Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 13.326/18) Strasbourg Definitivă la 30.11.2022
┌──────────────────────────────────────┐
│Art. 2 (material) • Recurgerea la │
│forţă nu era absolut necesară în │
│timpul operaţiunii poliţiei în care │
│persoana, identificată în mod greşit │
│ca un urmărit periculos, a fost │
│împuşcată mortal • Îndoieli cu privire│
│la aspectul dacă trăgătorul a crezut │
│sincer că vieţile altor poliţişti erau│
│în pericol, având în vedere │
│deficienţele anchetei interne • │
│Caracter necorespunzător al pregătirii│
│şi punerii în executare a operaţiunii │
│respective pentru a reduce la minimum │
│recurgerea la forţă letală │
│Art. 2 (procedural) • Anchetă efectivă│
│• Lipsă de expeditivitate şi │
│rigurozitate rezonabile în cercetarea │
│şi urmărirea penală, ce au durat 11 │
│ani │
│Art. 46 • Executarea hotărârii • │
│Măsuri generale necesare │
└──────────────────────────────────────┘
Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă. În Cauza Pârvu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din: Gabriele Kucsko-Stadlmayer, preşedinte, Tim Eicke, Faris Vehabović, Iulia Antoanella Motoc, Yonko Grozev, Armen Harutyunyan, Ana Maria Guerra Martins, judecători, şi Ilse Freiwirth, grefier adjunct de secţie, având în vedere: - cererea (nr. 13.326/18) îndreptată împotriva României, prin care o resortisantă a acestui stat, doamna Ana-Bianca Pârvu („reclamanta“), a sesizat Curtea, la 7 martie 2018, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“); – decizia de a comunica această cerere Guvernului României („Guvernul“); – observaţiile părţilor, după ce a deliberat în camera de consiliu, la 28 iunie 2022, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată. INTRODUCERE 1. Reclamanta s-a plâns de faptul că soţul său a fost omorât de poliţie la 26 septembrie 2009, cu încălcarea art. 2 din Convenţie, precum şi de faptul că autorităţile naţionale nu au efectuat ulterior o anchetă efectivă cu privire la uciderea soţului său. ÎN FAPT 2. Reclamanta s-a născut în 1978 şi locuieşte în Brăila. A fost reprezentată de doamna Nicoleta Tatiana Popescu, avocată în Bucureşti. 3. Guvernul a fost reprezentat de agentul guvernamental, cel mai recent doamna O.–F. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 4. Faptele cauzei se pot rezuma după cum urmează. I. Evenimentele din 26 septembrie 2009 5. La 26 septembrie 2009, soţul reclamantei, domnul Sorin Pârvu, care la data faptelor avea vârsta de 30 de ani, conducea autoturismul unui prieten, I.A.S., în Brăila, fiind însoţit de acesta din urmă. În jurul orei 1.30 p.m., domnul Pârvu s-a apropiat de o trecere şi a oprit autoturismul în mod regulamentar la culoarea roşie a semaforului. 6. Brusc, au apărut două vehicule care nu prezentau niciun însemn special. Primul vehicul s-a poziţionat în faţa autoturismului condus de domnul Pârvu, pentru a-l bloca. Patru bărbaţi înarmaţi îmbrăcaţi în civil au ieşit repede din vehicule. Ulterior, s-a dovedit că aceştia erau lucrători de poliţie de la Inspectoratul General al Poliţiei Române („IGPR“). Potrivit Guvernului, respectivii i-au somat pe domnul Pârvu şi I.A.S. să iasă din autoturism. Potrivit reclamantei şi declaraţiilor martorilor oculari, lucrătorii de poliţie au deschis focul fără avertisment. În acel moment, potrivit celor aflate mai târziu de reclamantă de la I.A.S., neştiind că bărbaţii erau lucrători de poliţie în misiune şi crezând că el şi prietenul său erau atacaţi de o grupare înarmată, domnul Pârvu a încercat să scape mişcând autoturismul înapoi. Autoturismul condus de domnul Pârvu a lovit al doilea vehicul care fusese poziţionat pentru a-l bloca din spate. Alţi trei bărbaţi înarmaţi îmbrăcaţi în civil au ieşit repede din al doilea vehicul. Unul dintre cei trei bărbaţi din autoturismul din spate, şi anume lucrătorul de poliţie D.G., a deschis portiera din stânga spate a autoturismului condus de domnul Pârvu şi la împuşcat în cap, pe când acesta încă se afla pe scaunul şoferului. I.A.S., care stătea pe scaunul din faţă, a asistat la tragicul eveniment. 7. Potrivit reclamantei, câteva minute mai târziu, şeful Poliţiei Brăila a sosit la locul respectiv şi i-a întrebat pe ceilalţi lucrători de poliţie îmbrăcaţi în civili: „Ce aţi făcut?“. Unul dintre lucrătorii de poliţie care participa la operaţiune a răspuns: „Am greşit ţinta“. 8. Potrivit Guvernului, imediat după ce domnul Pârvu a fost împuşcat, unul dintre lucrătorii de poliţie a observat că victima nu era persoana pe care poliţia urmărea să o aresteze în ziua respectivă. 9. Martorul ocular, I.A.S., a fost imobilizat cu cătuşe şi condus la secţia de poliţie până seara. 10. După 15 minute a sosit o ambulanţă şi, după ce a încercat fără succes să îl resusciteze pe domnul Pârvu, l-a transportat la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Brăila, unde reclamanta era cadru medical. 11. Potrivit reclamantei, o colegă de muncă i-a spus că soţul ei, care fusese împuşcat în cap, a fost internat în spital în stare foarte gravă. Reclamanta i-a informat pe părinţii şi fratele domnului Pârvu, care au sosit la spital. Potrivit reclamantei, intrarea din spate a spitalului era păzită de agenţi înarmaţi, iar rudele nu au fost lăsate să îl vadă pe domnul Pârvu şi nici nu au fost informate prompt în legătură cu starea acestuia. O angajată a spitalului i-a dat reclamantei o geantă mică cu efectele personale găsite asupra soţului său, inclusiv actul de identitate, permisul de conducere, telefonul mobil şi nişte bani, iar ea a fost lăsată să aştepte câteva ore fără informaţii oficiale iniţiale despre soţul ei. Mai târziu, în aceeaşi zi, spitalul i-a cerut consimţământul pentru transferul victimei la spitalul din Galaţi, din cauza stării extrem de grave a acesteia. În jurul orei 4 p.m., domnul Pârvu a fost dus la spitalul din Galaţi într-o ambulanţă, însoţit de un vehicul al forţelor armate. Agenţii statului l-au păzit pe domnul Pârvu pe toată durata şederii sale în spitalul din Galaţi. În noaptea următoare, în jurul orei 3 a.m., reclamanta a fost lăsată de către agenţii statului să îşi vadă soţul timp de un minut, deoarece medicul de gardă a insistat să i se acorde permisiunea de a-l vedea. 12. Reclamanta susţine că nu a primit nicio informaţie oficială cu privire la soţul său în dimineaţa următoare. Mai târziu, purtătorul de cuvânt al spitalului a declarat reporterilor de televiziune prezenţi la faţa locului că victima a decedat la ora 12.25 p.m. Un văr care a aflat acest lucru de la televizor a sunat-o pe reclamantă să îi transmită condoleanţe, acesta fiind modul în care reclamanta a aflat că soţul ei a murit. Ulterior, familia domnului Pârvu a fost informată oficial cu privire la decesul acestuia. II. Cercetări penale în legătură cu domnul Pârvu 13. La 26 septembrie 2009, la ora 10.00 p.m., procurorul de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila a dispus începerea urmăririi penale faţă de domnul Pârvu, în temeiul art. 239 alin. (1) din Codul penal - pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj (această încadrare juridică a fost ulterior schimbată în tentativă de omor - infra, pct. 44), cu următoarea motivare: "Având în vedere cercetările preliminare efectuate cu privire la Pârvu Sorin, cu domiciliul în Brăila [...] care a fost identificat în data de 26 septembrie 2009, în jurul orei 1.30 p.m., la volanul unui autoturism [...] la intersecţia străzilor Dorobanţi şi Şcolilor de către un echipaj de poliţie IGPR şi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Brăila, care se afla în misiune de executare a unui mandat european de arestare, [şi aceste cercetări preliminare fiind] coroborate cu datele rezultate din cercetarea la faţa locului a evenimentului produs, rezultatul a fost că existau indicii că Pârvu Sorin a comis infracţiunea de ultraj contra funcţionarilor publici, respectiv a poliţiştilor aflaţi în exerciţiul autorităţii lor." 14. Rezoluţia procurorului nu a inclus alte detalii cu privire la incidentul din 26 septembrie 2009 care a implicat împuşcarea domnului Pârvu de către poliţie. În special, nu s-a menţionat modul în care lucrătorii de poliţie ar fi fost victimele unei infracţiuni săvârşite de reclamant sau dacă aceştia au fost răniţi în misiune. III. Urmărirea penală privind uciderea domnului Pârvu 15. La 28 septembrie 2009 a fost efectuată o autopsie de către un medic din cadrul Serviciului de Medicină Legală Galaţi. În concluziile raportului de autopsie s-a arătat că moartea victimei a fost cauzată de faptul că a fost împuşcată din spate cu un pistol, în regiunea cervicală. 16. Pe lângă introducere şi concluzii, raportul de autopsie includea patru secţiuni: I. Istoricul cazului; II. Constatări autopsie; III. Diagnostic anatomopatologic; şi IV. Examene complementare. 17. În secţiunea I., Istoricul cazului, în raportul de autopsie se arăta: "Din informaţiile furnizate de parchet, reiese că în data de 26.09.2009, în timp ce [victima] conducea un autoturism Ford Mondeo în Brăila şi a oprit la culoarea roşie a semaforului de pe banda a treia înainte de o trecere de pietoni, a fost somat legal de poliţişti şi a încercat să scape de verificările poliţiei şi să fugă lovind cele două vehicule de poliţie poziţionate în faţa şi în spatele vehiculului pe care îl conducea. În acel moment, unul dintre lucrătorii de poliţie a reuşit să deschidă portiera din stânga spate a autoturismului Ford şi a cerut victimei să oprească autoturismul. Respectivul lucrător de poliţie a fost lovit de portiera autoturismului când victima a dat înapoi. Întrucât [lucrătorul de poliţie] ţinea în mână un pistol, când s-a dezechilibrat, lucrătorul de poliţie a apăsat instinctiv pe trăgaci, împuşcând victima în zona cervicală superioară mediană." 18. Urmărirea penală privind uciderea soţului reclamantei a fost efectuată mai întâi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi. 19. La 6 noiembrie 2009, reclamanta a introdus o acţiune civilă la parchetul sus-menţionat. 20. La 16 martie 2010, Institutul Naţional de Expertize Criminalistice a întocmit un raport de expertiză medico-legală, care a descris arma folosită la împuşcarea domnului Pârvu şi dinamica focului de armă. 21. La 10 mai 2010, procurorul-şef de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) a decis să preia urmărirea penală din cauza complexităţii acesteia. În rezoluţie sa arătat că lucrătorul de poliţie care a împuşcat victima a susţinut că împuşcătura a fost accidentală, deoarece braţul în care ţinea pistolul a fost lovit de portiera din spate deschisă a autoturismului victimei. 22. La 11 iunie 2010, un procuror de la Parchetul de pe lângă ÎCCJ a dispus începerea urmăririi penale pentru omor calificat, în baza art. 174-175 din Codul penal, împotriva lucrătorului de poliţie D.G., cel care l-a împuşcat pe domnul Pârvu în cap. 23. D.G. a fost audiat în două zile consecutive în iulie 2010. Poliţiştii care l-au însoţit au fost audiaţi de două ori. Au fost audiaţi (o singură dată) trei civili, unul dintre aceştia fiind indicat de petenţii în cadrul acţiunii civile, şi anume reclamanta şi rudele sale prin alianţă. 24. La 20 ianuarie 2011, procurorul a trimis o adresă unei bănci private a cărei cameră de supraveghere ar fi putut surprinde succesiunea evenimentelor soldate cu împuşcarea domnului Pârvu. 25. La 9 martie 2011, procurorul a respins cererea de încuviinţare a probelor formulată de reclamantă şi două dintre rudele victimei. 26. Martorul ocular I.A.S. nu a fost audiat în această perioadă şi nu pare să se fi efectuat nicio reconstituire în această perioadă, potrivit Adresei din 2 august 2019 a Parchetului de pe lângă ÎCCJ, care a rezumat actele de cercetare efectuate. 27. Prin Rezoluţia din 7 iulie 2011, parchetul sus-menţionat a dispus scoaterea de sub urmărire penală a lui D.G., considerând că moartea domnului Pârvu a fost accidentală. 28. În rezoluţie s-a arătat că lucrătorii de poliţie aveau misiunea de a pune în executare un mandat european de arestare emis de autorităţile judiciare italiene faţă de X pentru săvârşirea infracţiunilor de omor şi tâlhărie; poliţia primise informaţii că acesta s-ar afla în Brăila şi că se ascundea în locuinţa altei persoane. Poliţia avea informaţii că X făcea parte dintr-o grupare infracţională frecventată şi de I.A.S., proprietarul Ford Mondeo condus de reclamant la 26 septembrie 2009. Pentru găsirea şi arestarea lui X, nouă lucrători de poliţie din Bucureşti s-au deplasat cu autoturismul până la Brăila în ziua respectivă. Doi dintre ei s-au dus la biserica unde se aşteptau să îl vadă pe X sosind în aceeaşi zi, iar ceilalţi şapte, însoţiţi de doi lucrători de poliţie din Brăila, care spuneau că îl cunosc pe X, sau deplasat la blocul de apartamente unde era parcat autoturismul Ford Mondeo al lui I.A.S. În jurul orelor prânzului, victima şi I.A.S. au mers la autoturism şi au plecat. Un lucrător de poliţie, H.E.R., care participa la operaţiune, a făcut înregistrări cu o cameră video, iar alţi poliţişti i-au urmărit pe cei doi bărbaţi cu binocluri şi li s-a părut că îl văd pe X. În rezoluţie s-a consemnat că lucrătorul de poliţie învinuit, D.G., era şeful operaţiunii şi a decis să urmărească autoturismul condus de domnul Pârvu crezând că îl urmărea pe X. În timpul incidentului în cauză, în timp ce încerca să îl oprească pe domnul Pârvu, D.G. a reuşit să deschidă portiera stângă spate a autoturismului Ford Mondeo şi, ţinând pistolul în mână, a fost lovit uşor în cot şi s-a dezechilibrat, consecinţa fiind împuşcarea accidentală a domnului Pârvu. Procurorul a menţionat că, imediat după împuşcare şi înainte de sosirea ambulanţei, lucrătorii de poliţie şi-au dat seama că bărbatul care fusese împuşcat în cap nu era cel pe care aveau misiunea să îl aresteze, şi anume X. 29. La 21 decembrie 2011, Curtea de Apel Galaţi a admis plângerea reclamantei împotriva rezoluţiilor procurorului, a desfiinţat în parte rezoluţiile atacate şi a dispus trimiterea cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale, considerând că nu toate faptele şi împrejurările actelor de urmărire penală efectuate în cauză au fost clarificate în cursul cercetărilor iniţiale. În special, în ceea ce priveşte dinamica focului de armă executat de D.G., curtea de apel a constatat, în sentinţa sa penală, că rezultă din planşele fotografice realizate de poliţie, precum şi din procesul-verbal de cercetare la faţa locului că „colţul dreapta al barei faţă (a autoturismului Ford Mondeo) este lipit de aripa stângă faţă“ a autoturismului poliţiei care fusese poziţionat pentru a bloca autoturismul Ford Mondeo. Având în vedere această poziţie („lipită“), instanţa a dedus că mişcarea de recul pe care a avut-o autoturismul Ford Mondeo, care a avut loc după deplasarea înainte şi care în rezoluţia procurorului a fost descrisă ca provocând dezechilibrarea accidentală a lui D.G., a avut o amploare foarte redusă. În aceste condiţii, nu s-a explicat dacă portiera stânga spate a autoturismului Ford Mondeo, care era deschisă, putea să îl lovească pe învinuitul D.G. peste cotul mâinii stângi cu o asemenea intensitate încât să îi provoace acţionarea accidentală a trăgaciului. Curtea de apel a constatat, de asemenea, că expertiza criminalistică efectuată în cauză nu a putut răspunde la obiectivul de la lit. „f“ din chestionarul adresat medicului legist de către anchetatori („care este opinia expertului în legătură cu posibilitatea ca focul să fi fost declanşat accidental?“). În schimb, expertul a arătat că se impune solicitarea punctului de vedere al unui medic legist sau al unui medic de specialitate (neurolog), pentru a lămuri dacă o astfel de împuşcare accidentală era posibilă. Curtea de apel a reţinut, de asemenea, că au fost executate cel puţin cinci focuri de armă înaintea celui fatal, toate cele cinci fiind trase de diferiţi poliţişti din echipajul special de intervenţie al poliţiei. Primul foc de armă a fost un foc de avertisment în plan vertical; apoi trei focuri asupra pneului din stânga faţă al autoturismului Ford, pe care a reuşit să îl spargă; şi un al cincilea foc de armă înspre roata din dreapta spate a autoturismului, pe care a ratat-o. 30. La 24 februarie 2012, procurorul l-a informat pe D.G. cu privire la schimbarea încadrării juridice a acuzaţiei în materie penală îndreptate împotriva sa în cea de omor deosebit de grav în baza art. 174 şi art. 175 alin. (1) lit. i) şi g) din Codul penal. 31. D.G. şi lucrătorii de poliţie care l-au însoţit în timpul incidentului soldat cu împuşcarea domnului Pârvu au fost reaudiaţi de procuror. 32. La 10 iulie 2013, procurorul l-a audiat pe I.A.S. în calitate de martor. Ulterior, procurorul a respins o altă cerere de încuviinţare de probe formulată de două dintre rudele victimei. 33. Prin Rezoluţia din 30 august 2013, Parchetul de pe lângă ÎCCJ a dispus, din nou, scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului D.G., considerând că acesta nu era responsabil pentru moartea domnului Pârvu, care a fost provocată accidental de D.G. 34. La 5 februarie 2014, Curtea de Apel Galaţi a admis plângerile reclamantei împotriva rezoluţiei procurorului susmenţionate, a desfiinţat în parte rezoluţia respectivă şi a dispus trimiterea cauzei la procuror în vederea continuării cercetărilor, având în vedere că multe aspecte de fapt şi de drept ale cauzei erau incomplete. Curtea de apel a enumerat pe patru pagini toate aspectele care trebuiau încă să fie lămurite prin continuarea urmăririi penale, inclusiv admiterea probelor sugerate de rudele domnului Pârvu, care aveau calitate procesuală de petenţi civili; printre aceste probe se număra, de exemplu, declaraţia proprietarului chioşcului din apropiere, care a văzut evenimentele. 35. La 28 august 2014, procurorul a dispus schimbarea încadrării juridice a acuzaţiei penale împotriva lui D.G. în cea de omor, în temeiul art. 188 din noul Cod penal. Această schimbare a încadrării i s-a comunicat lui D.G. la 10 septembrie 2014, când procurorul l-a reaudiat. 36. La 23 septembrie 2014, reclamanta şi trei rude apropiate ale domnului Pârvu au fost audiate de procuror. Alţi martori au fost audiaţi în februarie şi martie 2015. Procurorul a inclus o înregistrare şi o transcriere în dosarul de cercetare penală după vizionarea unei „înregistrări video referitoare la D.G.“. 37. La 29 aprilie 2015, procurorul a dispus efectuarea unei reconstituiri în poligonul de tragere. 38. La 3 iulie 2015, Parchetul de pe lângă ÎCCJ a dispus, pentru a treia oară, clasarea cauzei îndreptate împotriva lui D.G., considerând că acesta a acţionat în legitimă apărare. Plângerea reclamantei împotriva acestei rezoluţii a fost respinsă prin Ordonanţa prim-procurorului din 12 octombrie 2015. 39. La 26 februarie 2016, Tribunalul Brăila a admis recursul reclamantei împotriva ordonanţei respective, a desfiinţat soluţia şi a dispus trimiterea cauzei la procuror pentru a completa urmărirea penală, considerând că acesta nu a urmat sau a urmat doar parţial şi superficial indicaţiile date de Curtea de Apel Galaţi în Sentinţa penală din 5 februarie 2014. În special, tribunalul a reţinut următoarele: " Nu a fost lămurit complet aspectul privind pregătirea şi punerea în executare a operaţiunii lucrătorilor de poliţie pentru a se putea stabili dacă au fost respectate întocmai normele care reglementează aceste activităţi. Nu au fost depuse procedurile operaţionale care reglementează modul de acţiune al unei echipe de poliţişti atunci când depistează şi imobilizează în trafic un autoturism şi modul în care acţionează pentru scoaterea din autoturism a persoanei urmărite. Sub acest aspect nu poate fi primit punctul de vedere exprimat prin Ordonanţa din 12.10.2015 (pag. 20 pct. 4) potrivit căruia acest document (procedura operaţională) are nivel de clasificare secret de serviciu şi este destinat exclusiv structurilor de prindere în flagrant, întrucât şi documentele clasificate pot fi studiate de către persoanele şi cu respectarea dispoziţiilor care reglementează în acest domeniu. Nu s-a ataşat pe parcursul cercetărilor manualul de folosire a unui pistol semiautomat Glock -9 mm, de tipul celui avut în dotare de [D.G.] pentru a se vedea modul de utilizare recomandat. Nu s-a clarificat motivul intervenţiei lui [D.G.] care făcea parte din compartimentul urmărire ţinte, care avea misiunea identificării şi localizării suspectului în condiţiile în care la acţiune participau şi luptătorii SI[I]AS^1 care aveau misiunea imobilizării suspectului prin folosirea forţei. ^1 Acronim pentru Serviciul Independent pentru Intervenţii şi Acţiuni Speciale, unitate a poliţiei pentru misiuni speciale. - Nu s-a realizat consultarea unui medic neurolog pentru a lămuri dacă o lovitură în zona cotului, în împrejurările cauzei, ar putea să declanşeze o contracţie reflexă a degetelor mâinii, contracţie a cărei intensitate să fie aptă de a acţiona trăgaciul pistolului, activitate dispusă prin sentinţa penală nr. …../2011 şi reiterată prin sentinţa penală nr. …../2014 ale Curţii de Apel Galaţi. – Nu au fost efectuate demersuri pentru a se identifica şi depune la dosar relaţii de la postul de televiziune O.T.V., respectiv existenţa unei casete care ar putea contribui la lămurirea unor aspecte ale cauzei, măsură cuprinsă în sentinţa penală nr. ...../2014 a Curţii de Apel Galaţi. – Nu au fost efectuate confruntările dispuse prin aceeaşi sentinţă (pag 60 pct. 5 lit. e)." 40. În încheierea sus-menţionată, tribunalul a precizat, de asemenea, că actele de cercetare a căror efectuare a fost solicitată de curtea de apel sunt obligatorii, nu simple recomandări. Potrivit tribunalului, nerespectarea acestor cerinţe a făcut ca cercetările să fie incomplete. 41. La 15 iulie 2016, Comisia de Avizare şi Control de pe lângă Institutul Naţional de Medicină Legală (organul superior al Institutului Naţional de Medicină Legală) a confirmat un Raport de expertiză medico-legală din 2 octombrie 2009, în care se preciza că „orice lovire bruscă a membrului superior cu degetele în compresiune asupra unui obiect poate conduce la un reflex necondiţionat de accentuare a flexiei degetelor, practic nefiind nevoie de o lovitură puternică a mâinii suspectului pentru declanşarea reflexului necondiţionat de strângere a mâinii la care a făcut referire suspectul în cadrul depoziţiei din 12.11.2012“. 42. La 3 august 2016, procurorul a solicitat Ministerului de Interne să comunice procedurile operaţionale care se aplicau poliţiei. La 30 august 2018, i s-a solicitat poliţiei şi manualul de folosire a pistoalelor semiautomate Glock, iar la 19 septembrie 2018 s-a solicitat o traducere a acestui document. Alte documente referitoare la pregătirea operaţiunii poliţiei au fost solicitate pentru prima dată în cadrul actelor de urmărire penală privind împuşcarea domnului Pârvu. 43. La 7 iunie 2018, Parchetul de pe lângă ÎCCJ a dispus, pentru a patra oară, clasarea cauzei privindu-l pe lucrătorul de poliţie D.G., considerând că acesta a acţionat în legitimă apărare pentru a apăra viaţa celorlalţi trei lucrători de poliţie participanţi la operaţiune, şi anume H.E.R, S.A. şi M.L., a căror viaţă a fost pusă în pericol de domnul Pârvu prin mişcarea autoturismului înapoi şi înainte. Potrivit procurorului, faptul că, datorită competenţelor lor, cei trei lucrători de poliţie au reuşit să evite impactul şi să evite vătămări traumatice grave nu putea să pună la îndoială intenţia domnului Pârvu şi nu putea să schimbe natura atacului pe care acesta l-a comis contra lucrătorilor de poliţie. 44. Prin aceeaşi ordonanţă din 7 iunie 2018, Parchetul de pe lângă ÎCCJ a dispus clasarea cauzei privindu-l pe domnul Pârvu pentru tentativă la omor calificat comisă asupra unui funcţionar ce îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, întrucât a intervenit decesul persoanei. 45. La 6 martie 2019, Tribunalul Brăila a admis plângerea reclamantei împotriva Ordonanţei procurorului din 7 iunie 2018, a desfiinţat acest act şi a dispus trimiterea cauzei la procuror pentru a completa urmărirea penală, considerând că unele dintre actele de cercetare dispuse de hotărârile judecătoreşti anterioare lipseau încă şi multe aspecte ale cauzei nu fuseseră încă elucidate, inclusiv confruntarea între martori, necesară pentru soluţionarea contradicţiilor dintre declaraţiile lor anterioare, în pofida faptului că această măsură de urmărire penală a fost dispusă de două ori prin sentinţele penale anterioare din 5 februarie 2014 şi 26 februarie 2016. 46. În 2019 şi 2020, procurorul a organizat confruntări între lucrătorii de poliţie care au asistat la incident şi alţi martori care nu lucrau pentru poliţie. 47. La 25 iunie 2020, Parchetul de pe lângă ÎCCJ a dispus, pentru a cincea oară, clasarea cauzei penale privindu-l pe D.G., considerând că acesta a acţionat în legitimă apărare pentru a opri atacul efectuat de domnul Pârvu prin deplasarea autoturismului înainte şi înapoi, care a pus în pericol viaţa a trei lucrători de poliţie, şi anume H.E.R., S.A. şi M.L., susţinând totodată că împuşcătura a fost accidentală. Procurorul a concluzionat că faptul că niciunul dintre cei trei lucrători de poliţie nu a suferit vătămări grave şi că toţi au reuşit să evite orice impact cu autoturismul nu poate schimba natura atacului comis de domnul Pârvu. Procurorul a concluzionat, de asemenea, că operaţiunea poliţiei s-a bazat pe planul de acţiune pentru identificarea urmăritului internaţional X şi că planul de acţiune a fost întocmit şi aprobat conform legii. Planul a inclus participarea Serviciului Independent de Intervenţii şi Acţiuni Speciale, care, la 28 septembrie 2009, aprobase echipajul de patru lucrători de poliţie. Procurorul a menţionat că participarea unităţii speciale de poliţie a fost solicitată telefonic la o dată nespecificată, ştiindu-se că procedurile interne ale poliţiei permit înregistrarea acesteia chiar şi după încheierea misiunii. Procurorul a menţionat, de asemenea, că din declaraţiile acestora reiese că lucrătorii de poliţie din Bucureşti s-au bazat pe faptul că cei doi lucrători de poliţie de la Brăila au precizat că l-au recunoscut pe urmăritul X pe când domnul Pârvu ieşea din clădire pentru a se apropia de Ford Mondeo. Procurorul a mai menţionat că unul dintre lucrătorii de poliţie din Brăila a declarat că îl cunoştea pe suspectul X şi, când s-a uitat prin cameră fără lentila zoom, filmând de la o distanţă de 50 sau 60 de metri, a văzut pe cineva de statura suspectului. Celălalt poliţist din Brăila a declarat că nu îl cunoştea foarte bine pe fugar. Procurorul a mai menţionat că lucrătorii de poliţie din unitatea specială au efectuat foc de avertisment în plan vertical şi în pneurile autoturismului Ford Mondeo, evitând în acelaşi timp să fie loviţi de autoturismul condus de domnul Pârvu. Mai mulţi martori prezenţi în zonă, fără legătură cu poliţia, au declarat că nu au auzit avertismentul „Poliţia“. Câţiva au auzit doar când lucrătorul de poliţie a spus „Stai“. Procurorul a considerat, de asemenea, că aceşti martori nu erau martori oculari, iar declaraţiile lor nu erau fiabile. 48. Reclamanta a depus plângere împotriva acestui act, motivând, printre altele, că erau incompatibile concluziile procurorului în ceea ce priveşte atât autoapărarea legitimă, cât şi împuşcarea accidentală. 49. La 8 aprilie 2021, Tribunalul Brăila a respins plângerea reclamantei împotriva Ordonanţei procurorului din 25 iunie 2020, considerând că „cele două elemente din cadrul ordonanţei nu sunt incompatibile, fiind reţinute în momente diferite şi în ipoteze diferite“ (legitima apărare şi descărcarea accidentală a armei). În special, tribunalul a constatat că, având în vedere utilizarea de către domnul Pârvu a autoturismului pe care îl conducea pentru a-i lovi intenţionat pe lucrătorii de poliţie care îl înconjurau, în legitimă apărare, D.G. şi-a armat mai întâi pistolul, ca măsură de precauţie rezonabilă. În continuare s-a reţinut că, ulterior acestui moment în care suspectul a intervenit cu pistolul armat şi a deschis uşa din spate stânga a autoturismului marca Ford, a intervenit al doilea moment în care a avut loc descărcarea accidentală a pistolului, eveniment nedorit de suspect care utiliza pistolul doar ca măsură de precauţie, de autoapărare, datorat reculului uşii autoturismului marca Ford care a lovit accidental cotul mâinii stângi a suspectului în care acesta ţinea pistolul. CADRUL LEGAL ŞI PRACTICA RELEVANTE I. Dreptul şi practica interne relevante 50. Dispoziţiile legale relevante privind utilizarea armelor de foc de către poliţie, în versiunea în vigoare la momentul faptelor, sunt expuse în cauzele Soare şi alţii împotriva României (nr. 24.329/02, pct. 94, 22 februarie 2011) şi Andreea-Marusia Dumitru împotriva României (nr. 9.637/16, pct. 62-64, 31 martie 2020). 51. Dispoziţiile privind organizarea şi funcţionarea unităţilor speciale ale poliţiei sunt expuse în Cauza Ciorcan şi alţii împotriva României (nr. 29.414/09 şi 44.841/09, pct. 71-72, 27 ianuarie 2015). 52. Dispoziţiile legale aplicabile din Codul penal român, inclusiv cele referitoare la omor şi autoapărare, sunt expuse în Cauza Ciorcan şi alţii (citată anterior, pct. 73). II. Documente ale Consiliului Europei şi documente internaţionale relevante A. Organizaţia Naţiunilor Unite 53. Extrase din părţile relevante ale Principiilor de bază ale Organizaţiei Naţiunilor Unite privind utilizarea forţei şi a armelor de foc de către organele de ordine sunt expuse în Cauza Soare şi alţii (citată anterior, pct. 102). B. Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei 54. Rezoluţia CM/ResDH(2021)106 privind executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului în trei cauze îndreptate împotriva României (Gheorghe Cobzaru împotriva României şi alte 2 cauze, nr. 6.978/08, 14.974/09 şi 40.374/11), adoptată de Comitetul de Miniştri la 9 iunie 2021 în cadrul celei de a 1.406-a reuniuni a adjuncţilor miniştrilor, în părţile relevante, are următorul cuprins: "[...] Având în vedere hotărârile definitive transmise de Curte Comitetului în aceste cauze şi încălcările art. 2 şi 3 din Convenţie din cauza utilizării nejustificate a armelor de foc de către poliţie în timpul intervenţiilor sau a lipsei unei pregătiri corespunzătoare pentru a preveni utilizarea excesivă a forţei în cursul unei operaţiuni care implică unităţi speciale de intervenţie, precum şi lipsa unor anchete şi proceduri penale eficiente în aceste incidente; Reamintind obligaţia statului pârât, în temeiul art. 46 paragraful (1) din Convenţie, de a se conforma tuturor hotărârilor definitive în litigiile la care este parte şi că această obligaţie implică, pe lângă plata oricăror sume acordate de Curte, adoptarea de către autorităţile statului pârât, atunci când este necesar, a unor: - măsuri individuale pentru stoparea încălcărilor constatate şi pentru înlăturarea consecinţelor acestora, astfel încât să se realizeze, pe cât posibil, restitutio in integrum; şi – măsuri generale de prevenire a unor încălcări similare; După ce a invitat Guvernul statului pârât să informeze comitetul cu privire la măsurile luate pentru a se conforma obligaţiei menţionate anterior; [...] Reamintind că problema măsurilor generale necesare pentru a preveni utilizarea nejustificată a forţei potenţial letale în timpul intervenţiilor şi operaţiunilor de aplicare a legii şi pentru a garanta eficacitatea anchetelor şi procedurilor penale în astfel de incidente continuă să fie examinată în cadrul grupului de cauze Soare şi alţii şi subliniind că soluţionarea acestor cauze nu aduce atingere în niciun fel evaluării de către Comitet a măsurilor generale; DECLARĂ că şi-a exercitat atribuţiile în temeiul art. 46 paragraful 2 din Convenţie în aceste cauze în ceea ce priveşte măsurile individuale şi DECIDE să încheie examinarea acestor cauze." 55. Problema deficienţelor cadrului legal privind utilizarea forţei potenţial letale în timpul intervenţiilor şi operaţiunilor de aplicare a legii şi lipsa unor anchete şi proceduri penale efective privind acuzaţiile de utilizare nejustificată a forţei letale sau potenţial letale se află pe ordinea de zi a Comitetului de Miniştri de mai mulţi ani. De exemplu, în cadrul celei de a 1.406-a reuniuni care a avut loc în perioada 7-9 iunie 2021, adjuncţii miniştrilor au adoptat următoarea Decizie CM/Del/Dec (2021)1406/H46-24 privind grupul de cauze Soare şi alţii împotriva României (Cererea nr. 24.329/02): "Adjuncţii1. au reamintit că aceste cauze se referă în principal la deficienţe ale cadrului legal privind utilizarea forţei potenţial letale în timpul intervenţiilor şi operaţiunilor de aplicare a legii; desfăşurarea nejustificată a unităţilor speciale de intervenţie în operaţiuni de rutină; şi lipsa unor anchete şi proceduri penale efective privind acuzaţiile de utilizare nejustificată a forţei letale sau potenţial letale, inclusiv neabordarea de către acestea a acuzaţiilor de motive rasiste la baza tratamentului denunţat de unii dintre reclamanţi; [...] Cu privire la măsurile generale4. au luat act de eforturile susţinute depuse de autorităţi pentru a alinia cadrul legal privind utilizarea forţei potenţial letale de către poliţie la cerinţele art. 2 din Convenţie, astfel cum se prevede în aceste hotărâri; au reamintit în continuare concluziile lor potrivit cărora reglementările adoptate în 2009 privind funcţionarea unităţilor speciale de intervenţie par să fie capabile să garanteze că desfăşurarea lor este justificată corespunzător;5. au solicitat autorităţilor să se asigure că legea restricţionează utilizarea armelor de foc de către organele de aplicare a legii în toate cazurile numai la situaţiile în care acest lucru este absolut necesar pentru a preveni un risc la adresa vieţii şi pentru a lua măsuri corespunzătoare care să garanteze că operaţiunile de aplicare a legii, inclusiv cele care implică unităţi speciale de intervenţie, sunt pregătite şi puse în executare astfel încât să se evite, pe cât posibil, utilizarea forţei potenţial letale;6. au luat act cu satisfacţie de măsurile adoptate recent de procurorul general pentru a îmbunătăţi eficacitatea anchetelor penale în cazurile de utilizare a forţei letale sau potenţial letale de către organele de aplicare a legii; au îndemnat autorităţile să monitorizeze îndeaproape impactul acestor măsuri şi să prezinte, în timp util, o analiză calitativă care să permită Comitetului să evalueze dacă acestea au fost suficiente pentru a garanta nerepetarea încălcărilor procedurale constatate;7. luând act de faptul că aceste cauze arată, de asemenea, o insuficienţă a controlului judecătoresc al acestor anchete şi regretând absenţa prelungită a informaţiilor în acest sens, au îndemnat autorităţile să informeze Comitetul cu privire la măsurile luate sau preconizate pentru a aborda această problemă; [...]9. au solicitat autorităţilor să prezinte informaţii cu privire la măsurile individuale în cauzele Soare şi alţii, Ciorcan şi alţii şi Andreea-Marusia Dumitru, precum şi cu privire la măsurile generale menţionate în paragrafele 5 şi 7, până la 15 decembrie 2021 cel târziu." 56. Măsurile generale luate de autorităţile române pentru a restricţiona utilizarea forţei potenţial letale în cursul operaţiunilor de aplicare a legii şi pentru a îmbunătăţi eficacitatea anchetelor penale, a acţiunilor în justiţie şi a căilor de atac interne au fost examinate în detaliu în cadrul reuniunii sus-menţionate, desfăşurate în perioada 7-9 iunie 2021 (CM/Notes/1406/H46-24) (note de subsol omise): "[...] Stadiul execuţiei Examinarea anterioară de către Comitetul de Miniştri a cauzelor aflate atunci sub supravegherea sa a avut loc în septembrie 2017 (a se vedea CM/Notes/1294/H46-21). Autorităţile au prezentat informaţii noi privind măsurile individuale şi generale la 16 aprilie 2021 (DH-DD(2021)403), rezumate mai jos. [...] Măsuri generale:1) Măsuri de restricţionare a folosirii forţei potenţial letale în timpul operaţiunilor de aplicare a legii [...] În ultimele lor comunicări, autorităţile furnizează informaţii cu privire la noile măsuri luate pentru a îmbunătăţi cadrul legal relevant. Acestea se referă la modificările aduse în 2019 Legii privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române pentru a reglementa mai detaliat toate mijloacele de imobilizare (forţa fizică, dispozitivele de imobilizare, dispozitivele neletale şi armele, armele letale) la care poate recurge poliţia, în ce condiţii şi în ce mod. Această lege prevede acum că poliţia trebuie să recurgă la acestea treptat; să dea avertisment şi timp pentru conformare (cu excepţia cazului când există pericol iminent de violenţă); să se asigure că utilizarea lor nu depăşeşte, în intensitate şi durată, nevoile reale pentru a atinge scopul intervenţiei; şi să înceteze utilizarea lor de îndată ce acest lucru s-a realizat. Folosirea dispozitivelor şi a armelor neletale este limitată la situaţiile în care forţa fizică nu este aptă să prevină sau să neutralizeze acţiunile violente care pot pune în pericol viaţa, integritatea corporală sau sănătatea. Utilizarea forţei potenţial letale (arme de foc) este autorizată în caz de necesitate în situaţiile şi condiţiile reglementate de Legea privind regimul armelor de foc. La fel ca modificările din 2016 cu privire la armele de foc, modificările din 2019 prevăd formarea obligatorie a cadrelor de poliţie în ceea ce priveşte modul şi condiţiile de utilizare a tuturor mijloacelor de imobilizare. Se precizează, de asemenea, că această formare trebuie să ţină seama de jurisprudenţa relevantă a instanţelor naţionale şi a Curţii Europene. Un manual publicat în decembrie 2019 oferă instrucţiuni practice personalului de poliţie cu privire la aplicarea principalelor măsuri poliţieneşti. Ordinele ministrului de interne din 2007 şi 2010 reglementează pregătirea operaţiunilor de patrulare şi a altor operaţiuni de poliţie şi instituie un grup de «coordonare şi trasare a sarcinilor», printre altele, pentru a evalua astfel de operaţiuni şi a identifica eventuale disfuncţionalităţi. În ceea ce priveşte aplicarea cadrului legal, autorităţile arată faptul că, în ultimii 4 ani, Inspectoratul General al Poliţiei Române («IGPR») a înregistrat 666 de incidente în care cadrele de poliţie au folosit arme de foc. În 36 de cazuri suspecţii au fost răniţi, iar în 8 cazuri suspecţii au murit. Poliţiştii au fost răniţi în 17 cazuri, iar un poliţist a murit. Acest lucru, în opinia autorităţilor, arată că măsurile adoptate au fost eficiente în ceea ce priveşte restricţionarea utilizării forţei potenţial letale. [...]3) Măsuri de îmbunătăţire a eficacităţii cercetării şi urmăririi penale, a acţiunilor în justiţie şi a căilor de atac interne - Cu privire la cercetările şi urmăririle penale: În cadrul examinării anterioare, autorităţile s-au referit la măsurile adoptate de Parchetul General pentru executarea hotărârilor judecătoreşti referitoare la lipsa unor anchete efective privind acuzaţiile de tortură sau rele tratamente în cazul persoanelor plasate sub autoritatea agenţilor statului (poliţişti şi jandarmi), a căror supraveghere a fost încheiată de Comitet [a se vedea Rezoluţia finală CM/ResDH(2016)150 în grupul Barbu Anghelescu (nr. 1)]. Totuşi, întrucât aceste măsuri nu au acoperit toate anchetele privind utilizarea forţei potenţial letale de către poliţie, Comitetul a îndemnat autorităţile să extindă aplicarea acestora în consecinţă. În cele mai recente observaţii, autorităţile arată că acest lucru s-a realizat în luna aprilie a acestui an. Procurorul general a emis noi instrucţiuni conform cărora anchetele privind toate infracţiunile contra vieţii şi integrităţii corporale comise prin utilizarea armelor de către agenţii statului vor fi de acum înainte efectuate de procurori special desemnaţi. Aceste anchete sunt, de asemenea, supuse unei monitorizări pe două niveluri, mai întâi de către procurorii special desemnaţi în parchetele de pe lângă curţile de apel, iar în al doilea rând de către PG (Parchetul General), al cărui departament specializat poate, dacă este necesar, să emită orientări generale pentru a îmbunătăţi eficacitatea acestora. Cazurile având ca obiect utilizarea armelor de către funcţionari publici trebuie sesizate, de la înregistrare la ancheta penală efectuată de PC şi secţia criminalistică. – Cu privire la acţiunile în justiţie: În cadrul examinării anterioare, Comitetul a invitat autorităţile să arate dacă au luat sau au avut în vedere măsuri pentru a garanta un control judecătoresc eficient al anchetelor relevante. Autorităţile nu au furnizat noi informaţii cu privire la această chestiune. – Cu privire la căile de atac: Autorităţile consideră că măsurile adoptate pentru a garanta eficacitatea anchetelor vor permite victimelor sau rudelor apropiate să obţină despăgubiri printr-o acţiune civilă introdusă împotriva agentului răspunzător sau a statului în cadrul procedurilor penale sau ulterior acestora. [...] Analiza efectuată de secretariat [...] 1) Probleme legate de utilizarea forţei potenţial letale şi pregătirea şi punerea în executare a operaţiunilor de aplicare a legii [...] – legea nu conţine încă nicio dispoziţie care să garanteze că operaţiunile de aplicare a legii, inclusiv cele care implică unităţi speciale de intervenţie, sunt pregătite şi desfăşurate astfel încât să se evite, pe cât posibil, utilizarea forţei potenţial letale. Această lacună în protecţia juridică a dreptului la viaţă s-a aflat la originea încălcării constatate în Cauza Andreea-Marusia Dumitru, în care Curtea a constatat lipsa pregătirii, a punerii în executare şi a aprecierii posibilelor riscuri pe care le implica operaţiunea care a pus în pericol viaţa reclamantei. În plus, se pare că lipsa unor astfel de dispoziţii în legislaţia primară poate conduce la impunitate pentru funcţionarii publici responsabili de planificarea şi desfăşurarea operaţiunilor, în urma deciziei Curţii Constituţionale din 2016 prin care s-au clarificat condiţiile în care se poate angaja răspunderea penală a funcţionarilor pentru neglijenţă în îndeplinirea sarcinilor lor. Autorităţilor li s-ar putea solicita rapid să remedieze aceste deficienţe rămase în cadrul legal. 2) Probleme legate de cercetări şi urmăriri penale, acţiuni în justiţie şi căi de atac civile – Cu privire la cercetările şi urmăririle penale: Curtea nu a criticat cadrul legal, ci modul în care s-au efectuat cercetarea şi urmărirea penală în cauză. Aceasta a constatat întârzieri semnificative, deficienţe în administrarea probelor şi insuficienţa controlului public şi a protecţiei intereselor reclamanţilor în cursul anchetei. În cazul în care ancheta a vizat o operaţiune în care erau implicate unităţi speciale de intervenţie, Curtea a considerat-o insuficient de amănunţită, deoarece autorităţile competente nu au abordat problema pregătirii şi a controlului, inclusiv aspectul dacă prezenţa unităţilor speciale a fost necesară şi în conformitate cu legea (Ciorcan şi alţii, pct. 126). După cum s-a menţionat în cadrul examinării sale anterioare, Comitetul a considerat adecvate măsurile adoptate de autorităţi pentru a remedia deficienţe similare în anchetarea acuzaţiilor de încălcări grave ale drepturilor omului în mâinile sau sub controlul organelor de aplicare a legii [grupul Anghelescu Barbu (nr. 1)]. Prin urmare, este pozitiv faptul că, drept răspuns la ultima decizie a Comitetului în prezentele cauze, procurorul general sa asigurat recent că toate cauzele având ca obiect utilizarea forţei letale sau potenţial letale de către organele de aplicare a legii sunt, de asemenea, atribuite procurorilor cu experienţă şi că modul de desfăşurare a acestor anchete, inclusiv conformitatea acestora cu cerinţele relevante ale Convenţiei, este supus unei monitorizări sporite în cadrul Ministerului Public. Pentru a permite o evaluare a aspectului dacă aceste măsuri au fost suficiente pentru a garanta eficacitatea unor astfel de anchete, autorităţile ar putea fi invitate îndeaproape să monitorizeze şi să furnizeze, în timp util, o analiză calitativă a impactului acestora. Aspectele legate de răspunderea pentru deficienţele pregătirii şi punerii în executare a operaţiunilor poliţiei par să necesite modificări legislative, astfel cum se explică la pct. 1 de mai sus. – Cu privire la acţiunile în justiţie: Astfel cum s-a arătat anterior, în Cauza Grămadă, Curtea a criticat instanţele naţionale pentru că au stabilit că poliţistul care l-a împuşcat şi la rănit pe reclamant a depăşit în mod justificat limitele autoapărării («exces justificat»), fără să efectueze o anchetă detaliată pentru a stabili circumstanţele în care s-a folosit forţa (pct. 74). În plus, aceste cauze ridică, în general, semne de întrebare cu privire la eficacitatea controlului judecătoresc în legătură cu anchetele relevante. Toţi reclamanţii au contestat în instanţă soluţia procurorului de clasare fără trimitere în judecată, iar instanţele naţionale au decis să menţină aceste soluţii, fără a acorda reparaţii în legătură cu plângerile reclamanţilor privind deficienţele anchetelor (astfel cum a constatat ulterior Curtea Europeană). Prin urmare, autorităţile ar trebui să fie îndemnate să arate modul în care au abordat sau intenţionează să abordeze această problemă. – Cu privire la căile de atac de drept civil intern: Având în vedere constatările Curţii în Cauza Soare şi alţii, eficacitatea acestora pare legată de cea a procedurilor penale şi a acţiunilor în instanţă [...]" 57. În cadrul reuniunii sus-menţionate au fost examinate măsuri generale complementare luate de autorităţile române pentru a îmbunătăţi eficacitatea anchetelor penale, a acţiunilor în instanţă şi a căilor de atac interne; în cadrul acesteia, adjuncţii miniştrilor au examinat şi Cauza Lingurar împotriva României (Cererea nr. 48.474/14) (CM/Notes/1406/H46-22): "În ultimele observaţii, autorităţile subliniază că procurorul general al României a reînnoit recent instrucţiunile relevante. Prin derogare de la normele comune privind competenţa, anchetele privind acuzaţiile de tortură şi rele tratamente practicate de agenţii statului continuă să fie efectuate de procurori special desemnaţi în cadrul parchetelor de pe lângă instanţele superioare (nu de poliţia judiciară). În plus, aceştia sunt supuşi unui control pe două niveluri, mai întâi de către procurorii special desemnaţi în cadrul parchetelor de pe lângă curţile de apel şi apoi de către PG, al cărui departament specializat poate, dacă este necesar, să emită orientări generale pentru a le îmbunătăţi eficacitatea. C. Comitetul European pentru Prevenirea Torturii şi a Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT)" 58. Extrasele relevante din Raportul CPT cu privire la România (CPT/Inf (2022) 06) au următorul conţinut: "26. Un pas important ar fi acela de a întări independenţa, precum şi rigurozitatea şi promptitudinea investigaţiilor prin asigurarea procurorilor că au recurs la propriii investigatori şi nu este nevoie să se bazeze pe alţi poliţişti pentru anumite sarcini. Acest fapt le-ar permite procurorilor să lucreze în mod independent şi să reacţioneze mai prompt în investigarea actelor de presupuse rele tratamente aplicate de oamenii legii, contrar bazării pe sprijin, în regim ad-hoc, din partea ofiţerilor din Biroul Control Intern al Poliţiei. Procurorii responsabili cu investigarea unor astfel de fapte ar trebui să dispună de resursele necesare pentru a efectua investigaţii care respectă criteriile de eficacitate.27. CPT recomandă autorităţilor române să ia măsuri pentru a asigura procurorilor responsabili cu investigarea presupuselor rele tratamente aplicate de oamenii legii propriii investigatori ca mijloc de întărire a independenţei, precum şi a promptitudinii şi rigurozităţii investigaţiilor." ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 din Convenţie 59. Reclamanta s-a plâns că domnul Pârvu a fost omorât în condiţii care au constituit o încălcare a art. 2 din Convenţie. A susţinut că lucrătorii de poliţie au folosit pistoale de la distanţă foarte mică împotriva unor persoane neînarmate care s-au panicat crezându-se atacate de o grupare infracţională. A susţinut că poliţiştii au folosit forţa letală în circumstanţe în care aceasta nu era absolut necesară şi că au folosit o astfel de forţă în mod excesiv. S-a plâns, de asemenea, că operaţiunea poliţiei nu a fost pregătită în mod corespunzător şi a fost prost pusă în executare. 60. Reclamanta s-a plâns, de asemenea, că autorităţile nu au efectuat o anchetă efectivă cu privire la decesul domnului Pârvu, ca urmare a duratei excesive a anchetei, mai mare de 11 ani, cu patru hotărâri judecătoreşti care au trimis cauza înapoi la parchet şi diverse deficienţe ale anchetei identificate în hotărârile judecătoreşti interne, fără consecinţe semnificative pentru reclamantă. 61. Art. 2 din Convenţie prevede: "1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă: a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale; b) pentru a efectua o arestare legală sau a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute; c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie." A. Cu privire la admisibilitate 62. Guvernul a ridicat o excepţie preliminară, potrivit căreia cererea a fost depusă ulterior expirării termenului de 6 luni, deoarece reclamanta ar fi trebuit să dea dovadă de mai multă diligenţă pentru depunerea cererii sale la Curte imediat după 26 februarie 2016, adică data încheierii pronunţate de Tribunalul Brăila care a dispus redeschiderea urmăririi penale privind decesul domnului Pârvu, la mai mult de 6 ani de la data decesului şi a începerii urmăririi penale. În opinia Guvernului, reclamanta a aşteptat prea mult pentru a introduce cererea la 7 martie 2018. 63. Reclamanta a respins aceste argumente şi a arătat că ancheta era încă în desfăşurare atunci când a depus cerere la Curte şi că a exercitat căile de atac existente în faţa instanţelor naţionale. 64. Curtea reiterează principiile generale privind termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenţie, expuse în Cauza Mocanu şi alţii împotriva României [(MC), nr. 10.865/09 şi alte 2, pct. 258-269, CEDO 2014 (extrase)]. În special, în cauzele privind anchetarea unor rele tratamente, ca şi în cazul unei anchete privind moartea suspectă a unei rude, este de aşteptat ca reclamanţii să ia măsuri pentru a urmări progresul anchetei sau lipsa acestuia şi să depună cererile cu promptitudine corespunzătoare, odată ce află sau ar fi trebuit să afle despre lipsa unei anchete penale efective (ibidem, pct. 263, cu trimiteri suplimentare). Atât timp cât există un contact semnificativ între rude şi autorităţi în ceea ce priveşte plângerile şi cererile de informaţii ori semne sau posibilităţi realiste de progres în ceea ce priveşte măsurile de anchetă, în general, nu vor apărea considerente de întârziere nejustificată din partea reclamanţilor (ibidem, pct. 269). 65. Curtea constată că reclamanta a depus cererea la instanţa europeană la 7 martie 2018, după mai mult de 8 ani de la data de 6 noiembrie 2009, respectiv data la care a introdus cererea sa civilă la organele de urmărire penală (supra, pct. 19), care a declanşat din oficiu ancheta privind uciderea domnului Pârvu. Ancheta era încă în curs de desfăşurare la momentul respectiv, în martie 2018, fiind luate măsuri de urmărire penală. În decursul acestor ani a existat un contact semnificativ între reclamantă şi autorităţi cu privire la plângerea acesteia în legătură cu progresul anchetei. În plus, existau indicii concrete că ancheta progresează, în special hotărârile judecătoreşti succesive prin care se solicitau noi acte concrete de urmărire penală, care au fost cel puţin parţial îndeplinite de organele de urmărire penală (supra, pct. 36-37 şi 42). Din aceste motive, care au rămas valabile cel puţin până la data la care reclamanta a depus cererea la Curte, nu i se poate imputa acesteia că a aşteptat prea mult timp. 66. În plus, hotărârea internă definitivă în cauza reclamantei a fost Încheierea din 8 aprilie 2021 pronunţată de Tribunalul Brăila (supra, pct. 49). 67. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că cererea nu a fost depusă tardiv. Excepţia preliminară ridicată de Guvern trebuie aşadar respinsă. 68. Curtea constată că cererea nu este nici vădit nefondată, nici inadmisibilă pentru alte motive enumerate de art. 35 din Convenţie. Prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă. B. Cu privire la fond 1. Pretinsa neprotejare a dreptului la viaţă de către autorităţi (a) Argumentele părţilor 69. Reclamanta a susţinut că poliţiştii au săvârşit o eroare gravă în încercarea de a-l aresta pe soţul său în timpul operaţiunii poliţiei soldate cu uciderea acestuia prin împuşcare, confundându-l cu altcineva, şi anume urmăritul internaţional pe care îl căutau de mai multe luni. A susţinut, de asemenea, că a fost inutilă şi excesivă utilizarea forţei letale împotriva soţului ei în timpul unei operaţiuni haotice a poliţiei la care au participat 11 lucrători de poliţie care nu purtau niciun însemn clar şi distinctiv şi a subliniat că, la data la care a avut loc uciderea soţului său, nu existau proceduri interne care să reglementeze acest tip de intervenţie a poliţiei. În opinia reclamantei, domnul Pârvu nu a reprezentat în niciun moment o ameninţare la adresa vieţii cuiva deoarece autoturismul său a fost prins între două maşini de poliţie, a fost înconjurat de un număr mare de lucrători de poliţie, iar el a fost împuşcat în cap din spate, deşi nu a atacat pe nimeni în niciun moment. 70. Guvernul a susţinut că autorităţile naţionale au respectat toate cerinţele art. 2 din Convenţie atunci când au organizat intervenţia poliţiei care s-a soldat cu rănirea prin împuşcare a soţului reclamantei, care în cele din urmă i-a cauzat moartea în ziua următoare. În special, utilizarea armelor în timpul operaţiunii poliţiei desfăşurate pentru a aresta un urmărit internaţional s-a efectuat în conformitate cu procedurile interne ale poliţiei. Guvernul a susţinut, în acest sens, că, spre deosebire de Cauza Gheorghe Cobzaru împotriva României (nr. 6.978/08, 25 iunie 2013), au fost respectate obligaţiile pozitive de a institui un cadru legal pentru utilizarea forţei de către poliţie. În timpul operaţiunii sale, poliţia a intervenit cu o armă, având în vedere reacţia domnului Pârvu, care a refuzat să se supună somaţiilor lucrătorilor de poliţie îmbrăcaţi în civil de a opri autoturismul şi a încercat să scape punând în pericol viaţa şi integritatea fizică a acestora. Totuşi, împuşcătura în sine a fost accidentală. (b) Motivarea Curţii 71. Curtea reiterează principiile generale privind dreptul la viaţă, în special în contextul operaţiunilor poliţiei, descrise în Cauza Ciorcan şi alţii împotriva României (nr. 29.414/09 şi 44.841/09, pct. 104-107, 27 ianuarie 2015) şi, mai recent, în Cauza Andreea-Marusia Dumitru împotriva României (nr. 9.637/16, pct. 85-88, 31 martie 2020). 72. Textul art. 2, citit în ansamblu, demonstrează că se referă nu doar la omorul săvârşit cu intenţie, ci şi la situaţiile în care se permite „utilizarea forţei“, ceea ce poate avea, ca rezultat neintenţionat, privarea de viaţă. Utilizarea deliberată sau intenţionată a forţei letale este însă singurul factor care trebuie luat în considerare la evaluarea necesităţii acesteia. O utilizare a forţei nu trebuie să fie decât „absolut necesară“ pentru realizarea unuia sau a mai multora dintre scopurile prevăzute de lit. a)-c) de la al doilea paragraf al art. 2. Această sintagmă arată că trebuie aplicat un set de condiţii de necesitate mai stricte şi mai convingătoare decât cele aplicabile în mod normal atunci când se stabileşte dacă acţiunea statului este „necesară într-o societate democratică“ în temeiul paragrafului 2 al art. 8-11 din Convenţie. În special, forţa utilizată trebuie să fie strict proporţională cu realizarea scopurilor permise (a se vedea Wasilewska şi Kałucka împotriva Poloniei, nr. 28.975/04 şi 33.406/04, pct. 42, 23 februarie 2010, şi McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, 27 septembrie 1995, pct. 148-149, seria A, nr. 324). În acest sens, Curtea reiterează faptul că recurgerea la forţă de către agenţii statului pentru îndeplinirea unuia dintre scopurile definite în paragraful 2 al art. 2 din Convenţie poate fi justificată în temeiul acestei dispoziţii atunci când se bazează pe o convingere sinceră care este percepută, din motive întemeiate, ca fiind valabilă în momentul respectiv, dar care ulterior se dovedeşte a fi eronată [a se vedea Armani Da Silva împotriva Regatului Unit (MC), nr. 5.878/08, pct. 247-248, 30 martie 2016]. A considera altfel ar însemna a impune o povară nerealistă statului şi organelor sale de aplicare a legii în îndeplinirea îndatoririlor lor, poate în detrimentul vieţii lor şi a altora [a se vedea Makaratzis împotriva Greciei (MC), nr. 50.385/99, pct. 66, CEDO 2004-XI, şi McCann şi alţii, citată anterior, pct. 200]. Curtea aminteşte, de asemenea, că, în ceea ce priveşte recurgerea la forţă potenţial letală de către agenţii statului, este de datoria statului să furnizeze o explicaţie plauzibilă a evenimentelor care s-au soldat cu moartea unei persoane, respectiv să demonstreze că recurgerea la forţă potenţial letală trebuie considerată „absolut necesară“ şi justificată în temeiul paragrafului 2 al art. 2 din Convenţie (Andreea-Marusia Dumitru, citată anterior, pct. 105-112; şi Soare şi alţii împotriva României, nr. 24.329/02, pct. 140, 22 februarie 2011). Curtea, administrând probele, adoptă standardul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă“ (a se vedea Irlanda împotriva Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, pct. 161, seria A, nr. 25). 73. În conformitate cu sus-menţionatul principiu al proporţionalităţii stricte, inerent art. 2, cadrul legal naţional care reglementează operaţiunile de arestare trebuie să supună recurgerea la arme de foc condiţiei evaluării atente a circumstanţelor conexe şi, în special, a evaluării naturii infracţiunii săvârşite de persoana urmărită şi a ameninţării pe care aceasta a reprezentat-o. După cum arată însuşi textul art. 2, recurgere la forţă letală de către lucrătorii de poliţie poate fi justificată în anumite circumstanţe. Însă art. 2 nu le acordă libertate de acţiune. Acţiunile nereglementate şi arbitrare ale agenţilor statului sunt incompatibile cu respectarea efectivă a drepturilor omului. Ceea ce înseamnă că, pe lângă faptul că sunt autorizate în temeiul legislaţiei naţionale, operaţiunile poliţiei trebuie să fie suficient reglementate de aceasta, în cadrul unui sistem de garanţii corespunzătoare şi eficiente împotriva arbitrarului şi a abuzului de forţă (a se vedea Makaratzis, citată anterior, pct. 58; Andreou împotriva Turciei, nr. 45.653/99, pct. 50, 27 octombrie 2009). 74. În plus, legislaţia naţională privind operaţiunile poliţiei trebuie să asigure un sistem de garanţii corespunzătoare şi eficiente împotriva arbitrarului şi a abuzului de forţă şi chiar împotriva accidentelor care pot fi evitate (a se vedea Makaratzis, citată anterior, pct. 58). În special, agenţii responsabili de aplicarea legii trebuie să fie instruiţi pentru a evalua dacă există sau nu o necesitate absolută de a utiliza arme de foc, nu numai pe baza textului reglementărilor relevante, ci şi ţinând seama în mod corespunzător de preeminenţa respectării vieţii oamenilor ca valoare fundamentală (a se vedea Wasilewska şi Kałucka, citată anterior, pct. 47). 75. Pentru a stabili dacă forţa folosită este compatibilă cu art. 2, poate fi aşadar relevant aspectul dacă o operaţiune de aplicare a legii a fost planificată şi pusă în executare pentru a reduce la nivelul minim posibil recurgerea la forţă letală sau pierderea accidentală de vieţi omeneşti [a se vedea Bubbins împotriva Regatului Unit, nr. 50.196/99, pct. 136, CEDO 2005-II (extrase)]. 76. În acest context, Curtea trebuie să examineze în prezenta cauză nu doar aspectul dacă recurgerea la forţă letală împotriva domnului Pârvu era legitimă, ci şi dacă operaţiunea a fost reglementată, pregătită şi organizată astfel încât să reducă la nivelul minim posibil orice risc pentru viaţa sa (a se vedea Makaratzis, citată anterior, pct. 60; Andreea-Marusia Dumitru, citată anterior, pct. 87, 95; Ciorcan şi alţii, citată anterior, pct. 107-108). 77. Examinând situaţia de fapt din prezenta cauză, Curtea admite că lucrătorii de poliţie au intervenit pentru a aresta un urmărit internaţional pentru care exista un mandat european de arestare şi care era considerat periculos din cauza infracţiunilor de care era acuzat, respectiv omor şi tâlhărie (supra, pct. 28). 78. În ceea ce priveşte faptul că domnul Pârvu, considerat a fi respectivul urmărit internaţional periculos, a încercat să scape cu autoturismul său, Curtea constată că lucrătorii de poliţie nu purtau uniforme şi că ancheta nu a lămurit în totalitate dacă poliţiştii au dat un avertisment verbal clar că erau poliţişti înainte de a deschide focul asupra autoturismului (pct. 6 şi 47 in fine). S-a susţinut că acţiunile domnului Pârvu au creat un pericol pentru lucrătorii de poliţie de a fi loviţi de autoturismul acestuia. În conformitate cu hotărârea judecătorească internă definitivă, lucrătorii de poliţie au deschis focul cu scopul de a-l împiedica pe suspect să scape, acesta, potrivit autorităţilor, atentând la viaţa sau sănătatea a trei lucrători de poliţie (a se vedea Makaratzis, citată anterior, pct. 66). 79. Având în vedere duala explicaţie oferită de instanţa naţională în hotărârea sa definitivă (supra, pct. 49) şi de Guvern (supra, pct. 70), care combină argumentul autoapărării legitime, care era valabil în primele momente ale operaţiunii poliţiei, şi împuşcătura accidentală ulterioară, Curtea trebuie aşadar să examineze mai întâi dacă acele consideraţii care i-au determinat pe lucrătorii de poliţie să deschidă focul erau compatibile cu art. 2 din Convenţie şi dacă nivelul forţei folosite era absolut necesar. 80. Curtea face trimitere la constatările sale potrivit cărora ancheta internă privind evenimentele soldate cu moartea domnului Pârvu nu a fost efectivă (infra, pct. 98). Aceasta a durat din septembrie 2009 până în aprilie 2021 (infra, pct. 96), cu numeroase hotărâri judecătoreşti de trimitere a cauzei înapoi la procuror din cauza diverselor omisiuni ale anchetei, şi a lăsat neclarificate o serie de aspecte referitoare la elemente de fapt esenţiale ale cauzei. Prin urmare, Curtea are îndoieli cu privire la aspectul dacă recurgerea la forţă potenţial letală ar putea fi considerată absolut necesară şi justificată în temeiul paragrafului 2 al art. 2 din Convenţie şi dacă D.G., lucrătorul de poliţie care coordona operaţiunea (supra, pct. 28), ar putea fi considerat ca fiind sincer convins că alţi lucrători de poliţie erau expuşi unui pericol clar şi imediat (a se face comparaţia şi deosebirea cu Wasilewska şi Kałucka, citată anterior, pct. 52), având în vedere în special faptul că aceştia păreau să deţină arme pentru a se apăra (supra, pct. 47). În acest sens, Curtea constată că cinci focuri de armă fuseseră trase înainte de focul de armă fatal executat de D.G., trei dintre acestea lovind pneurile autoturismului (supra, pct. 29). 81. În prezenta cauză, autorităţile naţionale au stabilit faptul că focul de armă mortal a fost tras asupra domnului Pârvu după ce s-a oprit vehiculul său, iar lucrătorii de poliţie despre care sa crezut că ar fi în pericol de a fi loviţi de autoturism au reuşit să evite impactul (supra, pct. 43 şi 47). În consecinţă, Curtea are îndoieli serioase cu privire la faptul că, în acel moment, a existat un pericol direct pentru lucrătorii de poliţie. Chiar instanţa naţională, în hotărârea sa definitivă, a susţinut că acţiunea de împuşcare a domnului Pârvu în cap a fost în cele din urmă accidentală, deşi armarea pistolului, ca măsură de precauţie, a fost făcută în legitimă apărare. În această privinţă, în hotărârea internă definitivă s-a reţinut în mod clar că „ulterior acestui moment în care suspectul a intervenit cu pistolul armat şi a deschis uşa din spate stânga a autoturismului marca Ford, a intervenit al doilea moment în care a avut loc descărcarea accidentală a pistolului, eveniment nedorit de suspect care utiliza pistolul doar ca măsură de precauţie, de autoapărare, datorat reculului uşii autoturismului marca Ford care a lovit accidental cotul mâinii stângi a suspectului în care acesta ţinea pistolul“ (supra, pct. 49). De asemenea, Curtea are îndoieli serioase cu privire la constatările autorităţilor naţionale privind natura accidentală a împuşcării. Avizul emis la 15 iulie 2016, adică la 7 ani de la începerea anchetei privind tragicul eveniment soldat cu moartea domnului Pârvu, de către Comisia de Avizare şi Control de pe lângă Institutul Naţional de Medicină Legală, pare să susţină această concluzie (supra, pct. 41). Totuşi, Curtea constată că organele de anchetă nu au solicitat consultarea unui medic neurolog pentru a lămuri dacă o lovitură în zona cotului, în împrejurările mai sus arătate, ar fi putut să ducă la împuşcarea mortală - deşi acest act de cercetare a fost dispus de Curtea de Apel Galaţi în sentinţele penale din 21 decembrie 2011 şi 5 februarie 2014 şi de Tribunalul Brăila în Încheierea din 26 februarie 2016 (supra, pct. 39). 82. În acest context, Curtea aminteşte că, atunci când se confruntă cu versiuni divergente ale faptelor referitoare la caracterul real al apărării legitime sau al unei împuşcări accidentale ori la cele două combinate, în general, nu este obligată de constatările instanţelor naţionale şi poate să efectueze propria apreciere a faptelor, pe baza probelor prezentate în faţa sa [mutatis mutandis, Iambor împotriva României (nr. 1), nr. 64.536/01, pct. 166, 24 iunie 2008; Gheorghe Cobzaru, citată anterior, pct. 54]. Pe baza probelor care i-au fost prezentate şi, în special, a deficienţelor anchetei interne, în special în etapele iniţiale (infra, pct. 93-94 şi 98), Curtea nu este convinsă nici de argumentele prezentate de Guvern cu privire la „convingerea sinceră“ a lui D.G. că armarea pistolului era absolut necesară pentru autoapărare în situaţia specifică, nici de explicaţia privind natura accidentală în cele din urmă a împuşcării. 83. În fine, în ceea ce priveşte desfăşurarea operaţiunii în sine, Curtea este, de asemenea, uimită de faptul, constatat de Tribunalul Brăila în Încheierea din 26 februarie 2016 (supra, pct. 39), că, deşi au participat poliţişti special instruiţi a căror misiune era imobilizarea suspectului, ofiţerul de poliţie D.G., autorul împuşcării mortale, care nu făcea parte din echipajul de poliţie specializat, a intervenit aparent în afara limitelor propriei misiuni, care era limitată la identificarea suspectului. În acest sens, Curtea consideră că acest aspect important nu a fost abordat corespunzător de anchetă (infra, pct. 97). 84. În plus, în opinia Curţii, apar probleme serioase în ceea ce priveşte pregătirea şi punerea în executare a operaţiunii. În primul rând, se impune constatarea că domnul Pârvu a fost rănit mortal nu în cursul unei operaţiuni nepregătite care a evoluat de aşa natură încât poliţia a trebuit să riposteze (a se face comparaţia şi deosebirea cu Makaratzis, citată anterior, pct. 69), ci al unei operaţiuni pregătite în care au fost desfăşurate forţe de poliţie semnificative, deşi acestea au acţionat pe baza unor informaţii nefiabile potrivit cărora persoana care conducea acel Ford Mondeo era urmăritul pe care aveau misiunea să îl aresteze, nu domnul Pârvu. Curtea este uimită de deficienţele anchetei efectuate de autorităţile naţionale cu privire la problema erorii de identificare săvârşite de poliţie asupra persoanei domnului Pârvu (infra, pct. 97), care nu era persoana căutată de poliţie, o eroare semnificativă care a devenit evidentă pentru poliţie abia imediat după împuşcarea mortală. În special, Curtea constată că Rezoluţia procurorului din 25 iunie 2020 a explicat doar superficial modul în care această eroare a fost posibilă, deoarece lucrătorii de poliţie din Bucureşti s-au bazat pe colegii lor din Brăila, care păreau fie să nu îl cunoască foarte bine pe suspect, fie să fi fost duşi în eroare de tehnologia inadecvată avută la dispoziţie, printre care o cameră video fără capacitatea tehnică de a mări imaginea relevantă (supra, pct. 47). În opinia Curţii, această eroare de identificare este un factor important care implică responsabilitatea autorităţilor în ceea ce priveşte decesul domnului Pârvu. În plus, Curtea nu găseşte nimic în argumentele prezentate de Guvern sau în dosar care să arate ce fel de măsuri de atenuare au fost luate în considerare în pregătirea operaţiunii poliţiei în cauză pentru a aplica principiul proporţionalităţii şi pentru a evita riscul uciderii din greşeală a unei persoane nevinovate în încercarea de a aresta un urmărit periculos şi potenţial înarmat. 85. Curtea constată, de asemenea, că procedurile penale ulterioare au pus la îndoială aspectul dacă lucrătorii de poliţie care au participat la evenimentele în cauză au fost identificaţi în mod clar ca fiind din poliţie. În plus, la pregătirea unei operaţiuni care avea ca scop arestarea unui suspect potenţial periculos şi care implica un număr mare de agenţi, poliţia nu a reuşit să asigure prezenţa unei ambulanţe (a se vedea Wasilewska şi Kałucka, citată anterior, pct. 55). În consecinţă, victima a trebuit să aştepte aproximativ 15 minute pentru sosirea uneia (supra, pct. 10). 86. În fine, Curtea observă că Guvernul nu a explicat dacă sa instituit un cadru legal şi administrativ corespunzător pentru protejarea cetăţenilor împotriva arbitrarului şi a folosirii abuzive a forţei (a se vedea Wasilewska şi Kałucka, citată anterior, pct. 56). 87. Având în vedere aceste circumstanţe, Curtea consideră că modul în care a răspuns poliţia nu poate fi considerat „nu mai mult decât absolut necesar“ pentru a atinge scopul de a împiedica fuga domnului Pârvu şi de a-l aresta sau de a evita ameninţarea percepută ca venind din partea acestuia. În special, operaţiunea nu a fost pregătită pentru a reduce la minimum orice recurgere la forţă letală. 88. Considerentele de mai sus îi sunt suficiente Curţii pentru a-i permite să concluzioneze că a fost încălcat art. 2 din Convenţie sub aspect material. 2. Cu privire la ancheta privind decesul domnului Pârvu 89. Reclamanta a susţinut că ancheta a durat foarte mult timp şi nu a fost efectivă, în pofida hotărârilor instanţelor naţionale care au dispus de patru ori ca Parchetul de pe lângă ÎCCJ să efectueze acte suplimentare de cercetare şi să elucideze toate aspectele cauzei. 90. Guvernul a susţinut că ancheta a fost în conformitate cu cerinţele art. 2 din Convenţie. 91. Curtea reiterează principiile generale privind eficacitatea anchetelor, descrise în cauzele Armani Da Silva împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 5.878/08, pct. 229-238, 30 martie 2016], Ciorcan şi alţii (citată anterior, pct. 118-120) şi, mai recent, Andreea-Marusia Dumitru (citată anterior, pct. 124-126). Autorităţile naţionale competente trebuie să efectueze un control deosebit de riguros în ancheta declanşată ca urmare a unui deces suspect provocat de un agent al statului (a se vedea Armani Da Silva, citată anterior, pct. 234). Deosebit de relevante în prezenta cauză sunt cerinţele ca o anchetă să fie promptă şi să fie efectuată cu o promptitudine rezonabilă (ibidem, pct. 237) şi ca aceasta să fie adecvată, în sensul de a conduce la stabilirea faptelor, la stabilirea chestiunii dacă forţa folosită a fost sau nu justificată în circumstanţele respective şi la identificarea şi - după caz - pedepsirea celor vinovaţi (ibidem, pct. 233). Concluziile anchetei trebuie să se bazeze pe o analiză amănunţită, obiectivă şi imparţială a tuturor elementelor relevante. Nerespectarea unei linii de anchetă evidente subminează într-o măsură decisivă capacitatea investigaţiei de a stabili circumstanţele cauzei şi identitatea celor vinovaţi (ibidem, pct. 234). 92. Curtea constată că, pentru a evalua eficacitatea anchetei privind uciderea domnului Pârvu, trebuie să examineze ancheta privind incidentul din 26 septembrie 2009 în ansamblu. 93. În primul rând, Curtea este uimită de faptul că, în urma incidentului, s-a dispus imediat începerea urmăririi penale a victimei pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, deşi rezoluţia procurorului conţinea foarte puţine detalii privind faptele (supra, pct. 13-14). Deşi totodată s-a dispus începerea urmăririi penale în legătură cu decesul soţului reclamantei la scurt timp după incident, şi anume la 28 septembrie 2009, abia la 11 iunie 2010, la aproape 9 luni de la împuşcarea domnului Pârvu în timpul unei operaţiuni pregătite de poliţie, un procuror de la Parchetul de pe lângă ÎCCJ a dispus începerea urmăririi penale faţă de lucrătorul de poliţie D.G., cel care îl împuşcase mortal pe domnul Pârvu în cap (supra, pct. 22). Guvernul nu a prezentat nicio explicaţie pentru această diferenţă de tratament din partea procurorului însărcinat cu anchetarea incidentului din 26 septembrie 2009. 94. Curtea constată, de asemenea, că au fost efectuate o autopsie şi analize de laborator şi au fost solicitate rapoarte medicale. Totuşi, raportul de autopsie întocmit de un expert al statului a inclus o secţiune preliminară intitulată „Istoricul cazului“, care a adoptat încă de la început versiunea împuşcării accidentale de către poliţistul care l-a împuşcat pe domnul Pârvu (supra, pct. 17). Pe de altă parte, Curtea constată că abia în august 2015, după 6 ani de la incident şi mai multe rezoluţii ale procurorilor şi hotărâri judecătoreşti pronunţate ulterior în cauză, ipoteza unei împuşcături accidentale a fost înlocuită mai întâi cu cea a autoapărării lucrătorilor de poliţie (supra, pct. 38), care a devenit în cele din urmă un argument combinat cu acţiunea în autoapărare care s-a soldat cu o împuşcare accidentală (supra, pct. 49). 95. Curtea observă, astfel cum s-a constatat şi la pct. 80-81 şi 83-84 supra, că au existat omisiuni frapante în desfăşurarea anchetei, care au fost toate identificate de instanţele naţionale relevante, în special de Curtea de Apel Galaţi şi Tribunalul Brăila (supra, pct. 29, 34, 39 şi 45). 96. În plus, urmărirea penală în cazul rănirii prin împuşcare mortală a domnului Pârvu a durat mai mult de 11 ani, cauza fiind trimisă la procuror de patru ori din cauza omisiunilor semnificative din cadrul anchetei. 97. În fine, Curtea nu poate trece cu vederea faptul că organele de urmărire penală au abordat doar superficial problema pregătirii şi punerii în executare a operaţiunii. În special, acestea nu au oferit o explicaţie rezonabilă pentru motivul pentru care, în contextul prezenţei forţelor special pregătite la locul incidentului, în punerea în executare a unei misiuni de imobilizare a unor persoane potenţial periculoase, intervenţia lui D.G. a fost necesară şi în conformitate cu legea sau dacă s-au pregătit în prealabil măsuri speciale pentru a asigura identificarea corespunzătoare a suspectului care urma să fie arestat sau pentru a face faţă situaţiei specifice a unei posibile incertitudini sau erori în identificarea acestuia. În plus, Curtea constată că, la peste 6 ani de la tragicul incident, la 26 februarie 2016, Tribunalul Brăila a stabilit că procedurile operaţionale ale poliţiei erau cuprinse într-un document secret, la care procurorului nu i s-a acordat acces (supra, pct. 39). 98. În consecinţă, având în vedere procedura în ansamblu şi în special lipsa unei promptitudini rezonabile a anchetei (supra, pct. 96) şi lipsa de rigurozitate a acesteia (supra, pct. 97), nu se poate afirma că autorităţile naţionale au îndeplinit în mod corespunzător obligaţia procedurală prevăzută de art. 2 din Convenţie de a efectua o anchetă efectivă cu privire la împuşcarea domnului Pârvu. Considerentele de mai sus îi sunt suficiente Curţii pentru a-i permite să concluzioneze că a fost încălcat art. 2 din Convenţie sub aspect procedural. II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie 99. Art. 41 din Convenţie prevede: "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă." A. Prejudiciu 100. Reclamanta a solicitat 100.000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral. 101. Guvernul a considerat că suma solicitată de reclamantă este excesivă. 102. Curtea constată că încălcările grave constatate în prezenta cauză cu siguranţă i-au cauzat reclamantei o suferinţă şi o frustrare care nu pot fi compensate printr-o simplă constatare a unei încălcări. Prin urmare, având în vedere jurisprudenţa anterioară şi pronunţându-se în echitate, Curtea îi acordă reclamantei 65.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit. B. Cheltuieli de judecată 103. Reclamanta a solicitat, de asemenea, 8.630 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa Curţii. Aceasta a prezentat o listă detaliată a cheltuielilor de asistenţă juridică pe baza contractului pe care l-a încheiat cu avocatul său. 104. Guvernul nu se opune acordării de către Curte a unei sume rezonabile pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa Curţii, dar subliniază că, în două cauze similare îndreptate împotriva României, Curtea a acordat sume mai mici, cuprinse între 3.600 şi 5.130 EUR. 105. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul lor real şi necesar, precum şi caracterul rezonabil al cuantumului acestora. În prezenta cauză, ţinând seama de documentele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde suma de 8.630 EUR pentru cheltuielile din procedura în faţa Curţii, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamantă cu titlu de impozit, sume care se vor plăti separat în contul bancar indicat de reprezentanta reclamantei. III. Cu privire la aplicarea art. 46 din Convenţie 106. Art. 46 din Convenţie prevede: "1. Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor, care supraveghează executarea ei. [...]" 107. Curtea ia notă de Rezoluţia CM/ResDH(2021)106 privind executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului în trei cauze îndreptate împotriva României (Gheorghe Cobzaru împotriva României şi alte 2 cauze, nr. 6.978/08, 14.974/09 şi 40.374/11), adoptată de Comitetul de Miniştri la 9 iunie 2021 în cadrul celei de-a 1406-a reuniuni a adjuncţilor miniştrilor, cu privire la măsurile generale necesare pentru prevenirea recurgerii nejustificate la forţă potenţial letală în cadrul intervenţiilor şi operaţiunilor de aplicare a legii şi pentru garantarea unor anchete şi proceduri penale efective în astfel de incidente, care „continuă să fie examinate în cadrul grupului de cauze Soare şi alţii“; Comitetul a subliniat că soluţionarea acestor cauze nu înseamnă nicidecum o antepronunţare în cadrul evaluării măsurilor generale de către Comitet“ (supra, pct. 54). 108. Curtea constată că, în prezenta cauză, constatarea unei încălcări a dreptului la o anchetă efectivă prevăzut de art. 2 din Convenţie este similară cu cea constatată în cauzele susmenţionate (supra, pct. 107). 109. În acest sens, Curtea reiterează faptul că, în temeiul art. 46, înaltele părţi contractante s-au angajat să respecte hotărârile definitive ale Curţii în orice cauză la care sunt părţi, executarea fiind supravegheată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Înseamnă că, atunci când Curtea constată o încălcare, statul pârât are obligaţia legală nu doar de a plăti celor în cauză sumele acordate cu titlu de reparaţie echitabilă în temeiul art. 41, ci şi de a lua măsurile generale şi/sau, după caz, măsurile individuale care trebuie adoptate în ordinea lor juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi pentru a repara pe cât posibil efectele. Sub rezerva monitorizării de către Comitetul de Miniştri, statul pârât rămâne liber să aleagă mijloacele prin care îşi va îndeplini obligaţia legală în temeiul art. 46 din Convenţie [a se vedea Scozzari şi Giunta împotriva Italiei (MC), nr. 39.221/98 şi 41.963/98, pct. 249, CEDO 2000-VIII], în concordanţă cu principiul subsidiarităţii, astfel încât Curtea să nu fie obligată să repete constatarea unei încălcări într-o serie de cauze identice. 110. În plus, rezultă din Convenţie şi în special din art. 1 că statele contractante, prin ratificarea Convenţiei, se angajează să se asigure că legislaţia lor internă este compatibilă cu aceasta [a se vedea Maestri împotriva Italiei (MC), nr. 39.748/98, pct. 47, CEDO 2004-I]. 111. Deşi, în principiu, nu este sarcina Curţii să stabilească ce măsuri reparatorii ar putea fi adecvate pentru a îndeplini obligaţiile statului pârât în temeiul art. 46 din Convenţie, Curtea consideră că în mod cert sunt necesare măsuri generale la nivel naţional în executarea prezentei hotărâri (a se vedea Asociaţia „21 decembrie 1989“ şi alţii împotriva României, nr. 33.810/07 şi 18.817/08, pct. 193, 24 mai 2011). 112. Prin urmare, Curtea consideră că statul pârât trebuie să pună capăt situaţiei identificate în prezenta cauză şi despre care a constatat că a încălcat Convenţia, în ceea ce priveşte dreptul persoanelor afectate, precum reclamanta individuală, la o anchetă efectivă cu privire la recurgerea la forţă potenţial letală de către poliţie. Prin urmare, statul pârât trebuie să se conformeze cerinţelor art. 46 din Convenţie, ţinând seama de principiile enunţate în jurisprudenţa Curţii în acest domeniu, astfel cum sunt expuse în prezenta hotărâre (a se vedea, mutatis mutandis, Rumpf împotriva Germaniei, nr. 46.344/06, pct. 73, 2 septembrie 2010). Desigur, nu Curtea trebuie să indice modul în care statele trebuie să asigure anchete efective, întrucât aceste procese ridică probleme juridice şi practice complexe care depăşesc funcţia jurisdicţională a Curţii (a se vedea, mutatis mutandis, Rezmiveş şi alţii împotriva României, nr. 61.467/12 şi alte 3, pct. 116, 25 aprilie 2017). Totuşi, Curtea doreşte să facă trimitere la solicitarea făcută de Comitetul de Miniştri în cadrul grupului de cauze Soare şi alţii împotriva României (CM/Notes/1.406/H46-24) ca „autorităţile să se asigure rapid că [...] operaţiunile de aplicare a legii, inclusiv cele care implică unităţi speciale de intervenţie, sunt pregătite şi puse în executare astfel încât să se evite, pe cât posibil, folosirea forţei potenţial letale“ şi la constatarea făcută de Comitetul de Miniştri că respectivele cauze dezvăluie un control judecătoresc insuficient în cazul unor astfel de anchete (supra, pct. 56). În plus, Curtea face trimitere la recomandările emise de CPT, în raportul cu privire la România [CPT/Inf (2022) 06], potrivit cărora „un pas important ar fi acela de a întări independenţa, precum şi rigurozitatea şi promptitudinea investigaţiilor prin asigurarea procurorilor că au recurs la propriii investigatori şi nu este nevoie să se bazeze pe alţi poliţişti pentru anumite sarcini“ (supra, pct. 58). Deşi aceste recomandări se referă la anchete privind pretinse rele tratamente comise de organele de aplicare a legii, acestea ar putea fi benefice, de asemenea, şi în anchetele privind folosirea forţei letale de către poliţie sau de alţi agenţi ai statului. 113. Curtea lasă la latitudinea statului pârât, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, luarea măsurilor practice pe care le consideră potrivite pentru atingerea scopurilor urmărite de indicaţiile de mai sus într-un mod compatibil cu concluziile enunţate în prezenta hotărâre (a se vedea, mutatis mutandis, Rezmiveş şi alţii, citată anterior, pct. 120). PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA: 1. declară cererea admisibilă; 2. hotărăşte că a fost încălcat art. 2 din Convenţie sub aspect material; 3. hotărăşte că a fost încălcat art. 2 din Convenţie sub aspect procedural; 4. hotărăşte: (a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume care trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii: (i) 65.000 EUR (şaizeci şi cinci mii de euro) reclamantei, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral; (ii) 8.630 EUR (opt mii şase sute treizeci de euro), pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamantă cu titlu de impozit, sumă care trebuie plătită în contul bancar indicat de reprezentanta reclamantei; (b) că, de la expirarea termenului de trei luni menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată anuală egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale; 5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 30 august 2022, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii. PREŞEDINTE GABRIELE KUCSKO-STADLMAYER Grefier adjunct, Ilse Freiwirth -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
