Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
SECŢIA A PATRA
(Cererea nr. 40.124/13)
Strasbourg
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Giurgi împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din: Faris Vehabović, preşedinte, Iulia Antoanella Motoc, Carlo Ranzoni, judecători, şi Ilse Freiwirth, grefier adjunct de secţie,
având în vedere Cererea (nr. 40.124/13) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Silviu-Alexandru Giurgi („reclamantul“), a sesizat Curtea la 13 iunie 2013, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“),
având în vedere decizia de a aduce prezenta cerere la cunoştinţa Guvernului român,
având în vedere observaţiile părţilor,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 15 septembrie 2020,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.
INTRODUCERE
1. Cererea priveşte o procedură de contestare a unei amenzi contravenţionale aplicate reclamantului pentru tulburarea ordinii publice.
ÎN FAPT
2. Reclamantul s-a născut în 1984 şi locuieşte în Bucureşti. A fost reprezentat de domnul V. Tudor, avocat în acelaşi oraş.
3. Guvernul român („Guvernul“) a fost reprezentat de agenţii guvernamentali, cel mai recent de doamna O.F. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
4. La 15 ianuarie 2012, în jurul orei 22,30, reclamantul, însoţit de mai mulţi prieteni, se pregătea să se întoarcă acasă după ce îşi petrecuse seara într-o cafenea din centrul Bucureştiului. În acelaşi timp, în centrul oraşului avea loc o manifestaţie antiguvernamentală neautorizată, care a dus la intervenţia poliţiei şi a jandarmeriei.
5. Reclamantul afirmă că nu a avut nicio legătură cu manifestaţia, în timp ce Guvernul susţine că a participat la aceasta.
6. Reclamantul, împreună cu mai mulţi prieteni, a fost reţinut de forţele de ordine şi dus la o secţie de poliţie, unde agenţi de poliţie l-au fotografiat şi i-au luat amprentele digitale.
7. Un jandarm a întocmit un proces-verbal prin care i-a fost aplicată reclamantului o amendă contravenţională de 500 lei româneşti (adică 115 euro), în conformitate cu art. 26 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice. S-a menţionat că persoana în cauză, „care se afla în Piaţa U., în staţia de tramvai, a instigat la acţiuni violente împotriva forţelor de ordine“. Reclamantul a semnat procesul-verbal, dar a precizat că contestă faptele reţinute împotriva sa. A părăsit secţia de poliţie după miezul nopţii.
8. Reclamantul a contestat amenda în faţa judecătoriei de sector competente din Bucureşti. El a susţinut că fusese reţinut şi dus la secţia de poliţie în mod abuziv când se întorcea acasă, că nu participase la manifestaţie şi că se legitimase la solicitarea jandarmilor. A afirmat că procesul-verbal întocmit era unul stereotip şi a adăugat că, din imaginile filmate la manifestaţie, difuzate la televizor, reieşea că jandarmii reţinuseră „din exces de zel“ toţi oamenii care se aflau în Piaţa U.
9. Jandarmeria s-a apărat, susţinând că un grup de oameni aflaţi în Piaţa U., printre care şi reclamantul, tulburaseră ordinea publică şi aruncaseră cu proiectile înspre forţele de ordine.
10. La şedinţa din 18 septembrie 2012, instanţa l-a audiat pe C.M. la solicitarea reclamantului. Acest martor a declarat că se afla împreună cu reclamantul atunci când jandarmii i-au reţinut, în opinia sa, în mod abuziv. A afirmat că ei nu participaseră la manifestaţie şi nici nu instigaseră la violenţă. A adăugat că a fost dus împreună cu reclamantul la secţia de poliţie şi că a făcut, de asemenea, obiectul unui proces-verbal. Cu toate acestea, nu i-ar fi fost comunicat niciodată acest proces-verbal.
11. Printr-o sentinţă din 18 septembrie 2012 instanţa a admis contestaţia şi a anulat amenda. Bazându-se, în principal, pe declaraţiile lui C.M., care confirmau versiunea reclamantului cu privire la fapte, instanţa a constatat că persoana în cauză a răsturnat prezumţia de temeinicie a procesului-verbal întocmit la 16 ianuarie 2012.
12. Jandarmeria a declarat recurs în faţa Tribunalului Bucureşti. Aceasta a susţinut că judecătoria şi-a bazat în mod eronat sentinţa pe mărturia lui C.M. A susţinut că acest martor nu era de încredere, întrucât a declarat că nu primise procesul-verbal care îl privea, deşi acest document îi fusese comunicat prin afişarea la domiciliul său. În această privinţă, a precizat că, la 31 ianuarie 2012, un jandarm s-a deplasat la domiciliul lui C.M. şi că, întrucât acesta nu era acasă şi având în vedere refuzul unui martor de a semna dovada comunicării, acesta a procedat la comunicarea procesului-verbal prin afişare.
13. Reclamantul a solicitat respingerea recursului. A arătat că C.M. nu a ascuns faptul că şi el fusese sancţionat şi a susţinut că jandarmeria nu a reuşit să facă dovada că C.M. primise într-adevăr procesul-verbal.
14. Printr-o decizie definitivă din 17 decembrie 2012 tribunalul a admis recursul şi a confirmat amenda.
15. A respins declaraţiile lui C.M. pe motiv că acest martor nu era de încredere. Acesta a considerat că probele depuse la dosar de jandarmerie puneau sub semnul întrebării credibilitatea martorului. A adăugat că mărturia lui C.M. era subiectivă, deoarece acesta fusese sancţionat pentru aceleaşi fapte precum cele imputate reclamantului.
16. Tribunalul a concluzionat că reclamantul, care beneficiase de toate garanţiile de apărare, nu a răsturnat prezumţia de temeinicie a procesului-verbal din 16 ianuarie 2012.
17. La 18 martie 2013, reclamantul a plătit amenda.
Cadrul juridic şi practica interne relevante
18. Dreptul şi practica interne relevante în materie de contravenţii şi evoluţia acestora sunt prezentate la pct. 29-40 din Hotărârea în Cauza Anghel împotriva României (nr. 28.183/03, 4 octombrie 2007).
19. La momentul faptelor, dispoziţiile relevante în speţă din Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice erau redactate astfel:
"ART. 25
Încălcarea dispoziţiilor prezentei legi atrage, după caz, răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală.
ART. 26
Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să întrunească elementele constitutive ale unor infracţiuni:
[...]
e) instigarea prin orice mijloace, iniţierea sau recurgerea la acţiuni violente sau alte manifestări, cu intenţia de zădărnicire ori tulburare, în orice mod, a adunărilor publice;
[...]
Contravenţiile prevăzute la alin. 1 [...] lit. e) [se sancţionează] cu amendă de la 500 la 5.000 lei."
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie
20. Reclamantul susţine că procedura nu a îndeplinit cerinţele unui proces echitabil în materie penală din cauza faptului că martorul C.M. nu a fost audiat de către instanţa care a soluţionat cauza în ultimă instanţă. Acesta invocă art. 6 din Convenţie, formulat după cum urmează, în părţile sale relevante:
"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...] care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală împotriva sa."
A. Cu privire la admisibilitate
21. Guvernul apreciază, în primul rând, că art. 6 § 1 din Convenţie nu este aplicabil în speţă din perspectiva laturii sale penale. Acesta afirmă că dispoziţia pe baza căreia a fost sancţionat reclamantul (supra, pct. 19) intră în sfera domeniului contravenţiilor, şi nu a dreptului penal. Acesta admite că Legea nr. 60/1991 are o aplicabilitate generală, dar consideră că valoarea redusă a amenzii o exclude din sfera penală.
22. Reclamantul nu a formulat comentarii în replică la argumentele Guvernului. Acesta susţine că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, amenda care i-a fost aplicată intră în sfera dreptului penal.
23. Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale constante, existenţa sau inexistenţa unei „acuzaţii în materie penală“ trebuie să fie apreciată pe baza a trei criterii, denumite în mod curent „criteriile Engel“ (Engel şi alţii împotriva Ţărilor de Jos, 8 iunie 1976, seria A, nr. 22), şi anume încadrarea juridică a infracţiunii în dreptul intern, însăşi natura infracţiunii şi gradul de severitate a sancţiunii pe care riscă să o primească persoana în cauză. Al doilea şi al treilea criteriu sunt alternative şi nu neapărat cumulative. Pentru ca art. 6 să se aplice, este suficient ca infracţiunea în cauză să fie penală, prin natura sa, ori să fi expus persoana în cauză la o sancţiune care, prin însăşi natura şi gravitatea sa, face parte în general din materia penală [Ezeh şi Connors împotriva Regatului Unit (MC), nr. 39.665/98 şi 40.086/98, pct. 86, CEDO 2003-X, şi Jussila împotriva Finlandei (MC), nr. 73.053/01, pct. 31, CEDO 2006-XIV].
24. În speţă, Curtea constată în primul rând că dreptul intern nu atribuie o conotaţie „penală“ contravenţiei pentru care i s-a aplicat o amendă reclamantului. Cu toate acestea, dispoziţiile din dreptul intern au doar o valoare relativă şi, prin urmare, nu sunt decisive (a se vedea, printre altele, Öztürk împotriva Germaniei, 21 februarie 1984, pct. 52, seria A, nr. 73).
25. În continuare, aceasta subliniază că norma de drept în temeiul căreia a fost sancţionat reclamantul are ca scop asigurarea ordinii în timpul manifestaţiilor publice. Ca atare, această normă se aplică tuturor cetăţenilor, şi nu unui anumit grup cu statut special.
26. Curtea constată, de asemenea, că amenda aplicată reclamantului nu viza repararea pecuniară a unui prejudiciu, ci avea, în esenţă, un scop disuasiv şi punitiv (a se vedea, mutatis mutandis, Ziliberberg împotriva Moldovei, nr. 61.821/00, pct. 33, 1 februarie 2005). În plus, împrejurările în care a fost aplicată amenda conferă sancţiunii în cauză o conotaţie penală. În această privinţă, Curtea observă că reclamantul a fost reţinut într-un loc public şi a fost dus la o secţie de poliţie, unde a fost fotografiat şi i-au fost luate amprentele de către agenţi de poliţie (supra, pct. 6, şi, mutatis mutandis, Ziliberberg, citată anterior, pct. 34).
27. Prin urmare, Curtea consideră că amenda în litigiu avea un caracter punitiv, prin care se disting, de regulă, sancţiunile penale.
28. În ceea ce priveşte argumentele Guvernului potrivit cărora valoarea amenzii era scăzută, iar reclamantul nu risca o pedeapsă cu închisoarea, Curtea reaminteşte că acest lucru nu este totuşi în sine determinant în sensul aplicabilităţii laturii penale a art. 6 din Convenţie, întrucât, astfel cum a subliniat în repetate rânduri, caracterul relativ diminuat al mizei nu poate să anuleze caracterul penal intrinsec al unei infracţiuni (a se vedea, printre altele, Öztürk, citată anterior, pct. 54, Lutz împotriva Germaniei, 25 august 1987, pct. 55, seria A, nr. 123, şi Jussila, citată anterior, pct. 31).
29. În lumina acestor elemente, Curtea consideră că natura generală a dispoziţiei legale în temeiul căreia a fost sancţionat reclamantul în speţă, precum şi scopul disuasiv şi punitiv al sancţiunii aplicate sunt suficiente pentru a demonstra că încălcarea în cauză avea un caracter penal din perspectiva art. 6 din Convenţie, care este aşadar aplicabil.
30. Constatând că prezenta cerere nu este în mod vădit nefondată şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate în sensul art. 35 din Convenţie, Curtea o declară admisibilă.
B. Cu privire la fond
31. În opinia reclamantului, faptul că tribunalul i-a respins contestaţia privind procesul-verbal întocmit la 16 ianuarie 2012, fără să îl fi audiat pe martorul C.M., constituie o încălcare a dreptului său la un proces echitabil.
32. Guvernul apreciază că garanţiile fundamentale ale unui proces echitabil au fost respectate în cadrul procedurii de contestare a procesului-verbal în cauză. Acesta afirmă că tribunalul a motivat respingerea mărturiei lui C.M. pe baza documentelor depuse la dosar de jandarmerie (supra, pct. 12).
33. Curtea face trimitere la principiile generale care reglementează modalităţile de aplicare a art. 6 din Convenţie în cadrul procedurilor de apel, pe care le prezintă în Hotărârea în Cauza Găitănaru împotriva României (nr. 26.082/05, pct. 26-28, 26 iunie 2012). Aceasta reaminteşte că în orice sistem de drept există prezumţii de fapt şi de drept şi că, în principiu, Convenţia nu se opune acestora, însă în materie penală obligă statele contractante să nu depăşească un anumit prag (Nicoleta Gheorghe împotriva României, nr. 23.470/05, pct. 30, 3 aprilie 2012, şi jurisprudenţa citată acolo).
34. În speţă, Curtea subliniază că reclamantul a contestat procesul-verbal de contravenţie din 16 ianuarie 2012, căruia îi era atribuită o prezumţie de temeinicie relativă.
35. Judecătoria, bazându-se, în principal, pe declaraţiile martorului apărării, C.M., a considerat că reclamantul a răsturnat această prezumţie şi a demonstrat că nu instigase la acţiuni violente împotriva forţelor de ordine (supra, pct. 11).
36. Tribunalul, care a examinat recursul jandarmeriei, a admis argumentele acesteia din urmă şi a infirmat hotărârea pronunţată în primă instanţă, pe motiv că martorul sus-menţionat nu era credibil (supra, pct. 15).
37. În acest context, Curtea reaminteşte că persoanele care au responsabilitatea de a decide asupra vinovăţiei sau a nevinovăţiei unui acuzat trebuie, în principiu, să fie în măsură să audieze martorii personal şi să evalueze credibilitatea acestora. Evaluarea credibilităţii unui martor este o sarcină complexă care, în general, nu poate fi dusă la bun sfârşit prin simpla lectură a unor declaraţii scrise (Dan împotriva Moldovei, nr. 8.999/07, pct. 33, 5 iulie 2011). Desigur, există cazuri în care este imposibilă ascultarea unui martor de către o instanţă, de exemplu dacă persoana în cauză a decedat sau pentru a-i respecta dreptul de a nu se autoincrimina [Craxi împotriva Italiei (nr. 1), nr. 34.896/97, pct. 86, 5 decembrie 2002, şi Dan, citată anterior, pct. 33]. Cu toate acestea, Curtea consideră că situaţia este diferită în speţă.
38. În ceea ce priveşte motivele invocate de tribunal pentru respingerea mărturiei lui C.M. (supra, pct. 15), Curtea subliniază în primul rând că martorul nu a negat niciodată că ar fi fost sancţionat pentru fapte similare (supra, pct. 10).
39. În ceea ce priveşte al doilea motiv, Curtea constată că niciun element din dosarul din faţa instanţelor interne nu atesta primirea de către C.M. a procesului-verbal referitor la acesta. Guvernul nu a prezentat niciun element care să arate că tribunalul a dat dovadă de suficientă diligenţă pentru a asigura această primire. În fapt, tribunalul s-a îndoit de sinceritatea acestui martor doar pentru că notificarea prin afişare era o modalitate de notificare legală. Or, Curtea reaminteşte că, în numeroase cauze, a considerat că notificarea prin afişare, astfel cum este prevăzută de dreptul intern, nu este întotdeauna fiabilă şi că poate aduce atingere art. 6 din Convenţie (a se vedea, de exemplu, S.C. Ra\'efssa M. Shipping S.R.L. împotriva României, nr. 37.576/05, pct. 31 şi următoarele, 8 ianuarie 2013, Timar şi alţii împotriva României, nr. 26.856/06 şi alte 7 cereri, pct. 20, 28 februarie 2017, şi Hulpe şi alţii împotriva României, nr. 24.838/10 şi alte 4 cereri, pct. 20, 27 februarie 2018).
40. Ţinând seama de faptul că era vorba despre singura mărturie a unei persoane care asistase direct la evenimentele în litigiu, Curtea consideră că, înainte de a o respinge, tribunalul ar fi trebuit să audieze martorul personal.
41. Prin urmare, Curtea apreciază că faptul că tribunalul nu l-a audiat pe C.M., înainte de a-l declara vinovat pe reclamant, a limitat semnificativ dreptul acestuia din urmă la apărare (Destrehem împotriva Franţei, nr. 56.651/00, pct. 45, 18 mai 2004, Dan, citată anterior, pct. 31-35, şi Lazu împotriva Republicii Moldova, nr. 46.182/08, pct. 36-44, 5 iulie 2016).
42. În consecinţă, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
43. Art. 41 din Convenţie prevede:
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
44. Reclamantul solicită 120 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material pe care consideră că l-a suferit. El arată că această sumă corespunde amenzii care i-a fost aplicată şi pe care a plătit-o. De asemenea, solicită 300 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care consideră că l-a suferit. Acesta nu solicită nicio sumă cu titlu de cheltuieli de judecată.
45. Guvernul consideră că reclamantului nu i se poate acorda nicio sumă cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material. Referitor la cererea de reparare a prejudiciului moral, acesta consideră că o eventuală constatare a încălcării art. 6 §1 din Convenţie ar constitui în sine o reparaţie echitabilă suficientă.
46. Curtea observă că, în speţă, singurul temei care trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de garanţiile unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie. În ceea ce priveşte prejudiciul material invocat, Curtea nu poate face speculaţii cu privire la soluţia la care s-ar fi ajuns în cadrul procedurii dacă nu ar fi fost încălcată Convenţia (a se vedea, mutatis mutandis, Alexe împotriva României, nr. 66.522/09, pct. 48, 3 mai 2016). Prin urmare, nu este necesar să i se acorde reclamantului o despăgubire cu acest titlu.
47. În ceea ce priveşte cererea referitoare la prejudiciul moral, deşi Curtea nu poate face speculaţii cu privire la soluţia procesului la care s-ar fi ajuns dacă ar fi fost respectate garanţiile de la art. 6 §1 din Convenţie, aceasta apreciază totuşi că este rezonabil să se considere că persoana în cauză a suferit un prejudiciu moral real în cadrul procesului respectiv (Alexe, citată anterior, pct. 50). În consecinţă, Curtea îi acordă reclamantului suma solicitată cu acest titlu, şi anume 300 EUR.
48. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în termen de trei luni, suma de 300 EUR (trei sute de euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pentru această sumă;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 6 octombrie 2020, în temeiul art. 77 § 2 şi § 3 din Regulament.
PREŞEDINTE
FARIS VEHABOVIĆ
Grefier adjunct,
Ilse Freiwirth
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
