Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 47.358/20) Strasbourg
┌──────────────────────────────────────┐
│Art. 8 • Viaţă privată • Obligaţii │
│pozitive • Vicii semnificative ale │
│urmăririi penale privind o presupusă │
│hărţuire sexuală la locul de muncă • │
│Eşecul de a proteja integritatea │
│personală a reclamantei • │
│Nerespectarea obligaţiei statului de a│
│lua măsuri de protecţie împotriva │
│victimizării secundare │
└──────────────────────────────────────┘
Hotărârea va rămâne definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă. În Cauza C. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din: Gabriele Kucsko-Stadlmayer, preşedinte, Tim Eicke, Faris Vehabović, Iulia Antoanella Motoc, Yonko Grozev, Armen Harutyunyan, Ana Maria Guerra Martins, judecători, şi Ilse Freiwirth, grefier adjunct de secţie, având în vedere: - cererea (nr. 47.358/20) îndreptată împotriva României, prin care o resortisantă a acestui stat, doamna C. („reclamanta“), a sesizat Curtea, la 8 octombrie 2020, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“); – decizia de a comunica cererea Guvernului României („Guvernul“); – decizia de a nu divulga numele reclamantei; – observaţiile părţilor, după ce a deliberat în camera de consiliu, la 7 iunie şi 5 iulie 2022, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată. INTRODUCERE 1. Cererea se referă la obligaţiile pozitive ale statului în ceea ce priveşte acuzaţiile de hărţuire sexuală la locul de muncă. Guvernul a fost informat cu privire la capetele de cerere ale reclamantei formulate în temeiul art. 8 din Convenţie luat separat şi împreună cu art. 14. ÎN FAPT 2. Reclamanta s-a născut în 1970 şi trăieşte în Fibiş, judeţul Timiş. A fost reprezentată de doamna B.I. Radu, avocat în Timişoara. 3. Guvernul a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna O.F. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 4. Faptele cauzei se pot rezuma după cum urmează. 5. Reclamanta a fost angajată a societăţii D., care furniza servicii de curăţenie. În 2014, aceasta a fost repartizată să lucreze la Gara Timişoara Est, care aparţinea Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători“ (infra, pct. 34), unde a rămas până la 25 octombrie 2017 (infra, pct. 8, in fine). 6. La 3 noiembrie 2017, reclamanta, asistată de un avocat, a depus o plângere penală la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara („parchetul“), împotriva lui C.P., şef de gară, acuzându-l că ar fi încercat în mod repetat să o forţeze să întreţină relaţii sexuale cu el timp de doi ani. Aceasta s-a întemeiat pe art. 223 din Codul penal (infra, pct. 29). Reclamanta a propus mai mulţi martori şi a prezentat înregistrări audio făcute de aceasta cuprinzând mai multe discuţii de natură sexuală cu C.P. Situaţia a fost descrisă după cum urmează în plângerea penală: "[Reclamanta] şi-a îndeplinit sarcinile în ultimii cinci ani, însă în urmă cu doi ani [C.P.] şi-a schimbat atitudinea iniţială (care fusese corespunzătoare), solicitând ca [reclamanta] să întreţină relaţii sexuale cu el. Deoarece ea a refuzat în mod constant [avansurile acestuia], C.P. a întreprins o serie de acţiuni destinate să-i creeze victimei disconfort la locul de muncă, terorizând-o. Acesta a încercat în mod repetat să o dezbrace [pe reclamantă] atunci când o găsea singură sau în locuri izolate; i-a descheiat nasturii la jachetă în mai multe ocazii şi a rugat-o să stea liniştită deoarece el îi va face ceva «frumos». Acesta a fost foarte insistent şi, cu timpul, a devenit tot mai agresiv... atunci când [reclamanta] i-a refuzat [avansurile] - şi aceasta l-a refuzat mereu. Pentru a nu-şi periclita locul de muncă, [reclamanta] l-a evitat pe făptuitor, însă acesta din urmă o urmărea atunci când era singură sau în locuri în care putea săvârşi faptele prejudiciabile. Acesta şi-a schimbat de asemenea comportamentul atunci când reclamanta a opus rezistenţă, refuzând să îi ofere produsele de curăţenie de care aceasta avea nevoie pentru munca sa şi apoi acuzând-o că nu îşi îndeplineşte corespunzător atribuţiile de serviciu. Acesta a susţinut, de asemenea, în mai multe ocazii, că o va «lua în şuturi» şi a subliniat întotdeauna poziţia sa de şef în comparaţie cu poziţia acesteia de simplă femeie de serviciu, iar comportamentul său degradant şi jignitor faţă de [reclamantă] era notoriu." 7. La 27 noiembrie 2017, parchetul a dispus începerea urmăririi penale cu privire la faptele invocate de reclamantă. 8. La 5 decembrie 2017, procurorul a audiat-o pe reclamantă. Aceasta a explicat că C.P. a încercat să o forţeze să întreţină relaţii sexuale cu el, dar niciodată în prezenţa altor persoane. După ce aceasta l-a refuzat în mod repetat, C.P. a devenit abuziv verbal, hărţuind-o şi acuzând-o că nu-şi îndeplinea corespunzător atribuţiile de serviciu. În septembrie 2017, după ce C.P. a refuzat să îi dea materialele de curăţenie necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, aceasta a sunat-o pe R.M., managerul din cadrul societăţii D., şi i-a spus despre comportamentul lui C.P. din ultimii doi ani. Câteva zile mai târziu, aceasta, însoţită de R.M. şi F.C., angajata societăţii de transport feroviar care monitoriza contractul cu societatea D., s-a întâlnit cu U.C., şeful serviciului siguranţa circulaţiei de la regionala CFR Timişoara, pentru a discuta despre comportamentul nepotrivit al lui C.P. faţă de aceasta. Aceştia au prezentat o înregistrare audio a unui episod descris de reclamantă ca fiind hărţuire sexuală. Cinci zile mai târziu, U.C. a chemat-o pe aceasta şi pe F.C. în biroul său, unde C.P. era, de asemenea, prezent. U.C. l-a confruntat pe C.P. care, potrivit reclamantei, şi-a recunoscut faptele şi i-a cerut scuze acesteia. După acea zi, aceasta nu a mai lucrat la Gara Timişoara Est. La 1 octombrie 2017, aceasta a fost forţată de F.C. să îşi ia concediul de odihnă anual şi, la întoarcerea sa, la 25 octombrie 2017, a fost nevoită să aleagă fie să lucreze la Gara Timişoara Nord, fie să demisioneze. Ea a ales ultima opţiune. Aceasta a explicat în continuare că nu l-a reclamat pe C.P. mai devreme, deoarece se temea de acesta, care îi spunea adesea: „Cine te-ar crede? Tu eşti o femeie de serviciu, iar eu sunt şeful şi toată lumea ştie cine sunt eu.“ 9. Martorii propuşi de reclamantă (persoane care ocupau diferite posturi la gară în timp ce aceasta lucra acolo) au declarat anchetatorilor că nu l-au văzut personal pe C.P. făcându-i avansuri sexuale reclamantei sau tratând-o abuziv. Aceştia au făcut de asemenea următoarele declaraţii: 10. B.M.L. le-a spus anchetatorilor că o cunoştea pe reclamantă de când începuse să lucreze la gară şi că, în ultimul an şi jumătate, aceasta se schimbase şi devenise stresată şi îngrijorată - B.M.L. o găsise de asemenea plângând de câteva ori. În cele din urmă, reclamanta i-a spus că C.P. o hărţuia sexual. 11. C.O.F. a declarat anchetatorilor că reclamanta i-a spus lui şi lui L.M. despre atitudinea lui C.P. şi despre faptul că ea îi refuzase avansurile, dar la acea dată C.O.F. a crezut că era posibil ca aceasta să fi interpretat greşit acţiunile lui C.P. şi ca acesta din urmă să fi glumit doar. 12. L.M. a afirmat că, în ultimii doi ani, reclamanta fusese uneori supărată şi plânsese la locul de muncă, ca şi cum ar fi trecut printr-o perioadă dificilă. La început, reclamanta a refuzat să vorbească, dar în cele din urmă le-a spus lui L.M. şi colegilor din biroul lui L.M. că C.P. o hărţuia. La un moment dat, reclamanta i-a arătat înregistrările audio lui L.M., care a recunoscut vocile ca fiind cele a reclamantei şi a lui C.P. 13. P.S.V. a declarat că reclamanta i-a povestit cum C.P. a hărţuit-o sexual şi a abuzat-o verbal, spunându-i că nu-şi face bine treaba şi că nu este bună de nimic. El a afirmat că, în mai multe ocazii, reclamanta a intrat în biroul său plângând, tremurând şi roşie la faţă şi i-a povestit despre ceea ce îndura din partea lui C.P. Martorul a sfătuit-o pe reclamantă să vorbească cu soţia lui C.P. Reclamanta i-a urmat sfatul şi i-a spus apoi că soţia lui C.P. a dat-o afară şi a făcut-o nesimţită. 14. D.I. a spus că pe înregistrările telefonice care i-au fost prezentate l-a auzit pe C.P. spunându-i reclamantei să stea liniştită şi că aceasta a refuzat s-o facă. Acesta a înţeles din acele înregistrări că C.P. îi făcea avansuri sexuale reclamantei şi că aceasta i se opunea. D.I. a declarat de asemenea că, în mai multe ocazii, a văzut-o pe reclamantă supărată şi plângând la locul de muncă şi că aceasta i-a spus că C.P. insistase ca ei să întreţină relaţii sexuale. 15. U.C. a relatat întâlnirea care a avut loc în biroul său între reclamantă şi C.P. (supra, pct. 8). Acesta a declarat că a refuzat să audă detalii despre presupusele fapte, întrucât acestea nu se încadrau în responsabilităţile sale de serviciu, dar că a încurajat-o pe reclamantă să se adreseze poliţiei în cazul în care consideră că a fost comisă o infracţiune. U.C. a explicat că, în cursul şedinţei din biroul său, C.P. şi-a cerut scuze în termeni generali, fără să recunoască faptele susţinute de reclamantă. 16. Din documentele dosarului reiese că în cadrul societăţii feroviare nu a avut loc nicio altă anchetă cu privire la acuzaţiile formulate de reclamantă împotriva lui C.P. 17. Între reclamantă şi U.C. a avut loc o confruntare a martorilor, iar aceştia şi-au menţinut versiunea cu privire la modul în care s-au desfăşurat întâlnirile din biroul lui U.C. 18. La 19 octombrie 2018, C.P., care nu fusese încă pus sub acuzare de parchet (infra, pct. 30), a fost audiat ca martor. Principalele sale declaraţii au fost prezentate în ordonanţa procurorului (infra, pct. 26) după cum urmează. Acesta a declarat că a întreţinut o singură dată relaţii sexuale cu reclamanta în 2014 şi că ulterior a evitat-o de teamă că va afla soţia lui. A afirmat de asemenea că a auzit că, după scurta lor relaţie, întrucât nu a mai arătat niciun interes faţă de reclamantă, aceasta ar fi avut relaţii sexuale cu un alt angajat de la staţia de cale ferată şi a intrat într-un conflict cu acesta şi cu soţia acestuia, conflict care a durat până în 2016. Acesta a explicat, de asemenea, că, din 2016, reclamanta începuse să îi facă avansuri şi să se îmbrace „sexy“ la locul de muncă pentru a-l provoca; acesta o pipăia adesea pe sâni în biroul său, dar întotdeauna cu consimţământul acesteia. Declaraţiile acestuia referitoare la interacţiunile sale cu reclamanta au fost consemnate după cum urmează: "... uneori, când [reclamanta] venea la mine în birou, o pipăiam, cu consimţământul ei, pe sâni, dar niciodată în zona genitală. De fiecare dată când am pipăit-o pe sâni, a consimţit şi nu s-a opus; aceasta râdea şi venea la lucru îmbrăcată «sexy», şi anume fără sutien şi ciorapi. În ianuarie 2017 [reclamanta] mi-a spus că ne-a înregistrat atunci când «ne jucam», adică atunci când o pipăiam. Când am auzit acest lucru, am crezut că e o glumă, nu am luat-o în serios." 19. Şi soţia lui C.P. a dat declaraţii. Aceasta a declarat procurorului că, în 2017, a auzit că reclamanta l-a acuzat pe soţul său de hărţuire. L-a întrebat pe soţul său dacă este adevărat şi, dacă da, cum a putut să îi facă avansuri „acelei femei“ care, din ceea ce auzise, avusese relaţii sexuale cu mai mulţi bărbaţi care lucrau la gară. Soţul ei i-a mărturisit că a avut relaţii sexuale cu reclamanta, dar a negat că ar fi hărţuit-o sexual. Acesta i-a explicat soţiei sale că reclamanta l-a acuzat pe nedrept pentru a-l şantaja. Aceasta a confruntat-o pe reclamantă, care i-a pus apoi înregistrările audio, dar nu a putut auzi nimic cu conotaţie sexuală în dialoguri. Aceasta a declarat procurorului că, după ce a ascultat înregistrările, a întrebat-o pe reclamantă de ce a continuat să meargă în biroul lui C.P. dacă se simţea ameninţată şi hărţuită de el, dar reclamanta nu i-a răspuns. Martora a pus capăt conversaţiei spunându-i reclamantei că ar trebui să îi fie ruşine pentru ceea ce a făcut. Aceasta a vorbit cu soţul său despre situaţia respectivă de mai multe ori, dar de fiecare dată el a negat acuzaţiile de hărţuire sexuală. 20. R.M. şi F.C., care au fost de asemenea audiate de procuror, au relatat întâlnirile şi confruntările descrise de reclamantă în declaraţiile sale. 21. F.C. a afirmat că, atunci când a fost confruntat în biroul lui U.C. (supra, pct. 8), C.P. a negat faptul că ar fi fost vocea lui în înregistrările audio prezentate de reclamantă, că ar fi hărţuit-o sexual în ultimii doi ani şi jumătate şi că ar fi refuzat să îi ceară scuze acesteia. De asemenea, F.C. a explicat că reclamanta nu se arătase supărată şi nici nu plânsese în cursul acestei întâlniri şi că, de fapt, păruse destul de veselă. În opinia sa, reclamanta era nemulţumită deoarece dorea să mai lucreze şi în altă parte, iar C.P. nu i-a permis. 22. R.M. a afirmat că reclamanta a informat-o în mai multe rânduri în 2017 (nu îşi putea aminti datele exacte) că C.P. o hărţuia sexual. Ea a declarat că la început nu a crezut-o pe reclamantă, că a recunoscut vocile din înregistrările audio şi că atât reclamanta, cât şi C.P. păreau să consimtă la activităţile sexuale care păreau a fi avut loc între ei. 23. Reclamanta a solicitat de asemenea procurorului să o audieze pe M.A., cu care aceasta fusese în strânsă legătură în perioada respectivă. M.A. a declarat că a însoţit-o pe reclamantă în biroul lui F.C. atunci când aceasta i-a spus lui F.C. despre hărţuire. M.A. a explicat că, în cursul acestei întâlniri, reclamanta nu a părut foarte hotărâtă în felul în care descria situaţia şi că, în înregistrări, aceasta şi C.P. păreau să poarte o discuţie cu conotaţie sexuală şi că ambii păreau să fie de acord. M.A. a spus, de asemenea, că, atunci când l-a confruntat pe C.P., acesta a negat orice hărţuire sexuală. În sfârşit, M.A. a afirmat că a văzut-o o singură dată pe reclamantă părăsind biroul lui C.P. cu nasturii descheiaţi la cămaşă. 24. Parchetul a obţinut de asemenea transcrieri ale înregistrărilor private realizate de reclamantă în interacţiunile sale cu C.P. În prima conversaţie, C.P. a fost auzit cerându-i reclamantei să stea liniştită deoarece voia să o pipăie pe sâni; aceasta a refuzat şi i-a cerut să îi dea măturile de care avea nevoie pentru curăţenie. În a doua înregistrare, reclamanta a fost auzită cerându-i lui C.P. să îi dea pungile pentru a colecta gunoiul, dar el o tot întreba ce era în neregulă cu ea şi de ce era nervoasă. Cuvintele lui C.P. nu se auzeau întotdeauna, iar reclamanta i-a cerut să repete: „Ce voiai să spui? Că atunci când vine căldura, ce? Te vei răzbuna?“ Aceasta i-a cerut din nou lămuriri: „Ce-o să-mi faci când vine căldura?“, la care C.P. a răspuns: „Ceva frumos“. Conversaţia a continuat, reclamanta cerând pungile de gunoi, iar C.P. a continuat să vorbească despre „lucrurile frumoase“ pe care i le-ar face, fără să le numească sau să le descrie. 25. La 8 noiembrie 2019, reclamanta a solicitat o confruntare cu C.P., însă, întrucât cererea sa a fost depusă după ce procurorul a decis asupra cauzei (infra, pct. 26), aceasta nu a fost luată în considerare. 26. Parchetul a emis ordonanţa respectivă la 22 octombrie 2019 şi a notificat-o reclamantei şi avocatului acesteia la 15 şi 19 noiembrie 2019. Acesta a decis să nu îl trimită în judecată pe C.P. şi să pună capăt urmăririi penale, pe motiv că actele comise nu constituiau o infracţiune interzisă de lege. Ordonanţa conţinea o descriere completă a declaraţiilor date de reclamantă şi martori (a se vedea supra, pct. 9-23), toate reproduse în ghilimele şi însoţite de următoarea analiză juridică: "Prin urmare, în lumina elementelor de probă din dosar, se aplică dispoziţiile art. 16 § 1 lit. (b) din [Codul de procedură penală], întrucât faptele săvârşite de [C.P.] nu constituie infracţiunea în cauză în speţă. În plus, consecinţa directă cerută de lege, şi anume intimidarea sau umilirea victimei, nu a fost realizată, faptele nefiind astfel tipice. Potrivit art. 15 din Codul penal (Legea nr. 286/2009), infracţiunea este «fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o». Actuala definiţie a unei infracţiuni conţine cele trei caracteristici esenţiale ale unei infracţiuni, astfel cum a prevăzut legiuitorul în 2009, şi anume tipicitatea (prevăzută de legea penală), nelegalitatea [antijuridicitatea] (fapta trebuie să fie nejustificată, ilicită) şi imputabilitatea (actul trebuie să fie imputabil). Tipicitatea rezultă din principiul incriminării şi presupune corelarea dintre actul efectiv comis, direct sau indirect, de către o persoană şi caracteristicile obiective şi subiective stabilite de legiuitor în modelul abstract (tipul) prevăzut de legea penală. Astfel, calificarea faptei în legea penală implică cerinţa ca fapta efectiv săvârşită, a cărei calificare ca infracţiune este întreprinsă, să corespundă în întregime descrierii făcute de legiuitor în legea penală. Această corespondenţă trebuie să existe atât în ceea ce priveşte elementele obiective, cât şi cele subiective ale infracţiunii." 27. La 13 decembrie 2019, prim-procurorul aceluiaşi parchet a confirmat ordonanţa sus-menţionată pe motiv că faptele în cauză nu fuseseră săvârşite cu vinovăţia prevăzută de lege, justificând astfel aplicarea art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală (infra, pct. 30). Această ordonanţă nu conţinea o descriere sau o reapreciere a elementelor de probă din dosar. 28. Reclamanta a contestat ordonanţele procurorilor la Judecătoria Timişoara. Printr-o hotărâre [încheiere penală] definitivă din 11 iunie 2020, instanţa le-a confirmat. Judecătoria a constatat că s-a stabilit că C.P. a cerut favoruri sexuale din partea reclamantei, dar a considerat că aceasta nu se simţise ameninţată în libertatea sa sexuală sau umilită, elemente impuse de lege pentru ca faptele să constituie o infracţiune. Instanţa şi-a întemeiat concluzia pe următoarele argumente: (i) în înregistrări, reclamanta nu părea a fi stânjenită de discuţiile cu presupusul agresor al acesteia; (ii) în cursul urmăririi penale, acesta din urmă a afirmat că ei doi ar fi întreţinut în trecut un raport sexual; şi (iii) potrivit declaraţiilor martorilor (supra, pct. 9-23), reclamanta părea doar uneori necăjită după întâlnirile cu C.P., în timp ce, alteori, părea a fi destul de veselă. CADRUL JURIDIC RELEVANT I. Dreptul şi practica interne A. Legislaţia 29. Codul penal interzice hărţuirea sexuală în următorii termeni: Art. 208 - Hărţuirea "(1) Fapta celui care, în mod repetat, urmăreşte, fără drept sau fără un interes legitim, o persoană ori îi supraveghează locuinţa, locul de muncă sau alte locuri frecventate de către aceasta, cauzându-i astfel o stare de temere, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 6 luni sau cu amendă.(2) Efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanţă, care, prin frecvenţă sau conţinut, îi cauzează o temere unei persoane, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate." Articolul 223 - Hărţuire sexuală "(1) Pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relaţii de muncă sau al unei relaţii similare, dacă prin aceasta victima a fost intimidată sau pusă într-o situaţie umilitoare, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate." 30. Dispoziţiile relevante din Codul de procedură penală privind stingerea acţiunii penale au următorul cuprins: Articolul 16 - Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale "(1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: [...] b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege;" Articolul 305 - Începerea urmăririi penale "(1) Când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut. [...](3) Atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect [...]" 31. Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi defineşte hărţuirea după cum urmează: "ART. 4 Termenii şi expresiile de mai jos, în sensul prezentei legi, au următoarele definiţii: [...] c) prin hărţuire se înţelege situaţia în care se manifestă un comportament nedorit, legat de sexul persoanei [în cauză], având ca obiect sau ca efect lezarea demnităţii persoanei în cauză şi crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor; d) prin hărţuire sexuală se înţelege situaţia în care se manifestă un comportament nedorit cu conotaţie sexuală, exprimat fizic, verbal sau nonverbal, având ca obiect sau ca efect lezarea demnităţii unei persoane şi, în special, crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor; d^1) prin hărţuire psihologică se înţelege orice comportament necorespunzător care are loc într-o perioadă, este repetitiv sau sistematic şi implică un comportament fizic, limbaj oral sau scris, gesturi sau alte acte intenţionate şi care ar putea afecta personalitatea, demnitatea sau integritatea fizică ori psihologică a unei persoane." 32. Prevederile relevante din Codul muncii sunt redactate după cum urmează: "ART. 6 (1) Orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiţii de muncă adecvate activităţii desfăşurate, de protecţie socială, de securitate şi sănătate în muncă, precum şi de respectarea demnităţii şi a conştiinţei sale, fără nicio discriminare. ART. 39 (1) Salariatul are, în principal, următoarele drepturi: [...] d) dreptul la egalitate de şanse şi de tratament; e) dreptul la demnitate în muncă; f) dreptul la securitate şi sănătate în muncă; [...]" 33. Dispoziţiile relevante din Codul civil sunt redactate după cum urmează: "ART. 72 (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. ART. 75 (1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune [a Codului civil] atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune [a Codului civil]. ART. 1.349 (1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. (3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului. (4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială." 34. Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători“ - S.A. (CFR Călători) a fost înfiinţată prin Hotărârea Guvernului nr. 584/1998. Statul, acţionarul său unic, îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin intermediul Ministerului Transporturilor. În conformitate cu art. 4 din hotărârea Guvernului menţionată, CFR Călători desfăşoară activităţi de interes naţional, în scopul realizării transportului feroviar public de călători şi al satisfacerii nevoilor de apărare a ţării. 35. CFR Călători are un Cod de etică şi conduită profesională, care a fost modificat în mai multe rânduri. Versiunea din 2013 a codului, care pare să fi fost valabilă până la 8 noiembrie 2019, nu conţinea nicio dispoziţie specifică privind hărţuirea la locul de muncă. Dispoziţiile relevante din cod descriu comportamentul aşteptat de la angajaţi după cum urmează: "ART. 11 (1) În relaţiile cu... colegii de serviciu, salariaţii CFR Călători sunt obligaţi să aibă un comportament bazat pe respect, bună-credinţă, corectitudine şi amabilitate. (2) Personalul CFR Călători are obligaţia de a nu aduce atingere onoarei, reputaţiei şi demnităţii persoanelor cu care intră în legătură în exercitarea funcţiei. ART. 18 (1) Conducerea societăţii poate fi sesizată de orice persoană cu privire la: a) încălcarea prevederilor prezentului cod etic de către salariaţii CFR Călători. [...] (2) Sesizarea prevăzută la alin. (1) nu exclude sesizarea autorităţilor statului." 36. La 8 noiembrie 2019, CFR Călători a adoptat un nou Cod de etică şi conduită profesională, care a rămas în vigoare până la 11 iunie 2021, când a fost înlocuit cu noi dispoziţii. Părţile relevante ale Codului din 2019 sunt redactate după cum urmează: "II.9. Integritatea şi apărarea personalului împotriva oricărei forme de hărţuire II.9.1. [SNTFC «CFR Călători» - S.A.] are obligaţia să protejeze integritatea morală a angajaţilor, asigurându-le condiţii de lucru care să respecte demnitatea individului. II.9.2. Personalul [SNTFC «CFR Călători» - S.A.] are obligaţia, atât în relaţiile interne, cât şi în relaţiile cu partenerii externi, să evite orice formă de hărţuire morală ce poate duce la discreditarea, intimidarea, deteriorarea condiţiilor de muncă etc. II.9.3. În exercitarea atribuţiilor de serviciu, personalului [SNTFC «CFR Călători» - S.A.] îi este interzis să manifeste un comportament nedorit cu conotaţie sexuală, exprimat fizic sau prin limbaj cu aluzii sexuale. [...]III.2. Responsabilitatea individuală III.2.1. Fiecare salariat al [SNTFC «CFR Călători» - S.A.] este responsabil pentru cunoaşterea şi respectarea normelor prevăzute în prezentul cod. Încălcarea normelor Codului poate atrage răspunderea persoanei vinovate, în condiţiile prevăzute în Regulamentul intern al societăţii.IV.4. Semnalarea cazurilor de încălcare a prevederilor Codului IV.4.1. Fiecare salariat al [SNTFC «CFR Călători» - S.A.] are responsabilitatea de a semnala în scris directorului general al [SNTFC «CFR Călători» - S.A.] abaterile sau încălcările normelor de etică şi conduită profesională. [...] IV.4.4. Directorul general... poate dispune constituirea unor comisii de cercetare care au competenţa de a propune aplicarea sancţiunilor disciplinare, în condiţiile Legii nr. 53/2003 [Codul muncii]." B. Practica Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării („CNCD“) 37. Prin legea împotriva discriminării (Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare) a fost înfiinţat Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării („CNCD“), o autoritate de stat autonomă aflată sub control parlamentar, căruia i s-au încredinţat competenţe specifice în materie de discriminare, cum ar fi: prevenirea şi medierea actelor de discriminare, efectuarea de anchete, constatarea şi sancţionarea unor astfel de acte, monitorizarea cazurilor de discriminare şi acordarea de asistenţă victimelor discriminării. Orice persoană care se consideră victimă a discriminării poate depune o plângere fie la CNCD, fie direct la instanţele civile. 38. Decizia CNCD nr. 886 din 3 decembrie 2019 priveşte o plângere formulată de o angajată împotriva superiorului său direct pe care îl acuză de hărţuire sexuală; ea a fost transferată pe un alt post din cadrul societăţii angajatoare şi în cele din urmă a demisionat, deoarece ar fi devenit victima unor acte de hărţuire [bullying] după sesizarea [autorităţilor competente] făcută. CNCD a considerat că nu are competenţa de a investiga niciun aspect legat de acuzaţiile de hărţuire sexuală, întrucât acestea puteau constitui o infracţiune, şi, prin urmare, erau de competenţa parchetului. Acesta a examinat presupusa discriminare bazată pe convingerile victimei cu privire la măsurile luate de angajator în privinţa sa (transferul şi o anchetă disciplinară). Acesta a relevat că toate măsurile fuseseră luate înainte ca victima să formuleze acuzaţia de hărţuire sexuală împotriva superiorului său şi au fost suspendate până la soluţionarea plângerii penale ulterioare. Părţile relevante ale deciziei privind domeniul de aplicare al competenţelor CNCD sunt redactate după cum urmează: "70. În raport de aceste aspecte, din modalitatea în care este formulată plângerea, documentele aflate la dosar, cât şi argumentele anterior invocate, rezultă împrejurările invocate de petentă referitoare la hărţuirea sexuală, care ar presupune [că] analiza obiectului dedus soluţionării, sub aspectul discriminării, excedează incidenţei art. 2 din [Legea privind combaterea discriminării]." 39. Decizia CNCD nr. 438 din 17 iulie 2017 privea denigrarea publică în presă de către adjunctul şefului Poliţiei judeţene din Ploieşti a unei persoane care îl acuzase public pe acesta, precum şi prin intermediul unei plângeri penale, de hărţuire sexuală. CNCD a respins plângerea ca inadmisibilă pe motiv că, fiind legată de o urmărire penală, aceasta nu se încadra în domeniul de competenţă al consiliului. 40. Decizia CNCD nr. 772 din 7 decembrie 2016 privea refuzul de a transfera contractul de muncă al victimei la noua societate care o preluase pe cea a angajatorului său după dizolvare, pentru că aceasta ar fi refuzat să ofere favorurile sexuale solicitate de superiorul său. CNCD a respins plângerea pe motiv că nu exista nicio dovadă că i s-ar fi cerut favoruri sexuale sau că astfel de favoruri sexuale ar fi constituit motivul pentru care nu ar fi fost transferată la noua societate. II. Documentele Consiliului Europei 41. Partea I din Carta socială europeană (revizuită) prevede că părţile recunosc ca obiectiv al politicii lor, a cărui realizare o vor urmări, prin toate mijloacele utile, pe plan naţional şi internaţional, atingerea condiţiilor în care pot fi exercitate efectiv o serie de drepturi şi principii, inclusiv dreptul la demnitate la locul de muncă. Partea a III-a prevede, inter alia, că fiecare dintre părţi se angajează să considere partea I drept o declaraţie a obiectivelor a căror realizare o va urmări prin toate mijloacele utile. 42. Articolul 26 prevede dreptul la demnitate în muncă. Alin. (2), în special, prevede: "În vederea asigurării exercitării efective a dreptului tuturor lucrătorilor la protecţia demnităţii lor în muncă, părţile se angajează, în consultare cu organizaţiile patronilor şi lucrătorilor: 1. să promoveze sensibilizarea, informarea şi prevenirea în materie de hărţuire sexuală la locul de muncă sau în legătură cu munca şi să ia orice măsură adecvată pentru protejarea lucrătorilor împotriva unor astfel de comportamente; 2. să promoveze sensibilizarea, informarea şi prevenirea în materie de acte reprobabile sau explicit ostile şi ofensive dirijate în mod repetat împotriva fiecărui salariat la locul de muncă sau în legătură cu munca şi să ia orice măsură adecvată pentru protejarea lucrătorilor împotriva unor astfel de comportamente." 43. România a ratificat Carta socială europeană (revizuită) la 7 mai 1999, declarându-se obligată din punct de vedere legal să accepte o serie dintre prevederile acesteia. Articolul 26 nu se numără însă printre acestea. 44. La 5 mai 2011, Consiliul Europei a adoptat Convenţia privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice, care a intrat în vigoare la 1 august 2014 („Convenţia de la Istanbul“). În ceea ce priveşte România, această convenţie a fost semnată şi ratificată la 27 iunie 2014 şi, respectiv, 23 mai 2016 şi a intrat în vigoare la 1 septembrie 2016. Dispoziţiile relevante sunt redactate după cum urmează: Art. 40 - Hărţuirea sexuală "Părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a se asigura că orice formă de conduită verbală, nonverbală sau fizică de natură sexuală, cu scopul sau cu efectul violării demnităţii unei persoane, în special atunci când se creează un mediu intimidant, ostil, degradant, umilitor sau jignitor, este supusă unei sancţiuni penale sau altei sancţiuni legale." Articolul 45 - Sancţiuni şi măsuri "1. Părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a se asigura că infracţiunile stabilite în conformitate cu prezenta convenţie sunt pasibile de sancţiuni eficiente, proporţionale şi disuasive, luând în considerare gravitatea acestora. Aceste sancţiuni vor include, după caz, sentinţe implicând privarea de libertate care pot duce la extrădare.2. Părţile pot adopta alte măsuri în legătură cu agresorii, cum ar fi: - monitorizarea sau supravegherea persoanelor condamnate; – retragerea drepturilor părinteşti, dacă interesul superior al copilului, care poate include siguranţa victimei, nu poate fi garantat în niciun alt mod." Articolul 49 - Obligaţii generale "1. Părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a asigura faptul că agenţiile guvernamentale responsabile de aplicarea legii răspund la toate formele de violenţă acoperite de sfera de aplicare a prezentei convenţii într-o manieră promptă şi corespunzătoare, oferind o protecţie adecvată şi imediată victimelor.2. Părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare, în conformitate cu principiile fundamentale ale drepturilor omului şi având în vedere înţelegerea dimensiunii de gen a violenţei, pentru a asigura cercetarea eficace şi urmărirea judiciară a infracţiunilor stabilite în conformitate cu prezenta convenţie." Articolul 54 - Investigaţii şi dovezi "Părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a asigura faptul că, în orice proceduri civile sau penale, dovezile referitoare la istoricul sexual şi la conduita sexuală al/a victimei vor fi permise doar atunci când sunt relevante şi necesare." III. Documentele Uniunii Europene 45. Părţile relevante ale Directivei 2006/54/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de şanse şi al egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în materie de încadrare în muncă şi de muncă (reformă) sunt redactate după cum urmează: "Întrucât: [...]6. Hărţuirea şi hărţuirea sexuală sunt contrare principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei şi constituie discriminare pe criteriul sexului în sensul prezentei directive. Aceste forme de discriminare se manifestă nu doar la locul de muncă, dar şi în ceea ce priveşte accesul la muncă, la formare şi promovare profesională. Prin urmare, este necesar ca aceste forme de discriminare să fie interzise şi să facă obiectul unor sancţiuni efective, proporţionate şi disuasive.7. În acest context, angajatorii şi persoanele responsabile cu formarea profesională trebuie încurajate să ia măsuri pentru a lupta împotriva tuturor formelor de discriminare pe criteriul sexului şi, în special, să ia măsuri preventive împotriva hărţuirii şi hărţuirii sexuale la locul de muncă şi în ceea ce priveşte accesul la muncă, la formare şi promovare profesională în conformitate cu dreptul naţional şi practicile naţionale. [...]" Art. 2 - Definiţii "1. În sensul prezentei directive se înţelege prin: [...] (c) «hărţuire»: situaţia în care se manifestă un comportament indezirabil legat de sexul unei persoane, având ca obiect sau ca efect prejudicierea demnităţii unei persoane şi crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant, umilitor sau ofensator, (d) «hărţuire sexuală»: situaţia în care un comportament indezirabil cu conotaţie sexuală se manifestă în mod fizic, verbal sau nonverbal, având ca obiect sau ca efect prejudicierea demnităţii unei persoane şi în special crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant, umilitor sau ofensator; [...]2. În sensul prezentei directive, discriminarea include: (a) hărţuirea şi hărţuirea sexuală, precum şi orice tratament mai puţin favorabil cauzat de respingerea unor astfel de comportamente de către persoana respectivă; […]" Art. 14 - Interzicerea oricărei discriminări "1. Se interzice orice discriminare directă sau indirectă pe criteriul sexului în sectoarele public sau privat, inclusiv organismele publice, în ceea ce priveşte: [...] (c) condiţiile de încadrare în muncă şi de muncă, inclusiv condiţiile de concediere, precum şi remuneraţia, astfel cum este prevăzut la art. 141 din tratat; […]" Art. 25 - Sancţiuni "Statele membre determină regimul sancţiunilor aplicabile încălcărilor dispoziţiilor naţionale adoptate în conformitate cu prezenta directivă şi iau toate măsurile necesare pentru a asigura aplicarea acestor sancţiuni. Sancţiunile, care pot include plata de despăgubiri unei victime, trebuie să fie efective, proporţionale şi să fie disuasive. Statele membre notifică dispoziţiile pertinente Comisiei până la 5 octombrie 2005, iar orice modificare ulterioară referitoare la acestea în cel mai scurt timp." Articolul 26 - Prevenirea oricărei discriminări "Statele membre încurajează, în cadrul legislaţiilor, al contractelor colective de muncă sau practicilor naţionale, pe angajatorii şi persoanele răspunzătoare cu accesul la formarea profesională să ia măsuri eficiente pentru a împiedica orice formă de discriminare pe criteriul sexului şi, în special, hărţuirea şi hărţuirea sexuală la locul de muncă în cadrul accesului la încadrare în muncă, la formare şi promovare profesională." 46. Dispoziţiile relevante din Rezoluţia Parlamentului European din 26 octombrie 2017 referitoare la combaterea hărţuirii sexuale şi a abuzului sexual în UE [(2017/2.897 (RSP)] sunt redactate după cum urmează: "C. întrucât hărţuirea sexuală este definită în legislaţia UE ca situaţia în care se manifestă «un comportament nedorit cu conotaţie sexuală, cu manifestări fizice, verbale sau nonverbale, având ca obiect sau ca efect atingerea demnităţii unei persoane şi, în special, crearea unui mediu intimidant, ostil, degradant, umilitor sau ofensator»;D. întrucât hărţuirea sexuală este o formă de violenţă împotriva femeilor şi fetelor şi este cea mai extremă, dar persistentă, formă de discriminare de gen; întrucât aproximativ 90% dintre victimele hărţuirii sexuale sunt femei, iar aproximativ 10% sunt bărbaţi; întrucât, potrivit studiului ADF la nivelul UE din 2014 intitulat «Violenţa împotriva femeilor», una din trei femei au fost victime ale violenţei fizice sau sexuale la vârsta adultă; întrucât până la 55% dintre femei au fost hărţuite sexual în UE; întrucât 32% din numărul total al victimelor din UE au afirmat că autorul a fost un superior ierarhic, coleg sau client; întrucât 75% dintre femeile care exercită profesii pentru care este nevoie de calificări sau care ocupă funcţii superioare de conducere au fost hărţuite sexual; întrucât 61% dintre femeile angajate în sectorul serviciilor au fost supuse hărţuirii sexuale; întrucât 20% dintre tinerele (cu vârste cuprinse între 18 şi 29 ani) din UE-28 au fost victime ale hărţuirii cibernetice; întrucât una din zece femei a fost supusă hărţuirii sexuale sau urmăririi obsesive prin intermediul noilor tehnologii;E. întrucât cazurile de hărţuire sexuală şi hărţuire sunt mult prea rar semnalate autorităţilor, din cauza unui nivel scăzut, şi destul de persistent, de conştientizare socială, a canalelor insuficiente de susţinere a victimelor şi a ideii că aceasta este o chestiune sensibilă în societate, în pofida existenţei unor proceduri formale pentru a o soluţiona la locul de muncă, dar şi în alte contexte;F. întrucât violenţa şi hărţuirea sexuală la locul de muncă constituie o chestiune de sănătate şi siguranţă şi ar trebui tratate ca atare şi împiedicate;G. întrucât discriminarea pe criterii de gen, origine rasială sau etnică, religie sau convingeri, dizabilităţi, vârstă sau orientare sexuală este interzisă de dreptul UE;H. întrucât violenţa şi hărţuirea sexuală sunt contrare principiului egalităţii de gen şi egalităţii de tratament şi constituie o formă de discriminare de gen, fiind aşadar interzisă la locul de muncă, inclusiv în privinţa angajării, a accesului la formare profesională şi a promovării;I. întrucât persistenţa stereotipurilor de gen, a sexismului şi a hărţuirii şi abuzului sexual constituie o problemă larg răspândită în Europa şi în lume, fiind un fenomen care implică victime şi agresori de toate vârstele, nivelurile de educaţie, categoriile de venituri sau poziţiile sociale; întrucât aceasta are consecinţe fizice, sexuale, emoţionale şi psihologice pentru victime; întrucât distribuţia inegală a puterii între bărbaţi şi femei, stereotipurile de gen şi sexismul, inclusiv discursurile sexiste de incitare la ură, online şi offline, stau la baza tuturor formelor de violenţă împotriva femeilor şi au condus la dominarea şi discriminarea femeilor de către bărbaţi şi la privarea femeilor de o reală evoluţie; [...]M. întrucât hărţuirea sexuală şi abuzul sexual, comise preponderent de bărbaţi împotriva femeilor, reprezintă o problemă structurală şi larg răspândită în toată Europa şi în lume, fiind un fenomen care implică victime şi agresori de toate vârstele, nivelurile de educaţie, categoriile de venituri şi poziţiile sociale, şi este legată de distribuţia inegală a puterii între femei şi bărbaţi în societatea noastră; [...]S. întrucât hărţuirea sexuală sau comportamentele sexiste nu sunt inofensive, iar minimizarea vădită a hărţuirii sexuale sau a violenţei sexuale prin utilizarea eufemismelor reflectă atitudini sexiste faţă de femei şi transmite mesaje de control şi putere în relaţia dintre bărbaţi şi femei, afectând astfel demnitatea, autonomia şi libertatea femeilor; [...] Toleranţă zero pentru hărţuirea sexuală şi abuzul sexual în UE şi lupta împotriva acestora 1. Condamnă cu fermitate toate formele de violenţă sexuală şi de hărţuire fizică sau psihologică şi regretă că astfel de acte sunt prea uşor tolerate, întrucât, în realitate, constituie o încălcare sistemică a drepturilor fundamentale şi o infracţiune gravă, care trebuie sancţionată ca atare; subliniază că impunitatea trebuie combătută prin garantarea faptului că agresorii nu rămân nepedepsiţi; 2. Insistă asupra aplicării efective a cadrului juridic existent de combatere a hărţuirii sexuale şi a abuzului sexual, încurajând în acelaşi timp statele membre, precum şi întreprinderile publice şi private să ia măsuri suplimentare pentru a preveni şi a combate în mod eficient hărţuirea sexuală la locul de muncă şi în afara acestuia; subliniază că trebuie urmate procedurile juridice specifice instituite pentru a soluţiona cazurile de hărţuire sexuală la locul de muncă; […]" IV. Documente internaţionale 47. La 21 iunie 2019, Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM) a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat Convenţia privind violenţa şi hărţuirea (nr. 190), care vizează protejarea lucrătorilor împotriva violenţei şi hărţuirii în lumea muncii, definite ca „o serie de comportamente şi practici inacceptabile sau ameninţările legate de manifestarea acestora, indiferent dacă este vorba de o singură ocurenţă sau de un eveniment repetat, care are drept scop sau ar putea conduce la un prejudiciu fizic, psihic, sexual sau economic, şi include violenţa şi hărţuirea pe criterii de gen“. Aceasta a intrat în vigoare la 25 iunie 2021, dar reiese că România nu a înaintat-o încă autorităţii competente şi nici nu a ratificat-o (art. 19 din Constituţia OIM). ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie 48. Reclamanta s-a plâns de faptul că modul în care autorităţile implicate, în special procurorii şi instanţele de judecată, au reacţionat şi au examinat situaţia umilitoare şi jenantă în care a fost pusă de C.P. a privat-o de o soluţionare echitabilă a plângerilor sale şi a produs consecinţe negative asupra vieţii sale private, a relaţiei sale cu colegii de muncă şi a sănătăţii sale în general. Aceasta a invocat art. 6 § 1 din Convenţie. 49. Curtea, având competenţa de a realiza încadrarea juridică în drept a faptelor din speţă [a se vedea Hotărârea Radomilja şi alţii împotriva Croaţiei (MC), nr. 37.685/10 şi 22.768/12, pct. 114 şi 126, 20 martie 2018), va examina plângerea din punctul de vedere al art. 8 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Špadijer împotriva Muntenegru, nr. 31.549/18, pct. 66 şi 68-69, 9 noiembrie 2021], care este redactat după cum urmează: "1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora." A. Cu privire la admisibilitate 1. Competenţa ratione materiae a Curţii 50. Deşi Guvernul nu a făcut nicio observaţie cu privire la aplicabilitatea art. 8, fiind o chestiune care intră în competenţa Curţii şi pe care aceasta trebuie să o stabilească din oficiu [a se vedea Denisov împotriva Ucrainei (MC), nr. 76.639/11, pct. 93, 25 septembrie 2018, şi Špadijer, citată anterior, pct. 79, cu trimiteri suplimentare], Curtea constată că este important să menţioneze următoarele. 51. Curtea a hotărât anterior, în diferite contexte, că conceptul de „viaţă privată“ este o noţiune largă, care nu se pretează unei definiţii exhaustive. Acesta include integritatea fizică şi psihică a unei persoane şi se extinde la alte valori, cum ar fi bunăstarea şi demnitatea, dezvoltarea personalităţii şi relaţiile cu alte fiinţe umane (a se vedea Špadijer, citată anterior, pct. 80, cu trimiteri suplimentare). În plus, Curtea a hotărât deja că corpul unei persoane reprezintă un aspect intim al vieţii private [a se vedea Nicolae Virgiliu Tănase împotriva României (MC), nr. 41.720/13, pct. 126, 25 iunie 2019]. 52. Cu toate acestea, pentru ca art. 8 să devină aplicabil, un atac asupra unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să fie făcut într-un mod care să aducă atingere exercitării personale a dreptului la respectarea vieţii private. Nu orice act sau măsură despre care se poate spune că afectează negativ integritatea morală a unei persoane conduce în mod necesar la o astfel de ingerinţă (a se vedea Špadijer, citată anterior, pct. 81, şi hotărârile citate în aceasta). 53. În speţă, reclamanta s-a simţit afectată din cauza comportamentului lui C.P. şi s-a plâns că autorităţile statului nu i-au oferit o reparaţie pentru suferinţa sa. Ea a descris avansurile sexuale care i-au fost făcute pe o perioadă mai mare de doi ani (supra, pct. 8). În plus, acestea au fost considerate de către procuror ca fiind suficient de serioase pentru a justifica începerea urmăririi penale (supra, pct. 7) şi existenţa lor a fost astfel confirmată, deşi s-a constatat că gravitatea lor nu este de natură penală (a se vedea Ordonanţa procurorului din 22 octombrie 2019, descrisă supra, pct. 26, şi încheierea penală a Judecătoriei Timişoara din 11 iunie 2020, descrisă supra, pct. 28). 54. Astfel, faptele care stau la baza cererii se referă la integritatea psihică a reclamantei şi la viaţa sexuală a acesteia, ambele făcând parte din sfera personală protejată de art. 8. (a se vedea Špadijer, citată anterior, pct. 87, şi, respectiv, Carvalho Pinto de Sousa Morais împotriva Portugaliei, nr. 17.484/15, pct. 35, 25 iulie 2017). Ţinând cont de gravitatea faptelor în cauză şi, la nivel mai general, de implicaţiile pentru reclamantă, care a invocat o atingere adusă integrităţii sale sexuale, Curtea consideră că tratamentul reclamat de aceasta a atins pragul de aplicabilitate a art. 8. 2. Cu privire la alte motive de inadmisibilitate 55. Curtea constată că plângerea nu este nici vădit nefondată, nici inadmisibilă pentru alte motive enumerate la art. 35 din Convenţie. Prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părţilor (a) Reclamanta 56. În observaţiile sale iniţiale, reclamanta a descris umilinţa pe care a simţit-o din partea lui C.P. în perioada în care acesta a hărţuit-o la locul de muncă, declarând că a suferit un abuz emoţional care a culminat cu concedierea sa. Ea a mai susţinut că C.P. a minţit în declaraţiile sale cu privire la faptul că ei ar fi întreţinut relaţii sexuale. De asemenea, acesta a denigrat-o în faţa procurorului, cel mai probabil ca represalii pentru plângerea acesteia şi pentru a-şi justifica comportamentul complet inadecvat la locul de muncă. 57. În observaţiile sale suplimentare ca răspuns la cele ale Guvernului, reclamanta a arătat că instanţele naţionale nu au luat în considerare probele pe care le-a prezentat cu privire la hărţuirea sexuală pe care a suferit-o. Aceasta a reiterat faptul că C.P. a hărţuit-o sexual la locul de muncă şi i-a provocat umilire, teamă şi o stimă de sine scăzută. (b) Guvernul 58. Guvernul a afirmat că autorităţile au luat măsuri suficiente pentru a-şi îndeplini obligaţiile pozitive. În special, reclamanta a fost în măsură să îşi prezinte plângerile în faţa autorităţilor şi a beneficiat de o procedură contradictorie, deoarece a putut să îşi prezinte argumentele şi probele şi să conteste susţinerile lui C.P. În acelaşi timp, în calitate de presupusă victimă a hărţuirii sexuale, aceasta primise protecţie specială în timpul procedurilor interne: nu a participat la vreo confruntare cu C.P. şi nici nu i s-a cerut să demonstreze că a fost supusă umilinţelor de către acesta. 59. Guvernul a susţinut că urmărirea penală şi procedurile judiciare ulterioare fuseseră eficiente, chiar dacă acestea nu s-au încheiat conform aşteptărilor reclamantei, şi anume cu condamnarea lui C.P. Cu privire la acest aspect, a reiterat faptul că, deşi declaraţiile victimei sunt esenţiale în procedurile privind hărţuirea sexuală, acestea trebuie să fie coroborate cu alte probe. Or, în speţă, elementele de probă nu susţineau afirmaţiile reclamantei potrivit cărora aceasta ar fi suferit prejudicii psihologice sau umilire. 60. În sfârşit, Guvernul a subliniat că deciziile interne fuseseră motivate în mod amplu şi relevant. 2. Motivarea Curţii (a) Principii generale 61. Principiile relevante privind protejarea dreptului la respectarea vieţii private sunt descrise, de exemplu, în Nicolae Virgiliu Tănase împotriva României [(MC), nr. 41.720/13, pct. 125-28, 25 iunie 2019]. În special, deşi obiectivul esenţial al art. 8 este acela de a proteja individul împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice, pot exista, în plus, obligaţii pozitive inerente respectării efective a vieţii private, care pot implica adoptarea de măsuri în sfera relaţiilor dintre indivizi înşişi [ibid., pct. 125; a se vedea de asemenea Söderman împotriva Suediei, (MC), nr. 5.786/08, pct. 78, CEDO 2013, şi Špadijer, citată anterior, pct. 85). 62. Curtea a hotărât anterior că noţiunea de viaţă privată include integritatea fizică şi psihică a unei persoane. În temeiul art. 8, statele au obligaţia de a proteja integritatea fizică şi psihică a unui individ faţă de alte persoane. În acest scop, acestea trebuie să menţină şi să pună în aplicare un cadru juridic adecvat care să ofere protecţie împotriva actelor de violenţă comise de persoane fizice, inclusiv în contextul hărţuirii la locul de muncă. (a se vedea Špadijer, citată mai sus, pct. 87, cu trimiteri suplimentare). 63. În contextul atacurilor asupra integrităţii fizice a unei persoane, o astfel de protecţie ar trebui să fie asigurată prin mecanisme eficiente de drept penal [a se vedea Remetin împotriva Croaţiei (nr. 2) , nr. 7.446/12, pct. 70 in fine, 24 iulie 2014, şi hotărârile citate în aceasta]. În cazul în care atacurile asupra integrităţii fizice sunt comise de o persoană fizică, Convenţia nu impune neapărat statului urmărirea penală a agresorului pentru a garanta drepturile reclamantei în temeiul Convenţiei (a se vedea Sandra Janković împotriva Croaţiei, nr. 38.478/05, pct. 50, 5 martie 2009). În astfel de cazuri, nu este exclus, în temeiul Convenţiei, ca dreptul intern să acorde reclamantei/reclamantului posibilitatea de a continua urmărirea penală a atacatorului său, fie în rol de acuzator privat, fie ca parte vătămată, în rol de acuzator subsidiar (a se vedea M.S. împotriva Croaţiei, nr. 36.337/10, pct. 75, 25 aprilie 2013). Cu toate acestea, în fiecare caz, indiferent dacă urmărirea penală a rămas în mâinile autorităţilor naţionale sau dacă reclamanta/reclamantul s-a prevalat de posibilitatea de a continua urmărirea penală a agresorului său, Curtea trebuie să examineze mecanismele de drept penal relevante şi modul în care acestea au fost puse în aplicare (a se vedea Remetin, citată anterior, pct. 95-96, cu trimiteri suplimentare). 64. În ceea ce priveşte actele mai puţin grave între indivizi care pot încălca integritatea psihică, un cadru juridic adecvat care să ofere protecţie nu necesită întotdeauna punerea în aplicare a unei dispoziţii de drept penal eficiente care să acopere actul specific. Cadrul juridic ar putea consta, de asemenea, în căi de atac în materie civilă, capabile să asigure o protecţie suficientă (a se vedea Špadijer, citată anterior, pct. 89, cu trimiteri suplimentare, şi A, B şi C împotriva Letoniei, nr. 30.808/11, pct. 151, 31 martie 2016). 65. În plus, în ceea ce priveşte obligaţiile pozitive prevăzute la art. 8, acesta este un domeniu în care statele contractante beneficiază de o marjă largă de apreciere pentru a determina măsurile care trebuie luate pentru a asigura respectarea Convenţiei, ţinând cont în mod corespunzător de nevoile şi resursele comunităţii şi ale persoanelor. Sarcina Curţii nu este de a se substitui autorităţilor naţionale competente în stabilirea celor mai adecvate metode de protecţie a persoanelor împotriva atacurilor asupra integrităţii lor personale, ci de a revizui, în temeiul Convenţiei, deciziile pe care aceste autorităţi le-au luat în exercitarea competenţei lor de apreciere (a se vedea R.B. împotriva Ungariei, nr. 64.602/12, pct. 81-82, 12 aprilie 2016). 66. În sfârşit, Curtea a hotărât deja, în mai multe ocazii, că procedurile penale trebuie organizate astfel încât să nu pericliteze în mod nejustificat viaţa, libertatea sau securitatea martorilor, în special a victimelor chemate să depună mărturie, sau interesele acestora, care intră în general în sfera de aplicare a art. 8 din Convenţie [a se vedea, pentru mai multe detalii, în contextul unei victime a abuzului sexual asupra copiilor, Y. împotriva Sloveniei, nr. 41.107/10, pct. 103, CEDO 2015 (extrase), cu trimiteri suplimentare]. (b) Aplicarea acestor principii faptelor din prezenta cauză 67. În primul rând, Curtea observă că această cauză se referă la aplicarea sistemului instituit pentru protecţia împotriva hărţuirii sexuale la locul de muncă (a se vedea, supra, pct. 48 şi, dimpotrivă, A, B şi C împotriva Letoniei, citată anterior, pct. 153, în care reclamantele s-au plâns exclusiv de lipsa unui răspuns de drept penal la situaţia lor de hărţuire sexuală). Situaţia de fapt din speţă se încadrează într-o categorie de fapte pentru care Curtea a constatat deja că un cadru juridic adecvat care conferă protecţie nu impune întotdeauna aplicarea unei dispoziţii de drept penal eficiente care să acopere actul specific (a se vedea jurisprudenţa citată supra, pct. 64). 68. Reclamanta şi-a informat întâi managerul, care a adus situaţia în atenţia angajatorului făptuitorului, societatea feroviară (supra, pct. 8). În această privinţă, Curtea reiterează faptul că societatea feroviară este deţinută de stat şi, prin urmare, reprezintă o autoritate publică ale cărei acte pot angaja responsabilitatea statului în temeiul Convenţiei (a se vedea supra, pct. 34, şi Libert împotriva Franţei, nr. 588/13, pct. 38-39, 22 februarie 2018). 69. Acestea fiind spuse, societatea de căi ferate nu pare să fi luat măsuri ca răspuns la acuzaţiile de hărţuire sexuală comisă de unul dintre angajaţii săi. În pofida existenţei unei politici interne care interzice orice comportament care încalcă demnitatea unei persoane şi încurajează raportarea unui astfel de comportament conducerii (supra, pct. 35), U.C., care fusese informat cu privire la situaţie şi ascultase părţile implicate, a refuzat să examineze cazul reclamantei şi a îndemnat-o pe aceasta să meargă la poliţie (supra, pct. 8 şi 15). La fel de important, fără niciun avertisment prealabil, reclamanta a fost supusă unei confruntări cu C.P. în biroul lui U.C. (supra, pct. 8). 70. În plus, nu există niciun indiciu că U.C. ar fi îndrumat-o pe aceasta către oricine altcineva din cadrul societăţii care ar fi fost în măsură să se ocupe de plângerile ei sau că el însuşi ar fi adus această problemă în atenţia personalului adecvat din cadrul societăţii feroviare. În fapt, reiese că nu a avut loc nicio anchetă internă (supra, pct. 16). 71. În acest context, este imposibil pentru Curte să evalueze dacă a fost pus în aplicare vreun mecanism la nivelul angajatorului pentru a combate hărţuirea sexuală la locul de muncă. Acest lucru, în sine, poate să contravină cerinţelor art. 8 din Convenţie. În această privinţă, Curtea reiterează faptul că Directiva 2006/54/CE condamnă fără echivoc hărţuirea sexuală şi solicită statelor membre să ia măsuri preventive împotriva acesteia (supra, pct. 45). Curtea observă, de asemenea, că Parlamentul European, în Rezoluţia sa din 26 octombrie 2017, recunoaşte că hărţuirea la locul de muncă constituie o chestiune de sănătate şi siguranţă şi ar trebui tratată ca atare şi împiedicată şi solicită luarea de măsuri suplimentare pentru prevenirea şi încetarea efectivă a hărţuirii sexuale la locul de muncă şi în afara acestuia (supra, pct. 46). 72. În orice caz, Curtea arată că principalul obiect al plângerii reclamantei a fost răspunsul deficitar dat de procurori şi instanţe la plângerile sale privind hărţuirea sexuală la locul de muncă (supra, pct. 48). În consecinţă, Curtea va analiza mecanismele pe care autorităţile statului le-au pus în aplicare şi pe care reclamanta a putut să le utilizeze pentru a solicita reparaţii pentru plângerile sale. 73. În această privinţă, Curtea constată că dreptul intern al statului pârât incriminează hărţuirea sexuală la locul de muncă (supra, pct. 29). În plus, dreptul la respectarea reputaţiei şi a demnităţii este protejat de art. 72 din Codul civil, iar o încălcare a drepturilor unei alte persoane poate fi invocată, în principiu, în cadrul unei acţiuni în despăgubire formulate în temeiul dispoziţiilor art. 1.349 din Codul civil (supra, pct. 33). Curtea a constatat deja că, atunci când este efectuată în mod corespunzător, o urmărire penală constituie o cale de atac internă eficientă pentru capetele de cerere privind o pretinsă încălcare a vieţii private, sancţionată de dreptul intern (a se vedea mutatis mutandis, Asociaţia ACCEPT şi alţii împotriva României, nr. 19.237/16, pct. 81, 1 iunie 2021). 74. De fapt, poliţia şi procurorul au considerat că era necesară urmărirea penală (a se vedea A, B şi C împotriva Letoniei, citată anterior, pct. 161 in fine). Reclamanta a susţinut că a fost supusă la umilinţe şi, în plus, a fost supusă unui contact fizic nedorit (supra, pct. 6 şi 24); deşi existenţa consimţământului a fost contestată de cele două părţi, verificarea acestui aspect nu are un impact asupra gravităţii faptei în sine, dar va fi apreciată ca un aspect legat de eficacitatea anchetei (a se vedea, mutatis mutandis, M.C. împotriva Bulgariei, nr. 39.272/98, pct. 179-82, CEDO 2003-XII). În sfârşit, Curtea trebuie să observe că hărţuirea sexuală este considerată de dreptul intern drept cea mai gravă formă de hărţuire, fiind pasibilă de o pedeapsă mai severă decât alte forme de hărţuire interzise de Codul penal (supra, pct. 29). 75. Reclamanta nu avea, aşadar, niciun motiv să se îndoiască de faptul că urmărirea penală ar fi eficientă şi capabilă să ofere reparaţie (a se vedea, mutatis mutandis, Asociaţia ACCEPT şi alţii, citată anterior, pct. 81). În această privinţă, Curtea reiterează că, în cazul că sunt considerate efective, căile de atac în materie de drept penal ar putea, prin ele însele, să îndeplinească obligaţia procedurală prevăzută la art. 8 (a se vedea Botoyan împotriva Armeniei, nr. 5.766/17, pct. 109 in fine, 8 februarie 2022, cu trimiteri suplimentare). Având în vedere cele de mai sus şi ţinând cont de faptul că autorităţile interne au concluzionat că aceasta nu a fost umilită de C.P. (supra, pct. 26 şi 28), nu i se poate solicita reclamantei să fi încercat alte căi de atac, cum ar fi o acţiune în faţa instanţelor civile, care erau de asemenea disponibile, dar probabil că nu ar fi avut mai multe şanse de succes (ibid., pct. 116 şi 125). 76. În sfârşit, cu privire la acest aspect, Curtea nu poate decât să constate că Guvernul nu a susţinut că reclamanta ar fi trebuit să introducă o acţiune civilă separată împotriva lui C.P. şi nici nu a oferit exemple de practică internă relevantă care să îi permită să tragă concluzii adecvate (supra, pct. 37-40). 77. În consecinţă, Curtea va examina dacă, în cadrul procedurii penale privind acuzaţiile de hărţuire sexuală comisă împotriva reclamantei, statul a protejat suficient dreptul acesteia la respectarea vieţii sale private, în special a integrităţii sale personale. Aprecierea respectivă este independentă de faptul dacă ancheta în cauză a condus sau nu la un rezultat favorabil acesteia (a se vedea mutatis mutandis, Špadijer, citată anterior, pct. 91). 78. În speţă, Curtea observă că reclamanta a formulat o plângere penală împotriva lui C.P. pentru hărţuire sexuală (supra, pct. 6). Cercetarea a început prompt (supra, pct. 7), iar autorităţile, atât parchetul, cât şi instanţa, au confirmat faptul că C.P. a comis faptele pretinse de reclamantă (supra, pct. 26-28). Cu toate acestea, au considerat de asemenea că faptele în cauză nu îndeplineau cerinţele prevăzute de dreptul penal pentru a constitui infracţiunea de hărţuire sexuală. Deciziile luate astfel în speţă au constatat fie că făptuitorul nu este responsabil penal pentru pretinsa infracţiune, fie că reclamanta nu s-a simţit umilită de fapte, element prevăzut de dreptul intern pentru ca faptele să constituie infracţiunea de hărţuire sexuală (supra, pct. 29). 79. Cu toate acestea, niciun element din deciziile interne nu permite Curţii să stabilească modul în care autorităţile au ajuns la concluzia lor. Parchetul nu a făcut altceva decât să descrie în detaliu probele prezentate, fără a oferi nicio explicaţie cu privire la modul în care aceste elemente de fapt au susţinut Ordonanţa sa din 22 octombrie 2019 (supra, pct. 26). Se pare că parchetul nu a considerat declaraţiile reclamantei ca fiind probe pertinente, întrucât nu a făcut nicio evaluare a coerenţei şi credibilităţii acestora. În plus, declaraţiile reclamantei nu par să fi fost plasate în context de procuror. În această privinţă, Curtea trebuie să reitereze faptul că, la fel ca în cazul violenţei domestice, cazurile de hărţuire sexuală nu ies întotdeauna la iveală, deoarece continuă să fie subraportate în mod semnificativ - acestea au loc adesea în cadrul relaţiilor personale şi în spatele uşilor închise, ceea ce le face şi mai dificil de dovedit de către victime (supra, pct. 9 de mai sus; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Opuz împotriva Turciei, nr. 33.401/02, pct. 132, CEDO 2009, şi considerentul E din Rezoluţia Parlamentului European din 26 octombrie 2017, citată supra, pct. 46). Aceste lacune nu au fost remediate nici de prim-procuror, nici de judecătorie în deciziile lor ulterioare. La fel ca Ordonanţa parchetului din 22 octombrie 2019, deciziile de confirmare a acesteia nu conţin motive de natură să explice modul în care legea a fost interpretată şi aplicată faptelor din speţă (supra, pct. 26-28). 80. Curtea observă că motivul principal care domină atât în Ordonanţa parchetului din 22 octombrie 2019, cât şi în Încheierea judecătoriei din 11 iunie 2020 este absenţa umilirii victimei prin faptele în cauză. Cu toate acestea, autorităţile nu au oferit nicio explicaţie suplimentară pentru constatările lor şi nu au încercat să pună în context elementele de probă care sugerau că aceasta părea uneori tristă după întâlnirile cu C.P., în timp ce în alte dăţi părea destul de veselă (supra, pct. 28). De exemplu, menţionarea acestor afirmaţii în deciziile respective nu a fost însoţită de nicio apreciere a raportului de putere şi de subordonare dintre reclamantă şi C.P. sau a ameninţărilor pe care acesta i le-ar fi făcut, deşi aceste elemente au fost aduse în mod corespunzător la cunoştinţă autorităţilor în cursul procedurii [a se vedea pct. 8 in fine şi, mutatis mutandis, Bărbulescu împotriva României (MC), nr. 61.496/08, pct. 117, 5 septembrie 2017]. 81. Autorităţile nu au făcut nicio încercare să-şi raporteze constatările la dreptul intern, în pofida faptului că respectul pentru demnitate este un element important în legislaţia statului pârât (supra, pct. 31 şi 32). 82. În plus, autorităţile nu au luat măsuri active pentru a verifica consecinţele pe care acţiunile lui C.P. le-au avut asupra reclamantei. În acest sens, având în vedere relevanţa pe care elementul de intimidare sau umilire a victimei o are pentru a stabili existenţa infracţiunii de hărţuire sexuală în temeiul dreptului intern (supra, pct. 29), autorităţile ar fi putut dispune o evaluare psihologică a reclamantei în scopul obţinerii unei analize de specialitate a reacţiilor acesteia după întâlnirile cu C.P. şi pentru a stabili existenţa unor eventuale consecinţe psihologice ale pretinsei hărţuiri (a se vedea, mutatis mutandis, M.G.C. împotriva României, nr. 61.495/11, pct. 70, 15 martie 2016). Acestea ar fi putut verifica de asemenea dacă existau motive pentru ca reclamanta să formuleze acuzaţii false împotriva lui C.P., întrucât acest lucru a fost sugerat de unele dintre declaraţiile martorilor. Cu toate acestea, Curtea observă că nimic din cele de mai sus nu a fost făcut în niciun stadiu al anchetei în speţă (a se vedea, mutatis mutandis, I.C. împotriva României, nr. 36.934/08, pct. 54, 24 mai 2016). 83. În plus, Curtea observă cu îngrijorare că Ordonanţa parchetului din 22 octombrie 2019 conţinea o descriere detaliată a insinuărilor făcute de C.P. în declaraţiile sale cu privire la viaţa privată a reclamantei şi la presupusele motive ale acţiunilor şi acuzaţiilor acesteia (supra, pct. 18). După cum a afirmat reclamanta, acestea ar fi putut fi doar o strategie de apărare pentru C.P. (supra, pct. 18-19 şi 56). Deşi este posibil să fi fost necesar ca procurorul să facă referire la anumite aspecte ale acestor declaraţii, este dificil de înţeles cărui scop în examinarea infracţiunii au servit prin reproducerea lor extinsă în ordonanţa procurorului. Pe lângă faptul că au fost grosolane şi lipsite de respect faţă de reclamantă, prezenţa lor a stigmatizat-o şi poate fi considerată o încălcare a drepturilor acesteia garantate de art. 8 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, J.L. împotriva Italiei, nr. 5.671/16, pct. 136, 27 mai 2021, şi Sanchez Cardenas împotriva Norvegiei, nr. 12.148/03, pct. 33-39, 4 octombrie 2007). 84. În acelaşi sens trebuie observat că, în cursul urmăririi penale, reclamanta a fost confruntată cu U.C. Procurorul nu a oferit nicio explicaţie cu privire la necesitatea acestei confruntări şi la impactul acesteia asupra reclamantei. Curtea reiterează faptul că necesitatea unei confruntări trebuie cântărită cu atenţie de către autorităţi şi că trebuie luate în considerare şi protejate demnitatea şi sensibilitatea victimei (a se vedea, mutatis mutandis, Y. împotriva Sloveniei, citată anterior, pct. 103). 85. În această privinţă, Curtea reiterează faptul că, pe plan internaţional, hărţuirea sexuală este condamnată fără echivoc şi că statele sunt îndemnate să îi sancţioneze în mod efectiv pe făptuitori şi să pună astfel capăt impunităţii (supra, pct. 44-46). În acelaşi timp, instrumentele internaţionale, în special Carta socială europeană şi Convenţia de la Istanbul, impun părţilor contractante să ia măsurile legislative şi de alt gen necesare pentru a proteja drepturile şi interesele victimelor (a se vedea supra, pct. 41-43, şi, respectiv, pct. 44). Astfel de măsuri implică, inter alia, protecţia împotriva victimizării secundare (pentru mai multe detalii, a se vedea, mutatis mutandis, Y. împotriva Sloveniei, citată anterior, pct. 104), o obligaţie pe care autorităţile nu au îndeplinit-o în speţă. 86. În sfârşit, Curtea observă că, chiar şi după ce societatea feroviară a luat cunoştinţă de plângerile privind hărţuirea sexuală, reclamanta a continuat să suporte consecinţele sale, întrucât a fost în cele din urmă obligată să îşi părăsească locul de muncă (a se vedea supra, pct. 5 şi 8 in fine). Aceste elemente care, fără îndoială, i-au sporit suferinţa şi sentimentul de neputinţă nu au avut nicio influenţă asupra modului în care autorităţile au examinat plângerile sale. 87. Pentru aceste motive, fără a depăşi domeniul de aplicare al examinării sale şi principiul subsidiarităţii şi fără a se pronunţa cu privire la vinovăţia lui C.P., Curtea constată că urmărirea penală efectuată în cauza reclamantei a avut vicii atât de semnificative încât constituie o încălcare a obligaţiilor pozitive ale statelor în temeiul art. 8 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, M.C. împotriva Bulgariei, citată anterior, pct. 167, şi Söderman, citată anterior, pct. 90-91). 88. În consecinţă, a fost încălcată această dispoziţie. II. Cu privire la alte pretinse încălcări ale Convenţiei 89. În sfârşit, părţile au fost invitate, de asemenea, să prezinte observaţii cu privire la respectarea cerinţelor art. 8 din Convenţie, coroborat cu art. 14. Guvernul a susţinut că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne, în special pentru a depune plângerea sa cu privire la discriminare fie în faţa CNCD, fie direct în faţa instanţelor. Acesta s-a întemeiat pe practica CNCD (supra, pct. 37-40). Reclamanta nu a făcut nicio observaţie cu privire la art. 14. 90. Având în vedere natura şi conţinutul încălcării constatate în speţă în temeiul art. 8 (supra, pct. 87) şi considerând că reclamanta nu a furnizat niciun element care să permită Curţii să aprecieze existenţa unei potenţiale discriminări, Curtea nu consideră necesar să examineze separat admisibilitatea şi temeinicia acestui capăt de cerere [a se vedea, mutatis mutandis, V.C. împotriva Slovaciei, nr. 18.968/07, pct. 180, CEDO 2011 (extrase)]. III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie 91. Art. 41 din Convenţie prevede: "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă." A. Prejudiciu 92. Reclamanta a solicitat 20.000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral. 93. Guvernul a susţinut că pretenţia este excesivă şi că o constatare a unei încălcări ar trebui să constituie o reparaţie echitabilă suficientă. 94. Curtea consideră că reclamanta trebuie să fi suferit un prejudiciu moral care nu poate fi reparat prin simpla constatare a unei încălcări. Având în vedere natura încălcării constatate şi pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantei 7.500 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit. B. Cheltuieli de judecată 95. Reclamanta nu a solicitat nicio sumă în această privinţă. În consecinţă, Curtea nu trebuie să acorde o sumă pentru cheltuielile de judecată. PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA: 1. declară admisibilă plângerea referitoare la art. 8; 2. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie; 3. hotărăşte că nu este necesar să examineze admisibilitatea şi temeinicia capătului de cerere formulat în temeiul art. 8 coroborat cu art. 14 din Convenţie; 4. hotărăşte: (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 7.500 EUR (şapte mii cinci sute euro), care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit; (b) că, de la expirarea termenului de trei luni menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată anuală egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale; 5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 30 august 2022, în conformitate cu art. 77 § 2 şi § 3 din Regulamentul Curţii. PREŞEDINTE GABRIELE KUCSKO-STADLMAYER Grefier adjunct, Ilse Freiwirth -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
