Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 27.122/14) Strasbourg
┌──────────────────────────────────────┐
│Art. 6 § 1 (latura penală) • │
│Condamnare penală întemeiată pe │
│dispoziţii de drept intern vădit │
│contrare unor reglementări ale UE care│
│prevalează asupra acestora şi care │
│sunt direct aplicabile • Eroare vădită│
│de drept constituind denegare de │
│dreptate │
│Art. 1 din Protocolul 1 • Confiscarea │
│valorii echivalente şi interzicerea │
│temporară a pescuitului în zona │
│economică exclusivă, în legătură cu o │
│condamnare penală contrară dreptului │
│UE • Licenţă de pescuit marin │
│eliberată într-un alt stat membru al │
│UE, parţial golită de conţinutul său •│
│Art. 1 din Protocolul 1 aplicabil • │
│Nerespectarea principiului legalităţii│
└──────────────────────────────────────┘
Hotărârea va rămâne definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă. În Cauza Spasov împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din: Gabriele Kucsko-Stadlmayer, preşedinte, Tim Eicke, Faris Vehabović, Iulia Antoanella Motoc, Jon Fridrik Kj\'f8lbro, Armen Harutyunyan, Ana Maria Guerra Martins, judecători, şi Ilse Freiwirth, grefier adjunct de secţie, având în vedere: - cererea (nr. 27.122/14) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant bulgar, domnul Hristo Spasov („reclamantul“), a sesizat Curtea la 2 aprilie 2014, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“); – decizia de a aduce prezenta cerere la cunoştinţa Guvernului român („Guvernul“) la 31 mai 2019; – observaţiile părţilor, după ce a deliberat în camera de consiliu, la 15 noiembrie 2021, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată. INTRODUCERE 1. Reclamantul a fost găsit vinovat de pescuit ilegal în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră. El susţine că această condamnare este contrară normelor politicii comune în domeniul pescuitului şi, prin urmare, constituie o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1. ÎN FAPT 2. Reclamantul s-a născut în 1968 şi locuieşte în Balcic, Bulgaria. Acesta a fost reprezentat de M. Ekimdzhiev şi K. Boncheva, avocaţi în Plovdiv. 3. Guvernul a fost reprezentat de agenţii guvernamentali, cel mai recent de doamna O.F. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 4. Informat cu privire la dreptul său de a interveni în procedură (art. 36 § 1 din Convenţie), Guvernul bulgar nu şi-a exprimat intenţia de a se prevala de acesta. 5. La momentul faptelor, reclamantul era atât comandantul, cât şi proprietarul unei nave de pescuit sub pavilion bulgăresc. Nava era înregistrată în Bulgaria şi era folosită pentru practicarea pescuitului în „apele comunitare“ din Marea Neagră. Echipajul era format din el însuşi şi alţi nouă resortisanţi bulgari. 6. La 13 aprilie 2011, în timp ce se afla în apele teritoriale româneşti, la o distanţă de 20 de mile marine, în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră, nava în cauză a fost abordată în vederea efectuării unui control de către o navă de patrulare maritimă a Poliţiei de Frontieră Române. Cu ocazia controlului, poliţiştii de frontieră au găsit la bordul navei aproximativ 20 de bucăţi peşte din specia calcan şi o plasă de pescuit cu dimensiunea ochiurilor sub dimensiunile (minime) prevăzute de legislaţia românească privind pescuitul calcanului. La solicitarea poliţiştilor de frontieră, reclamantul a ridicat din apă mai multe plase de pescuit aflate în apropierea navei sale. 7. Nava a fost condusă în portul Mangalia, unde nava a fost reţinută şi calcanii au fost confiscaţi. 8. Reclamantul a fost arestat preventiv. La ieşirea din arest i s-a interzis să părăsească România pe perioada anchetei, care a fost încredinţată Parchetului de pe lângă Judecătoria Mangalia. 9. Parchetul a dispus urmărirea penală faţă de reclamant pentru pescuitul ilegal de calcan în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră. Acestuia i s-a imputat practicarea pescuitului în această zonă fără a deţine o licenţă de pescuit, emisă de autorităţile române, şi utilizarea unor unelte şi scule de pescuit neconforme cu legislaţia românească. 10. Reclamantul s-a apărat prezentând autorităţilor române licenţa şi autorizaţia de pescuit emise de către autorităţile bulgare. Acesta a susţinut că documentele respective îi permiteau să pescuiască în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră o anumită cantitate de calcan, care făcea parte din cota de captură pentru calcan alocată Bulgariei în cadrul politicii comune în domeniul pescuitului a Uniunii Europene („UE“). 11. Acesta a afirmat că nava sa era o navă de pescuit comunitară, că zona economică exclusivă a României din Marea Neagră făcea parte din apele comunitare şi că, prin urmare, normele politicii comune în domeniul pescuitului şi, în special, dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 2.371/2002 al Consiliului din 20 decembrie 2002 îi permiteau să pescuiască în această zonă. 12. El a susţinut, de asemenea, că plasa de pescuit găsită la bordul navei sale nu îi aparţinea, ci o ridicase la bordul navei pentru că aceasta era încurcată cu propriile plase şi că, prin urmare, avea obligaţia să o aducă înapoi în port şi să o predea autorităţilor bulgare. El a adăugat că nici plasele scoase din apă la solicitarea poliţiştilor de frontieră nu îi aparţineau. În ceea ce priveşte calcanii pe care îi pescuise, el a precizat că aceştia făceau parte din cota de pescuit alocată Bulgariei. 13. La 15 mai 2011, reclamantului i s-a permis să se întoarcă în Bulgaria. La 22 martie 2012 i-a fost restituită nava. 14. La solicitarea parchetului, Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură a precizat că normele politicii comune în domeniul pescuitului permiteau accesul navelor aflate sub pavilionul unui stat membru în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră, dar că dreptul de a pescui în Marea Neagră era supus obligaţiei de a obţine o licenţă de pescuit emisă de autorităţile române. 15. Tot la solicitarea parchetului, Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Marină „Grigore Antipa“ a declarat că utilizarea unor unelte de pescuit neconforme cu legislaţia românească era susceptibilă să pună în pericol populaţia de calcan şi să cauzeze capturi accidentale de alte specii protejate. 16. Printr-un rechizitoriu din 5 septembrie 2011, parchetul l-a trimis pe reclamant în judecată în faţa Judecătoriei Mangalia pentru încălcarea art. 64 lit. a), i) şi k) şi a art. 65 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008 privind pescuitul şi acvacultura, şi anume pescuitul fără deţinerea unei licenţe, pescuitul cu unelte având ochiul de plasă sub dimensiunile minime legale, folosirea la pescuit de către persoanele neautorizate a unor unelte de pescuit comerciale şi pescuitul cu unelte şi scule interzise. 17. Prin sentinţa penală din 18 octombrie 2011, judecătoria l-a achitat pe reclamant. A constatat că acesta deţinea toate documentele impuse de legislaţia UE pentru pescuitul calcanului în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră. Aceasta a hotărât că, în temeiul normelor politicii comune în domeniul pescuitului şi, în special, al art. 17 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 2.371/2002, reclamantul nu avea nevoie de o licenţă de pescuit română pentru a practica acest tip de pescuit. 18. În plus, aceasta a apreciat că reclamantului nu i se putea imputa folosirea de unelte şi scule de pescuit neautorizate. Aceasta a considerat, într-adevăr, că nu s-a demonstrat că plasele de pescuit scoase din apă la cererea poliţiştilor de frontieră erau ale reclamantului. În ceea ce priveşte plasa găsită la bordul navei persoanei în cauză, instanţa a menţionat că folosirea acesteia era permisă, în general, pentru pescuitul comercial şi interzisă doar de legislaţia românească pentru pescuitul de calcan, în absenţa unor standarde tehnice comune diferitelor state riverane Mării Negre. Având în vedere circumstanţele cauzei şi în special cantitatea mică de peşte capturat, aceasta a apreciat că utilizarea plasei respective nu prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni şi i-a aplicat reclamantului o amendă administrativă. 19. Parchetul şi reclamantul au declarat recurs. Parchetul a solicitat condamnarea reclamantului pentru pescuit ilegal; reclamantul a solicitat anularea amenzii care îi fusese aplicată. 20. Prin decizia din 21 decembrie 2011, Curtea de Apel Constanţa a admis recursul declarat de parchet. Aceasta a considerat că, în absenţa unui acord bilateral între România şi Bulgaria privind condiţiile de acces al navelor acestora în apele comunitare, instanţa de fond ar fi trebuit să îşi justifice decizia de a aplica art. 17 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 2.371/2002 şi nu legislaţia naţională şi Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării. 21. Prin urmare, aceasta a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei Mangalia pentru ca aceasta să pronunţe o decizie motivată cu privire la regimul juridic aplicabil activităţilor de pescuit în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră. 22. La o dată neprecizată, autorităţile bulgare au sesizat Comisia Europeană („Comisia“) cu privire la incidentul în care a fost implicat reclamantul. Comisia a solicitat explicaţii autorităţilor române. 23. La 21 decembrie 2011, Direcţia Generală Afaceri Maritime şi Pescuit a Comisiei Europene (DG MARE) a adresat autorităţilor române o scrisoare în care le informa că, la soluţionarea cauzei, au comis grave erori de interpretare şi aplicare a normelor politicii comune în domeniul pescuitului, în special a Regulamentului (CE) nr. 2.371/2002 şi a Regulamentului (UE) nr. 1.256/2010. 24. Aceasta a considerat în special că sechestrarea navei reclamantului, pe motiv că acesta nu deţinea o licenţă de pescuit emisă de autorităţile române, era contrară acestor norme. 25. DG MARE a precizat, de asemenea, că urmărirea penală îndreptată împotriva persoanei în cauză pentru folosirea unor plase de pescuit neconforme cu legislaţia românească era contrară dreptului UE („dreptul Uniunii“). În această privinţă, a menţionat că dreptul Uniunii nu prevedea norme tehnice comune pentru uneltele de pescuit calcan în Marea Neagră. Aceasta a adăugat că autorităţile române puteau să reglementeze doar dimensiunea ochiurilor plaselor de pescuit calcan în apele teritoriale situate la mai puţin de 12 mile marine de la baza ţărmului lor. 26. În cele din urmă, DG MARE a îndemnat autorităţile române să remedieze situaţia. Aceasta a reamintit că doar organismele UE au competenţa exclusivă de a adopta măsuri pentru conservarea resurselor halieutice din Marea Neagră, în cadrul politicii comune în domeniul pescuitului, şi că autorităţile naţionale nu pot legifera în acest domeniu fără acordul lor. 27. Într-o scrisoare din 13 martie 2012, adresată unei asociaţii bulgare care acţiona în numele reclamantului, DG MARE a confirmat că navele de pescuit aflate sub pavilion bulgar şi care deţineau o licenţă de pescuit emisă de autorităţile bulgare aveau dreptul să pescuiască în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră. 28. La 10 mai 2012, având în vedere poziţia Comisiei, parchetul a solicitat Judecătoriei Mangalia să adreseze Curţii de Justiţie a Uniunii Europene („CJUE“) o întrebare preliminară privind interpretarea şi aplicarea normelor politicii comune în domeniul pescuitului. Acesta dorea să i se solicite CJUE să precizeze dacă aceste norme împiedicau autorităţile române să adopte ele însele norme de reglementare a pescuitului în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră. Reclamantul s-a alăturat acestei cereri. 29. La 11 octombrie 2012, judecătoria a respins cererea. Aceasta a considerat că întrebările priveau fondul litigiului, şi nu dreptul Uniunii, neexistând, în opinia sa, îndoieli cu privire la interpretarea sau aplicarea acestuia în speţă. 30. Printr-o sentinţă penală din 12 februarie 2013, judecătoria a hotărât că regimul juridic aplicabil activităţilor de pescuit în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră era cel al politicii comune a UE în domeniul pescuitului. 31. Aceasta a constatat că art. 17 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 2371/2002 reglementa expres principiul accesului liber la zonele de pescuit ale statelor membre pentru orice navă comunitară care deţine o licenţă de pescuit. 32. A subliniat că accesul la zonele de pescuit ale statelor membre aflate în afara zonei de 12 mile marine de la baza ţărmului lor este permis navelor înregistrate în registrul comunitar al flotei de pescuit şi care deţin o licenţă de pescuit eliberată de statul membru de pavilion. 33. Aceasta a subliniat că, în speţă, nava reclamantului era o navă de pescuit comunitară, reclamantul deţinea o licenţă de pescuit valabilă, emisă de autorităţile bulgare, iar nava acestuia fusese controlată în apele comunitare, la o distanţă mai mare de 12 mile marine de la baza ţărmului românesc. 34. Reamintind că dreptul Uniunii prevalează asupra legislaţiei naţionale, a concluzionat că reclamantul nu era vinovat de pescuit ilegal. A pronunţat achitarea reclamantului şi i-a aplicat sancţiunea cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de 1.000 de lei, adică 230 EUR, pentru motivele expuse deja în sentinţa penală din 18 octombrie 2011 (a se vedea supra, pct. 18). 35. Parchetul a declarat apel, solicitând condamnarea reclamantului pentru pescuit ilegal şi confiscarea valorii echivalente. Reclamantul a solicitat confirmarea achitării sale, reiterând faptul că autorităţile române nu puteau să îl urmărească penal pentru infracţiunea de pescuit ilegal, întrucât respectase normele politicii comune în domeniul pescuitului. 36. La 25 aprilie 2013, Comisia a declanşat procedura în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor împotriva României, în temeiul art. 258 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (Procedura nr. 20132043), ca urmare a incidentului în care a fost implicat reclamantul şi a altor incidente similare. Aceasta a adresat autorităţilor române o scrisoare de punere în întârziere, comunicându-i că aveau obligaţia să respecte principiul accesului egal la apele şi resursele UE din Marea Neagră. 37. Printr-o decizie definitivă din 2 octombrie 2013, Curtea de Apel Constanţa a infirmat hotărârea pronunţată în primă instanţă, constatând că judecătoria a considerat în mod greşit că regimul juridic aplicabil zonei economice exclusive a României din Marea Neagră era cel al UE. 38. Spre deosebire de instanţa de prim grad, curtea de apel a hotărât că normele aplicabile în această zonă erau Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării şi legislaţia naţională adoptată în temeiul acestei Convenţii. Aceasta a considerat că legislaţia naţională stabilise drepturi suverane asupra zonei economice exclusive a României din Marea Neagră şi a concluzionat că navele sub pavilion bulgar, care operează în această zonă, se aflau sub jurisdicţia României şi, prin urmare, erau obligate să se supună jurisdicţia României şi, prin urmare, erau obligate să se supună legislaţiei sale. 39. Aceasta a hotărât că, în speţă, întrucât nu deţinea o licenţă de pescuit specială emisă de statul român, reclamantul s-a făcut vinovat de pescuit ilegal. 40. Aceasta a respins argumentul reclamantului întemeiat pe aplicarea normelor politicii comune în domeniul pescuitului. În fapt, a apreciat că aceste norme nu se opuneau unei legislaţii care instituia obligaţia de a deţine o licenţă de pescuit specială emisă de autorităţile române. 41. Curtea de apel a ajuns la această concluzie considerând că, în conformitate cu dispoziţiile art. 17 din Regulamentul (CE) nr. 2.371/2002, navele de pescuit aflate sub pavilionul unui stat membru beneficiau de acces egal la resursele marine ale UE, însă dreptul de a pescui acolo nu era nici liber, nici nelimitat. 42. Aceasta a subliniat că art. 8 din acest regulament permitea statelor membre să adopte măsuri de urgenţă în cazul în care existau dovezi ale unei ameninţări grave şi neprevăzute pentru conservarea resurselor acvatice vii sau a ecosistemului marin, ce apar ca urmare a activităţilor de pescuit în apele aflate sub suveranitatea sau jurisdicţia lor. 43. Or, în opinia acesteia, instituirea unor norme naţionale specifice pentru pescuitul calcanului răspundea unei astfel de ameninţări. 44. Pe baza punctului de vedere emis de Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Marină „Grigore Antipa“ (a se vedea supra, pct. 15), aceasta a constatat că activităţile de pescuit desfăşurate de reclamant constituiau braconaj şi puneau în pericol echilibrul ecosistemului marin şi că, prin urmare, era necesar să i se impună sancţiuni severe pentru a descuraja practicarea, pe viitor, a unor astfel de activităţi de pescuit de către persoana în cauză sau altele. 45. Având în vedere aceste considerente, curtea de apel l-a declarat pe reclamant vinovat de pescuit ilegal cu unelte neautorizate. Aceasta l-a condamnat la o pedeapsă de un an de închisoare cu suspendare pentru încălcarea art. 65 alin. (1) litera b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008. De asemenea, i-a aplicat trei amenzi penale în valoare de 6.000 RON (aproximativ 1.350 EUR), în total 18.000 RON, pentru încălcarea art. 64 literele a), i) şi k) din aceeaşi ordonanţă. 46. De asemenea, a dispus, cu titlu de sancţiuni complementare, confiscarea valorii echivalente a navei, şi anume a sumei de 10.000 RON (aproximativ 2.250 EUR), şi interzicerea dreptului de a pescui în zona economică exclusivă a României în Marea Neagră pe o perioadă de un an. 47. Reclamantul a sesizat Comisia pentru petiţii a Parlamentului European. Aceasta a trimis o solicitare de informaţii Comisiei, care a răspuns la 28 februarie 2015. 48. Comisia a precizat următoarele: "[...] În cazul reclamantului, instanţa de prim grad din România a interpretat în mod corect dispoziţiile relevante ale dreptului UE privind accesul liber. Cu toate acestea [...], în urma recursului declarat de parchet, curtea de apel a infirmat această hotărâre în octombrie 2013 şi a condamnat persoana în cauză la o pedeapsă deosebit de severă. [...] Se pare că respectiva curte de apel nu a ţinut seama de poziţia Comisiei cu privire la interpretarea dispoziţiilor din dreptul UE aplicabile în prezenta cauză (poziţia Comisiei fusese depusă la dosarul procedurii) şi nu a adresat CJUE întrebările preliminare care ar fi putut înlătura eventualele îndoieli cu privire la interpretarea corectă a dreptului UE. Ţinând seama de aceste elemente şi având în vedere că prezenta cauză priveşte principii fundamentale ale UE, Comisia analizează în prezent oportunitatea continuării procedurii de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor, prin trimiterea unei scrisori oficiale de punere în întârziere." 49. La 18 iunie 2015, Comisia a trimis autorităţilor române o scrisoare suplimentară de punere în întârziere, în cadrul procedurii de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor. 50. La 15 februarie 2017, aceasta a emis un aviz motivat în care a imputat României faptul că nu a asigurat navelor aflate sub pavilion bulgar accesul egal la apele şi resursele UE din Marea Neagră şi a îndemnat autorităţile române să remedieze această situaţie. 51. Printr-un ordin din 28 martie 2017, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a autorizat în mod expres accesul la apele şi resursele din Marea Neagră, aflate sub jurisdicţia României, al tuturor navelor de pescuit care operează sub pavilionul unui stat membru şi care deţin o licenţă de pescuit emisă de un stat membru. 52. La 25 ianuarie 2018, având în vedere această modificare a cadrului juridic naţional, Comisia a încheiat procedura de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor. CADRUL JURIDIC I. Dreptul intern relevant 53. Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României a fost modificată prin Legea nr. 36/2002, care a intrat în vigoare la 31 ianuarie 2002. Apoi, aceasta a fost republicată în Monitorul Oficial. Dispoziţiile sale relevante în speţă au următorul cuprins: Art. 1 "Prezenta lege reglementează statutul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive, în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, ratificată de România prin Legea nr. 110/1996." Art. 9 "(1) „Zona economică exclusivă a României este instituită în spaţiul marin [...] la Marea Neagră, situat dincolo de limita apelor mării teritoriale şi adiacent acestora [...].(2) În condiţiile specifice determinate de dimensiunile Mării Negre, întinderea zonei economice exclusive a României se stabileşte prin delimitare, pe bază de acord încheiat cu statele vecine ale căror ţărmuri sunt limitrofe sau situate faţă în faţă cu litoralul românesc al Mării Negre, ţinându-se seama de faptul că lăţimea maximă a zonei economice exclusive, în conformitate cu prevederile Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, ratificată de România prin Legea nr. 110/1996, poate fi de 200 mile marine măsurate de la liniile de bază prevăzute la art. 2.(3) Delimitarea se face în conformitate cu principiile general recunoscute de dreptul internaţional şi cu respectarea legislaţiei române, prin aplicarea, în funcţie de circumstanţele specifice din fiecare sector de delimitat, a principiilor şi criteriilor de delimitare general recunoscute, astfel încât să se ajungă la o soluţie echitabilă." Art. 10 "(1) În zona economică exclusivă România exercită: a) drepturi suverane de explorare şi exploatare, protecţie, conservare şi gestionare a tuturor resurselor naturale biologice şi/sau nebiologice şi a altor resurse care se află pe fundul mării, în subsolul acestuia, în coloana de apă, în spaţiul aerian de deasupra acestuia; [...] " Art. 14 "(1) România asigură utilizarea optimă a resurselor piscicole şi a altor resurse biologice, prin luarea măsurilor tehnice sau de altă natură ce se impun cu privire la conservarea şi gestionarea lor în toate apele situate în interiorul limitelor exterioare ale zonei sale economice exclusive [...](2) În acest scop organele competente române stabilesc anual volumul total autorizat al capturilor pentru fiecare specie de peşte şi alte resurse biologice, adoptă măsuri tehnice şi de altă natură pentru a asigura un pescuit raţional şi conservarea, protecţia şi regenerarea resurselor biologice, asigurând respectarea legislaţiei române în materie privind monitorizarea prin satelit a navelor de pescuit, inclusiv inspecţia, reţinerea, sechestrarea şi urmărirea judiciară a navelor de pescuit care încalcă drepturile suverane ale statului român. [...] " 54. În urma aderării României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, art. 3 alin. (1) litera (d) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), care prevede că Uniunea are competenţă exclusivă în domeniul conservării resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul, a devenit baza dreptului intern în domeniul pescuitului în apele Mării Negre aflate sub jurisdicţia României. 55. La 10 martie 2008, Guvernul a adoptat Ordonanţa de urgenţă nr. 23/2008 privind pescuitul şi acvacultura. 56. În temeiul art. 16 din această ordonanţă, dreptul de a pescui în apele aflate sub jurisdicţia României este supus condiţiei deţinerii unei licenţe emise de Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură. 57. Art. 64 lit. (a), (i) şi (k) şi art. 65 alin. (1) litera (b) din ordonanţă prevăd că pescuitul fără deţinerea unei licenţe, pescuitul cu unelte având ochiul de plasă sub dimensiunile minime legale, folosirea la pescuit de către persoanele neautorizate a unor unelte de pescuit comerciale şi pescuitul cu unelte şi scule neautorizate constituie infracţiuni în sensul legii penale şi se sancţionează cu amendă penală şi interzicerea temporară a dreptului de a pescui. Art. 66 din ordonanţă prevede că uneltele şi ambarcaţiunile de pescuit care au fost folosite la pescuitul ilegal sunt supuse ridicării în vederea confiscării. 58. Ordinul nr. 36 din 10 februarie 2011 al Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale privind practicarea pescuitului comercial de calcan în Marea Neagră, în vigoare la momentul faptelor, prevedea obligaţia de a deţine o licenţă de pescuit specială eliberată de Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură. Acesta preciza, de asemenea, dimensiunea ochiurilor plaselor care puteau fi utilizate pentru pescuitul calcanului. II. Elementele relevante din dreptul Uniunii Europene A. Principiile efectului direct şi supremaţiei dreptului Uniunii 59. În Cauza Costa împotriva E.N.E.L. (hotărârea din 15 iulie 1964, 6/64, Culegere de jurisprudenţă 1141), Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) a declarat următoarele: "[S]pre deosebire de tratatele internaţionale obişnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării în vigoare a tratatului şi care este obligatorie pentru instanţele acestora." 60. În Cauza Van Gend şi Loos (hotărârea din 5 februarie 1963, 26/62, Culegere 3), aceasta a precizat următoarele: "[I]ndependent de legislaţiile statelor membre, dreptul comunitar nu numai că impune obligaţii indivizilor, dar are şi scopul de a le oferi drepturi, care devin o parte a patrimoniului lor juridic." 61. Cu privire la principiile efectului direct şi supremaţiei dreptului UE, a se vedea, de asemenea, Amministrazione delle Finanze dello Stato împotriva Simmenthal SpA (Simmenthal II), C-106/77, 9 martie 1978, EU:C:1978:49; Internationale Handelsgesellschaft, C-11/70, 17 decembrie 1970, EU:C:1970:114 şi Euro Box Promotion, C-357/19, 21 decembrie 2021, EU:C:2021:1034). B. Art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) 62. Art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) prevede sesizarea cu titlu preliminar a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) în următoarele condiţii: "Curtea de Justiţie este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: [...] (b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile Comunităţii [...]; [...] În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii de Justiţie să se pronunţe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea de Justiţie." 63. În ceea ce priveşte iniţierea procedurii preliminare, printre altele, în Cauza Katz (C-404/07, 9 octombrie 2008, EU:C:2008:553, punctul 37), CJUE a precizat următoarele: "[...] instanţa naţională are calitatea de a sesiza Curtea, iar nu părţile din acţiunea principală. Competenţa de a stabili întrebările ce urmează a fi adresate Curţii este prin urmare rezervată instanţei naţionale, iar părţile nu pot schimba conţinutul acestora. [...]" 64. Între altele, în hotărârea pronunţată la 9 noiembrie 2010 în Cauza VB Pénzügyi Lízing (C-137/08, EU:C:2010:659, punctul 28), Marea Cameră a CJUE a precizat următoarele: "[...] sistemul stabilit prin art. 267 TFUE în vederea asigurării unităţii de interpretare a dreptului Uniunii în statele membre instituie o cooperare directă între Curte şi instanţele naţionale printr-o procedură independentă de orice iniţiativă a părţilor. [...]" 65. La 8 noiembrie 2019, la CJUE a publicat o actualizare a „recomandărilor în atenţia instanţelor naţionale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare“ (2019/C 380/01). Partea relevantă în speţă din acest document este redactată după cum urmează: "3. Competenţa Curţii de a se pronunţa cu titlu preliminar cu privire la interpretarea sau la validitatea dreptului Uniunii se exercită la iniţiativa exclusivă a instanţelor naţionale, indiferent de împrejurarea dacă părţile din litigiul principal şi-au exprimat sau nu dorinţa cu privire la o sesizare a Curţii. Astfel, întrucât este chemată să îşi asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunţată, instanţa naţională sesizată cu soluţionarea unui litigiu - şi numai ea - este cea care are competenţa să aprecieze, luând în considerare particularităţile fiecărei cauze, atât necesitatea unei cereri de decizie preliminară pentru a fi în măsură să pronunţe propria decizie, cât şi pertinenţa întrebărilor pe care le adresează Curţii. C. Art. 258 din TFUE şi declanşarea unei proceduri în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor împotriva unui stat membru (procedura privind încălcarea dreptului comunitar)" 66. În ceea ce priveşte declanşarea unei proceduri în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor împotriva unui stat membru, art. 258 din TFUE prevede următoarele: "În cazul în care Comisia consideră că un stat membru a încălcat oricare dintre obligaţiile care îi revin în temeiul tratatelor, aceasta emite un aviz motivat cu privire la acest aspect, după ce a oferit statului în cauză posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile. În cazul în care statul în cauză nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. D. Normele politicii comune în domeniul pescuitului" 67. Regulamentul (CE) nr. 2.371/2002 al Consiliului din 20 decembrie 2002 privind conservarea şi exploatarea durabilă a resurselor piscicole în conformitate cu politica comună în domeniul pescuitului, în vigoare la momentul faptelor imputate reclamantului^1, cuprinde următoarele dispoziţii: ^1 Regulamentul (CE) nr. 2.371/2002 a fost abrogat prin Regulamentul (UE) nr. 1.380/2013 privind politica comună în domeniul pescuitului. Art. 1 "(2) Politica comună în domeniul pescuitului prevede măsuri coerente privind: (a) conservarea, gestionarea şi exploatarea resurselor acvatice vii; (b) limitarea impactului pescuitului asupra mediului; (c) condiţiile de acces la ape şi resurse [...]" Art. 3 Definiţii "În sensul prezentului regulament, se aplică următoarele definiţii:(a) „ape comunitare“ înseamnă apele aflate sub suveranitatea sau jurisdicţia statelor membre, cu excepţia apelor adiacente teritoriilor prevăzute în anexa II la tratat;(b) „resurse acvatice vii“ înseamnă specii acvatice marine disponibile şi accesibile [...]; [...](d) „navă comunitară de pescuit“ înseamnă o navă de pescuit aflată sub pavilionul unui stat membru şi înregistrată în Comunitate; [...]“" Art. 8 Măsurile de urgenţă adoptate de către statul membru "(1) În cazul în care există dovezi ale unei ameninţări grave şi neprevăzute pentru conservarea resurselor acvatice vii sau a ecosistemului marin, ce apar ca urmare a activităţilor de pescuit în apele aflate sub suveranitatea sau jurisdicţia unui stat membru şi dacă orice întârziere ar produce pagube greu de remediat, respectivul stat membru poate adopta măsuri de urgenţă cu o durată maximă de trei luni.(2) Statele membre care doresc să adopte măsuri de urgenţă notifică în prealabil Comisia, celelalte state membre şi consiliile consultative regionale în cauză în legătură cu intenţia lor, prezentând un proiect al măsurilor ce urmează să fie adoptate, împreună cu un memoriu explicativ." Art. 17 "(1) Navele comunitare de pescuit au acces în mod egal la ape şi resurse în toate apele comunitare, altele decât cele prevăzute în art. 2, cu respectarea măsurilor adoptate conform capitolului II^2.(2) În apele situate în zona de 12 mile marine de la baza ţărmului aflate sub suveranitatea şi jurisdicţia lor, statele membre sunt autorizate, de la 1 ianuarie 2003 până la 31 decembrie 2012, să limiteze pescuitul pentru navele de pescuit ce operează în mod tradiţional în apele respective şi provin din porturile de pe ţărmurile adiacente, fără a aduce atingere regimurilor aplicabile navelor comunitare de pescuit aflate sub pavilionul altui stat membru, în baza relaţiilor de vecinătate existente între statele membre şi modalităţilor prevăzute în anexa I ce stabileşte, pentru fiecare stat membru, zonele geografice din interiorul zonelor de coastă ale altor state membre unde se desfăşoară activităţi de pescuit, precum şi speciile vizate. ^2 Măsurile comunitare adoptate de Consiliu care reglementează accesul la ape şi resurse, precum şi exercitarea durabilă a activităţilor de pescuit." 68. Regulamentul (CE) nr. 1.281/2005 al Comisiei din 3 august 2005 privind gestionarea licenţelor de pescuit şi informaţiile minimale pe care acestea trebuie să le conţină, în vigoare la momentul faptelor, prevedea următoarele: Art. 3 Exploatarea resurselor acvatice "O navă de pescuit comunitară poate fi utilizată pentru exploatarea comercială a resurselor acvatice vii numai în cazul în care deţine la bord o licenţă de pescuit valabilă." Art. 4 Obligaţiile statelor membre "Statul membru de pavilion emite, gestionează şi retrage licenţa de pescuit în conformitate cu prezentul regulament." 69. Regulamentul (UE) nr. 1.256/2010 al Consiliului din 17 decembrie 2010 stabilea, pentru 2011, posibilităţile de pescuit pentru anumite resurse halieutice aplicabile în Marea Neagră. În cadrul capturii totale admisibile (TAC), România şi Bulgaria puteau pescui fiecare 43,2 tone de calcan. 70. Regulamentul (UE) nr. 227/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 martie 2013 stabileşte o dimensiune minimă a ochiurilor de plasă pentru pescuitul de calcan în Marea Neagră. III. Dreptul internaţional relevant 71. Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării a fost încheiată la Montego Bay la 10 decembrie 1982. Aceasta a fost ratificată de România prin Legea nr. 110 din 10 octombrie 1996. 72. Dispoziţiile relevante ale acestei convenţii sunt redactate astfel: Art. 55 Regimul juridic special al zonei economice exclusive "Zona economică exclusivă este o zonă situată dincolo de marea teritorială şi adiacentă acesteia, supusă regimului juridic special stabilit prin prezenta parte, în virtutea căruia drepturile şi jurisdicţia statului riveran şi drepturile şi libertăţile celorlalte state sunt guvernate de dispoziţiile pertinente ale prezentei convenţii." Art. 56 Drepturile, jurisdicţia şi obligaţiile statului riveran în zona economică exclusivă "1. În zona economică exclusivă, statul riveran are: a) drepturi suverane în scopul explorării şi exploatării, conservării şi gestiunii resurselor naturale, biologice sau nebiologice, ale fundului mării, ale subsolului acestuia şi ale apelor de deasupra [...]; b) jurisdicţie, în conformitate cu dispoziţiile relevante ale Convenţiei, în ceea ce priveşte: (i) amplasarea şi folosirea de insule artificiale, instalaţii şi lucrări; (ii) cercetarea ştiinţifică marină; (iii) protecţia şi conservarea mediului marin; c) celelalte drepturi şi obligaţii prevăzute de convenţie. [...]" Art. 57 Lăţimea zonei economice exclusive "Zona economică exclusivă nu se întinde dincolo de 200 de mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale." Art. 61 Conservarea resurselor biologice "1. Statul riveran stabileşte volumul autorizat al capturilor în ce priveşte resursele biologice în zona sa economică exclusivă. [...]" Art. 62 Exploatarea resurselor biologice "1. Statul riveran va promova obiectul exploatării optime a resurselor biologice din zona economică exclusivă, fără a se aduce atingere art. 61. [...]4. Cetăţenii altor state, care pescuiesc în zona economică exclusivă, se vor conforma măsurilor de conservare şi celorlalte modalităţi şi condiţii stabilite prin legile şi reglementările statului riveran. Aceste legi şi reglementări trebuie să fie compatibile cu Convenţia şi pot să se refere, îndeosebi, la următoarele probleme: a) eliberarea de permise pescarilor sau pentru vasele şi uneltele de pescuit [...]; b) determinarea speciilor al căror pescuit este autorizat şi stabilirea de cote [...]; c) reglementarea campaniilor şi zonelor de pescuit, a tipului, mărimii şi numărului instrumentelor, ca şi a tipului, mărimii şi numărului navelor de pescuit care pot fi utilizate; [...]" ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie 73. Reclamantul se plânge de condamnarea sa, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa la 2 octombrie 2013. Acesta se consideră victima unei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie. Părţile relevante în speţă ale acestei dispoziţii sunt redactate astfel: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa." A. Cu privire la admisibilitate 74. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate în sensul art. 35 din Convenţie, Curtea îl declarată admisibil. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părţilor 75. Reclamantul susţine că a făcut obiectul unei condamnări arbitrare. Acesta impută curţii de apel faptul că a interpretat şi a aplicat normele politicii comune în domeniul pescuitului într-un mod vădit eronat. De asemenea, acesta critică faptul că instanţa de apel nu a adresat CJUE întrebările preliminare formulate de părţi în primă instanţă. 76. La rândul său, Guvernul consideră că decizia Curţii de Apel Constanţa din 2 octombrie 2013 este motivată în mod corespunzător. 77. În ceea ce priveşte faptul că instanţa de apel nu a sesizat CJUE în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare cu privire la interpretarea dreptului Uniunii, acesta susţine că judecătoria a motivat în mod corespunzător respingerea cererii de trimitere preliminară (a se vedea supra, pct. 29). Întrucât reclamantul nu a reiterat această cerere în faţa curţii de apel, Guvernul consideră că aceasta nu era obligată să sesizeze CJUE. 78. Acesta apreciază că instanţa de apel a indicat în mod corespunzător motivele pentru care faptele imputate reclamantului constituiau infracţiuni în conformitate cu dreptul naţional, bazându-se pe dispoziţiile de drept intern şi de drept internaţional aplicabile în speţă, în special cele ale Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării şi art. 17 din Regulamentul (CE) nr. 2.371/2002. 79. Acesta consideră că, ajungând la concluzia că navele comunitare beneficiau într-adevăr de un acces egal, dar nu liber sau nelimitat, în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră (a se vedea supra, pct. 41), curtea de apel s-a pronunţat într-un mod care nu poate fi considerat nici arbitrar, nici vădit nerezonabil într-o asemenea măsură încât să aducă atingere caracterului echitabil al procesului. 2. Motivarea Curţii a) Principiile generale 80. Curtea reaminteşte că, în hotărârea din Cauza Moreira Ferreira împotriva Portugaliei (nr. 2) (MC), nr. 19.867/12, pct. 83, 11 iulie 2017, în care a examinat din perspectiva aspectului penal al art. 6 din Convenţie un capăt de cerere întemeiat pe o pretinsă lipsă de echitate a motivării instanţelor naţionale, a rezumat principiile generale după cum urmează: "a) Curtea nu are obligaţia de a examina erorile de fapt sau de drept comise eventual de o instanţă internă, cu excepţia cazului în care şi în măsura în care este posibil ca acestea să fi adus atingere drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţie, de exemplu, dacă acestea pot fi considerate în mod excepţional drept o «inechitate» incompatibilă cu art. 6 din Convenţie.b) Art. 6 § 1 din Convenţie nu reglementează totuşi admisibilitatea probelor sau aprecierea lor, materie care ţine în primul rând de dreptul intern şi instanţele naţionale. În principiu, chestiuni precum importanţa acordată de instanţele naţionale diverselor mijloace de probă, concluzii sau aprecieri pe care le-au examinat nu intră în sfera controlului exercitat de Curte. Aceasta nu are obligaţia să ţină locul unei instanţe de gradul patru de jurisdicţie şi să conteste aprecierea instanţelor interne, în temeiul art. 6 § 1, decât în cazurile în care concluziile acestora pot fi considerate arbitrare sau vădit nerezonabile." 81. În această hotărâre, Curtea a precizat că o hotărâre judecătorească internă poate fi caracterizată ca fiind „arbitrară“ într-o măsură care prejudiciază caracterul echitabil al procesului numai dacă este lipsită de motivare sau dacă motivarea se bazează pe o vădită eroare de fapt sau de drept săvârşită de instanţa naţională, având ca rezultat o „denegare de dreptate“ [Moreira Ferreira (nr. 2), citată anterior, pct. 85]. 82. Curtea reaminteşte, de asemenea, că în Convenţie nu se garantează, ca atare, dreptul ca o cauză să fie trimisă cu titlu preliminar de către instanţa internă în faţa CJUE (Ullens de Schooten şi Rezabek împotriva Belgiei, nr. 3.989/07 şi 38.353/07, pct. 57, 20 septembrie 2011; a se vedea şi Sanofi Pasteur împotriva Franţei, nr. 25.137/16, pct. 69, 13 februarie 2020). 83. Este, în primul rând, de competenţa autorităţilor naţionale, în special a instanţelor judecătoreşti, să interpreteze şi să aplice dreptul intern, după caz, în conformitate cu dreptul Uniunii Europene. Sub rezerva unei interpretări arbitrare sau vădit nerezonabile, rolul Curţii se limitează la verificarea compatibilităţii efectelor acestei interpretări cu Convenţia (Thimothawes împotriva Belgiei, nr. 39.061/11, pct. 71, 4 aprilie 2017, şi jurisprudenţa citată). b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză 84. Revenind la faptele din prezenta cauză, Curtea constată că autorităţile române au dispus urmărirea penală faţă de reclamant pe motiv că acesta nu deţinea o licenţă de pescuit emisă de statul român şi că a folosit plase de pescuit neconforme cu legislaţia românească (supra, pct. 9). 85. În decizia sa definitivă din 2 octombrie 2013, curtea de apel a statuat că navele comunitare, inclusiv cea a reclamantului, erau supuse dispoziţiilor legislaţiei româneşti adoptate în temeiul Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării (supra, pct. 38). Aceasta a aplicat în speţă norme naţionale care reglementează în mod specific pescuitul de calcan şi a considerat că aceste norme nu erau contrare normelor dreptului Uniunii referitoare la politica comună în domeniul pescuitului (supra, pct. 43). 86. Reclamantul impută curţii de apel, pe de o parte, că nu a sesizat CJUE în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare cu privire la interpretarea normelor politicii comune în domeniul pescuitului şi, pe de altă parte, că a pronunţat o decizie pe care acesta o consideră arbitrară în conformitate cu aceste norme (supra, pct. 75). 87. Curtea observă în primul rând că prezenta cauză diferă în mod semnificativ de cauzele în care Curtea a examinat anterior obligaţia instanţelor naţionale de motivare, în raport cu dreptul aplicabil, a deciziilor prin care acestea refuză să adreseze o întrebare preliminară (hotărârile Ullens de Schooten şi Rezabek şi Sanofi Pasteur, citate anterior). În fapt, în speţă nu este vorba despre refuzul Curţii de Apel Constanţa de a sesiza CJUE cu o cerere de interpretare a dreptului Uniunii, care ar fi fost formulată în faţa sa de către părţi, ci despre a stabili dacă decizia definitivă din 2 octombrie 2013 a fost rezultatul unei vădite erori de drept. 88. Reclamantul consideră că a făcut obiectul unei condamnări arbitrare, întrucât aceasta este contrară normelor dreptului Uniunii. Guvernul contestă acest argument şi susţine că decizia din 2 octombrie 2013 era motivată în mod corespunzător. 89. Curtea constată că în centrul litigiului se afla problema aplicării normelor dreptului Uniunii în cazul activităţilor de pescuit desfăşurate în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră (supra, pct. 21 şi 38). 90. Aceasta constată, de asemenea, că instanţa de apel a procedat la propria interpretare a acestor norme (supra, pct. 41 şi 42) şi a aplicat în speţă legislaţia naţională privind pescuitul (supra, pct. 38 şi 40). 91. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă motivarea deciziei curţii de apel referitoare la acest aspect este conformă cu normele Convenţiei. 92. Curtea observă că normele politicii comune în domeniul pescuitului sunt definite în cadrul unei serii de regulamente care sunt obligatorii în toate elementele lor şi direct aplicabile în statele membre (supra, pct. 59 şi 60). 93. Aceasta reaminteşte că a subliniat deja în jurisprudenţa sa că, în sistemul juridic al UE, un regulament este, spre deosebire de o directivă, obligatoriu în toate elementele sale şi direct aplicabil în toate statele membre [Avotiņš împotriva Letoniei (MC), nr. 17.502/07, pct. 106, 23 mai 2016]. În temeiul principiului supremaţiei dreptului Uniunii, un astfel de regulament, care are efect direct, prevalează asupra dispoziţiilor contrare din dreptul intern [Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi împotriva Irlandei (MC), nr. 45.036/98, pct. 92, CEDO 2005-VI]. 94. În speţă, Curtea subliniază că nava reclamantului a fost abordată (în vederea efectuării unui control) atunci când se afla în apele teritoriale româneşti, la o distanţă de 20 de mile marine, în zona economică exclusivă a României (supra, pct. 6). Rezultă că dispoziţiile art. 17 din Regulamentul (CE) nr. 2.371/2002, care prevăd accesul în mod egal la ape şi resurse în apele comunitare, erau aplicabile în cazul reclamantului. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 8 din regulamentul sus-menţionat, Curtea constată că autorităţile interne nu au folosit în niciun fel mecanismul prevăzut la acest articol pentru a limita accesul la aceste resurse. 95. Curtea observă, de asemenea, că Comisia a precizat clar autorităţilor române faptul că urmărirea penală îndreptată împotriva reclamantului era contrară dreptului UE, în special Regulamentului (CE) nr. 2.371/2002 şi Regulamentului (UE) nr. 1.256/2010 (supra, pct. 23). Aceasta a precizat că legislaţia naţională care impunea obţinerea unei licenţe de pescuit emise de statul român şi prevedea o dimensiune minimă a ochiurilor de plasă (pentru pescuitul de calcan) în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră era contrară normelor politicii comune în domeniul pescuitului (supra, pct. 24 şi 25). Poziţia Comisiei, care viza în mod specific cazul reclamantului, a fost comunicată autorităţilor române cu mult înainte de pronunţarea deciziei definitive de către curtea de apel (supra, pct. 23-26). 96. În plus, neîndeplinirea de către statul pârât a obligaţiilor care îi reveneau în temeiul politicii comune în domeniul pescuitului a făcut, de altfel, obiectul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor, care privea incidentul în care a fost implicat reclamantul şi alte incidente similare (supra, pct. 36, 49 şi 50). Această procedură era pendinte la 2 octombrie 2013, dată la care curtea de apel a adoptat decizia definitivă (supra, pct. 37), iar Comisia a încheiat procedura abia după ce România şi-a modificat legislaţia internă şi normele privind accesul la apele şi resursele din Marea Neagră, aflate sub jurisdicţia sa, pentru a asigura conformitatea acestora cu dreptul european (supra, pct. 51 şi 52). 97. Având în vedere dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 2.371/2002 şi opinia foarte clară a Comisiei cu privire la aplicarea normelor politicii comune în domeniul pescuitului, Curtea consideră că, prin condamnarea reclamantului în pofida faptului că, potrivit Comisiei, urmărirea penală îndreptată împotriva lui era contrară acestor norme (supra, pct. 95), curtea de apel a săvârşit o vădită eroare de drept. În cazul în care existau îndoieli, curtea de apel ar fi putut sesiza CJUE cu privire la interpretarea normelor în cauză. 98. Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a-i permite Curţii să concluzioneze că reclamantul a fost victima unei „denegări de justiţie“. 99. În consecinţă, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie. II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie 100. Reclamantul susţine că sancţiunile complementare de natură pecuniară, şi anume confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, a valorii navei şi interdicţia de a pescui (supra, pct. 46), pronunţate împotriva sa de curtea de apel, erau nelegale şi au condus la o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Această dispoziţie are următorul cuprins: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor." A. Cu privire la admisibilitate 1. Argumentele părţilor 101. Guvernul susţine că interdicţia temporară de a pescui în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră, pronunţată de curtea de apel împotriva reclamantului, nu a adus atingere dreptului persoanei în cauză la respectarea bunurilor sale. 102. Acesta susţine că, având în vedere legislaţia românească în vigoare la momentul faptelor, reclamantul, care nu deţinea o licenţă de pescuit specială emisă de statul român, nu poate pretinde că dispunea de un bun actual, şi anume dreptul de a pescui în această zonă, sau că avea o „speranţă legitimă“ privind concretizarea unui astfel de drept. 103. Reclamantul afirmă, la rândul său, că dreptul său de a pescui în această zonă era garantat de normele politicii comune în domeniul pescuitului şi că, prin urmare, acesta constituia un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Acesta susţine aşadar că interdicţia de a pescui, care i-a fost impusă de curtea de apel, a adus atingere dreptului său la respectarea bunurilor sale şi l-a privat de o sursă importantă de venit. 2. Motivarea Curţii 104. Curtea reaminteşte că o licenţă de desfăşurare a unei activităţi comerciale constituie un bun şi că retragerea unei astfel de licenţe constituie o ingerinţă în exercitarea dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, printre multe alte exemple, Tre Traktörer AB împotriva Suediei, 7 iulie 1989, pct. 53, seria A nr. 159, Megadat.com SRL împotriva Moldovei, nr. 21.151/04, pct. 63, CEDO 2008, şi Vékony împotriva Ungariei, nr. 65.681/13, pct. 29 şi 30, 13 ianuarie 2015). 105. În speţă, aceasta constată că reclamantul deţinea o licenţă de pescuit bulgară, în temeiul căreia era autorizat să pescuiască în apele comunitare, inclusiv în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră (supra, pct. 10). Prin urmare, interdicţia temporară de a pescui în această zonă, pronunţată de curtea de apel, a restrâns domeniul de aplicare al licenţei. 106. Desigur, licenţa a rămas valabilă (a se vedea, a contrario, Tre Traktörer AB, citată anterior, pct. 53, şi Vékony, citată anterior, pct. 29). 107. Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că a hotărât deja că art. 1 din Protocolul nr. 1 era aplicabil chiar şi atunci când licenţa în cauză nu fusese retrasă, ci golită de substanţa sa [Centro Europa 7 S.r.l. şi Di Stefano împotriva Italiei (MC), nr. 38.433/09, pct. 177 şi 178, CEDO 2012]. 108. În speţă, aceasta arată că pescuitul în „apele comunitare“ în Marea Neagră ţine de exercitarea normală a activităţii reclamantului (supra, pct. 5). Interdicţia temporară de a pescui în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră, care face parte din „apele comunitare“, a golit parţial licenţa de substanţa sa. Prin urmare, Curtea apreciază că această interdicţie constituie o ingerinţă în exercitarea de către reclamant a dreptului la respectarea bunurilor sale, mai precis a intereselor economice legate de activitatea sa de pescuit în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră (a se vedea, mutatis mutandis, O’Sullivan McCarthy Mussel Development Ltd împotriva Irlandei, nr. 44.460/16, pct. 90, 7 iunie 2018). 109. Rezultă că acest capăt de cerere este compatibil ratione materiae cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părţilor 110. Reclamantul susţine că sancţiunile complementare de natură pecuniară care i-au fost aplicate de curtea de apel erau nelegale şi disproporţionate. 111. Dimpotrivă, Guvernul afirmă că aceste sancţiuni erau prevăzute la art. 64 şi 65 din OUG nr. 23/2008 şi că aceste dispoziţii erau accesibile, precise şi previzibile (supra, pct. 56 şi 57). 112. Acesta precizează că dispoziţiile respective vizau protejarea ecosistemului marin împotriva efectelor negative ale braconajului (supra, pct. 44). Acesta adaugă că, pentru a stabili sancţiunile în litigiu, curtea de apel a pus în balanţă diferitele interese aflate în joc şi a examinat proporţionalitatea măsurii în raport cu scopul de interes general urmărit. 2. Motivarea Curţii 113. Curtea constată, în primul rând, că instanţa de apel l-a găsit pe reclamant vinovat de pescuit ilegal cu unelte neautorizate şi l-a condamnat, pe lângă pedeapsa privativă de libertate şi amenzile penale, la sancţiuni complementare de natură pecuniară: confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, a valorii navei şi interdicţia temporară de a pescui în zona economică exclusivă românească din Marea Neagră (supra, pct. 45 şi 46). 114. Aceasta apreciază că sancţiunile complementare de natură pecuniară aplicate reclamantului constituie o ingerinţă în exercitarea de către persoana în cauză a dreptului la respectarea bunurilor sale şi că această ingerinţă trebuie să fie considerată o „reglementare a folosinţei bunurilor“, în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, interdicţia temporară de a pescui, O’Sullivan McCarthy Mussel Development Ltd, citată anterior, pct. 104, şi, pentru confiscarea valorii echivalente, Plechkov împotriva României, nr. 1.660/03, pct. 87, 16 septembrie 2014). 115. În continuare, Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 impune, înainte de toate şi mai ales, ca o ingerinţă a autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală: a doua teză a primului paragraf al acestui articol autorizează o privare de proprietate numai „în condiţiile prevăzute de lege“; iar al doilea paragraf recunoaşte dreptul statelor de a reglementa folosinţa bunurilor prin adoptarea de „legi“. Rezultă că necesitatea de a analiza dacă s-a menţinut un echilibru just între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului nu se poate face simţită decât dacă s-a dovedit că ingerinţa în litigiu a respectat principiul legalităţii şi nu era arbitrară [Iatridis împotriva Greciei (MC), nr. 31.107/96, pct. 58, CEDO 1999-II]. 116. În speţă, Curtea subliniază că sancţiunile de natură pecuniară impuse reclamantului de curtea de apel se întemeiau pe dispoziţiile OUG nr. 23/2008 şi erau complementare condamnării pentru pescuit ilegal (supra, pct. 46 şi 57). 117. Cu toate acestea, reaminteşte că tocmai a constatat că respectiva condamnare penală a reclamantului a fost rezultatul unei vădite erori de drept (supra, pct. 97). 118. Prin urmare, dispoziţiile sus-menţionate nu puteau servi drept temei legal pentru sancţiunile complementare de natură pecuniară impuse reclamantului, având în vedere că norme europene clare îi permiteau acestuia să pescuiască în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră. 119. În aceste condiţii, nu este necesar să se examineze dacă s-a menţinut un echilibru just între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor individuale. 120. Prin urmare, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1. III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie 121. În conformitate cu art. 41 din Convenţie: "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă." A. Prejudiciu 122. Reclamantul solicită cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material valoarea capturii de calcan de care consideră că a fost privat în 2011 şi 2012, ca urmare a confiscării temporare a navei sale de către autorităţile române. Acesta afirmă că a fost împiedicat să lucreze, în timp ce media anuală a capturilor de calcan realizate de nava sa înainte de începerea urmăririi penale era de 3.474 de kilograme. Ţinând seama de preţul mediu per kilogram de calcan de pe piaţa bulgară, acesta estimează prejudiciul material suferit la 122.260,83 euro (EUR). 123. De asemenea, acesta solicită 15.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral. El susţine că, din cauza urmăririi penale şi a condamnării la care a fost supus, a trăit sentimente de frustrare şi disperare, accentuate de imposibilitatea de a munci şi de a-şi întreţine familia, a cărei singură sursă de venit era pescuitul. 124. Guvernul contestă pretenţiile reclamantului. Acesta susţine că suma solicitată pentru prejudiciul material are un caracter speculativ, întrucât se întemeiază parţial pe o pretinsă pierdere a oportunităţilor comerciale şi pe profituri care, în opinia sa, sunt imposibil de cuantificat. 125. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, acesta susţine că suma solicitată este excesivă. Consideră că o constatare a încălcării constituia, în sine, o reparaţie echitabilă suficientă. 126. Curtea apreciază că reclamantul a suferit un prejudiciu material cert ca urmare a sancţiunilor care i-au fost impuse de curtea de apel. 127. Cu toate acestea, constată că suma solicitată de reclamant reprezintă valoarea capturii de care consideră că a fost privat în 2011 şi 2012, când Curtea tocmai a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a sancţiunilor pronunţate de curtea de apel la 2 octombrie 2013 (supra, pct. 118). Prin urmare, Curtea nu îşi poate întemeia calculul reparaţiei echitabile pe estimarea furnizată de acesta. 128. În plus, consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil, ca urmare a încălcării art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. 129. Având în vedere toate elementele de care dispune şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea decide să acorde reclamantului 6.500 EUR pentru toate prejudiciile, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pentru această sumă. B. Cheltuieli de judecată 130. Reclamantul solicită suma de 4.574 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în cadrul procedurii desfăşurate în faţa Curţii. În susţinerea cererii sale, acesta prezintă chitanţe care atestă plata onorariului avocatului şi a unor cheltuieli de traducere. 131. Guvernul contestă necesitatea unor costuri de traducere, care se ridică la 190 EUR în total. 132. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, având în vedere documentele de care dispune şi jurisprudenţa sa, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului suma de 4.574 EUR pentru toate cheltuielile. C. Dobânzi moratorii 133. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA: 1. declară cererea admisibilă; 2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie; 3. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; 4. hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii: (i) 6.500 EUR (şase mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru toate prejudiciile; (ii) 4.574 EUR (patru mii cinci sute şaptezeci şi patru de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant, pentru cheltuielile de judecată; b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale; 5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 6 decembrie 2022, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament. PREŞEDINTE GABRIELE KUCSKO-STADLMAYER Grefier adjunct, Ilse Freiwirth -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
