziţiei date de martor în cursul urmăririi penale efectuate de parchet (infra, pct. 44).
2. Înregistrările convorbirilor reclamantului
21. În şedinţa publică din 18 ianuarie 2010, avocatul reclamantului a solicitat o copie a înregistrărilor „pentru efectuarea anumitor verificări“. Instanţa i-a respins cererea, cu motivarea că apărarea avea în continuare posibilitatea de a asculta înregistrările pe parcursul procesului penal.
22. În faţa Curţii, Guvernul susţine că nici reclamantul, nici avocatul său nu au solicitat ascultarea înregistrărilor pe parcursul procesului în faţa tribunalului. În replică, reclamantul susţine că problema ascultării înregistrărilor a fost discutată de mai multe ori în instanţă, dar că nu a fost inclusă în încheierile de şedinţă, şi că a intenţionat să asculte înregistrările ca să poată contesta conţinutul acestora, dacă era necesar.
3. Sentinţa penală pronunţată de Tribunalul Bucureşti
23. Prin sentinţa penală din 3 decembrie 2010, tribunalul l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa de 3 ani închisoare, cu suspendare. Instanţa a statuat că reclamantul, acţionând în complicitate cu O.F., i-a solicitat lui N.R. suma de 2.000 EUR, în schimbul promisiunii să intervină în favoarea sa într-un dosar penal aflat în lucru. Instanţa s-a exprimat astfel:
"Situaţia de fapt a fost reţinută de instanţă din coroborarea declaraţiilor martorului denunţător cu procesele-verbale de constatare a infracţiunii flagrante, de înseriere a bancnotelor folosite la realizarea flagrantului şi de predarea către martorul denunţător N.R. şi de transcriere/redare a înregistrărilor convorbirilor telefonice şi audio/video realizate în mediu ambiental, precum şi în parte cu declaraţiile inculpaţilor date pe parcursul procesului penal."
24. Tribunalul şi-a continuat raţionamentul rezumând părţile din declaraţiile lui N.R. şi ale inculpaţilor, precum şi transcrierile convorbirilor acestui martor cu reclamantul, care, în opinia sa, au dovedit atât comportamentul acestuia din urmă, cât şi intenţia sa de a săvârşi infracţiunea reţinută împotriva sa. În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului pentru înlăturarea, din dosar, a înregistrărilor convorbirilor sale, tribunalul a respins-o cu motivarea că interceptarea convorbirilor a fost autorizată şi efectuată în mod legal.
C. Apelul
25. Reclamantul a declarat apel împotriva sentinţei penale pronunţate de tribunal. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti („curtea de apel“). În motivele de apel, reclamantul a criticat, printre altele, omisiunea audierii lui N.R. în cursul judecăţii în fond şi a susţinut că probele erau nelegale deoarece, în opinia sa, interceptarea convorbirilor sale nu a fost autorizată şi s-a efectuat în faza actelor premergătoare cu încălcarea normelor procedurale.
26. În şedinţa din 31 martie 2011, curtea de apel a dispus audierea lui N.R. şi i-a trimis citaţie la adresele cunoscute, aflate la dosar. Din probele aflate la dosar reiese că citaţia a fost afişată pe uşa clădirilor, deoarece agentul procedural al curţii de apel nu a putut să îl localizeze pe N.R. ca să i-o înmâneze.
27. În şedinţa din 21 aprilie 2011, curtea de apel a emis un mandat de aducere pe numele lui N.R., dar acesta nu a putut fi localizat. În cursul executării mandatului s-a aflat din nou că proprietarul imobilului situat la adresa din dosarul de urmărire penală nu făcuse decât să îi permită lui N.R. să îl aleagă ca loc de domiciliu, dar că N.R. nu a locuit niciodată acolo (supra, pct. 14).
28. La 16 mai 2011, curtea de apel a emis un al doilea mandat de aducere cu o altă adresă. În cursul executării acestui mandat, proprietarul imobilului respectiv a declarat că N.R. era concubinul nepoatei sale, că nu locuia în imobilul său şi că aceasta nu cunoştea adresa lui actuală pentru că nu avea o relaţie bună cu el.
29. La 7 iunie 2011, curtea de apel a emis un al treilea mandat de aducere cu o altă adresă. Mandatul nu a putut fi executat deoarece adresa conţinea erori care nu au făcut posibilă identificarea imobilului.
30. În şedinţa din 21 iulie 2011, curtea de apel a constatat că s-au făcut suficiente demersuri pentru audierea martorului N.R. şi nu mai există nicio măsură procesuală care se poate lua faţă de acesta pentru a fi audiat. În plus, curtea de apel a respins cererea de efectuare a unei expertize tehnice audio a înregistrărilor convorbirilor reclamantului cu motivarea că nu s-au formulat obiecţii cu prilejul prezentării acestora la parchet, în faza de urmărire penală şi nici în faţa instanţei de fond, astfel încât consideră că cererea este lipsită de pertinenţă. Curtea de apel a acordat apoi cuvântul avocatului reclamantului.
31. Din încheierea de şedinţă din 21 iulie 2011 reiese că, în faţa curţii de apel, avocatul reclamantului a contestat în principal legalitatea probelor şi a afirmat, printre altele, că clientul său nu a contestat că acele convorbiri au avut loc, dar că transcrierile erau incomplete şi, prin urmare, conţinutul acestora era trunchiat. Reiese, de asemenea, că apărătorul reclamantului a precizat că a solicitat audierea acelor înregistrări telefonice, că audierea a fost încuviinţată, dar în final nu a fost posibilă datorită imposibilităţii tehnice a instanţei de a face acea audiere. Nici cererea de audiere a înregistrărilor, nici încuviinţarea unei astfel de măsuri de către instanţe nu sunt incluse în dosarul depus la Curte. În plus, reclamantul nu oferă nicio clarificare cu privire la natura motivelor tehnice care ar fi făcut imposibilă audierea acestor înregistrări. La rândul său, Guvernul contestă că ar fi existat un astfel de impediment şi semnalează că în nicio încheiere de şedinţă nu se consemnează imposibilitatea de a audia sau de a viziona înregistrările.
32. Printr-o decizie penală din 25 iulie 2011, curtea de apel a respins apelul şi a confirmat sentinţa penală pronunţată de tribunal.
D. Recursul
33. Reclamantul a declarat recurs. În motivele de recurs s-a plâns că nu a avut posibilitatea să formuleze întrebări martorului N.R. în şedinţă publică şi că a fost condamnat pe baza înregistrărilor convorbirilor sale, chiar dacă, potrivit acestuia, probele au fost obţinute în mod nelegal. A susţinut, de asemenea, că nu a avut posibilitatea să asculte aceste înregistrări şi că acestea nu se mai aflau la dosarul cauzei.
34. Recursul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie („Înalta Curte“). În şedinţa din 2 aprilie 2012, avocatul reclamantului a criticat omisiunea audierii de către instanţe a martorului N.R. şi imposibilitatea de a lua cunoştinţă de înregistrările convorbirilor interceptate în integralitatea acestora cu care susţine că s-a confruntat. Procurorul de şedinţă a susţinut că o copie a CD-ului cu înregistrările se afla în dosarul de urmărire penală.
35. Într-o decizie pronunţată în aceeaşi zi, Înalta Curte a respins recursul şi a confirmat hotărârile pronunţate în primă instanţă şi în apel. Cu privire la audierea lui N.R., Înalta Curte a constatat că aceasta nu fusese posibilă, chiar dacă martorul fusese citat să se prezinte în conformitate cu normele procedurale. Referitor la interceptarea convorbirilor, Înalta Curte a statuat că măsura a fost dispusă în mod legal şi că procesele-verbale de transcriere a înregistrărilor au necesitat să fie examinate prin raportare la celelalte probe. Înalta Curte a adăugat următoarele:
"Se observă [...] că inculpaţii nu au contestat conţinutul [proceselor-verbale de transcriere a înregistrărilor] în faza de urmărire penală, iar în cursul judecăţii, instanţa de apel s-a pronunţat, apreciind că proba nu este utilă cauzei.
[...]
Ulterior însă, învinuitul sau inculpatul are dreptul de a lua la cunoştinţă despre înregistrări, cu posibilitatea contestării acestora, drepturi ce au fost respectate în cauză, instanţa admiţând, în cursul cercetării judecătoreşti, efectuarea unei expertize criminalistice."
36. Dintr-un certificat emis de Înalta Curte rezultă că decizia din 2 aprilie 2012 a fost întocmită la 24 mai 2012, tehnoredactată la 15 iunie 2012 şi a devenit disponibilă părţilor la 28 septembrie 2012.
E. Problema suporturilor înregistrării convorbirilor reclamantului
37. În faţa Curţii, reclamantul a prezentat un certificat despre care susţine că l-a obţinut de la grefa tribunalului şi care conţine o ştampilă considerată a fi a acestei instanţe, precum şi semnăturile presupuse a fi cele ale unui judecător şi ale unui grefier, ale căror nume nu au fost menţionate. Conform acestui document, suporturile audiovideo ale înregistrării convorbirilor reclamantului au fost distruse în decembrie 2011.
38. În această privinţă, reclamantul a arătat că, în august 2015, a depus o plângere administrativă la tribunal, denunţând distrugerea acestor suporturi, precum şi lipsa din dosar a declaraţiilor lui N.R. - presupuse de el - şi i s-a răspuns de către instanţă că suporturile nu au fost distruse şi că declaraţiile chiar se află în dosar. A adăugat că, în consecinţă, în octombrie 2015, a depus plângere penală şi că examinarea plângerii este încă pendinte.
39. Guvernul a răspuns contestând autenticitatea certificatului prezentat de reclamant în faţa Curţii. A prezentat o notă din data de 4 iulie 2018 emisă de tribunal. Potrivit acestui document, autorii semnăturilor aplicate pe certificat nu au putut fi identificaţi, ştampila folosită nu corespundea cu cea a tribunalului, iar termenii juridici nu erau folosiţi corespunzător. Tot potrivit acestui document, probele folosite în dosarele penale nu se distrug niciodată, doar bunurile care au făcut obiectul unei confiscări putând să fie distruse.
40. Anterior, la 29 iunie 2018, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a informat Guvernul că păstrase suporturile înregistrărilor convorbirilor realizate la 4 martie, 16, 17 şi 18 aprilie, precum şi 8 mai 2008.
II. Procedura penală pentru fals în înscrisuri demarată de autorităţi ulterior comunicării cererii
41. La 6 iulie 2018, tribunalul a sesizat parchetul în vederea verificării modului în care a fost redactat certificatul prezentat de reclamant în faţa Curţii. Parchetul a procedat la deschiderea unui dosar penal.
42. La 18 septembrie 2018, reclamantul a fost audiat ca martor în cadrul acestui dosar. La 2 octombrie 2018 a fost audiat din nou şi, cu această ocazie, a aflat că plângerea sa penală depusă în 2015 (supra, pct. 38) a fost ataşată la acest dosar. La 4 octombrie 2018 a solicitat parchetului comunicarea de copii după înscrisurile depuse la dosar, cu motivarea că are nevoie de ele pentru a le depune la Curte. I s-a acordat doar o copie după plângerea sa penală.
43. Părţile nu au informat Curtea cu privire la soluţia pronunţată în cadrul acestei proceduri.
CADRUL LEGAL INTERN RELEVANT
44. Vechiul Cod de procedură penală, în vigoare până la 1 februarie 2014, conţinea următoarele dispoziţii relevante în prezenta cauză:
Art. 83 - Obligaţia de prezentare [a martorului]
"Persoana chemată ca martor este obligată să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătate în citaţie şi are datoria să declare tot ce ştie cu privire la faptele cauzei."
Art. 327 - Ascultarea martorului, expertului sau interpretului
"[...]
3. Dacă ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei.
[...]"
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie
45. Reclamantul se plânge de inechitatea procesului penal îndreptat împotriva sa, ca urmare a omisiunii audierii de către instanţe a martorului N.R. şi a folosirii transcrierilor înregistrărilor convorbirilor sale pe care nu a avut posibilitatea să le consulte şi pentru care nu a putut să obţină efectuarea unei expertize. Acesta invocă art. 6 din Convenţie, formulat după cum urmează, în părţile sale relevante:
"1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială [,…], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. […].
[...]
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
[...]
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării [.];
[...]"
A. Cu privire la admisibilitate
46. Guvernul ridică o excepţie de tardivitate a cererii. Susţine că, în prezenta cauză, termenul de 6 luni ar trebui calculat începând cu 2 aprilie 2012, data la care Înalta Curte a pronunţat decizia definitivă, nu la data, ulterioară, la care decizia a devenit disponibilă părţilor. În opinia sa, capetele de cerere ale reclamantului nu sunt legate de motivarea deciziei şi se referă la aspecte anterioare redactării deciziei definitive, iar acesta nu a oferit nicio justificare pentru faptul că a aşteptat ca decizia definitivă să devină disponibilă părţilor înainte să sesizeze Curtea. În subsidiar, solicită Curţii să aibă în vedere faptul că decizia definitivă ar fi putut fi redactată înainte de 28 septembrie 2012, ţinând seama de faptul că, potrivit certificatului emis de Înalta Curte, decizia a fost tehnoredactată la 15 iunie 2012, şi îşi exprimă opinia că reclamantul ar fi putut, de fapt, să ia cunoştinţă de conţinutul deciziei înainte de 27 septembrie 2012.
47. Reclamantul precizează că a luat cunoştinţă de decizia definitivă a Înaltei Curţi la 28 septembrie 2012 şi consideră că termenul de 6 luni ar trebui să se calculeze de la această dată. A declarat că a făcut demersuri înainte de această dată pentru a lua cunoştinţă de conţinutul deciziei definitive, dar fără succes. De asemenea susţine că nu putea să sesizeze în mod corespunzător Curtea fără să fi luat cunoştinţă de motivarea Înaltei Curţi.
48. Curtea aminteşte că, în cazul în care reclamantul are dreptul să i se comunice din oficiu o copie după decizia internă definitivă, este în mai mare conformitate cu obiectul şi cu scopul art. 35 § 1 din Convenţie să se considere că termenul de 6 luni începe să curgă de la data comunicării copiei după decizie şi că, în cazul în care în dreptul intern nu se prevede comunicarea, este oportun să se ia în considerare data „redactării“ deciziei, dată de la care părţile au posibilitatea reală să ia cunoştinţă de conţinutul acesteia [Papachelas împotriva Greciei (MC), nr. 31.423/96, pct. 30, CEDO 1999-II].
49. În prezenta cauză, Curtea observă că Guvernul nu contestă faptul că reclamantul a luat cunoştinţă de decizia definitivă a Înaltei Curţi la 28 septembrie 2012. Cu toate acestea, Guvernul susţine că reclamantul ar fi putut să sesizeze Curtea înainte să ia cunoştinţă de motivarea Înaltei Curţi (supra, pct. 46). Însă un astfel de argument nu este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii (Papachelas, citată anterior, pct. 30). În ceea ce priveşte posibilitatea reclamantului de a face demersuri pentru a obţine o copie după decizia definitivă la o dată anterioară datei comunicării acesteia (supra, pct. 46), Curtea constată că o astfel de sugestie din partea Guvernului este o chestiune ce ţine de speculaţii, cât timp acesta nu menţionează baza legală şi nici nu menţionează o practică constantă a instanţelor naţionale pe care reclamantul ar fi putut să o invoce. Curtea constată că decizia definitivă a Înaltei Curţi a devenit disponibilă părţilor la 28 septembrie 2012 (supra, pct. 36) şi că termenul de 6 luni a început să curgă, în prezenta cauză, de la această dată. Prin urmare, excepţia ridicată de Guvern trebuie să fie respinsă.
50. Constatând că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat şi nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate în sensul art. 35 din Convenţie, Curtea îl declară admisibil.
B. Cu privire la fond
51. Curtea constată că acest capăt de cerere formulat de reclamant are două părţi, care trebuie examinate separat.
1. Cu privire la omisiunea audierii martorului N.R.
a) Argumentele părţilor
52. Reclamantul consideră că declaraţiile martorului N.R. au fost decisive în justificarea condamnării sale. Susţine că, dacă ar fi avut posibilitatea confruntării acestui martor în şedinţă publică, ar fi putut să prezinte argumente complete privind legalitatea celorlalte probe, inclusiv modul în care s-a realizat interceptarea convorbirilor sale. Arată că eforturile autorităţilor pentru localizarea martorului nu au fost suficiente şi că absenţa acestuia din urmă nu a fost justificată printr-un motiv întemeiat. Potrivit reclamantului, probele aflate la dosar indică mai degrabă că N.R. pur şi simplu nu a dorit să depună mărturie în faţa instanţelor, deşi avea o obligaţie legală în acest sens. Tot potrivit acestuia, demersurile efectuate de instanţe pentru a asigura înfăţişarea martorului nu au fost eficiente şi nu au fost însoţite de măsuri precum aplicarea unei amenzi. Potrivit reclamantului, N.R. era parte într-un proces penal desfăşurat în acelaşi timp cu procesul care face obiectul prezentei cauze şi, în cadrul acestui prim proces, a putut fi localizat de poliţie şi s-a prezentat la secţia de poliţie unde el însuşi l-a întâlnit la 21 iunie 2010.
53. Reclamantul susţine că nu a beneficiat de nicio garanţie procedurală pentru a contrabalansa neînfăţişarea martorului înaintea instanţelor. Citirea în şedinţă publică a declaraţiilor lui N.R. - a căror veridicitate este pusă la îndoială de reclamant din cauza diferenţelor de scriere din declaraţiile depuse la dosar - nu reprezenta o astfel de garanţie.
54. Guvernul răspunde că autorităţile au efectuat demersurile necesare pentru localizarea lui N.R. şi că absenţa acestui martor nu li se poate imputa. Consideră că nu mai există nicio măsură procesuală care se putea lua pentru a afla locul de domiciliu al acestui martor. În opinia sa, acesta din urmă nu a dorit să se prezinte în faţa instanţelor, iar atitudinea sa a făcut imposibilă localizarea sa. Prin urmare, Guvernul solicită Curţii să constate că au existat motive întemeiate pentru ca instanţele naţionale să admită declaraţiile martorului absent, având în vedere imposibilitatea localizării martorului în pofida eforturilor depuse. În plus, Guvernul consideră că declaraţiile lui N.R. nu au constituit proba unică sau determinantă în această cauză, acestea fiind luate în considerare de instanţele naţionale prin raportare la celelalte probe administrate, ca de exemplu declaraţiile reclamantului şi ale altui martor şi înregistrările realizate. Concluzionează că procesul a fost echitabil în ansamblu.
b) Motivarea Curţii
i. Principii generale
55. Curtea face trimitere la principiile relevante în materie referitoare la criteriile de examinare a capetelor de cerere formulate în contextul art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din Convenţie cu privire la absenţa martorilor de la şedinţa de judecată, astfel cum au fost expuse în hotărârile Al-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 26.766/05 şi 22.228/06, pct. 118-147, CEDO 2011] şi Schatschaschwili împotriva Germaniei [(MC), nr. 9.154/10, pct. 100-131, CEDO 2015].
56. În hotărârea Schatschaschwili, Curtea a reamintit că, în conformitate cu principiile enunţate în hotărârea Al-Khawaja şi Tahery (citată anterior), examinarea compatibilităţii cu art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din Convenţie a unui proces în care declaraţiile unui martor care nu s-a înfăţişat şi nu a fost audiat în cursul procesului sunt folosite ca probe se face în trei etape (Schatschaschwili, citată anterior, pct. 107). Astfel, Curtea trebuie să cerceteze:
i. dacă a existat un motiv întemeiat care să justifice neînfăţişarea martorului şi, în consecinţă, admiterea ca probă a declaraţiei scrise a acestuia (ibid., pct. 119-122);
ii. dacă declaraţia scrisă a martorului absent a constituit fundamentul unic sau determinant pentru condamnare (ibid., pct. 123-124); şi
iii. dacă au existat elemente compensatorii, inclusiv garanţii procedurale solide, suficiente pentru a contrabalansa dificultăţile cauzate apărării ca urmare a admiterii unei astfel de probe şi pentru a asigura echitatea procesului în ansamblu (ibid., pct. 125-131).
57. Este necesar să se accentueze faptul că absenţa unor motive întemeiate care să justifice neînfăţişarea unui martor nu poate, în sine, să ducă la un proces inechitabil. În aceste condiţii, lipsa unor asemenea motive constituie un element important în raport cu aprecierea caracterului echitabil în general al unui proces: acest element poate să încline balanţa în favoarea constatării unei încălcări a art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din Convenţie (ibid., pct. 113 in fine). În plus, având în vedere că preocuparea Curţii este să se asigure caracterul echitabil al procesului în ansamblu, aceasta trebuie să cerceteze dacă au existat elemente compensatorii suficiente nu doar în cauzele în care declaraţiile scrise ale unui martor absent constituiau temeiul unic sau determinant pentru condamnarea inculpatului, dar şi cele în care a constatat că este dificil de stabilit dacă aceste elemente constituiau proba unică sau determinantă, dar este totuşi convinsă că acestea aveau o anumită importanţă şi că admiterea lor i-ar fi putut cauza dificultăţi apărării. Impactul factorilor compensatorii necesari pentru ca procesul să fie considerat echitabil va depinde de importanţa pe care o au declaraţiile martorului absent. Cu cât această importanţă este mai mare, cu atât elementele compensatorii vor trebui să fie mai solide pentru ca procesul în ansamblu să fie considerat echitabil (ibid., pct. 116; Seton împotriva Regatului Unit, nr. 55.287/10, pct. 59, 31 martie 2016).
58. Prin urmare, Curtea trebuie să verifice cele trei etape ale criteriului Al-Khawaja şi Tahery - în ordinea definită în această hotărâre -, având în vedere că aceste măsuri sunt interdependente şi, împreună, servesc la stabilirea caracterului echitabil în general al procesului penal în prezenta cauză (Schatschaschwili, citată anterior, pct. 118).
ii. Aplicarea în prezenta cauză
59. În ceea ce priveşte problema dacă absenţa martorului N.R. era justificată de un motiv întemeiat, Curtea constată că atât tribunalul, cât şi curtea de apel au trimis martorului citaţie pentru înfăţişare, dar acesta nu s-a prezentat (supra, pct. 20 şi 30). Din probele prezentate Curţii reiese că respectivul nu a putut fi găsit la adresele indicate de părţi şi de ceilalţi martori sau la cele identificate de instanţe pe parcursul procesului penal (supra, pct. 13-19 şi 26-29). Totuşi, Curtea se îndoieşte că instanţele naţionale au efectuat demersuri suficiente pentru localizarea martorului. Într-adevăr, din susţinerile reclamantului, care nu sunt contrazise de Guvern, rezultă că N.R. a fost în contact direct cu poliţia în cadrul unui proces penal desfăşurat în acelaşi timp cu procesul care face obiectul prezentei cauze (supra, pct. 52 şi 54; a se vedea, de asemenea, supra, pct. 18). De altfel, Guvernul admite că acest martor nu a dorit să se prezinte (supra, pct. 54), cu toate că, potrivit Codului de procedură penală, persoanele citate ca martori au obligaţia legală de a se prezenta în faţa instanţelor şi de a da declaraţie (supra, pct. 44). În aceste condiţii, Curtea este sceptică cu privire la problema de a şti dacă instanţele române au depus toate eforturile care ar fi putut fi de aşteptat în mod rezonabil din partea lor pentru a asigura înfăţişarea lui N.R.
60. În ceea ce priveşte importanţa declaraţiilor scrise ale martorului absent pentru condamnarea reclamantului, Curtea constată că tribunalul s-a bazat pe declaraţiile date de N.R. în calitate de martor denunţător şi pe alte probe referitoare la persoana lui N.R., ca de exemplu procesele-verbale de constatare a infracţiunii flagrante la care a participat şi martorul, sau înregistrările convorbirilor pe care acesta din urmă le-a avut cu reclamantul (supra, pct. 23 şi 24). Curtea deduce de aici că declaraţiile lui N.R. au avut o anumită importanţă în măsura în care au determinat desfăşurarea urmăririi penale de către parchet şi măsurile care s-au dispus în acest context, ca de exemplu interceptarea convorbirilor reclamantului şi organizarea procedurii flagrantului. Curtea observă, în plus, că situaţia de fapt reţinută de tribunal pe baza acestor mijloace de probă a fost confirmată ulterior de instanţele de apel şi de recurs (supra, pct. 32 şi 35). În aceste condiţii, Curtea este convinsă că declaraţiile lui N.R. au avut o anumită importanţă, dacă nu chiar o mare importanţă, şi că administrarea acestora a cauzat dificultăţi apărării (Valdhuter împotriva României, nr. 70.792/10, pct. 49, 27 iunie 2017).
61. În continuare, Curtea trebuie să examineze dacă au existat suficiente elemente compensatorii pentru a contrabalansa dificultăţile cauzate apărării de imposibilitatea audierii în contradictoriu a lui N.R. Constată că, neputând să îl audieze pe martor, tribunalul a procedat la citirea în şedinţă publică a declaraţiilor date de N.R. în cursul urmăririi penale (supra, pct. 20). O astfel de posibilitate, care decurge din normele de procedură penală (supra, pct. 44), poate constitui un factor compensator care trebuie luat în considerare (a se vedea, în acest sens, D şi alţii împotriva României, nr. 75.953/16, pct. 107 in fine, 14 ianuarie 2020). Cu toate acestea, alte elemente trebuie abordate cu precauţie. Curtea observă într-adevăr că atât curtea de apel, cât şi Înalta Curte s-au limitat la a constata că procedura de citare a fost legal îndeplinită (supra, pct. 30 şi 35), fără să verifice dacă absenţa martorului ar putea avea un impact asupra caracterului echitabil al procesului. Consideră că instanţele naţionale nu au abordat cu prudenţă declaraţiile scrise ale martorului absent, iar tribunalul a reţinut situaţia de fapt pe baza declaraţiilor date de N.R. în faza de urmărire penală (supra, pct. 23-24). Curtea face trimitere la constatarea sa potrivit căreia celelalte probe care au justificat condamnarea reclamantului, ca de exemplu procesele-verbale de constatare a infracţiunii flagrante sau de transcriere a înregistrărilor sus-menţionate, s-au bazat pe declaraţiile lui N.R. (supra, pct. 60) şi apreciază că, în acest context, nu se poate considera că existenţa altor probe în afara acestor declaraţii a putut să contrabalanseze în mod corespunzător dificultăţile cauzate apărării (a se vedea, a contrario, Virgil Dan Vasile împotriva României, nr. 35.517/11, pct. 69, 15 mai 2018).
62. Având în vedere procesul în ansamblu, Curtea observă că nu s-a demonstrat în mod valabil că absenţa martorului N.R. a fost justificată de un motiv întemeiat. Constată, de asemenea, că declaraţiile scrise ale lui N.R. au avut o anumită importanţă în condamnarea reclamantului şi că elementele compensatorii de care a beneficiat acesta din urmă nu au fost suficiente şi capabile să contrabalanseze dificultăţile întâmpinate de apărare.
63. Prin urmare, au fost încălcate art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din Convenţie.
2. Cu privire la folosirea înregistrărilor efectuate în cursul procesului
64. Reclamantul critică folosirea pe parcursul procesului penal a transcrierii înregistrărilor convorbirilor sale pe care nu a avut posibilitatea să le consulte şi pentru care nu a putut să obţină efectuarea unei expertize.
65. Având în vedere concluzia la care a ajuns cu privire la omisiunea audierii martorului N.R. (supra, pct. 62), Curtea consideră că nu este necesară examinarea acestei părţi a capătului de cerere formulat de reclamant în raport cu art. 6 din Convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 34 din Convenţie
66. Ulterior comunicării cererii, reclamantul a susţinut că procesul penal pentru fals în înscrisuri declanşat la cererea tribunalului (supra, pct. 41) a fost consecinţa introducerii cererii sale la Curte şi a declarat că se teme că va deveni suspect în cadrul procesului respectiv. Acesta invocă art. 34 din Convenţie, care prevede următoarele:
"Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în convenţie sau în protocoalele sale. Înaltele părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exerciţiul eficace al acestui drept."
67. Guvernul precizează că funcţionarii publici, în conformitate cu dispoziţiile relevante din Codul penal, au obligaţia să sesizeze parchetul dacă, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, iau cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni. Adaugă următoarele: în prezenta cauză, sesizarea parchetului de către tribunal s-a făcut în aplicarea acestor dispoziţii legale; s-a procedat la sesizare la 5 ani după sesizarea Curţii de către reclamant şi nu s-a adus atingere în niciun fel drepturilor reclamantului; acesta din urmă a avut astfel posibilitatea să prezinte argumentele sale în faţa Curţii, precum şi observaţii suplimentare în această privinţă; în plus, scopul urmăririi penale este să verifice contradicţia dintre conţinutul certificatului prezentat de reclamant - potrivit căruia suporturile înregistrărilor au fost distruse - şi realitate, confirmată de parchet, care încă dispune de suporturi.
68. Guvernul consideră că faptul că reclamantul a fost adus să depună mărturie ca martor în cursul procesului respectiv nu a adus atingere dreptului său de a sesiza Curtea. Precizează că declaraţia reclamantului a fost necesară pentru a lămuri modul în care acesta a obţinut certificatul în discuţie şi că nu se punea problema, prin intermediul acestei urmăriri penale, a verificării comportamentului reclamantului. Acesta adaugă că reclamantul, în cursul audierilor sale, nu a fost ameninţat şi nu a fost constrâns să dea informaţii despre cererea sa în faţa Curţii, în afara celor necesare pentru lămurirea circumstanţelor în care a obţinut certificatul.
69. Reclamantul răspunde că procesul penal pentru fals în înscrisuri este de fapt îndreptat împotriva sa, deoarece a fost singurul care a folosit certificatul în cauză. Impută parchetului că i-a refuzat comunicarea de copii după înscrisurile aflate la dosar. Arată că s-a plâns deja autorităţilor naţionale în 2015 cu privire la distrugerea - invocată de el - a suporturilor conţinând înregistrările convorbirilor sale şi a fost surprins că autorităţile au reacţionat începând urmărirea penală abia după ce Curtea a comunicat cererea sa. Potrivit acestuia, o eventuală condamnare a sa în cursul acestui proces ar fi consecinţa directă a introducerii cererii sale în faţa Curţii, în timp ce o clasare a urmăririi penale ar fi avut ca efect punerea la îndoială a temeiniciei afirmaţiilor sale în faţa Curţii.
70. Curtea reaminteşte că, pentru ca mecanismul de cerere individuală instituit în art. 34 din Convenţie să fie eficient, este extrem de important ca reclamanţii, declaraţi sau potenţiali, să fie liberi să comunice cu Curtea fără ca autorităţile să îi supună presiunilor în vreun fel ca să retragă ori să modifice capetele lor de cerere. Sintagma „a face presiune/i“ se referă nu doar la constrângerea directă şi actele flagrante de intimidare a reclamanţilor, declaraţi sau potenţiali, a familiilor sau a reprezentanţilor lor în instanţă, ci şi la actele sau contactele indirecte şi rău intenţionate având ca scop să îi facă să se răzgândească ori să îi descurajeze cu privire la exercitarea acţiunii oferite de Convenţie [Iambor împotriva României nr. 1), nr. 64.536/01, pct. 212, 24 iunie 2008].
71. În prezenta cauză, Curtea constată că reclamantul nu este privat de libertate, că este reprezentat în faţa sa de un avocat ales şi că a avut şi încă are posibilitatea să comunice liber cu aceasta. În plus, constată că reclamantul a fost citat să se prezinte în cursul procesului penal pentru fals în înscrisuri în calitate de martor şi că temerile sale de a deveni suspect în cursul procesului nu sunt susţinute de probe. Într-adevăr, în lipsa unor informaţii recente cu privire la cursul acestui proces, Curtea concluzionează că, la aproximativ 2 ani de la declanşarea acestuia, reclamantul îşi păstrează calitatea de martor. În plus, constată că nu s-a stabilit în faţa sa că, în timpul audierii sale ca martor în cursul acestui proces, reclamantul a fost supus presiunii sau intimidării din partea poliţiei sau a procurorului ori că s-au făcut remarci referitoare la cererea sa [a se vedea, a contrario, Salman împotriva Turciei (MC), nr. 21.986/93, pct. 131, CEDO 2000-VII]. Prin urmare, consideră că desfăşurarea procesului penal pentru fals în înscrisuri nu a afectat examinarea, de către aceasta, a prezentei cereri (a se vedea mutatis mutandis, Blaj împotriva României, nr. 36.259/04, pct. 164-165, 8 aprilie 2014).
72. În consecinţă, Curtea concluzionează că autorităţile române nu au încălcat în prezenta cauză obligaţiile care le revin în temeiul art. 34 a doua teză din Convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
73. Art. 41 din Convenţie prevede:
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
74. Reclamantul solicită 10.000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care consideră că l-a suferit.
75. Guvernul consideră că o constatare a încălcării ar putea constitui o reparaţie suficientă şi că suma solicitată este excesivă în raport cu jurisprudenţa Curţii.
76. Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 6.000 EUR pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
77. Reclamantul solicită 4.633,92 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată şi solicită ca această sumă să fie plătită direct în contul bancar al avocatei sale. Acesta prezintă o adeverinţă de plată specificând tipul de servicii prestate de reprezentanta sa şi tariful orar corespunzător, precum şi un contract de asistenţă juridică în conformitate cu care plata onorariului datorat se va efectua direct către aceasta.
78. Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă în raport cu serviciile prestate de apărătoarea reclamantului.
79. Ţinând seama de documentele de care dispune şi de jurisprudenţa sa, Curtea acordă reclamantului suma de 1.550 EUR, care se va plăti direct avocatei acestuia.
C. Dobânzi moratorii
80. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că au fost încălcate art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din Convenţie ca urmare a faptului că martorul N.R. nu a fost audiat în cursul dezbaterilor;
3. hotărăşte că nu este necesară examinarea capătului de cerere formulat în baza art. 6 din Convenţie sub aspectul folosirii înregistrărilor convorbirilor reclamantului;
4. hotărăşte că statul pârât nu a încălcat obligaţiile care îi revin în raport cu art. 34 din Convenţie;
5. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
(i) 6.000 EUR (şase mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
(ii) 1.550 EUR (o mie cinci sute cincizeci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de reclamant, pentru cheltuielile de judecată, sumă care se va plăti direct avocatei sale;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
6. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 8 decembrie 2020, în temeiul art. 77 §2 şi §3 din Regulament.
PREŞEDINTE
GABRIELE KUCSKO-STADLMAYER
Grefier adjunct,
Ilse Freiwirth
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
