Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Strasbourg
Definitivă la 7 aprilie 2014
(Cererea nr. 5.592/05)
Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Prăjină împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Alvina Gyulumyan, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 3 decembrie 2013,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 5.592/05) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Laurenţiu Prăjină („reclamantul“), a sesizat Curtea la 26 ianuarie 2005, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“).
2. Reclamantul, care deşi a beneficiat de asistenţă judiciară, nu a ales un avocat şi, în consecinţă, nu a putut primi acest ajutor, a fost reprezentat în faţa Curţii de doamna M. Cristian, sora acestuia. Guvernul român („Guvernul“) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul R.-H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul susţine, în special, că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, afirmând că nu a beneficiat de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării şi că determinantă în condamnarea sa a fost declaraţia dată în faţa procurorului de un martor care nu a fost audiat niciodată în condiţii de contradictorialitate.
4. La 7 ianuarie 2009, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1967 şi locuieşte în Iaşi.
6. Printr-o ordonanţă a parchetului din 14 ianuarie 2003, reclamantul a fost plasat în arest preventiv pentru o perioadă de 30 de zile, pe motiv că era suspectat că l-ar fi lovit mortal pe P.M., în noaptea de 12 spre 13 decembrie 2002.
7. Reclamantul şi P.M. se cunoşteau de mult timp, fiind din acelaşi sat. Reclamantul stătea cu chirie într-o cameră din apartamentul în care locuia P.M.
8. Prin rechizitoriul parchetului din 8 aprilie 2003, reclamantul a fost trimis în judecată în faţa Tribunalului Iaşi, cu privire la săvârşirea infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen. Procurorul care a instrumentat cauza a precizat că, deşi nu au existat martori oculari care să îl fi văzut pe reclamant lovind victima, acest lucru rezulta din ansamblul probelor indirecte depuse la dosar, care contraziceau versiunea reclamantului asupra faptelor.
9. Procurorul a indicat ca probe ale acuzării depoziţiile a patru martori:
(a) martorul M.E., o cunoştinţă de-a persoanei decedate, care trecuse în seara de 12 decembrie 2002 pe la domiciliul acesteia pentru a-i face o vizită, ocazie cu care aceasta îl văzuse pe reclamant în apartamentul unde se desfăşuraseră evenimentele; potrivit acesteia, reclamantul încercase în seara respectivă să întreţină raporturi sexuale cu ea şi, ca urmare a refuzului acesteia, ar fi bătut-o, ceea ce a determinat-o să părăsească locul în cauză şi să alerteze un echipaj de poliţişti, care erau de pază în cartier;
(b) martorul H.I., un poliţist care, fiind alertat de M.E., se dusese la faţa locului şi constatând că reclamantul şi victima se aflau într-o stare avansată de ebrietate şi că aceştia deranjau vecinii prin zgomotul pe care îl făceau, a întocmit un proces-verbal de contravenţie împotriva lor pentru tulburarea ordinii publice;
(c) D.L. şi D.V., doi vecini ai victimei, care au declarat că, în timpul nopţii de 12 spre 13 decembrie 2002, auziseră zgomote, precum şi ţipătul victimei, din apartamentul acesteia.
10. Aceste mărturii au fost obţinute după cum urmează:
M.E., audiată de parchet, fără ca reclamantul sau avocatul acestuia să fie prezenţi, a declarat că victima îi mărturisise faptul că îi era teamă de reclamant, deoarece acesta din urmă încercase să o convingă să facă schimb între casa pe care acesta o avea în satul natal şi apartamentul pe care îl deţinea P.M. în oraş. Apoi, M.E. a precizat că îl văzuse deja de două ori pe reclamant lovind-o pe victimă, şi anume în cursul verii din 2002 şi în octombrie 2002. Aceasta a menţionat că victima dorea să vândă apartamentul unei terţe persoane, ceea ce reclamantul nu accepta.
11. Audiat de parchet, reclamantul a negat că a lovit victima în noaptea de 12 spre 13 decembrie 2002. Acesta a explicat că stătea cu chirie într-o cameră din apartamentul lui P.M., că se culcase după plecarea poliţistului H.I., că o găsise pe victimă decedată în dimineaţa zilei de 13 decembrie şi că, atunci, anunţase imediat poliţia. A precizat că victima era vizitată în mod curent de numeroase persoane, printre care prostituate şi proxeneţi, şi a sugerat că, după plecarea poliţistului H.I., uşa apartamentului rămăsese descuiată, ceea ce se mai întâmplase în trecut, astfel încât alte persoane ar fi putut intra în apartament.
12. Tribunalul Iaşi, competent să judece cauza în calitate de instanţă de prim grad de jurisdicţie, a dispus audierea martorilor indicaţi de procuror în rechizitoriu. Deşi a fost citată legal, M.E. nu s-a prezentat. Tribunalul, care a trebuit să amâne de mai multe ori cauza, în încercarea de a asculta acest martor, a emis pe numele acesteia mandate de aducere şi a condamnat-o la plata unei amenzi. Poliţistul însărcinat cu executarea mandatelor de aducere a consemnat, într-un proces-verbal, că aceasta nu fusese găsită la domiciliu. Tribunalul a cerut Serviciului de Evidenţă a Persoanelor Iaşi informaţii pentru a găsi noua adresă a lui M.E., dar fără succes.
Prin urmare, tribunalul a considerat că era imposibilă audierea lui M.E. şi a decis să citească în faţa tribunalului declaraţiile date de acest martor în cursul anchetei.
13. Poliţistul H.I. şi vecinii D.L. şi D.E. au fost audiaţi de tribunal şi şi-au menţinut declaraţiile făcute în faţa procurorului; niciunul dintre ei nu a declarat că l-a văzut pe reclamant lovindo pe victimă. La cererea reclamantului, tribunalul a audiat un martor al apărării, care a precizat că îl cunoştea pe reclamant de mult timp şi că acesta era o persoană calmă şi onestă.
14. Reclamantul a fost, la rândul său, audiat. Acesta a declarat că regreta faptul că era acuzat în mod eronat; a explicat că stătea cu chirie într-o cameră din locuinţa victimei şi că, în acea zi, când s-a întors de la serviciu, şi-a găsit gazda consumând alcool împreună cu M.E.
15. Avocata reclamantului a insistat ca M.E. să fie audiată şi, după ce tribunalul a apreciat că acest lucru era imposibil, a pledat pentru achitarea clientului acesteia, pe motiv că nu existau dovezi care să ateste, fără echivoc, faptul că acesta o lovise pe victimă.
16. În cursul procedurii în faţa instanţei de fond, tribunalul a admis de mai multe ori amânările solicitate de avocaţii reclamantului, pentru a le permite să studieze dosarul.
17. Prin Hotărârea din 27 ianuarie 2004, tribunalul l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 5 ani de închisoare pentru loviri şi vătămări cauzatoare de moarte. Acesta a precizat că desfăşurarea evenimentelor şi vinovăţia reclamantului în ceea ce priveşte decesul victimei au fost stabilite pe baza declaraţiilor martorilor M.E., D.L., D.V. şi H.I. şi a raportului de autopsie privind victima.
18. Reclamantul a declarat apel împotriva acestei hotărâri. Acesta s-a plâns în special că judecătorii primei instanţe se bazaseră în principal pe o declaraţie dată în faţa organelor de urmărire penală, pe care nu a putut să o conteste pentru a-şi dovedi nevinovăţia. Avocata acestuia a insistat ca M.E. să fie audiată de curtea de apel. Reclamantul nu a menţionat în cadrul apelului o eventuală piedică în ceea ce priveşte studierea dosarului sau pregătirea apărării în faţa tribunalului.
Parchetul a introdus, de asemenea, apel, solicitând majorarea pedepsei impuse reclamantului.
19. După mai multe încercări nereuşite de a obţine înfăţişarea martorului M.E. în faţa instanţei, la şedinţa din 6 iulie 2004, avocatul reclamantului a propus, în absenţa lui M.E., care nu fusese găsită, ascultarea martorului N.G., care era prezent în sală. N.G. a dat o declaraţie cu privire la relaţia dintre reclamant şi persoana decedată, atestând faptul că primul îi acordase ajutor de nenumărate ori celui de-al doilea, care era grav bolnav.
20. Printr-o hotărâre pronunţată în aceeaşi zi, la 6 iulie 2004, Curtea de Apel Iaşi a admis apelul parchetului şi a mărit pedeapsa aplicată reclamantului la şase ani şi şase luni de închisoare. Curtea de apel a apreciat că fuseseră administrate toate probele relevante şi şi-a întemeiat decizia pe mărturiile făcute de M.E., D.L., D.V. şi H.I., fără nicio referire la declaraţia lui N.G.
21. Reclamantul a formulat recurs, plângându-se, între altele, că instanţele au acordat încredere mărturiei lui M.E., deşi aceasta nu a dat curs niciunei convocări a instanţei; acesta susţinea, în plus, că declaraţia făcută de aceasta în faţa parchetului conţinea elemente care nu erau adevărate, precum, de exemplu, faptul că l-ar fi văzut pe reclamant lovind-o pe victimă în august 2002, deoarece la momentul respectiv acesta nu o cunoştea. Acesta nu s-a plâns de vreun refuz din partea instanţelor inferioare de a-i acorda timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării.
22. La 13 octombrie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins o cerere de amânare formulată de reclamant pentru aşi angaja un avocat, pe motiv că deja admisese, în cursul şedinţei precedente din 27 august 2004, o cerere de amânare similară din partea reclamantului, pentru studierea dosarului, pregătirea apărării şi angajarea unui avocat.
23. Printr-o hotărâre definitivă pronunţată în aceeaşi zi - adică 13 octombrie 2004 - Înalta Curte a respins recursul şi a confirmat hotărârea pronunţată în apel. Aceasta a apreciat că, din depoziţiile depuse la dosar, reieşea că reclamatul era o persoană violentă, că o mai lovise pe victimă în trecut şi că era nemulţumit de faptul că aceasta refuzase să îi vândă apartamentul.
24. Reclamantul a formulat o cerere de revizuire a hotărârii din 27 ianuarie 2004, care a fost respinsă printr-o hotărâre definitivă din 24 august 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe motiv că instanţele care au examinat cauza au apreciat corect probele depuse la dosar.
25. La 29 mai 2007, reclamantul a fost pus în libertate.
II. Dreptul intern relevant
26. Art. 63 din Codul de procedură penală (C. proc. pen.) nu atribuie nicio valoare probatorie prestabilită elementelor de probă depuse la dosarul de urmărire penală. Instanţele apreciază valoarea fiecăruia dintre elementele de probă în funcţie de convingerea lor intimă şi de conştiinţa lor, în lumina tuturor probelor de la dosar.
27. Art. 86 şi art. 327 C. proc. pen. prevăd că instanţa procedează la ascultarea martorilor după ce îl audiază pe inculpat şi pe celelalte părţi din dosar. Fiecărui martor i se cere să spună tot ceea ce ştie despre faptele care fac obiectul cauzei, apoi preşedintele şi ceilalţi membri ai completului de judecată, urmaţi de procuror, pot să îi adreseze întrebări. Atunci când nu mai au întrebări să îi adreseze, partea care a propus să fie ascultat şi toate celelalte părţi la procedură pot, la rândul lor, să îi adreseze întrebări. Dacă ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanţa dispune citirea în şedinţă publică a declaraţiei date de acesta în cursul urmăririi penale; instanţa poate să ţină seama de ea la soluţionarea cauzei.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. b) şi d) din Convenţie
28. Reclamantul susţine că dreptul său la un proces echitabil nu a fost respectat, în măsura în care nu a beneficiat de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării şi nu a putut să solicite ascultarea martorului M.E., a cărei declaraţie dată în faţa procurorului a fost determinantă pentru condamnarea acestuia. Acesta invocă art. 6 §1 şi art. 6 § 3 lit. b) şi d) din Convenţie, redactat după cum urmează:
"(1) „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. [...]
3. Orice acuzat are, în special, dreptul: [...]
b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; [...]
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi ascultarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; [...]"
A. Cu privire la admisibilitate
1. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 3 lit. b) din Convenţie
29. Reclamantul invocă o pretinsă lipsă a timpului şi înlesnirilor necesare pregătirii apărării sale.
30. Guvernul susţine că reclamantul a fost prezent şi a fost reprezentat de un avocat la toate şedinţele şi că instanţele au admis toate cererile de amânare, cu excepţia uneia, formulate de acesta în vederea studierii documentelor de la dosar. În plus, acesta nu s-a plâns de nicio lipsă de timp pentru pregătirea apărării sale în cursul procedurii interne.
31. Curtea constată că, deşi se plânge în faţa acesteia cu privire la lipsa de timp şi de înlesniri necesare pregătirii apărării sale, reclamantul a beneficiat pe parcursul întregii proceduri de mai multe amânări în acest scop. În plus, în căile de atac introduse de acesta nu a menţionat nicio deficienţă de această natură (supra, pct. 18 şi 21). În orice caz, niciun element existent în dosar nu permite să se afirme că dreptul la apărare ar fi fost încălcat în această cauză.
32. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie să fie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
2. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 6 §1 şi art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie
33. Reclamantul susţine că dreptul său la un proces echitabil nu a fost respectat, în măsura în care nu a putut solicita ascultarea martorului M.E., a cărei declaraţie făcută în faţa procurorului a fost determinantă pentru condamnarea lui.
34. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
35. Reclamantul susţine că procedura penală desfăşurată împotriva lui nu a fost echitabilă, ţinând seama în special de imposibilitatea acestuia de a solicita ascultarea martorului principal, M.E. - motivul dispariţiei acesteia din urmă fiind, în opinia lui, faptul că aceasta a depus o mărturie mincinoasă în faţa parchetului. Acesta contestă pasivitatea agenţilor de poliţie însărcinaţi cu executarea mandatului de aducere emis de instanţă, argumentând că este greu de înţeles cum o femeie precum M.E., care avea patru copii şi era însărcinată, putea să dispară şi să nu poată fi găsită.
36. Guvernul susţine că reclamantul a participat activ la procesul penal, propunând probe şi adresând întrebări, în faţa instanţei, martorilor indicaţi în rechizitoriul parchetului.
37. Acesta observă că tribunalul a amânat de nouă ori cauza, în încercarea de a asculta martorul M.E., înainte de a constata imposibilitatea obiectivă de a realiza un astfel de interogatoriu. De asemenea remarcă faptul că avocatul reclamantului a renunţat, la 6 iulie 2004, la ascultarea acestui martor.
38. Guvernul apreciază că declaraţia lui M.E. nu a fost esenţială sau hotărâtoare, condamnarea reclamantului bazându-se pe un ansamblu de probe concordante, în special declaraţiile date de D.V., D.L. şi H.I., precum şi raportul de necropsie al victimei.
39. Pentru aceste motive, solicită Curţii să concluzioneze că, examinată în ansamblul său, procedura penală desfăşurată împotriva reclamantului a fost echitabilă.
2. Motivarea Curţii
a) Principii generale
40. Având în vedere că cerinţele impuse de paragraful 3 al art. 6 reprezintă aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil garantat de paragraful 1, Curtea va examina capetele de cerere invocate de reclamant din perspectiva acestor două texte coroborate (Doorson împotriva Olandei, 26 martie 1996, pct. 66, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-II şi Vitan împotriva României, nr. 42.084/02, pct. 54, 25 martie 2008).
41. Curtea reaminteşte, cu titlu introductiv, că nu îi revine sarcina de a acţiona asemenea unei instanţe de gradul patru de jurisdicţie, de a aprecia legalitatea probelor în temeiul dreptului intern al statelor părţi la Convenţie şi de a se pronunţa cu privire la vinovăţia reclamanţilor. În fapt, deşi Convenţia garantează prin art. 6 dreptul la un proces echitabil, nu reglementează şi admisibilitatea probelor ca atare, aspect reglementat în primul rând de dreptul intern [a se vedea, între multe altele, Gδfgen împotriva Germaniei (MC), nr. 22.978/05, pct. 162, CEDH 2010].
42. Pentru a stabili dacă procesul a fost echitabil, Curtea ia în considerare procedura în ansamblul său şi verifică respectarea nu numai a dreptului la apărare, ci şi a interesului public şi al victimelor ca autorii infracţiunii să fie trimişi corespunzător în judecată şi, dacă este necesar, respectarea drepturilor martorilor. Art. 6 § 3 lit. d) consacră, în special, principiul conform căruia, până la stabilirea vinovăţiei unui acuzat, toate probele acuzării trebuie să fie prezentate, în principiu, în faţa acuzatului în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri în contradictoriu. Acest principiu nu se aplică fără excepţii, acestea putând fi acceptate doar sub rezerva dreptului la apărare; ca regulă generală, acestea impun să i se ofere acuzatului o posibilitate adecvată şi suficientă de a contesta declaraţiile care susţin acuzaţia şi de ai interoga pe autorii acestora, la momentul declaraţiei sau ulterior (Luc\'e0 împotriva Italiei, nr. 33.354/96, pct. 39, CEDO 2001-II şi Solakov împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, nr. 47.023/99, pct. 57, CEDO 2001-X).
43. Curtea a stabilit în Cauza Al-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului-Unit [ (MC), nr. 26.766/05 şi 22.228/06, CEDO 2011] criteriile de apreciere a capetelor de cerere formulate în temeiul art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie în ceea ce priveşte absenţa martorilor la şedinţă. Aceasta a considerat că era necesar ca acest tip de capăt de cerere să fie supus unei examinări ţinând seama de trei criterii.
44. În primul rând, Curtea trebuie să verifice dacă imposibilitatea apărării de a interoga sau de a obţine ascultarea unui martor al acuzării este justificată de un motiv serios. În continuare, în cazul în care absenţa ascultării martorilor este justificată de un motiv serios, declaraţiile martorilor absenţi nu trebuie să constituie, în principiu, unica probă a acuzării sau proba decisivă. Cu toate acestea, admiterea cu titlu de probă a declaraţiei unui martor pe care apărarea nu a avut ocazia să îl interogheze şi care constituie unica probă sau proba decisivă a acuzării nu implică automat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie: procedura poate fi considerată echitabilă în ansamblul său în cazul în care există elemente care compensează suficient inconvenientele privind admiterea unei astfel de probe, pentru a permite o apreciere corectă şi echitabilă a fiabilităţii acesteia (AlKhawaja şi Tahery, citată anterior, pct. 146-147).
45. Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă aceste trei condiţii au fost respectate în speţă.
b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
(i) Era imposibilitatea apărării de a obţine ascultarea lui M.E. justificată de un motiv serios?
46. Curtea subliniază, în primul rând, că M.E. a fost audiată de parchet în cursul anchetei penale, fără ca reclamantul sau avocatul acestuia să fie prezenţi.
47. Curtea reaminteşte că imposibilitatea localizării unui martor poate constitui, în anumite condiţii, un fapt justificativ care autorizează admiterea declaraţiilor sale în proces, chiar dacă apărarea nu a putut să îl interogheze în niciun stadiu al procedurii (Rachdad împotriva Franţei, nr. 71.846/01, pct. 24, 13 noiembrie 2003, şi Zentar împotriva Franţei, nr. 17.902/02, pct. 26, 13 aprilie 2006). Totuşi, pentru ca această justificare să fie valabilă, autorităţile trebuie să adopte măsuri pozitive pentru a-i permite acuzatului să interogheze sau să obţină ascultarea martorilor acuzării; acestea trebuie, în special, să caute activ aceşti martori (Rachdad, citată anterior, pct. 24).
48. În prezenta cauză, Curtea observă că eforturile depuse de instanţe nu au condus la ascultarea acestui martor, în ciuda numeroaselor amânări acordate în acest scop, a mandatelor de aducere, a amenzii aplicate sau a demersurilor pe lângă autorităţi în vederea identificării noii adrese a martorului (supra, pct. 12 şi 19).
49. Curtea apreciază că, în speţă, autorităţile interne şi-au îndeplinit obligaţia pozitivă de a depune eforturile care puteau fi aşteptate în mod rezonabil din partea acestora pentru a garanta apărării posibilitatea de a interoga martorul M.E. (a se vedea, mutatis mutandis, Mild şi Virtanen împotriva Finlandei, nr. 39.481/98 şi 40.227/98, pct. 45-47, 26 iulie 2005, şi Pello împotriva Estoniei, nr. 11.423/03, pct. 34-35, 12 aprilie 2007). În consecinţă, Curtea apreciază că în conformitate cu circumstanţele cauzei poate să concluzioneze că motive serioase justificau ca, ţinând seama de absenţa lui M.E. de la şedinţă, să se recurgă la citirea declaraţiei acesteia obţinută de procuror.
(ii) Care a fost importanţa declaraţiei lui M.E. pentru condamnarea reclamantului?
50. În continuare, Curtea trebuie să stabilească importanţa pe care a avut-o declaraţia în litigiu în ceea ce priveşte verdictul de vinovăţie în cazul reclamantului şi, în special, să examineze dacă această depoziţie constituia proba unică sau decisivă (AlKhawaja şi Tahery, citată anterior, pct. 131). În această privinţă nu este suficient să se ţină seama de ansamblul probelor examinate de instanţe, trebuie să se analizeze care sunt probele pe care se bazează efectiv condamnarea (Tseber împotriva Republicii Cehe, nr. 46.203/08, pct. 54, 22 noiembrie 2012).
51. În speţă, Curtea subliniază că în seara crimei, M.E. alertase o patrulă a poliţiei cu privire la comportamentul pretins abuziv al reclamantului faţă de aceasta. În declaraţia sa, aceasta a precizat că victima îi mărturisise că îi era teamă de reclamant; de asemenea, aceasta a declarat că îl văzuse deja de două ori pe reclamant lovind-o pe victimă (supra, pct. 10).
52. În ceea ce îi priveşte pe ceilalţi martori ascultaţi de instanţă, niciunul nu a putut oferi precizări cu privire la relaţia dintre reclamant şi victimă şi nici nu a fost în măsură să ateste existenţa unui eventual conflict între cei doi. Expertiza medicală efectuată asupra victimei nu a oferit explicaţii privind modul în care a avut loc decesul acesteia. Aceste probe nu au stabilit decât circumstanţele cauzei şi nu în mod direct vinovăţia reclamantului (probe în circumstanţiere).
53. În aceste condiţii, deşi instanţele reţin că s-au bazat pe toate probele de la dosar, este incontestabil că declaraţia lui M.E. a jucat un rol decisiv.
54. Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă autorităţile interne au adoptat măsuri suficiente pentru a contrabalansa dificultăţile cauzate apărării.
(iii) Au existat garanţii procedurale suficiente pentru a contrabalansa inconvenientele cauzate de admiterea declaraţiei lui M.E.?
55. Trebuie reamintit faptul că, în fiecare cauză în care se pune problema echităţii procedurii, în raport cu o declaraţie a unui martor absent, trebuie să se stabilească, printr-o examinare cât mai riguroasă, dacă există elemente care pot să compenseze suficient dificultăţile cauzate apărării prin admiterea acesteia, în special garanţii procedurale solide, care permit o apreciere corectă şi echitabilă a viabilităţii unei astfel de probe. Examinarea acestei chestiuni permite să se verifice dacă declaraţia martorului absent este suficient de viabilă, ţinând seama de importanţa acesteia în cauză (Al-Khawaja şi Tahery, citată anterior, pct. 147 şi 161).
56. În prezenta cauză, M.E. a fost ascultată de parchet în cursul anchetei, dar aceasta nu s-a prezentat niciodată în faţa unei instanţe. Aşadar, nici instanţele, nici reclamantul nu au putut să o observe în timpul interogatoriului, pentru a aprecia credibilitatea şi verosimilitatea declaraţiei sale (Al-Khawaja şi Tahery, citată anterior, pct. 161-163, şi a contrario, Chmura împotriva Poloniei, nr. 18.475/05, pct. 50, 3 aprilie 2012).
57. Curtea subliniază că, în faţa curţii de apel, avocatul reclamantului a propus ascultarea unui alt martor, având în vedere imposibilitatea de a obţine prezentarea în instanţă a lui M.E. Totuşi, acest nou martor nu cunoştea în mod nemijlocit faptele cauzei, iar declaraţia acestuia nici măcar nu a fost luată în considerare în analiza instanţelor de apel şi de recurs.
58. Apoi, reclamantul a contestat atât utilizarea declaraţiei lui M.E., cât şi credibilitatea acesteia (supra, pct. 21).
În ciuda obiecţiilor sale, instanţele l-au condamnat pe baza acestei probe, fără să răspundă însă la argumentele acestuia sau să încerce să coroboreze declaraţia lui M.E. cu cea a martorului care infirma teza unui comportament violent al reclamantului faţă de victimă (în special supra, pct. 23).
59. Instanţele nu au oferit precizări nici în ceea ce priveşte modul în care au putut aprecia fiabilitatea declaraţiei lui M.E., în măsura în care această declaraţie rămâne singura probă care lar incrimina pe reclamant (Alkhawaja şi Tahery, citată anterior, pct. 165).
(iv) Concluzia Curţii
60. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, datorită caracterului decisiv al declaraţiei făcute de M.E., în absenţa din dosar a altor mijloace de probă solide cu care aceasta să se coroboreze, trebuie să se concluzioneze că instanţele interne nu au putut aprecia în mod corect şi echitabil verosimilitatea probei. Curtea consideră că dreptul la apărare al reclamantului a suferit astfel o limitare incompatibilă cu cerinţele unui proces echitabil.
Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie, coroborat cu art. 6 § 3 lit. d).
II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări
61. Invocând art. 5 § 3 din Convenţie, reclamantul se plânge de plasarea sa în arest preventiv de către un procuror, care nu este un „magistrat“ în sensul Convenţiei. În continuare, acesta apreciază că, prin arestarea, judecarea şi condamnarea lui, în absenţa unor probe certe de vinovăţie, autorităţile au încălcat prezumţia de nevinovăţie garantată de art. 6 § 2 din Convenţie.
62. Totuşi, Curtea subliniază că, deşi a fost plasat în arest preventiv de către procuror la 14 ianuarie 2003 (pct. 6), reclamantul a invocat acest capăt de cerere în faţa Curţii abia la 26 ianuarie 2005, adică după mai mult de şase luni de la evenimentul care i-a cauzat acestuia prejudicii [Mujea împotriva României (dec.), nr. 44.696/98, 10 septembrie 2002].
Rezultă că acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 § 1 şi art. 35 § 4 din Convenţie.
63. În cele din urmă, Curtea nu constată nicio atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie a reclamantului. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie să fie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
64. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
65. Reclamantul solicită 40.000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit în legătură cu capetele de cerere care au condus la constatarea de către Curte a unei încălcări.
66. Guvernul apreciază că această sumă este excesivă şi că legătura de cauzalitate dintre pretinsele încălcări şi prejudiciul moral invocat nu a fost dovedită. Acesta susţine că hotărârea Curţii ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pretins suferit de reclamant.
67. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral ca urmare a încălcării constatate a art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie şi că este necesar să i se acorde suma de 2.500 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecată
68. De asemenea, reclamantul solicită 30.000 EUR pentru cheltuielile de judecată suportate în faţa instanţelor interne şi a Curţii. Acesta a prezentat facturi care justifică plata sumei de 950 lei româneşti (RON) pentru onorariile avocaţilor, 309,40 RON cu titlu de cheltuieli pentru traduceri şi 24,50 RON reprezentând cheltuieli poştale.
69. Guvernul contestă o parte din cheltuielile de judecată solicitate.
70. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă şi ţinând seama de documentele de care dispune şi de jurisprudenţa sa, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului suma de 300 EUR pentru toate cheltuielile.
C. Dobânzi moratorii
71. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. d) şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. hotărăşte că au fost încălcate art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
(i) 2.500 EUR (două mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral;
(ii) 300 EUR (trei sute euro), plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit către reclamant, pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 7 ianuarie 2014, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.
PREŞEDINTE,
ALVINA GYULUMYAN
Grefier adjunct,
Marialena Tsirli
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
