Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 25.598/18)
Strasbourg
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Stoicu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din: Faris Vehabović, preşedinte, Iulia Antoanella Motoc, Branko Lubarda, judecători, şi Crina Kaufman, grefier adjunct de secţie a.i.,
având în vedere Cererea (nr. 25.598/18) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Lucian Viorel Stoicu („reclamantul“), născut în 1962 şi domiciliat în Vinga, reprezentat de S. Telbis, avocat în Timişoara, a sesizat Curtea la 23 mai 2018, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“),
având în vedere decizia de a aduce prezenta cerere la cunoştinţa Guvernului român („Guvernul“), reprezentat de agentul guvernamental, doamna O.F. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe,
având în vedere observaţiile părţilor,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 7 februarie 2023,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
OBIECTUL CAUZEI
1. Prezenta cerere priveşte condamnarea la o pedeapsă cu închisoarea cu suspendarea executării pedepsei, pronunţată împotriva reclamantului de Curtea de Apel Timişoara, după ce persoana în cauză fusese achitată în primă instanţă de Tribunalul Arad. Reclamantul se plânge că a fost condamnat fără o examinare directă a probelor şi fără a fi audiat, deşi fusese achitat în primă instanţă pe baza aceloraşi probe.
I. Achitarea reclamantului în primă instanţă
2. Prin Sentinţa penală din 4 aprilie 2017, Tribunalul Arad a dispus achitarea reclamantului. Instanţa a constatat că reclamantul, în calitate de agricultor, a depus, la 14 mai 2013, o cerere de acordare a unei subvenţii pentru suprafaţa de 46,71 de hectare de teren agricol care îi aparţinea în parte şi că, potrivit adeverinţei ce conţinea date extrase din registrul agricol, acesta cultiva terenuri aflate pe teritoriul comunei Vinga. Tribunalul a subliniat că această cerere era însoţită de documente doveditoare, inclusiv titlurile de proprietate asupra terenurilor în cauză şi contractele de comodat pentru parcelele agricole aparţinând altor persoane decât reclamantul, că a făcut obiectul unor controale administrative înainte de a fi aprobată, la 10 octombrie 2013, de Centrul Judeţean Arad al Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură („APIA“) şi că acest centru a plătit subvenţia în trei tranşe, în perioada octombrie 2013- februarie 2014. Potrivit acestei sentinţe, subvenţia obţinută reprezenta un cuantum de 139,17 euro (EUR) per hectar, înmulţită cu numărul de hectare declarate, adică aproximativ 6.500 EUR în total.
3. Ca răspuns la rechizitoriul parchetului, prin care acesta din urmă a solicitat condamnarea reclamantului din cauza prezentării pentru o parte din terenurile agricole declarate în cererea sa a unor contracte de comodat false, tribunalul a considerat că, din probele administrate şi în special din adeverinţa ce conţinea date extrase din registrul agricol şi din declaraţiile făcute în faţa tribunalului de către proprietarii terenurilor în cauză, reiese că reclamantul exploatase efectiv aceste terenuri, îndeplinind astfel condiţia necesară pentru obţinerea subvenţiei. Prin urmare, acesta a considerat că, în pofida existenţei unor contracte de comodat false (cu privire la care s-a constatat că nu fuseseră falsificate cu semnătura reclamantului), parchetul nu a reuşit să dovedească faptul că persoana în cauză acţionase cu rea-credinţă pentru a obţine subvenţia în cauză. În opinia instanţei, legea penală prevedea o condiţie privind existenţa unei intenţii directe, în absenţa căreia nu erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute la articolul 18^1 din Legea nr. 78/2000. În această privinţă, tribunalul a precizat că organelor judiciare le revenea sarcina de a prezenta probe care să demonstreze că reclamantul a acţionat cu rea-credinţă, în caz contrar fiind prezumată buna sa credinţă.
II. Condamnarea reclamantului
4. Parchetul şi APIA au contestat sentinţa Tribunalului Arad în faţa Curţii de Apel Timişoara. Procesul în faţa acesteia a avut loc la 24 octombrie 2017, în absenţa reclamantului. La proces, parchetul a solicitat audierea a doisprezece martori ai acuzării. Curtea de apel a respins această cerere, considerând că „nu se contestă starea de fapt reţinută de prima instanţă, nu sunt contestate declaraţiile date de cei 12 martori“.
5. La 24 octombrie 2017, reclamantul a fost condamnat de Curtea de Apel Timişoara la doi ani şi o lună de închisoare cu suspendarea executării pedepsei pentru obţinerea pe nedrept a unei subvenţii provenite în mare parte de la bugetul Uniunii Europene alocat susţinerii agriculturii, faptă incriminată la articolul 18^1 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. În versiunea care era în vigoare la momentul faptelor, această dispoziţie legislativă prevedea următoarele:
"Folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi."
6. După ce a reexaminat, doar pe baza probelor aflate la dosar, temeinicia acuzaţiilor formulate împotriva reclamantului, curtea de apel a pronunţat împotriva acestuia, în temeiul articolului 18^1 din Legea nr. 78/2000 şi al articolului 326 din Codul penal, o condamnare la o pedeapsă de doi ani şi o lună de închisoare cu suspendarea executării pedepsei, însoţită de o pedeapsă accesorie şi o pedeapsă complementară constând în interzicerea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, pentru fals în declaraţii. De asemenea, reclamantul a fost obligat, sub aspect civil, să ramburseze subvenţia care i-a fost plătită de APIA.
7. În decizia sa, curtea de apel a considerat că intenţia directă a reclamantului putea fi dedusă în mod rezonabil din faptul că acesta ştia că subvenţia nu putea fi acordată decât pe baza unor documente doveditoare, şi anume contractele de comodat şi datele din registrul agricol. Prin urmare, aceasta a concluzionat că, în speţă, a fost îndeplinită condiţia privind existenţa unei intenţii directe, impusă de legea penală în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută la articolul 18^1 din Legea nr. 78/2000.
MOTIVAREA CURŢII
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie
8. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate în sensul art. 35 din Convenţie, Curtea îl declară admisibil.
9. Principiile generale relevante pentru capătul de cerere formulat în prezenta cauză au fost rezumate în Hotărârea Júlíus Ţór Sigurţórsson împotriva Islandei (nr. 38.797/17, pct. 30-38, 16 iulie 2019).
10. Rezultă în special că, în opinia Curţii, atunci când o instanţă de control judiciar este competentă să analizeze atât situaţia de fapt, cât şi chestiunile de drept şi să studieze în ansamblu problema vinovăţiei, ea nu poate, din motive ce ţin de echitatea procedurii, să tranşeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis actul considerat drept infracţiune (Ekbatani împotriva Suediei, Hotărârea din 26 mai 1988, seria A, nr. 134, p. 14, pct. 32, Constantinescu împotriva României, nr. 28.871/95, pct. 55, CEDO 2000-VIII).
11. În speţă, Curtea observă de la bun început că nu se contestă faptul că, după ce a fost achitat în primă instanţă (supra, pct. 2), reclamantul a fost condamnat de Curtea de Apel Timişoara doar pe baza unei reinterpretări de către aceasta a probelor care fuseseră administrate în primă instanţă (supra, pct. 4), fără să îl fi ascultat pe reclamant în persoană şi fără să fi examinat direct aceste probe, în pofida cererii formulate în acest sens de parchet (supra, pct. 4).
12. Elementele de probă pe care Curtea de Apel Timişoara a trebuit să le analizeze pentru a se pronunţa cu privire la vinovăţia reclamantului aveau, în esenţă, un caracter faptic, această instanţă fiind sesizată să stabilească dacă reclamantul a acţionat sau nu cu rea-credinţă la momentul depunerii cererii de solicitare a unei subvenţii (a se vedea pct. 7 de mai sus, în raport cu pct. 4 de mai sus) (a se vedea, între altele, Spînu împotriva României, nr. 32.030/02, pct. 56, 29 aprilie 2008, şi Andreescu împotriva României, nr. 19.452/02, pct. 65-70, 8 iunie 2010).
13. Având în vedere miza aflată în joc pentru reclamant, Curtea nu este convinsă că probele reţinute de instanţa de apel pentru condamnarea persoanei în cauză, în cadrul deciziei sale de infirmare a achitării pronunţate în primă instanţă, puteau fi soluţionate, în cadrul unui proces echitabil, fără o examinare directă a probelor şi, în special, fără audierea în persoană a reclamantului (Dănilă împotriva României, nr. 53.897/00, pct. 35-42, 8 martie 2007, Ghincea împotriva României, nr. 36.676/06, pct. 44-52, 9 ianuarie 2018, şi, a contrario, Ignat împotriva României, nr. 17.325/16, pct. 47-59, 9 noiembrie 2021, în care reclamantul a fost într-adevăr audiat de instanţa de apel care a infirmat decizia de achitare a acestuia în special pe baza altor probe decât cele testimoniale). Dimpotrivă, aceasta consideră că, în speţă, o examinare directă a probelor de către instanţa de apel era de natură să influenţeze modul în care această instanţă trebuia să aplice dreptul intern faptelor din cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Kashlev împotriva Estoniei, nr. 22.574/08, pct. 47-48, 26 aprilie 2016).
14. În sfârşit, trebuie reamintit faptul că instanţa de apel era obligată să ia măsurile necesare pentru a asigura un proces echitabil, chiar dacă reclamantul nu a formulat o cerere prin care solicita în mod expres să fie ascultat (a se vedea, între altele, Găitănaru împotriva României, nr. 26.082/05, pct. 34, 26 iunie 2012, Mischie împotriva României, nr. 50.224/07, pct. 39, 16 septembrie 2014, şi Júlíus Ţór Sigurţórsson, citată anterior, pct. 40).
15. Prin urmare, Curtea apreciază că condamnarea reclamantului în apel, fără ca acesta să fi fost audiat de instanţa de apel şi deşi fusese achitat în primă instanţă, nu a respectat cerinţele unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.
16. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 din Convenţie.
Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
17. Reclamantul solicită 12.000 de euro (EUR) pentru toate prejudiciile materiale şi morale pe care susţine că le-a suferit, sumă care include subvenţia de 6.500 EUR pe care a trebuit să o ramburseze ca urmare a condamnării sale. De asemenea, acesta solicită suma de 450 EUR pentru cheltuielile de judecată pe care pretinde că le-a suportat în cadrul procedurii desfăşurate în faţa instanţelor interne.
18. Guvernul consideră că o constatare a încălcării ar constitui, în sine, o reparaţie echitabilă suficientă.
19. Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins. În consecinţă, respinge cererea formulată cu acest titlu. În schimb, acordă reclamantului 4.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.
20. În plus, ţinând seama de elementele din dosar şi de jurisprudenţa sa, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantului suma de 450 EUR pentru cheltuielile de judecată ocazionate de procedura desfăşurată în faţa instanţelor interne, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 din Convenţie;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
(i) 4.000 EUR (patru mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pentru această sumă, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral;
(ii) 450 EUR (patru sute cincizeci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit pentru această sumă, cu titlu de cheltuieli de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 7 martie 2023, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.
PREŞEDINTE
FARIS VEHABOVIĆ
Grefier adjunct a.i.,
Crina Kaufman
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
