Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: HOTĂRÂREA din 25 ianuarie 2022 în Cauza Dănoiu şi alţii împotriva României

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

HOTĂRÂREA din 25 ianuarie 2022 în Cauza Dănoiu şi alţii împotriva României

EMITENT: Curtea Europeană a Drepturilor Omului
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 797 din 11 august 2022

Comenteaza legea

    (Cererea nr. 54.780/15 şi alte 2 - a se vedea lista din anexă)
    Strasbourg
    Definitivă
    20 iunie 2022


┌──────────────────────────────────────┐
│Art. 1 din Protocolul nr. 1 •         │
│Reglementarea folosinţei bunurilor •  │
│Reducere, dispusă de curtea de apel, a│
│onorariilor avocaţilor desemnaţi din  │
│oficiu pentru câteva mii de părţi     │
│civile în cadrul unui proces penal •  │
│Lipsa unei baze legale clare şi       │
│previzibile, însoţite de garanţii     │
│suficiente împotriva arbitrarului     │
└──────────────────────────────────────┘

    Hotărârea a rămas definitivă în temeiul art. 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
    În Cauza Dănoiu şi alţii împotriva României,
    Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din: Yonko Grozev, preşedinte, Faris Vehabović, Iulia Antoanella Motoc, Gabriele Kucsko-Stadlmayer, Pere Pastor Vilanova, Jolien Schukking, Ana Maria Guerra Martins, judecători, şi Andrea Tamietti, grefier de secţie,
    având în vedere:
    - cererile (nr. 54.780/15, 55.220/15 şi 55.226/15) îndreptate împotriva României, prin care trei resortisanţi ai acestui stat, doamna Daniela Lorelay Dănoiu („prima reclamantă“), doamna Carmen Mariana Agache („a doua reclamantă“) şi domnul Cosmin-Gabriel Scărlătescu („al treilea reclamant“) au sesizat Curtea la 28 octombrie 2015, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“);
    – decizia de a aduce la cunoştinţa Guvernului român („Guvernul“) capetele de cerere privind pretinsa încălcare a drepturilor reclamanţilor la respectarea bunurilor lor (art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie) şi la un recurs efectiv (art. 13 din Convenţie), precum şi capetele de cerere privind interzicerea discriminării coroborată cu interzicerea muncii forţate (art. 14 coroborat cu art. 4 din Convenţie), precum şi de a declara inadmisibile celelalte capete de cerere;
    – observaţiile părţilor,

    după ce a deliberat în camera de consiliu, la 7 decembrie 2021,
    pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.
    INTRODUCERE
    1. Cererea are ca obiect reducerea, dispusă de instanţele naţionale, a onorariilor reclamanţilor în perioada în care au fost avocaţi desemnaţi din oficiu pentru câteva mii de părţi civile în cadrul unui proces penal. Reclamanţii invocă art. 4, 13 şi 14 din Convenţie, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
    ÎN FAPT
    2. Reclamanţii s-au născut în 1970, 1978 şi, respectiv, 1975 şi sunt domiciliaţi în Bucureşti. Numele reprezentanţilor reclamanţilor sunt menţionate în anexă.
    3. Guvernul român („Guvernul“) a fost reprezentat de agenţii guvernamentali, cel mai recent de doamna O. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
    I. Reprezentarea părţilor civile de către reclamanţi
    4. În 2005, Judecătoria Sector 2 Bucureşti a fost sesizată, în cadrul unei cauze penale având ca obiect infracţiunea de înşelăciune în care cinci persoane erau inculpate pentru organizarea şi promovarea unui „sistem de vânzare piramidală“, la care participaseră câteva mii de persoane. Iniţial, 6.871 de persoane s-au constituit părţi civile.
    5. La 30 octombrie 2007 şi 28 martie 2008, judecătoria a dispus ca Baroul Bucureşti să desemneze trei avocaţi pentru a asigura asistenţa din oficiu a părţilor civile (infra, pct. 24). Din cauza numărului mare de părţi civile, acestea au fost împărţite în trei grupe, fiecare grupă fiind reprezentată de câte unul dintre avocaţii desemnaţi de barou.
    6. Baroul a dat curs solicitării instanţei şi i-a desemnat din oficiu pe cei trei reclamanţi pentru părţile civile la procesul penal.
    7. La 27 mai 2008, instanţa a atribuit fiecăruia dintre reclamanţi sarcina de reprezentare a părţilor civile din una dintre cele trei grupe.
    8. În perioada mai 2008-octombrie 2014, reclamanţii au participat, în calitate de avocaţi, la 66 de termene de judecată. Aşa cum reiese din copiile după încheierile de şedinţă depuse la dosar de către părţi, reclamanţii au formulat diverse solicitări în vederea protejării drepturilor clienţilor lor şi au fost de acord cu transferul unuia dintre inculpaţi în România. Astfel, au solicitat traducerea anumitor documente, au făcut cerere pentru localizarea unuia dintre inculpaţi, au rugat instanţa să obţină informaţii cu privire la succesiunea altui inculpat. De asemenea, au solicitat strămutarea cauzei referitoare la unul dintre inculpaţi, au solicitat informarea succesorilor unuia dintre inculpaţi, au solicitat instanţei să verifice lichiditatea unei societăţi folosite de inculpaţi la înfiinţarea sistemului piramidal în litigiu şi au solicitat informaţii cu privire la punerea în libertate a unuia dintre inculpaţi de către autorităţile germane. S-au opus unei cereri formulate de avocatul inculpaţilor pentru retrimiterea cauzei la parchet şi au solicitat instanţei să aplice o amendă instituţiilor care nu au răspuns la solicitările de informaţii, să identifice ultimul domiciliu cunoscut al fiecăruia dintre inculpaţi, să stabilească relevanţa anumitor probe şi să examineze oportunitatea examinării altor probe. În final, aceştia s-au opus reîncadrării juridice a faptelor.
    9. Prin Sentinţa din 7 octombrie 2014, judecătoria a constatat prescripţia răspunderii penale a inculpaţilor şi a dispus încetarea urmăririi penale. Instanţa a decis să nu se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de părţile civile şi a dispus următoarele:
    "[...] Onorariile avocaţilor din oficiu ale inculpatelor C.E. şi P.M. şi ale părţilor civile se vor suporta din fondurile Ministerului Justiţiei şi se vor vira către Baroul Bucureşti, pentru avocaţi [...], A.C. [a doua reclamantă], S.C. [al treilea reclamant] şi D.D.L. [prima reclamantă]."

    10. Reclamanţii au prezentat patru înscrisuri intitulate „Referat privind plata onorariilor de către Ministerul Justiţiei“, semnat de B.C., preşedintele completului de judecată care a soluţionat cauza penală în speţă şi preşedintele Judecătoriei Sector 2 Bucureşti. După cum reiese din referatele întocmite la 9 şi 21 octombrie 2014, valoarea totală a onorariilor calculate a fost de 428.400 lei (RON) (91.412 EUR) în favoarea primei reclamante, pentru reprezentarea a 2.856 de părţi civile. În referatele întocmite la 8 octombrie 2014 au fost menţionate onorarii în valoare de 436.200 lei (respectiv 98.991 EUR) în favoarea celei de-a doua reclamante, pentru reprezentarea a 2.908 părţi civile, şi onorarii în valoare de 426.450 lei (respectiv 96.700 EUR) în favoarea celui de-al treilea reclamant pentru reprezentarea a 2.843 de părţi civile. Cele trei documente, care atestă că cei trei reclamanţi au efectuat activitatea de reprezentare a celor 8.607 de părţi civile contra plăţii unor onorarii în cuantum de 150 lei (respectiv aproximativ 34 EUR) pentru reprezentarea fiecărei părţi civile, poartă ştampila Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, precum şi semnăturile şi ştampilele fiecăruia dintre reclamanţi.
    11. La 18 şi 19 noiembrie 2014, Tribunalul Bucureşti şi Ministerul Finanţelor au declarat apel împotriva Sentinţei din 7 octombrie 2014 (supra, pct. 9). În faţa Curţii de Apel Bucureşti, reprezentanţii celor două autorităţi au solicitat reducerea onorariilor avocaţilor confirmate de judecătorie, cu motivarea că intervenţia reclamanţilor nu a fost necesară decât din punct de vedere strict procedural pentru a asigura rapiditatea procedurii, că apărarea lor comună a fost, în realitate, în beneficiul tuturor părţilor civile şi că, în orice caz, pretenţiile părţilor civile nu au fost analizate de completul instanţei de fond. Tribunalul a susţinut că suma de 150 lei stabilită pentru a asigura reprezentarea din oficiu a fiecărei părţi civile, astfel cum se prevede în Protocolul încheiat la 1 decembrie 2008 între Uniunea Naţională a Barourilor din România („UNBR“) şi Ministerul Justiţiei (infra, pct. 28), a reprezentat un cuantum maximal care putea fi redus în funcţie de mai multe criterii, ca de exemplu complexitatea cauzei, numărul de termene şi timpul necesar avocaţilor pentru studierea dosarului cauzei. Reprezentantul Ministerului Finanţelor a insistat asupra faptului că nu existau motive pentru confirmarea referatelor privind onorariile pentru cuantumuri maximale şi disproporţionate în raport cu serviciul efectiv oferit de reclamanţi, despre care a susţinut că a fost în beneficiul tuturor părţilor civile. Acesta a sugerat ca fiecăreia dintre părţile în cauză să i se plătească, în acest sens, în cuantum de 10.000 RON (aproximativ 2.267 EUR).
    12. Reclamanţii au depus la Curtea de Apel Bucureşti un memoriu prin care solicitau instanţei de apel să constate că tribunalul nu avea calitate procesuală activă şi că nu putea să solicite reducerea onorariilor avocaţilor desemnaţi din oficiu, stabilite prin Protocolul din 1 decembrie 2008 (infra, pct. 28). Aceştia au susţinut că preşedintele judecătoriei a verificat şi confirmat ulterior referatele privind onorariile, în conformitate cu dispoziţiile Protocolului din 1 decembrie 2008, întrucât, în opinia acestora, cuantumul de 150 RON stabilit pentru a asigura reprezentarea fiecărei părţi civile reprezenta un cuantum fix care nu putea fi redus, ci doar majorat, dacă era necesar (infra, pct. 26). Reclamanţii au contestat susţinerile reprezentantului tribunalului, conform cărora rolul lor era doar de a asigura celeritatea procedurii, şi au precizat că au participat în mod activ, în numele tuturor clienţilor lor, la 46 de termene de judecată timp de peste 6 ani de procedură (supra, pct. 8).

    II. Cererile formulate de reclamanţi pentru menţionarea cuantumului onorariilor în dispozitivul Sentinţei din 7 octombrie 2014
    13. La 15 octombrie 2014, reclamanţii au depus o cerere pentru lămurirea şi îndreptarea dispozitivului Sentinţei din 7 octombrie 2014 (supra, pct. 9). Au solicitat ca în dispozitivul sentinţei respective să fie incluse numele tuturor părţilor civile pe care le reprezentaseră în proces şi cuantumul forfetar de 150 lei, stabilit cu titlu de onorarii ale avocaţilor pentru fiecare dintre părţile civile. În susţinerea cererii lor, aceştia au invocat dispoziţiile Protocolului din 1 decembrie 2008 (infra, pct. 28), care a stabilit pentru onorarii un cuantum fix de 150 lei pentru fiecare dintre părţile civile reprezentate din oficiu în cursul procesului penal. Au susţinut, de asemenea, că onorariile fuseseră deja confirmate de instanţa de fond.
    14. Prin Încheierea din 17 aprilie 2015, judecătoria a respins cererea formulată de reclamanţi, cu motivarea următoare:
    "În ceea ce priveşte cererile de îndreptare a erorii materiale, formulate către avocaţii din oficiu ai părţilor civile, şi cererea de lămurire a dispozitivului, instanţa apreciază că acestea sunt nefondate, argumentele invocate de către petenţi necircumscriindu-se cazurilor în care se poate dispune îndreptarea erorii materiale sau lămurirea dispozitivului, atât timp cât instanţa a dispus cu privire la plata onorariilor cuvenite respectivilor avocaţi, determinarea sumei concrete reprezentând onorariu făcându-se potrivit protocolului menţionat anterior [încheiat între Ministerul Justiţiei şi UNBR] şi reprezentând о chestiune de executare a sentinţei penale, iar nu о eroare materială sau о omisiune [...]."

    15. Reclamanţii au declarat apel împotriva acestei încheieri, cu motivarea că instanţa nu a admis cererea lor, ci s-a limitat să precizeze că Protocolul din 1 decembrie 2008 era aplicabil în speţă.
    16. Apelul declarat de reclamanţi a fost conexat cu apelul declarat de tribunal şi Ministerul Finanţelor împotriva Sentinţei din 7 octombrie 2014 (supra, pct. 11). La 26 iunie 2015, în şedinţa desfăşurată la Curtea de Apel Bucureşti, reclamanţii au solicitat respingerea apelului Ministerului Finanţelor, cu motivarea că această instituţie nu avea calitate procesuală în speţă. În ceea ce priveşte apelul declarat de tribunal, reclamanţii au solicitat curţii de apel să declare că onorariile stabilite prin Protocolul din 1 decembrie 2008 (infra, pct. 28) nu puteau face obiectul unei reduceri confirmate de instanţe şi că, în orice caz, onorariile nu erau disproporţionate. Aceştia au susţinut că reprezentarea părţilor civile în proces a facilitat sarcina judecătoriei, care nu mai era obligată să comunice celor câteva mii de părţi civile fiecare act de procedură sau hotărârile judecătoreşti, ceea ce a permis statului să facă economii de aproximativ 1.500.000 RON (aproximativ 340.000 EUR) cu titlu de cheltuieli de judecată.

    III. Decizia pronunţată în apel
    17. Prin Decizia din 9 iulie 2015, Curtea de Apel Bucureşti s-a pronunţat cu privire la apelurile declarate de tribunal şi de Ministerul Finanţelor împotriva Sentinţei judecătoriei din 7 octombrie 2014 (supra, pct. 11), precum şi cu privire la apelul declarat de reclamanţi împotriva Încheierii din 17 aprilie 2015 (supra, pct. 15). În ceea ce priveşte primele două cereri de apel, curtea de apel a decis să le admită, a casat Sentinţa din 7 octombrie 2014 şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă, cu motivarea că instanţa de fond nu a soluţionat acţiunea civilă. Curtea de apel a stabilit cuantumul onorariilor pentru fiecare dintre reclamanţi la 25.000 lei (aproximativ 5.681 EUR).
    18. Pentru a ajunge la această concluzie, curtea de apel şia motivat decizia după cum urmează:
    "[...] Instanţa constată că în speţă sunt incidente, precum celor relatate la un termen anterior, dispoziţiile art. 173 [din vechiul] C. proc. pen. iar prezenţa apărătorilor desemnaţi din oficiu este legală şi temeinică în faţa acestei instanţe [...]. Potrivit protocolului încheiat între Ministerul Justiţiei şi Uniunea Naţională a Barourilor din România, în anul 2008, [...] onorariul avocatului din oficiu este în cuantum de 150 RON, fără a fi specificat un maxim al sumelor ce constituie onorariul avocatului din oficiu [...]. Se observă că prima instanţă a omis să precizeze în cuprinsul dispozitivului care este suma acordată fiecărui avocat din oficiu, menţionându-se în mod expres numai împrejurarea că acest onorariu va fi avansat din fondurile Ministerului Justiţiei. Se observă totodată că fiecare dintre avocaţii din oficiu a acordat asistenţă juridică unui număr de aproximativ 2.300 de părţi civile, ceea ce presupune că, în măsura în care s-ar stabili onorariul în cuantumul maxim de câte 150 lei pentru fiecare parte civilă, fiecăruia dintre avocaţii din oficiu ar trebui să i se achite aproximativ 345.000 RON. În mod evident prestaţia avocaţială în prezenta cauză este disproporţionată faţă de onorariul solicitat de avocaţii din oficiu, dat fiind faptul că, indiferent de numărul părţilor civile din cauză, apărarea şi activităţile de asistenţă juridică au fost aceleaşi [...]. Din coroborarea textelor art. 82 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 51/1995 rezultă mai întâi că onorariul avocatului din oficiu, prevăzut de protocoalele încheiate între Ministerul Justiţiei şi Uniunea Barourilor din România, este unul maximal, apoi că acesta poate fi cenzurat de organul judiciar, fiind supus confirmării organului judiciar, care, în funcţie de volumul şi complexitatea activităţii desfăşurate de avocat, precum şi în raport cu durata, tipul şi particularităţile cauzei, poate dispune menţinerea sau majorarea onorariului stabilit iniţial.
    Apoi, omisiunea de a plafona cuantumul global maximal al onorariului avocatului din oficiu în situaţii similare a fost îndreptată prin protocolul încheiat între Ministerul Justiţiei şi Uniunea Naţională a Barourilor din România în iunie 2015, la art. 5 lit. d) precizându-se că «Atunci când în cauză există mai mult de cinci astfel de părţi cu aceeaşi calitate instanţa trebuie să acorde un onorariu cumulat, în mod rezonabil, în funcţie de complexitatea cauzei, acesta neputând fi mai mare de 10.000 lei, indiferent de numărul persoanelor reprezentate sau asistate».
    Urmând aceeaşi logică a onorariului cumulat în mod rezonabil şi având în vedere atât perioada mare de timp în care avocaţii din oficiu s-au prezentat în instanţă pentru a reprezenta părţile civile, eforturile depuse pentru a întocmi tabelele cu datele părţilor civile, dar şi împrejurarea că activităţile prestate au fost identice indiferent de numărul părţilor civile, Curtea apreciază că se impune stabilirea unui cuantum rezonabil al onorariului avocaţilor din oficiu, de câte 25.000 lei pentru fiecare dintre cei trei avocaţi din oficiu.
    Curtea nu va avea în vedere cuantumul maximal prevăzut de protocolul încheiat în cursul anului 2015, de 10.000 lei, apreciind că acesta nu este aplicabil în cauză, deoarece a intervenit ulterior emiterii delegaţiilor avocaţilor din oficiu, ci va avea în vedere, la aprecierea cuantumului global al acestui onorariu, considerente de echitate plus criteriile enunţate anterior - durata mare a asistenţei juridice/reprezentării, de circa 6 ani, eforturile depuse de avocaţi, prezenţa acestora la 46 de termene de judecată [...]."

    19. Cu privire la apelurile declarate de reclamanţi împotriva Încheierii din 17 aprilie 2015, curtea de apel le-a considerat admisibile înainte de a le respinge, considerând că acestea erau nefondate. Aceasta a motivat decizia după cum urmează:
    "[...] Astfel, potrivit art. 408 alin. (2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate cu apel numai odată cu sentinţa, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu apel. Apoi, apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor.
    Relativ la încheierile de îndreptare a erorii materiale, pronunţate după pronunţarea hotărârii de fond, nu există o dispoziţie expresă în sensul că pot fi atacate cu vreo cale separată de atac, însă se observă că în lipsa unor dispoziţii legale exprese sunt incidente dispoziţiile comune, în sensul că încheierile pot fi atacate cu apel numai odată cu sentinţa.
    Pe de altă parte, este posibil ca asemenea încheieri să fie pronunţate la mult timp de la data pronunţării hotărârii de fond, uneori chiar după ce aceasta a rămas definitivă, iar dacă am interpreta restrictiv acest text, prin încheierile de îndreptare a erorii materiale ar putea fi operate modificări în hotărâre, pe care părţile să nu le poată ataca, neexistând о cale separată de atac.
    Potrivit art. 409 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., martorul, expertul, interpretul şi avocatul, în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare, indemnizaţiile cuvenite acestora şi amenzile judiciare aplicate, pot formula apel.
    Curtea apreciază, în contextul dat, că dat fiind faptul că respectiva încheiere a fost pronunţată după data pronunţării hotărârii, respectiv la data de 17.04.2015, apelul declarat de avocaţii din oficiu este admisibil, totodată neputându-se susţine că acesta ar fi tardiv.
    Apelul este însă nefondat, pentru motivele arătate în analiza apelurilor declarate de Tribunalul Bucureşti şi Ministerul Finanţelor. Astfel, Curtea apreciază că acordarea onorariului maximal de câte 150 lei pentru fiecare dintre părţile civile asistate/reprezentate, aşa cum solicită apelanţii, este exagerată, impunându-se stabilirea unui onorariu constând într-o sumă globală, rezonabilă [...]."

    20. Reclamanţii au declarat recurs împotriva deciziei curţii de apel, considerând, printre altele, că instanţele au aplicat în mod greşit dispoziţiile Legii nr. 51/1995 (infra, pct. 26) şi pe cele ale Protocolului din 1 decembrie 2008 (infra, pct. 28). În faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (denumită în continuare „Înalta Curte“), aceştia au ridicat o excepţie de neconstituţionalitate referitoare la imposibilitatea legală de a declara recurs în casaţie împotriva deciziei pronunţate în apel cu privire la reducerea onorariilor lor. Înalta Curte a sesizat Curtea Constituţională în legătură cu excepţia ridicată de reclamanţi.
    21. În perioada 14-28 decembrie 2015, fiecărui reclamant i s-a plătit suma de 25.000 RON (aproximativ 5.681 EUR) cu titlu de onorarii în calitatea lor de avocaţi din oficiu, în cadrul executării Deciziei din 9 iulie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti (supra, pct. 17-19).

    IV. Decizia Curţii Constituţionale
    22. La 30 iunie 2016, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate ridicată de reclamanţi referitoare la art. 436 alin. (1), art. 438 şi art. 440 din noul Cod de procedură penală (infra, pct. 25). Aceasta a amintit că a statuat deja, într-o decizie pronunţată la 21 august 2015, că recursul constituie o cale extraordinară de atac ce permite controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, în temeiul unor motive prevăzute expres de lege, finalitatea acestuia fiind aceea de a înlătura erorile de drept comise de instanţele de apel. Aceasta a considerat că avocaţii care reprezintă părţile civile în cadrul unui proces penal nu se numără printre titularii dreptului de a promova această cale extraordinară de atac, aceştia putându-şi valorifica drepturile doar pe calea apelului.

    V. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 25 octombrie 2016
    23. Prin Decizia din 25 octombrie 2016, Înalta Curte a respins ca inadmisibil recursul declarat de reclamanţi (supra, pct. 20), cu motivarea că nu îndeplinea condiţiile prevăzute de art. 434 alin. (1) din noul Cod de procedură penală (infra, pct. 25), întrucât o decizie prin care s-a dispus casarea cu trimitere nu putea fi supusă recursului în casaţie. Instanţa a precizat, de asemenea, că, în temeiul art. 436 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, reclamanţii, în calitatea lor de avocaţi reprezentând părţi civile în cursul procesului penal, nu se numărau printre persoanele care aveau dreptul de a declara recurs în casaţie (infra, pct. 25). Aceasta a concluzionat cu precizarea că nu erau îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 440.

    CADRUL LEGAL INTERN RELEVANT
    I. Vechiul Cod de procedură penală
    24. Dispoziţiile relevante în speţă din vechiul Cod de procedură penală, în versiunea în vigoare până la 1 februarie 2014, sunt următoarele:
    "ART. 173
    Apărătorul părţii vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezenţa părţii căreia îi asigură apărarea şi poate formula cereri şi depune memorii.
    În cursul judecăţii, apărătorul exercită drepturile părţii pe care o asistă.
    Când organul judiciar apreciază că din anumite motive partea vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu şi-ar putea face singură apărarea, dispune din oficiu sau la cerere luarea măsurilor pentru desemnarea unui apărător.
    ART. 174
    În cursul judecăţii învinuitul şi inculpatul, precum şi celelalte părţi pot fi reprezentaţi, cu excepţia cazurilor în care prezenţa învinuitului sau inculpatului este obligatorie."

    II. Noul Cod de procedură penală
    25. Dispoziţiile relevante în speţă din noul Cod de procedură penală, în vigoare de la 1 februarie 2014, sunt următoarele:
    "ART. 408
    (1) Sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel.
    (2) Încheierile pot fi atacate cu apel numai odată cu sentinţa, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu apel.
    (3) Apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor.
    (...)
    ART. 434
    (1) Pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor [...].
    (...)
    ART. 436
    (1) Pot formula cerere de recurs în casaţie:
    a) procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă;
    b) inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal;
    c) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă [...].
    (...)
    ART. 438

    "(1) Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:
    1. în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente;
    [...]
    7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;
    8. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal;
    [...]
    11. nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată;
    12. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege [...]."

    (...)
    ART. 440
    [...]
    (2) Dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1), (2) şi (6), art. 437 şi 438 ori dacă cererea este vădit nefondată, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.
    (...)
    ART. 552
    (1) Hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel [...]"

    III. Legea nr. 51/1995
    26. Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat a intrat în vigoare la 9 iunie 1995, data publicării în Monitorul Oficial. Dispoziţiile relevante în speţă prevăd următoarele:
    "ART. 69
    În cauzele în care asistenţa judiciară este acordată din oficiu la cererea instanţelor de judecată sau a organelor de urmărire penală, plata onorariilor se face din fondurile Ministerului Justiţiei [...]
    (...)
    ART. 82
    1. Pentru asistenţa judiciară acordată, avocatul desemnat are dreptul la un onorariu stabilit de organul judiciar, potrivit naturii şi volumului activităţii desfăşurate, în limitele sumelor stabilite prin protocolul încheiat între UNBR şi Ministerul Justiţiei.
    2. Prin actul de încuviinţare a asistenţei judiciare, organul judiciar stabileşte şi valoarea provizorie a onorariului avocatului.
    3. După acordarea asistenţei judiciare, avocatul întocmeşte un referat scris cu privire la prestaţia avocaţială efectivă, conform formularului aprobat de Departamentul de coordonare a asistenţei judiciare din cadrul UNBR. Referatul este supus confirmării organului judiciar, care, în funcţie de volumul şi complexitatea activităţii desfăşurate de avocat, precum şi în raport cu durata, tipul şi particularităţile cauzei, poate dispune menţinerea sau majorarea onorariului stabilit iniţial [...]"

    27. Potrivit informaţiilor transmise de Baroul Bucureşti agentului guvernamental la 20 februarie 2013, avocaţii care doreau să ofere asistenţă judiciară în calitate de avocat din oficiu urmau o procedură internă la data faptelor, care consta în depunerea unei cereri scrise la Departamentul de coordonare a asistenţei judiciare al baroului, înscrierea numelor lor într-un registru stabilit de departamentul respectiv şi organizarea, în cele din urmă, a planificării lunare a asistenţei judiciare.

    IV. Protocolul din 1 decembrie 2018
    28. Protocolul privind stabilirea onorariilor avocaţilor pentru furnizarea serviciilor de asistenţă juridică în materie penală („Protocolul din 1 decembrie 2008“) a intrat în vigoare la 1 decembrie 2008, data semnării acestuia de către reprezentanţii Uniunii Naţionale a Barourilor din România („UNBR“) şi ai Ministerului Justiţiei. Protocolul a fost disponibil în cadrul UNBR. Acesta a fost în vigoare până la 6 iunie 2015, dată la care a fost semnat un nou protocol între aceleaşi părţi. Dispoziţiile relevante în speţă din Protocolul din 1 decembrie 2008 au următorul cuprins:
    "[...]
    ART. 5
    (1) Onorariile care se cuvin avocaţilor pentru acordarea asistenţei juridice a făptuitorului, învinuitului, inculpatului sau a condamnatului când aceasta este obligatorie, în situaţia în care organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu şi-ar putea face singură apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege în care se impune desemnarea unui avocat din oficiu sunt următoarele:
    [...]
    e) 150 lei pentru asistenţa juridică gratuită acordată, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii, părţii vătămate, părţii civile sau părţii responsabile civilmente. Acest onorariu se acordă pentru fiecare parte vătămată, parte civilă sau parte responsabilă civilmente, în cazul în care una sau mai multe persoane au calitatea de parte vătămată, parte civilă sau parte responsabilă civilmente.
    ART. 6
    În cazul în care delegaţia apărătorului desemnat din oficiu încetează, potrivit art. 171 alin. (5) din Codul de procedură penală, la prezentarea apărătorului ales, procurorul prin ordonanţă sau, după caz, instanţa prin încheiere va dispune plata onorariului cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru prestaţiile efectuate până la data încetării însărcinării, ţinânduse cont de timpul necesar studierii dosarului, complexitatea cauzei, durata şi numărul actelor de urmărire penală la care apărătorul a luat parte sau numărul de termene la care a fost prezent în faţa instanţei. Onorariul astfel stabilit nu poate fi mai mic de 25% din valoarea onorariului ce ar fi fost cuvenit dacă prestaţia avocaţială din oficiu ar fi fost finalizată [...];
    ART. 9
    (1) Referatul, întocmit de avocat şi care atestă o prestaţie avocaţială efectivă pentru care se cuvine plata onorariului, va fi confirmat de organul judiciar care a dispus plata onorariului sau de conducerea autorităţii în faţa căreia s-a desfăşurat activitatea de asistenţă juridică şi/sau de reprezentare [...];
    (2) Referatul prevăzut la alin. (1) constituie document justificativ, care se înaintează baroului de către avocat, în termen de cel mult 5 zile de la data confirmării, în vederea verificării, centralizării, avizării şi aprobării plăţii onorariului de către consiliul baroului. [...]
    (4) După verificarea şi avizarea/aprobarea referatelor prevăzute la alin. (1) şi (3) de către consiliul baroului, referatele centralizate sunt înaintate departamentului economico-financiar şi administrativ al tribunalului, în vederea efectuării viramentelor privind plata onorariilor de către tribunal în contul barourilor, în condiţiile prevăzute de lege [...]"

    29. Protocolul din 1 decembrie 2008 a fost precedat de Protocolul din 23 iunie 2005, care prevedea acordarea unei sume de 800.000 ROL (aproximativ 22 EUR) pentru asistenţa acordată fiecărei părţi civile în situaţii în care era implicat un avocat desemnat din oficiu. La 11 iunie 2015 a intrat în vigoare un nou protocol care reglementa aceleaşi chestiuni şi prevedea o plafonare a onorariilor la 10.000 RON (2.267 EUR) în cazurile de asistenţă din oficiu a mai mult de cinci părţi civile din partea aceluiaşi avocat.

    V. Practica internă relevantă
    30. În decembrie 2019, Departamentul agentului guvernamental a solicitat curţilor de apel un aviz cu privire la clarificarea aspectului dacă instanţele puteau să confirme reducerea onorariilor avocaţilor desemnaţi din oficiu în situaţii similare cu cea a reclamanţilor şi dacă o astfel de decizie putea sau nu să fie supusă unei căi de atac.
    31. Unii dintre judecătorii Curţii de Apel Bucureşti au considerat că, odată ce avocaţii au fost implicaţi în procedura judiciară, onorariile stabilite în temeiul Protocolului din 1 decembrie 2008 (supra, pct. 28) nu mai puteau fi reduse. Ceilalţi judecători au susţinut contrariul. În ceea ce priveşte calea de atac împotriva unei astfel de decizii, majoritatea judecătorilor au considerat că nu exista niciuna. Cu toate acestea, unii judecători au considerat că s-ar putea formula o contestaţie în anulare sau o cerere de îndreptare.
    32. Curtea de Apel Timişoara, printre altele, a informat Departamentul agentului guvernamental cu privire la o practică anterioară, în baza căreia s-au redus anumite onorarii acordate avocaţilor desemnaţi din oficiu. Nu s-a prezentat niciun exemplu de jurisprudenţă în acest sens. Potrivit opiniei majorităţii judecătorilor acestei instanţe, nu exista nicio cale de atac împotriva unei decizii definitive prin care reducerea onorariilor avocaţilor desemnaţi din oficiu fusese confirmată.
    33. Curtea de Apel Ploieşti a precizat, mai întâi, că nu dispune de exemple de jurisprudenţă care să ateste o situaţie similară celei descrise în prezenta cauză. Reprezentantul curţii de apel a confirmat că unii dintre judecătorii acestei instanţe erau de părere că practica reducerii onorariilor avocaţilor desemnaţi din oficiu era nefondată. În schimb, ceilalţi judecători considerau că, în lipsa unei baze legale, instanţele aveau totuşi posibilitatea de a efectua o astfel de reducere. Judecătorii au oferit un exemplu de jurisprudenţă (Decizia din 22 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti), în care instanţa de apel a confirmat reducerea onorariilor avocaţilor desemnaţi din oficiu stabilite în temeiul Protocolului din 11 iunie 2015 (supra, pct. 29). Judecătorii au arătat că legislaţia naţională nu prevedea nicio cale de atac în materie, dar au prezentat un exemplu de hotărâre internă pronunţată de instanţa de apel (Decizia din 28 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti), prin care s-a admis o cerere de îndreptare a unei erori materiale privind modificarea cuantumului onorariilor acordate avocaţilor desemnaţi din oficiu, pentru motive legate de modalităţile de calcul şi pentru asigurarea egalităţii de tratament a avocaţilor implicaţi în acelaşi proces. Judecătorii au considerat că această cale de atac nu este eficace dacă decizia prin care s-a confirmat reducerea onorariilor a fost motivată corespunzător.
    34. Reprezentantul Curţii de Apel Constanţa a exprimat opinia judecătorilor acestei instanţe, în sensul că instanţele aveau posibilitatea de a confirma reducerea onorariilor avocaţilor desemnaţi din oficiu în temeiul art. 451 din Codul de procedură civilă, fără a prezenta exemple de jurisprudenţă referitoare la o situaţie similară cu cea a reclamanţilor. În opinia judecătorilor acestei instanţe, nu exista nicio cale de atac împotriva reducerii onorariilor avocaţilor într-o situaţie similară celei a reclamanţilor.
    35. Reprezentantul Curţii de Apel din Bacău a depus la dosar un exemplu de jurisprudenţă (Încheierea din 1 noiembrie 2011 pronunţată de aceeaşi curte de apel), care confirma faptul că instanţa de fond a stabilit onorarii mai mici (150 RON) decât cele la care avocatul din oficiu s-a considerat îndreptăţit (7.350 RON) pentru că a reprezentat 49 de persoane vătămate în cursul aceluiaşi proces penal. Din copia acestei hotărâri reiese că prestaţia avocaţială a fost minimă întrucât avocatul „doar a pus concluzii într-o singură frază“. Magistraţii de la Judecătoria Piatra-Neamţ au considerat că o reducere de acest tip a onorariilor era posibilă în temeiul Legii nr. 51/1995 (supra, pct. 26). Magistraţii de la Judecătoria Roman au considerat că o reducere a onorariilor avocaţilor desemnaţi din oficiu nu avea nicio bază obiectivă, întrucât cuantumul acestor onorarii era prevăzut în mod expres în Protocolul din 1 decembrie 2008 (supra, pct. 28). Potrivit acestora, reducerea onorariilor reclamanţilor în speţă a fost efectuată pe baza unor criterii subiective, cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Potrivit opiniei majorităţii exprimate de Curtea de Apel Bacău, nu exista nicio cale de atac împotriva deciziei definitive prin care s-a confirmat reducerea onorariilor avocaţilor desemnaţi din oficiu.
    36. Judecătorii de la Curtea de Apel Braşov au considerat că posibilitatea de a reduce onorariile avocaţilor desemnaţi din oficiu era justificată în cazul în care un singur apărător reprezenta mai multe părţi cu aceleaşi interese în proces. Reprezentantul acestei instanţe a depus la dosar un exemplu de jurisprudenţă internă (Încheierea din 31 iulie 2015 pronunţată de Tribunalul Covasna) care confirma onorariile stabilite la 21 iulie 2015, în temeiul Protocolului din 11 iunie 2015 (supra, pct. 29), care erau mai mici decât cele pe care avocatul desemnat din oficiu se aştepta să le primească, acestea fiind plafonate. Judecătorii de la această curte de apel au fost, de asemenea, de părere că nu exista nicio cale de atac împotriva reducerii onorariilor dispuse în apel.
    37. Reprezentantul Curţii de Apel Piteşti a considerat că reclamanţii aveau la dispoziţie o cale de atac internă pentru a contesta decizia în litigiu (natura acestei căi de atac nu a fost precizată). Acesta a prezentat un exemplu de jurisprudenţă (Decizia nr. 773 din 12 septembrie 2012 pronunţată de aceeaşi instanţă), din care reieşea că curtea de apel a decis să confirme reducerea onorariilor din oficiu stabilite în temeiul Protocolului din 1 decembrie 2008 (supra, pct. 28), astfel cum a fost dispusă de o instanţă de fond, ca urmare a prestaţiei minime a avocaţilor desemnaţi din oficiu: apărarea efectuată de toţi avocaţii desemnaţi din oficiu „se rezumă la trei rânduri“. Curtea de apel a prezentat o copie după alt exemplu de jurisprudenţă (Încheierea din 13 decembrie 2018 pronunţată de aceeaşi instanţă) în aplicarea Protocolului din 11 iunie 2015 (supra, pct. 29).
    38. Reprezentantul Curţii de Apel Cluj a informat Departamentul Agentului guvernamental că niciuna dintre instanţele din raza sa teritorială nu a prezentat exemple de jurisprudenţă care să confirme posibilitatea ca instanţele să reducă onorariile avocaţilor desemnaţi din oficiu în situaţii similare cu cea a reclamanţilor. Şapte dintre cele opt instanţe au confirmat lipsa unei căi de atac pentru a contesta o astfel de decizie.
    39. Reclamanţii au depus la dosar copii după trei exemple de jurisprudenţă. Astfel cum reiese din copia Sentinţei din 20 ianuarie 2011 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, onorariile avocaţilor desemnaţi din oficiu aflaţi într-o situaţie similară cu cea a reclamanţilor au fost calculate, în conformitate cu art. 5 din Protocolul din 1 decembrie 2008 (supra, pct. 28), prin înmulţirea numărului de părţi civile cu suma de 150 RON. Prin Încheierea din 8 septembrie 2011, Tribunalul Bucureşti a admis o cerere de îndreptare a dispozitivului unei hotărâri şi a aplicat aceeaşi metodă de calcul într-un proces penal în care doi avocaţi desemnaţi din oficiu reprezentaseră câteva sute de părţi civile. Prin Decizia din 5 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti a dispus plata sumei de 150 RON cu titlu de onorarii pentru acordarea de asistenţă juridică fiecărei părţi civile în cursul unui proces penal.

    ÎN DREPT
    I. Cu privire la conexarea cererilor
    40. Având în vedere obiectul similar al cererilor, Curtea consideră oportun să dispună conexarea acestora (art. 42 § 1 din Regulamentul Curţii).

    II. Cu privire la existenţa, în speţă, a unui abuz de dreptul de a introduce o acţiune individuală
    A. Argumentele părţilor
    41. Guvernul invită Curtea să radieze cererea de pe rolul său pentru abuz de dreptul de a introduce o acţiune individuală în conformitate cu art. 35 § 3 din Convenţie. Referindu-se la Cauza Predescu împotriva României (nr. 21.447/03, pct. 25-27, 2 decembrie 2008), acesta susţine că reclamanţii au încercat în mod intenţionat să inducă în eroare Curtea şi, prin urmare, au abuzat de dreptul lor de a introduce o acţiune individuală susţinând că nu au perceput onorariile în litigiu şi că, prin urmare, au fost obligaţi să îşi desfăşoare activitatea cu titlu gratuit. În susţinerea tezei sale, Guvernul prezintă răspunsul Baroului Bucureşti, care a confirmat că s-a efectuat plata unui cuantum de 25.000 lei (aproximativ 5.581 EUR) pentru plata onorariilor avocaţiale către fiecare dintre reclamanţi, în conformitate cu dispozitivul Deciziei din 9 iulie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti (supra, pct. 21). Adaugă că reclamanţii au omis să informeze Curtea cu privire la renunţarea de către mai multe părţi civile la procesul penal, cu consecinţa reducerii numărului total de părţi civile care necesitau reprezentare de către aceştia.
    42. Reclamanţii contestă argumentul Guvernului şi subliniază, mai întâi, că obiectul capetelor lor de cerere, astfel cum au fost enunţate în formularul de cerere, îl constituie reducerea onorariilor lor şi consecinţele acestei reduceri asupra drepturilor lor garantate de Convenţie, nu neplata onorariilor lor. În ceea ce priveşte reducerea numărului total de părţi civile, reclamanţii susţin că acest aspect nu a fost examinat de curtea de apel şi că, în orice caz, nu a avut niciun efect asupra plăţii onorariilor acestora, întrucât legislaţia naţională nu prevedea nicio dispoziţie care să permită reducerea onorariilor unui avocat desemnat din oficiu în cazul renunţării unei părţi civile.

    B. Motivarea Curţii
    43. Curtea reaminteşte că, în temeiul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie, o cerere poate fi declarată abuzivă în special dacă se întemeiază în mod deliberat pe fapte neadevărate. O informaţie incompletă şi, aşadar, înşelătoare se poate transpune de asemenea într-un abuz de dreptul de a introduce o acţiune individuală, în special atunci când aceasta priveşte esenţa cauzei şi când reclamantul nu explică în mod suficient motivele pentru care nu a divulgat informaţiile relevante. Acest lucru este valabil şi în cazul în care au loc noi evoluţii importante în cursul procedurii în faţa Curţii de la Strasbourg şi dacă - în pofida obligaţiei explicite care îi revine în temeiul art. 47 § 7 (fostul art. 47 § 6) din Regulamentul Curţii - reclamantul nu informează Curtea în acest sens, împiedicând-o, astfel, să se pronunţe asupra cererii în deplină cunoştinţă de cauză. Totuşi, chiar şi în astfel de cazuri, intenţia persoanei în cauză de a induce Curtea în eroare trebuie să fie întotdeauna stabilită cu suficientă certitudine [Gross împotriva Elveţiei (MC), nr. 67.810/10, pct. 28, CEDO 2014 şi trimiterile citate].
    44. În speţă, Curtea consideră că informaţiile furnizate de Guvern şi necomunicate de către reclamanţi nu privesc un aspect esenţial al cauzei în sensul jurisprudenţei citate la punctul precedent.
    45. Reclamanţii au sesizat Curtea cu privire la reducerea substanţială a onorariilor primite în calitate de avocaţi desemnaţi din oficiu, dispusă de Curtea de Apel Bucureşti, precum şi cu privire la consecinţele acestei decizii în privinţa respectării drepturilor prevăzute de art. 4, 13 şi 14 din Convenţie şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Curtea constată că, astfel cum reiese din observaţiile formulate de reclamanţi după comunicarea cererilor lor, părţile interesate nu contestă perceperea onorariilor în discuţie, ci critică decizia curţii de apel, care a dispus reducerea onorariilor lor (infra, pct. 49). În orice caz, aceştia au încasat onorariile în discuţie abia după 25 octombrie 2015, dată la care au sesizat Curtea (supra, pct. 21).
    46. În ceea ce priveşte numărul părţilor civile care au renunţat la prestaţiile lor în cursul procesului penal, Curtea observă că această informaţie nu a fost examinată de instanţele naţionale în momentul stabilirii cuantumurilor aferente onorariilor reclamanţilor în calitate de avocat. Nici judecătoria, care a confirmat numărul de părţi civile reprezentate de reclamanţi, nici curtea de apel, care a stabilit noile onorarii avocaţiale, nu au considerat necesar să ia în considerare aspectul invocat de Guvern în susţinerea căruia a formulat cererea de radiere de pe rol pentru abuz de dreptul de a introduce o acţiune individuală (supra, pct. 9 şi 17-19). În măsura în care curtea de apel a justificat reducerea onorariilor reclamanţilor prin alte criterii, Curtea consideră că nedivulgarea acestei informaţii de către părţile interesate nu are legătură cu însăşi esenţa capetelor lor de cerere. Aceste concluzii fac inutilă examinarea aspectului dacă reclamanţii au prezentat o explicaţie suficientă cu privire la tăcerea lor.
    47. În aceste condiţii, Curtea constată că informaţiile invocate de Guvern nu constituie informaţii importante şi relevante pentru examinarea prezentei cauze în sensul jurisprudenţei citate supra, la pct. 43 [a se vedea, a contrario, Gardean şi S.C. Grup 95 SA împotriva României (revizuire), nr. 25.787/04, pct. 20-22, 30 aprilie 2013].
    48. Prin urmare, trebuie respinsă excepţia întemeiată pe abuzul de dreptul de a introduce o acţiune individuală, ridicată de Guvern.

    III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
    49. Reclamanţii se plâng de reducerea substanţială a onorariilor lor în calitate de avocaţi desemnaţi din oficiu, dispusă la 9 iulie 2015, pe care o consideră contrară legislaţiei naţionale [art. 82 alin. (3) din Legea nr. 51/1995 şi art. 5 lit. e) din Protocolul din 1 decembrie 2008, supra, pct. 26 şi 28].
    Aceştia susţin că a fost încălcat dreptul lor la respectarea bunurilor lor şi invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele:
    "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
    Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."

    A. Cu privire la admisibilitate
    50. Guvernul consideră că reclamanţii nu deţineau „bunuri“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Acesta susţine că Protocolul din 1 decembrie 2008 (supra, pct. 28) nu era în vigoare la data la care reclamanţii au fost desemnaţi avocaţi din oficiu pentru apărarea părţilor civile, nici la data la care aceştia au devenit avocaţi.
    51. Reclamanţii contestă argumentul Guvernului şi susţin că au avut un „bun“ deoarece legislaţia naţională, aplicabilă tuturor avocaţilor desemnaţi din oficiu în România, prevedea în mod explicit cuantumul onorariilor care urmau să le fie plătite în cursul proceselor penale (supra, pct. 26 şi 28). Aceştia au arătat, de asemenea, că instanţa de fond a confirmat referatele care justificau cuantumul onorariilor lor (supra, pct. 10).
    52. Curtea face trimitere la principiile referitoare la noţiunea „bunuri“ menţionată în primul paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel cum rezultă din jurisprudenţa sa, rezumată în Cauza Béláné Nagy împotriva Ungariei [(MC), nr. 53.080/13, pct. 72-79, 13 decembrie 2016].
    53. În speţă, Curtea observă că obligaţia de reprezentare juridică exercitată din oficiu de reclamanţi la cererea instanţei de fond (supra, pct. 5) se întemeia pe dispoziţiile legale relevante în materie, şi anume art. 82 din Legea nr. 51/1995 (supra, pct. 26) şi art. 5 şi 9 din Protocolul din 1 decembrie 2008 încheiat între UNBR şi Ministerul Justiţiei (supra, pct. 28). Legislaţia menţionată anterior a creat o „speranţă legitimă“ pentru reclamanţi, care intră sub incidenţa noţiunii „bun“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, că vor urma să primească suma prevăzută la art. 5 lit. e) din Protocolul din 1 decembrie 2008, cu condiţia ca mandatul lor de reprezentare a părţilor civile să nu se încheie în cursul procesului (a se vedea, mutatis mutandis, Anželika Šimaitienė împotriva Lituaniei, nr. 36.093/13, pct. 96, 21 aprilie 2020). În opinia Curţii, nu este relevant faptul că Protocolul din 1 decembrie 2008 nu era în vigoare în momentul desemnării reclamanţilor ca avocaţi din oficiu (supra, pct. 5-7); ceea ce contează în speţă este faptul că acelaşi protocol a intrat în vigoare la scurt timp după desemnarea lor şi a reglementat stabilirea cuantumului onorariilor lor până la sfârşitul perioadei mai 2008 - octombrie 2014, în care reclamanţii au participat la proces în calitate de reprezentanţi ai părţilor civile (supra, pct. 8). În plus, instanţele naţionale au admis că protocolul în discuţie se aplica reclamanţilor. Curtea concluzionează astfel că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie este aplicabil în prezenta cauză. Prin urmare, Curtea respinge excepţia ridicată de Guvern.
    54. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate în sensul art. 35 din Convenţie, Curtea îl declarată admisibil.

    B. Cu privire la fond
    1. Argumentele părţilor
    55. Reclamanţii susţin că au primit onorarii reduse substanţial după ce, timp de peste 6 ani, au acordat asistenţă juridică mai multor mii de părţi civile în cursul unui proces penal. Aceştia consideră că ingerinţa nu a avut nicio bază legală, fiind chiar interzisă de art. 82 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, care prevedea o singură excepţie ce nu era incidentă în speţă (supra, pct. 26). Aceştia adaugă că activitatea lor a fost confirmată de instanţa de fond, care a confirmat şi onorariile lor (supra, pct. 10) în conformitate cu dispoziţiile art. 5 lit. e) din Protocolul din 1 decembrie 2008, şi că problema aplicării în speţă a dispoziţiilor protocolului nu era controversată, fiind confirmată chiar de Curtea de Apel Bucureşti (supra, pct. 18). Reclamanţii arată că şi-au exercitat atribuţiile, fapt confirmat de încheierile de şedinţă întocmite în cursul celor 6 ani de proces (supra, pct. 8).
    56. Guvernul consideră că ingerinţa în exercitarea de către reclamanţi a dreptului la respectarea bunurilor lor a fost prevăzută de lege (şi anume de art. 69 din Legea nr. 51/1995 şi art. 5 din Protocolul din 1 decembrie 2008, citate supra, pct. 26 şi 28) şi necesară deoarece cuantumul onorariilor trebuia stabilit în limitele bugetului Ministerului Justiţiei. Acesta susţine că instanţele naţionale nu au redus cuantumul onorariilor prevăzute de Protocolul din 1 decembrie 2008, ci l-au stabilit pe baza unor criterii diferite, şi anume complexitatea şi particularităţile cauzei, volumul de muncă, după ce a constatat că onorarii excesive, precum cele solicitate de reclamanţi, ar fi avut un impact asupra bugetului de stat. Referindu-se la serviciile juridice furnizate de reclamanţi, pe lângă caracterul pro bono al misiunii unui avocat desemnat din oficiu, Guvernul insistă asupra faptului că, după anul 2011, părţile în cauză nu au avut o contribuţie substanţială la asigurarea apărării părţilor civile şi că prestaţia acestora, care a fost în principal rezultatul muncii în echipă, a constat în principal în redactarea mai multor tabele ce conţineau date referitoare la părţile civile. Acesta consideră că situaţia persoanelor vizate în prezenta cauză este diferită de cea a reclamantului din Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei (23 noiembrie 1983, pct. 39, seria A nr. 70). Adaugă că Protocolul din 1 decembrie 2008 nu prevedea un plafon maximal al onorariilor avocaţilor desemnaţi din oficiu, dar că protocoalele încheiate ulterior prevedeau aşa ceva (supra, pct. 29).

    2. Motivarea Curţii
    57. Curtea face trimitere la jurisprudenţa sa constantă referitoare la structura art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi la cele trei norme distincte cuprinse în această dispoziţie [a se vedea, printre altele, Scordino împotriva Italiei (nr. 1) (MC), nr. 36.813/97, pct. 78, CEDO 2006-V; J.A. Pye (Oxford) Ltd şi J.A. Pye (Oxford) Land Ltd împotriva Regatului Unit (MC), nr. 44.302/02, pct. 52, CEDO 2007-III; şi Vistiņš şi Perepjolkins împotriva Letoniei (MC), nr. 71.243/01, pct. 93, 25 octombrie 2012].
    a) Cu privire la existenţa unei ingerinţe
    58. Curtea constată că, în contextul factual specific prezentei cauze, faptul că Curtea de Apel Bucureşti a procedat la reducerea onorariilor reclamanţilor (supra, pct. 17-19) este considerat „reglementarea folosinţei“ bunurilor în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi, prin urmare, poate fi considerat o ingerinţă în exercitarea de către reclamanţi a dreptului lor la respectarea bunurilor lor. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă privarea denunţată se justifică din perspectiva acestei dispoziţii.

    b) Cu privire la justificarea ingerinţei
    59. Curtea face trimitere la principiile generale privind legalitatea unei ingerinţe într-un drept protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum sunt rezumate în Cauza Vistiņš şi Perepjolkins (citată anterior, pct. 95-97):
    "95. Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 impune ca ingerinţa autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală: a doua teză a primului paragraf al acestui articol nu permite privarea de proprietate
    decât «în condiţiile prevăzute de lege». În plus, preeminenţa dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, este un concept inerent tuturor articolelor din Convenţie [Fostul Rege al Greciei şi alţii împotriva Greciei (fond) (MC), nr. 25.701/94, pct. 79, CEDO 2000-XII; şi Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31.443/96, pct. 147, CEDO 2004-V].
96. Cu toate acestea, existenţa unei baze legale în legislaţia naţională nu este suficientă, ca atare, pentru a respecta principiul legalităţii. În plus, această bază legală trebuie să fie de o anumită calitate, aceea de a fi compatibilă cu preeminenţa dreptului şi de a oferi garanţii împotriva arbitrarului. În această privinţă, trebuie amintit că noţiunea «lege» în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 are acelaşi sens ca şi cel care i se atribuie în alte dispoziţii ale Convenţiei (a se vedea, de exemplu, Špaček, s.r.o. împotriva Republicii Cehe, nr. 26.449/95, pct. 54, 9 noiembrie 1999).
97. Rezultă că, pe lângă conformitatea cu legislaţia naţională a statului contractant, inclusiv cu Constituţia [Fostul Rege al Greciei şi alţii (fond), citată anterior, pct. 79 şi 82; precum şi Jahn şi alţii [împotriva Germaniei], nr. 46.720/99, 72.203/01 şi 72.552/01 [CEDO 2005-VI], normele legale pe care se bazează privarea de proprietate trebuie să fie suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor (Guiso-Gallisay împotriva Italiei, nr. 58.858/00, pct. 82-83, 8 decembrie 2005). În ceea ce priveşte sfera de aplicare a noţiunii de «previzibilitate», aceasta depinde în mare măsură de conţinutul textului în discuţie, de domeniul pe care îl acoperă, de numărul şi de calitatea destinatarilor săi (a se vedea, mutatis mutandis, Sud Fondi S.r.l. şi alţii împotriva Italiei, nr. 75.909/01, pct. 109, 20 ianuarie 2009). În special, o normă este «previzibilă» atunci când oferă o anumită garanţie împotriva ingerinţelor arbitrare din partea puterii publice [Centro Europa 7 S.R.L. şi di Stefano împotriva Italiei (MC), nr. 38.433/09, pct. 143, 7 iunie 2012]. De asemenea, legea aplicabilă trebuie să ofere garanţii procedurale minime, în raport cu importanţa dreptului în discuţie [a se vedea, mutatis mutandis, Sanoma Uitgevers B.V. împotriva Ţărilor de Jos (MC), nr. 38.224/03, pct. 88, 14 septembrie 2010]."

    60. În ceea ce priveşte circumstanţele prezentei cauze, Curtea observă, de la bun început, că Curtea de Apel Bucureşti şi-a întemeiat decizia din 9 iulie 2015 pe art. 82 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 51/1995 (supra, pct. 26), care, în opinia sa, permitea instanţelor să reducă onorariile avocaţilor desemnaţi din oficiu, ale căror cuantumuri au fost stabilite prin Protocolul din 1 decembrie 2008 (supra, pct. 18).
    61. Aceasta observă, de asemenea, că Legea nr. 51/1995 a fost publicată în Monitorul Oficial (supra, pct. 26) şi că textul Protocolului din 1 decembrie 2008 era disponibil în cadrul UNBR, din care făceau parte reclamanţii (supra, pct. 28; a se vedea, mutatis mutandis, Špaček, s.r.o. împotriva Republicii Cehe, nr. 26.449/95, pct. 57-60, 9 noiembrie 1999). Consideră că reglementările relevante erau accesibile reclamanţilor.
    62. Curtea constată apoi că Curtea de Apel Bucureşti a considerat că, prin confirmarea onorariilor avocaţilor desemnaţi din oficiu, instanţele aveau totodată posibilitatea de a controla cuantumul maximal al onorariilor prevăzute de art. 5 din Protocolul din 1 decembrie 2008, care nu prevedea un plafon pentru onorariile avocaţilor desemnaţi din oficiu (supra, pct. 18). Tot potrivit curţii de apel, lipsa unui plafon stabilit legal pentru onorariile avocaţilor desemnaţi din oficiu reprezenta o omisiune care a fost corectată în cele din urmă prin Protocolul din 11 iunie 2015, care a stabilit unul în cazul reprezentării mai multor părţi civile de către acelaşi avocat desemnat din oficiu (supra, pct. 28). Aplicând acest raţionament în prezenta cauză şi după ce a constatat existenţa unei diferenţe disproporţionate între prestaţia oferită de reclamanţi - care consta într-o apărare în beneficiul tuturor părţilor civile - şi onorariile calculate în temeiul Protocolului din 1 decembrie 2008, curtea de apel a decis reducerea onorariilor fiecăruia dintre reclamanţi, stabilind o sumă forfetară de 25.000 RON (aproximativ 5.681 EUR), în loc să calculeze onorariile înmulţind numărul de părţi civile cu suma de 150 RON, prevăzută de art. 5 lit. e) din Protocolul din 1 decembrie 2008 (supra, pct. 18).
    63. În primul rând, Curtea consideră că, deşi este în primul rând sarcina autorităţilor naţionale, în special a instanţelor, să interpreteze legislaţia naţională [Radomilja şi alţii împotriva Croaţiei (MC), nr. 37.685/10 şi 22.768/12, pct. 149, 20 martie 2018], justificarea furnizată de curtea de apel în susţinerea deciziei sale de reducere a onorariilor reclamanţilor nu este convingătoare. Mai întâi, este important să se constate că, în temeiul art. 82 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, era necesar ca onorariile avocaţilor să fie confirmate de instanţă, în funcţie de natura activităţii şi de volumul acesteia, în limitele cuantumurilor stabilite prin protocolul încheiat între UNBR şi Ministerul Justiţiei, precum şi că autoritatea judiciară avea dreptul să dispună menţinerea sau majorarea cuantumului onorariilor stabilite iniţial (supra, pct. 26). În ceea ce priveşte dispoziţiile Protocolului din 1 decembrie 2008, Curtea constată că acesta a stabilit o sumă de 150 RON (aproximativ 34 EUR) pentru asigurarea reprezentării fiecărei părţi civile în cursul unui proces penal (supra, pct. 28). În plus, rezultă de aici că baza legală invocată de curtea de apel nu prevedea decât o singură situaţie în care onorariile acordate avocaţilor desemnaţi din oficiu puteau fi reduse, şi anume intervenţia unui avocat ales de partea civilă, care, de altfel, nu era incidentă în cazul reclamanţilor (supra, pct. 28). În continuare, deşi reglementarea aplicabilă în speţă nu prevedea un plafon al onorariilor avocaţilor desemnaţi din oficiu într-o situaţie similară cu cea a reclamanţilor, curtea de apel a aplicat retroactiv principiul plafonării onorariilor, prevăzut de Protocolul din 11 iunie 2015 [supra, pct. 29; a se vedea, mutatis mutandis, Maurice împotriva Franţei (MC), nr. 11.810/03, pct. 90-93, CEDO 2005-IX].
    64. În ceea ce priveşte serviciile juridice oferite din oficiu de reclamanţi în beneficiul părţilor civile, Curtea observă că, din data de 27 mai 2008 (supra, pct. 7) şi până la data de 7 octombrie 2014, data pronunţării sentinţei judecătoriei, adică timp de peste 6 ani, aceştia au reprezentat 8.607 părţi civile (supra, pct. 10) în cadrul celor 46 de termene de judecată desfăşurate în faţa judecătoriei (supra, pct. 8). În ceea ce priveşte aprecierea efectuată de curtea de apel cu privire la serviciile oferite de reclamanţi, Curtea observă că aceasta este contrazisă de aprecierea făcută de judecătorul de la instanţa de fond în faţa căreia s-a desfăşurat procesul penal şi care a decis să confirme şi să menţină, în condiţiile art. 82 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, onorariile prevăzute la art. 5 lit. e) din Protocolul din 1 decembrie 2008, fără a efectua nicio reducere (supra, pct. 10). În acest sens, Curtea constată, ca şi reclamanţii, că referatele care justificau plata onorariilor de către Ministerul Justiţiei nu au fost nici contestate, nici anulate de autorităţile naţionale. Aceste constatări ar putea fi suficiente pentru a concluziona că motivarea deciziei din 9 iulie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti nu era în conformitate cu dispoziţiile legale naţionale şi că decizia respectivă era arbitrară (a se vedea, mutatis mutandis, Anželika Šimaitienė, citată anterior, pct. 113).
    65. În al doilea rând, trebuie arătat că argumentul reclamanţilor este confirmat de exemplele de jurisprudenţă internă depuse la dosar de părţi. Astfel, dintre cele opt curţi de apel cărora li s-a adresat întrebarea din partea Departamentului agentului guvernamental, numai două dintre acestea (Curtea de Apel Bacău şi Curtea de Apel Piteşti) au prezentat, fiecare, un exemplu de jurisprudenţă din perioada în care se aplica Protocolul din 1 decembrie 2008 (supra, pct. 35 şi 37). Celelalte instanţe de apel fie nu au prezentat niciun exemplu de jurisprudenţă în susţinerea avizelor lor, fie au prezentat exemple de decizii circumscrise sferei de aplicare a Protocolului din 11 iunie 2015, care a intrat în vigoare după încheierea procesului în care reclamanţii au prestat servicii părţilor civile (supra, pct. 31, 32, 33, 34, 36 şi 38).
    66. Astfel cum reiese din exemplul de jurisprudenţă prezentat de Curtea de Apel Bacău, avocatului i s-a reproşat, printre altele, că a oferit o prestaţie avocaţială minimă (supra, pct. 35). În ceea ce priveşte exemplul de jurisprudenţă prezentat de Curtea de Apel Piteşti, Curtea constată că aceasta a fost o confirmare a reducerii onorariilor avocatului decise de instanţa de fond, fără a preciza totuşi baza legală pentru adoptarea acestei decizii şi invocând o prestaţie avocaţială minimă din partea avocaţilor desemnaţi din oficiu (supra, pct. 37). Potrivit Curţii, aceste exemple de jurisprudenţă nu sunt relevante deoarece mandatul reclamanţilor din prezenta cauză nu a fost considerat de instanţă o prestaţie avocaţială minimă, ci un mandat de asistenţă juridică de care au beneficiat toate părţile civile (supra, pct. 18). În plus, spre deosebire de situaţiile expuse în cele două exemple de jurisprudenţă furnizate de Guvern, în prezenta cauză reducerea onorariilor a intervenit în apel, după ce instanţa de fond a confirmat onorariile calculate în temeiul art. 5 din Protocolul din 1 decembrie 2008 (supra, pct. 10 şi 18).
    67. Curtea observă, de asemenea, că cele trei exemple de jurisprudenţă prezentate de reclamanţi arată că instanţele naţionale nu au redus onorariile cuvenite avocaţilor desemnaţi din oficiu care, la fel ca reclamanţii, au asistat mai multe părţi civile, ci au acordat suma prevăzută de art. 5 lit. e) din Protocolul din 1 decembrie 2008 (supra, pct. 39).
    Unii dintre judecătorii de la curţile de apel au susţinut această jurisprudenţă exprimând opinii potrivit cărora onorariile acordate avocaţilor desemnaţi din oficiu nu puteau fi reduse de către instanţe (supra, pct. 31, 33 şi 35).

    68. Curtea concluzionează că aceste elemente sunt de natură să confirme că argumentele în susţinerea Deciziei din 9 iulie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, care justifica reducerea onorariilor reclamanţilor, nu erau în conformitate cu legislaţia naţională aplicabilă în materie, astfel cum a fost interpretată de jurisprudenţa internă relevantă, şi că, prin urmare, reclamanţii nu puteau să prevadă că onorariile lor, stabilite în temeiul art. 5 lit. e) din Protocolul din 1 decembrie 2008, vor fi reduse de instanţele naţionale (a se vedea jurisprudenţa citată la pct. 59 supra).
    69. În al treilea şi ultimul rând, Curtea aminteşte că o normă este „previzibilă“ atunci când oferă o anumită garanţie împotriva unor ingerinţe arbitrare din partea autorităţii publice (a se vedea jurisprudenţa citată la pct. 59 supra). Aceasta presupune, prin urmare, ca orice ingerinţă în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie însoţită de garanţii procedurale care să ofere persoanei respective o posibilitate rezonabilă de a-şi susţine cauza în faţa autorităţilor competente, în aşa mod încât să i se permită contestarea efectivă a măsurilor în litigiu (a se vedea şi Stolyarova împotriva Rusiei, nr. 15.711/13, pct. 43, 29 ianuarie 2015).
    70. În prezenta cauză, Curtea aminteşte că ingerinţa în exercitarea de către reclamanţi a dreptului la respectarea bunurilor lor a avut loc în apel, la pronunţarea deciziei definitive a Curţii de Apel Bucureşti din data de 9 iulie 2015 (supra, pct. 18). Desigur, prin Sentinţa din 7 octombrie 2014, judecătoria nu a precizat cuantumul exact al onorariilor avocaţilor la care aveau dreptul reclamanţii, dar nici nu a procedat la reducerea acestor onorarii, limitându-se doar la confirmarea mandatelor reclamanţilor şi la confirmarea cuantumului acestor onorarii cu respectarea art. 5 lit. e) din Protocolul din 1 decembrie 2008 (supra, pct. 9-10). Cererea reclamanţilor având ca obiect precizarea cuantumului onorariilor lor în dispozitivul Sentinţei din 7 octombrie 2014 a fost respinsă definitiv la 9 iulie 2015, când curtea de apel a decis să le acorde onorarii reduse (supra, pct. 13-19).
    71. Pe de altă parte, trebuie amintit că precizarea referitoare la faza procesuală în care a avut loc ingerinţa este cu atât mai importantă în prezenta cauză cu cât, astfel cum reiese din actele şi lucrările dosarului, legislaţia naţională nu oferea reclamanţilor nicio posibilitate să conteste ingerinţa în litigiu (supra, pct. 25). Ca atare, Curtea ia act de demersurile făcute de reclamanţi în faţa Înaltei Curţi pentru a contesta reducerea onorariilor lor, decisă de Curtea de Apel Bucureşti, care s-au soldat cu respingerea recursului lor în casaţie, declarat inadmisibil (supra, pct. 23). Ineficacitatea acestei căi extraordinare de atac a fost de altfel confirmată de Curtea Constituţională, care a declarat că reclamanţii, în calitate de avocaţi ai părţilor civile, nu puteau să introducă un recurs în casaţie (supra, pct. 22). În fine, lipsa oricărei posibilităţi efective pentru reclamanţii din prezenta cauză de a contesta ingerinţa în dreptul lor la respectarea bunurilor lor este confirmată de majoritatea instanţelor de apel consultate în această chestiune (supra, pct. 31-36 şi 38). Numai reprezentantul Curţii de Apel Piteşti a considerat că reclamanţii aveau la dispoziţie o cale de atac efectivă, însă fără a preciza natura acesteia (supra, pct. 37). Având în vedere aceste constatări, Curtea consideră că reclamanţii nu au beneficiat de garanţii procedurale suficiente pentru a-şi apăra interesele patrimoniale [a se vedea, mutatis mutandis, Capital Bank AD împotriva Bulgariei, nr. 49.429/99, pct. 135-140, CEDO 2005-XII (extrase)].
    72. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie din cauza lipsei unei baze legale clare şi previzibile, însoţite de garanţii suficiente împotriva arbitrarului, care să justifice măsura de reglementare a folosinţei bunurilor luată împotriva reclamanţilor.
    73. O astfel de concluzie scuteşte Curtea de a cerceta dacă celelalte cerinţe prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 au fost respectate în prezenta cauză, în special dacă măsura în litigiu a fost în conformitate cu interesul general şi dacă a respectat echilibrul just care trebuia atins în materie între un astfel de interes şi cerinţele de protecţie a drepturilor individuale.

    IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din Convenţie
    74. Reclamanţii susţin că nu au avut la dispoziţie o cale de atac efectivă pentru a-şi invoca pretenţiile întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie cu privire la reducerea onorariilor lor de către Curtea de Apel Bucureşti la 9 iulie 2015.
    Invocă art. 13 din Convenţie, care prevede următoarele:
    "Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de [...] convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."

    75. Guvernul contestă acest argument.
    76. Curtea, constatând că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, îl declară admisibil.
    77. Cu toate acestea, Curtea consideră că nu este necesar să îl examineze pe fond întrucât se confundă cu cel pe care la soluţionat în raport cu art. 1 din Protocolul nr. 1 (supra, pct. 71-73).

    V. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 4 din Convenţie
    78. Reclamanţii susţin că reducerea onorariilor efectuată de Curtea de Apel Bucureşti la 9 iulie 2015 constituie o muncă forţată sau obligatorie în sensul art. 4 din Convenţie, care prevede următoarele:
    "1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire.
2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie.
3. Nu se consideră muncă forţată sau obligatorie în sensul prezentului articol:
    a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de art. 5 din (...) Convenţie sau în timpul în care se află în libertate condiţionată;
    b) orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;
    c) orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii;
    d) orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civice normale."

    A. Argumentele părţilor
    79. Guvernul ridică o excepţie de neepuizare a căilor de atac interne. Ca răspuns la susţinerile privind discriminarea, formulate de reclamanţi în capetele de cerere cu care Curtea a fost sesizată, acesta susţine că persoanele în cauză ar fi putut să sesizeze Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD). Pe fondul capătului de cerere, acesta susţine că presupusa situaţie discriminatorie denunţată de reclamanţi nu poate fi caracterizată ca muncă forţată în sensul art. 4 din Convenţie, întrucât persoanele respective s-au înscris în mod voluntar pe lista avocaţilor desemnaţi din oficiu şi au desfăşurat activităţi juridice fără ameninţarea vreunei sancţiuni. Acesta subliniază asemănările dintre prezenta cauză şi cauzele Van der Mussele împotriva Belgiei (23 noiembrie 1983, pct. 32, 34 şi 38, seria A nr. 70) şi Bucha împotriva Slovaciei [(dec.), nr. 43.259/07, pct. 39, 20 septembrie 2011].
    80. Reclamanţii contestă argumentul Guvernului. Subliniază că CNCD nu are competenţă de examinare a posibilelor efecte discriminatorii care rezultă din hotărârile judecătoreşti şi că, în orice caz, eventualele constatări făcute de această autoritate nu sunt în măsură să influenţeze hotărârile instanţelor. De asemenea, aceştia solicită Curţii să respingă jurisprudenţa invocată de Guvern în prezenta cauză şi declară că au acceptat să acorde asistenţă juridică părţilor civile în condiţiile stabilite de protocoalele în vigoare la data faptelor.

    B. Motivarea Curţii
    81. Curtea constată că nu este necesar să examineze dacă reclamanţii au epuizat căile de atac interne, întrucât capătul de cerere al acestora este, în orice caz, inadmisibil pentru motivele expuse mai jos.
    82. Curtea face trimitere la jurisprudenţa sa relevantă în speţă referitoare la art. 4 din Convenţie, astfel cum a fost rezumată în Cauza Chowdury şi alţii împotriva Greciei (nr. 21.884/15, pct. 90-91, 30 martie 2017):
    "90. [...] Curtea reaminteşte că termenul «muncă forţată» evocă ideea unei constrângeri, fizice sau morale. În ceea ce priveşte termenul «muncă obligatorie», acesta nu poate viza o obligaţie legală oarecare. De exemplu, munca care trebuie efectuată în temeiul unui contract liber încheiat nu poate intra sub incidenţa art. 4 din Convenţie numai pentru că unul dintre cei doi contractanţi s-a angajat faţă de celălalt să o realizeze şi se expune la sancţiuni dacă nu îşi onorează obligaţia. Trebuie să fie vorba despre o muncă «pretinsă [...] sub ameninţarea cu o pedeapsă oarecare» şi, în plus, contrară voinţei persoanei în cauză, pentru care aceasta «nu s-a oferit de bunăvoie» (Van der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, pct. 37, seria A nr. 70 şi Siliadin [împotriva Franţei, nr. 73.316/01], pct. 117, [CEDO 2005-VII]). În hotărârea Van der Mussele împotriva Belgiei (citată anterior, pct. 37), Curtea a constatat «valoarea relativă» a criteriului consimţământului prealabil şi a optat pentru o abordare care ţine seama de toate circumstanţele cauzei. Aceasta a observat, în special, că - în anumite cazuri sau circumstanţe - o persoană «nu poate fi privită ca oferindu-se anticipat în mod voluntar» să îndeplinească anumite atribuţii. Prin urmare, validitatea consimţământului trebuie evaluată în lumina tuturor circumstanţelor cauzei.
91. În scopul de a clarifica conceptul «muncă» în sensul art. 4 § 2 din Convenţie, Curtea precizează că orice muncă pretinsă unui individ sub ameninţarea unei «pedepse» nu constituie în mod necesar «muncă forţată sau obligatorie» interzisă de această dispoziţie. Trebuie astfel să se ţină seama, în special, de natura şi de volumul activităţii în cauză. Aceste circumstanţe permit deosebirea dintre «munca forţată» şi ceea ce ţine de munca ce poate fi în mod rezonabil solicitată cu titlu de întrajutorare familială sau de convieţuire. În acest sens, Curtea a recurs, în special, în hotărârea Van der Mussele (citată anterior, pct. 39), la noţiunea de «sarcină disproporţionată» pentru a determina dacă un avocat stagiar era supus muncii obligatorii în cazul în care i se pretindea să asigure în mod gratuit apărarea clienţilor în calitate de avocat numit din oficiu (C.N. şi V. împotriva Franţei, nr. 67.724/09, pct. 74, 11 octombrie 2012)."

    83. În prezenta cauză, Curtea constată că, în temeiul legislaţiei naţionale în vigoare la data faptelor, atunci când existau indicii că părţile civile nu erau în măsură să îşi asigure propria apărare, instanţele recurgeau la serviciile avocaţilor desemnaţi din oficiu pentru părţile respective (supra, pct. 24). Această regulă nu poate fi considerată, în sine, ca fiind contrară Convenţiei, întrucât refuzul de a oferi părţilor civile această posibilitate ar putea, în anumite circumstanţe, să conducă la o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie din cauza lipsei posibilităţii de acces la o instanţă (a se vedea, de exemplu, Airey împotriva Irlandei, 9 octombrie 1979, pct. 26, seria A nr. 32).
    84. În continuare, Curtea observă că reclamanţii au ales în mod liber profesia de avocat, acceptând în acelaşi timp ideea că aceasta implica obligaţia de a reprezenta clienţii în cauzele în care erau desemnaţi apărători. Natura şi scopul activităţii de reprezentare desfăşurate de reclamanţi în cursul procesului penal desfăşurat în faţa Judecătoriei Sector 2 Bucureşti nu se aflau în afara cadrului activităţilor obişnuite ale unui avocat. Astfel cum reiese din practica internă a Baroului Bucureşti, desemnarea lor în cursul procesului penal în discuţie s-a făcut numai după ce reclamanţii au formulat o cerere expresă pentru acordarea de asistenţă juridică din oficiu (supra, pct. 27). În plus, reclamanţii nu precizează că nu au avut posibilitatea să renunţe la contractele de asistenţă juridică încheiate în beneficiul clienţilor lor.
    85. Curtea aminteşte că, potrivit jurisprudenţei citate la pct. 82 supra, munca „forţată“ evocă ideea unei constrângeri fizice sau morale, care în mod cert lipseşte în prezenta cauză. Cât despre munca „obligatorie“, aceasta nu se poate referi la nicio obligaţie legală, ca de exemplu munca ce trebuie efectuată în temeiul unui contract liber încheiat, astfel cum a fost situaţia în prezenta cauză.
    86. Curtea consideră că situaţia reclamanţilor este similară cu cea a avocatului desemnat din oficiu în Cauza Bucha (citată anterior, pct. 40-41), în care Curtea a declarat inadmisibil un capăt de cerere întemeiat pe refuzul Curţii Constituţionale a Slovaciei de a rambursa unui avocat desemnat din oficiu o parte din cheltuielile de judecată care, potrivit Curţii Constituţionale, nu au fost efectuate în mod necesar. În speţă, fără a fi necesar să examineze motivele care au determinat curtea de apel să reducă onorariile reclamanţilor, Curtea consideră că aceasta nu este o „sarcină disproporţionată“ pentru reclamanţi şi că nu se poate considera că această decizie a obligat reclamanţii la muncă „forţată sau obligatorie“ în sensul jurisprudenţei citate la pct. 82 supra (a se vedea, mutatis mutandis, Bucha, decizie citată anterior, pct. 42-45).
    87. Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi 4 din Convenţie.

    VI. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 14 coroborat cu art. 4 § 2 din Convenţie
    88. Reclamanţii susţin, în esenţă, că au suferit o discriminare ca urmare a reducerii onorariilor lor ca urmare a deciziei Curţii de Apel Bucureşti, cât timp avocaţii desemnaţi din oficiu să îi asiste pe inculpaţi, precum şi personalul sistemului judiciar care a participat la acelaşi proces nu au suferit acelaşi tratament. Aceştia invocă art. 14 coroborat cu art. 4 din Convenţie.
    Art. 14 prevede următoarele:
    "Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de [...] Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie."

    89. Guvernul constată că reclamanţii nu au indicat persoanele despre care se presupune că au fost supuse unui tratament diferit faţă de ei, ca urmare a discriminării căreia consideră că i-au căzut victime.
    90. Curtea reaminteşte că munca normală în sine se poate dovedi anormală dacă discriminarea presupune alegerea unor grupuri sau persoane care trebuie să o presteze. Aceasta a statuat că art. 14 coroborat cu art. 4 din Convenţie se aplică în cauze similare cu prezenta cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Bucha, citată anterior, pct. 53).
    91. Curtea constată că există o „discriminare“, în sensul art. 14, atunci când statul, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii similare [a se vedea, printre multe altele, Thlimmenos împotriva Greciei (MC), nr. 34.369/97, pct. 44, CEDO 2000-IV]. În fiecare cauză cu care este sesizată în contextul art. 14, aceasta trebuie să verifice, pe baza elementelor de fapt şi de drept care îi sunt prezentate, dacă a avut loc efectiv o diferenţă de tratament şi dacă aceasta a fost aplicată în funcţie de criteriile prevăzute de acest articol. O simplă supoziţie sau suspiciune din partea părţilor în cauză nu este suficientă în acest scop [Vikoulov şi alţii împotriva Letoniei (dec.), nr. 16.870/03, 31 august 2006].
    92. În speţă, în ceea ce priveşte primul argument invocat de reclamanţi în susţinerea capătului lor de cerere, şi anume acela că avocaţilor care i-au reprezentat pe inculpaţi li s-au rambursat onorariile cuvenite avocaţilor desemnaţi din oficiu fără aplicarea unei reduceri, Curtea constată că reclamanţii nu au prezentat nicio probă pentru a corobora afirmaţiile lor. Curtea nu dispune de niciun element care să îi permită să aprecieze nivelul remuneraţiei diverşilor avocaţi desemnaţi din oficiu care i-au apărat pe inculpaţi în cursul procesului penal în discuţie pentru a verifica dacă o eventuală diferenţă de tratament a avut loc efectiv în prezenta cauză. Aceeaşi concluzie se impune în ceea ce priveşte al doilea argument invocat de reclamanţi, şi anume remunerarea fără reducerea salariilor personalului din sistemul judiciar care a participat la acelaşi proces (sistem de remunerare care, în orice caz, nu este comparabil cu cel al avocaţilor desemnaţi din oficiu în prezenta cauză). Pe scurt, Curtea nu vede nicio aparentă discriminare sancţionată de art. 14 din Convenţie în prezenta cauză.
    93. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca vădit nefondat, în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi 4 din Convenţie.

    VII. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
    94. Art. 41 din Convenţie prevede:
    "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

    A. Prejudiciu
    95. Cu titlu de prejudiciu material, reclamanţii solicită rambursarea diferenţei dintre onorariile avocaţiale la care aveau dreptul în temeiul Protocolului din 1 decembrie 2008 şi onorariile deja plătite. Astfel, prima reclamantă solicită 411.200 lei româneşti (RON) [aproximativ 93.300 euro (EUR)], a doua reclamantă solicită 403.400 (aproximativ 91.500 EUR), iar al treilea reclamant solicită 401.450 RON (aproximativ 91.000 EUR). De asemenea, reclamanţii solicită, fiecare, 10.000 EUR pentru repararea prejudiciului moral pe care consideră că l-au suferit ca urmare a dezamăgirii resimţite în urma minimizării competenţelor lor profesionale de către autorităţile statului.
    96. Guvernul solicită Curţii să constate că activitatea de asistenţă juridică acordată de reclamanţi în beneficiul părţilor civile a fost o muncă comună, pe când cererile lor de reparare a prejudiciilor materiale au fost formulate separat în faţa Curţii. Acesta subliniază că singurele documente justificative prezentate sunt rezultatul calculelor efectuate de părţile interesate. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul solicită Curţii să constate că nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciile pe care reclamanţii consideră că le-au suferit şi faptele aflate la originea cererilor lor. Acesta precizează că sumele solicitate de aceştia în acest sens sunt excesive.
    97. Curtea consideră că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral ca urmare a încălcării constatate a art. 1 din Protocolul nr. 1. Pronunţându-se în echitate, consideră că este necesar să i se acorde fiecăruia dintre reclamanţi 5.000 EUR în acest sens.
    98. În plus, Curtea subliniază că art. 465 din noul Cod de procedură penală permite revizuirea unei hotărâri pronunţate în plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale unui reclamant (a se vedea, mutatis mutandis, Mischie împotriva României, nr. 50.224/07, pct. 50, 16 septembrie 2014; şi Pătraşcu împotriva României, nr. 7.600/09, pct. 58, 14 februarie 2017) şi consideră că această posibilitate constituie, în principiu, un mijloc adecvat de reparare a încălcării constatate în speţă. Reclamanţii se pot folosi de acesta, dacă aşa doresc.

    B. Cheltuieli de judecată
    99. Reclamanţii nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată. Prin urmare, Curtea nu trebuie să se pronunţe cu privire la acest aspect.

    C. Dobânzi moratorii
    100. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

    PENTRU ACESTE MOTIVE,
    CURTEA:
    1. decide, în unanimitate, să conexeze cererile;
    2. declară, cu majoritate de voturi, că sunt admisibile capetele de cerere referitoare la pretinsa ingerinţă în dreptul de proprietate şi în dreptul la o cale de atac efectivă şi că sunt inadmisibile celelalte capete de cerere;
    3. hotărăşte, cu patru voturi pentru şi trei împotrivă, că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
    4. hotărăşte, cu unanimitate, că nu este necesar să examineze fondul capătului de cerere formulat în raport cu art. 13 din Convenţie;
    5. hotărăşte, cu patru voturi pentru şi trei împotrivă:
    a) că statul pârât trebuie să plătească fiecărui reclamant, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 5.000 EUR (cinci mii de euro) pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată pentru această sumă cu titlu de impozit, care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
    b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

    6. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
    Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 25 ianuarie 2022, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.

                    PREŞEDINTE
                    YONKO GROZEV
                    Grefier,
                    Andrea Tamietti

    La prezenta hotărâre este anexată, în conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulament, opinia disidentă comună a judecătorilor Grozev, Kucsko-Stadlmayer şi Schukking.
    YG
    ANT
    OPINIA DISIDENTĂ COMUNĂ
    a judecătorilor Grozev, Kucsko-Stadlmayer şi Schukking
    În prezenta cauză nu putem fi de acord cu analiza majorităţii privind admisibilitatea capătului de cerere formulat de reclamanţi. În opinia noastră, suma solicitată de reclamanţi pentru onorariile de avocat nu poate fi caracterizată ca „bun actual“ în sensul jurisprudenţei Curţii şi, prin urmare, nu intră în domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, am votat în favoarea declarării inadmisibilităţii capătului de cerere şi a constatării neîncălcării acestei dispoziţii din Convenţie.
    În analiza sa, majoritatea consideră că legislaţia naţională şi faptele specifice ale cauzei au creat pentru reclamanţi o „speranţă legitimă“ care se încadrează în noţiunea de „bun“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce priveşte legislaţia internă, majoritatea se bazează pe dispoziţiile legale aplicabile, şi anume art. 82 din Legea nr. 51/1995 şi art. 5 şi art. 9 din Protocolul din 1 decembrie 2008 încheiat între UNBR şi Ministerul Justiţiei. Majoritatea consideră că această bază legală şi activitatea de reprezentare juridică desfăşurată din oficiu de reclamanţi la cererea judecătoriei, precum şi aprobarea referatelor lor de către preşedintele acestei instanţe sunt suficiente pentru a justifica aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 (pct. 51 şi 53 din hotărâre). În speţă, nu a fost considerat determinant faptul că Curtea de Apel Bucureşti, în decizia sa din 9 iulie 2015, decizie definitivă pe fondul pretenţiilor în cadrul procedurii interne, a decis că, în temeiul legislaţiei naţionale, instanţele puteau stabili cuantumul care trebuia plătit pentru onorariile avocaţilor.
    Nu suntem de acord cu această abordare. Considerăm, înainte de toate, că litigiul examinat nu are ca obiect chestiunea dacă onorariile avocaţilor erau cuvenite reclamanţilor pentru activitatea desfăşurată şi dacă aceste onorarii ar putea fi caracterizate ca „bunuri actuale“, ci aceea dacă suma solicitată în mod specific de părţile în cauză ar putea fi caracterizată ca „bun actual“ (pct. 10 din hotărâre). Curtea are doar un rol limitat în soluţionarea acestei chestiuni, întrucât sarcina de a se pronunţa le revine în primul rând instanţelor naţionale, în conformitate cu legislaţia naţională. Curtea a abordat această problemă în repetate rânduri în contextul art. 6 din Convenţie şi al revendicării unui „drept“ cu privire la care se poate pretinde, cel puţin în mod întemeiat, că este recunoscut în legislaţia naţională, considerând că aceasta nu poate invalida o interpretare a legislaţiei naţionale dată de instanţele naţionale decât dacă interpretarea adoptată este „arbitrară sau vădit nerezonabilă“. Astfel, având în vedere răspunsul dat de instanţele naţionale la acţiunea în despăgubiri introdusă de reclamantul din Cauza Károly Nagy împotriva Ungariei, Curtea a statuat că declararea necompetenţei acestora nu era nici arbitrară, nici vădit nerezonabilă şi că, prin urmare, reclamantul nu a posedat niciodată un „drept“ cu privire la care se poate pretinde, cel puţin în mod întemeiat, că este recunoscut în legislaţia naţională [Károly Nagy împotriva Ungariei (MC), nr. 56.665/09, pct. 75-77, 14 septembrie 2017]. În ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1, jurisprudenţa Curţii este, de asemenea, consacrată. Această dispoziţie se aplică numai bunurilor actuale şi nu creează niciun drept de a le dobândi [Anheuser-Busch Inc. împotriva Portugaliei (MC), nr. 73.049/01, pct. 64, CEDO 2007-I; Stummer împotriva Austriei (MC), nr. 37.452/02, pct. 82, CEDO 2011]. Astfel, un venit viitor nu poate fi încadrat ca „bun“ decât dacă a fost deja câştigat sau face obiectul unei creanţe certe [Denisov împotriva Ucrainei (MC), nr. 76.639/11, pct. 137, 25 septembrie 2018]. Nu se poate concluziona că există o speranţă legitimă atunci când există o controversă cu privire la modul în care trebuie interpretată şi aplicată legislaţia naţională, iar argumentele invocate de reclamant în această privinţă sunt în cele din urmă respinse de instanţele naţionale [Kopeck\'fd împotriva Slovaciei (MC), nr. 44.912/98, CEDO 2004-IX].
    Aplicând această jurisprudenţă, nu vedem, în prezenta cauză, niciun motiv ca să se admită că suma solicitată de reclamanţi pentru onorariile lor ar putea fi considerată un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Legislaţia naţională aplicabilă, şi anume art. 82 din Legea nr. 51/1995, prevede că instanţele naţionale stabilesc suma care trebuie plătită pentru onorariile avocatului în funcţie de natura şi volumul activităţii, în limitele sumelor stabilite prin protocolul încheiat între UNBR şi Ministerul Justiţiei. Această trimitere clară, în legislaţia primară, la „natura şi volumul activităţii“ este ceea ce Curtea de Apel Bucureşti a aplicat în mod explicit în decizia sa din 9 iulie 2015 (pct. 18 din hotărâre). Înainte de această hotărâre, cuantumul (total) solicitat nu a fost plătit niciodată şi nu a făcut obiectul unei „creanţe certe“. Astfel cum majoritatea confirmă ea însăşi pe fond, legislaţia aplicabilă, inclusiv Protocolul din 1 decembrie 2008, era neclară (pct. 72 din hotărâre) şi trebuia să fie clarificată de instanţele naţionale. Prin urmare, ceea ce reclamanţii au primit după decizia pronunţată de curtea de apel a fost cuantumul redus (pct. 21 şi 41 din hotărâre). Această reducere pare să fie mai mult decât justificată într-o cauză care este în mod clar unică în ceea ce priveşte numărul de părţi la proces şi în care abordarea standardizată a Protocolului încheiat între UNBR şi Ministerul Justiţiei era vădit necorespunzătoare.
    În astfel de împrejurări, ni se pare imposibil să concluzionăm că faptul că Curtea de Apel Bucureşti s-a bazat pe legislaţia primară şi pe cerinţa pe care aceasta o prevede de a stabili onorariile avocaţilor pe baza unei aprecieri în funcţie „de natura şi de volumul activităţii“ era arbitrar sau vădit nerezonabil sau că ar fi adus atingere unei „speranţe legitime“. Dimpotrivă, considerăm că această abordare este perfect rezonabilă în circumstanţele cauzei. Această constatare este de altfel confirmată implicit de faptul că majoritatea a refuzat să acorde cuantumul total al onorariilor avocaţilor solicitat, deşi acest cuantum a stat la baza concluziei sale cu privire la aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1. Suma datorată reclamanţilor cu titlu de onorarii ale avocaţilor a fost stabilită şi a devenit o „creanţă certă“ numai prin decizia definitivă pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi numai pentru cuantumul stabilit de aceasta. Din aceste motive, reclamanţii nu aveau un „bun actual“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce priveşte restul sumei solicitate de aceştia.
    ANEXA 1


┌───┬──────┬───────────┬─────────┬──────────────┬──────────────┐
│   │      │           │         │Reclamant Anul│              │
│Nr.│Nr.   │Denumirea  │Introdusă│naşterii      │Reprezentat de│
│   │cerere│cauzei     │de       │Domiciliu/    │              │
│   │      │           │         │Reşedinţă     │              │
├───┼──────┼───────────┼─────────┼──────────────┼──────────────┤
│   │54.780│Dănoiu     │28/10/   │Daniela       │Daniela       │
│1. │/15   │împotriva  │2015     │Lorelay Dănoiu│Lorelay Dănoiu│
│   │      │României   │         │1970 Bucureşti│              │
├───┼──────┼───────────┼─────────┼──────────────┼──────────────┤
│   │55.220│Agache     │28/10/   │Carmen Mariana│Cosmin-Gabriel│
│2. │/15   │împotriva  │2015     │Agache 1978   │Scărlătescu   │
│   │      │României   │         │Bucureşti     │              │
├───┼──────┼───────────┼─────────┼──────────────┼──────────────┤
│   │55.226│Scărlătescu│28/10/   │Cosmin-Gabriel│Carmen Mariana│
│3. │/15   │împotriva  │2015     │Scărlătescu   │Agache        │
│   │      │României   │         │1975 Bucureşti│              │
└───┴──────┴───────────┴─────────┴──────────────┴──────────────┘

-----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Hotarare, Alte Institutii, HOTĂRÂREA din 25 ianuarie 2022

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ HOTĂRÂREA din 25 ianuarie 2022 în Cauza Dănoiu şi alţii împotriva României

Comentarii

Atentie, Juristi!

HOTĂRÂREA din 25 ianuarie 2022 în Cauza Dănoiu şi alţii împotriva României