Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
SECŢIA A PATRA (Cererea nr. 25.560/13) Strasbourg Definitivă 24 iulie 2020
┌──────────────────────────────────────┐
│Art. 14 + Art. 3 P1 • Discriminare • │
│Depunerea candidaturii la alegeri • │
│Lipsa unui control judecătoresc (care │
│să ofere o garanţie suficientă) │
│împotriva arbitrarului în ceea ce │
│priveşte respectarea unei condiţii de │
│eligibilitate care dezavantajează │
│organizaţiile minorităţilor naţionale │
│care nu sunt încă reprezentate în │
│Parlament • Justificarea insuficientă │
│a diferenţei de tratament faţă de │
│organizaţiile deja reprezentate │
└──────────────────────────────────────┘
Hotărârea a rămas definitivă în temeiul art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă. În Cauza Cegolea împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din: Jon Fridrik Kjolbro, preşedinte, Faris Vehabovic, Iulia Antoanella Motoc, Branko Lubarda, Carlo Ranzoni, Stephanie Mourou-Vikstrom, Georges Ravarani, judecători, şi Andrea Tamietti, grefier de secţie, având în vedere: - cererea sus-menţionată (nr. 25.560/13) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, care are dublă cetăţenie, română şi italiană, doamna Gabriela Cegolea („reclamanta“), a sesizat Curtea în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“) la 8 aprilie 2013; – observaţiile părţilor; – faptul că guvernul italian nu şi-a exercitat dreptul de a interveni în procedură (art. 36 § 1 din Convenţie), observând că, la 8 februarie 2016, capătul de cerere privind pretinsa discriminare suferită de reclamantă în exercitarea dreptului său de a candida la alegerile parlamentare a fost comunicat Guvernului şi cererea a fost declarată inadmisibilă în ceea ce priveşte celelalte capete de cerere, în conformitate cu art. 54 § 3 din Regulamentul Curţii, după ce a deliberat în camera de consiliu, la 11 februarie şi 3 martie 2020, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată: INTRODUCERE 1. În cererea sa, reclamanta se plânge, în temeiul art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi, în esenţă, art. 14 din Convenţie, de o încălcare a dreptului său de a candida la alegerile parlamentare fără niciun fel de discriminare, în numele unei fundaţii ce reprezintă minoritatea italiană. ÎN FAPT 2. Reclamanta s-a născut în 1948 şi locuieşte în Cernica. Aceasta a fost reprezentată de B. Palade, avocat în Bucureşti. 3. Guvernul român („Guvernul“) a fost reprezentat de agenţii guvernamentali, doamna C. Brumar şi, ulterior, domnul V. Mocanu, reprezentanţi ai României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. 4. Reclamanta este preşedintele Fundaţiei „Vox Mentis“ („fundaţia“). Această fundaţie intenţiona să candideze la alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012, în calitate de organizaţie ce reprezintă minoritatea naţională italiană din România. Reclamanta era candidată din partea acestei fundaţii. 5. În 2012, fundaţia a întreprins demersuri pentru obţinerea statutului de utilitate publică, condiţie impusă de Legea electorală nr. 35/2008 („Legea nr. 35/2008“; infra, pct. 15) pentru ca aceasta să îşi poată prezenta candidatura. În conformitate cu dispoziţiile legale (infra, pct. 18), cererea sa a fost înregistrată la 8 mai 2012 de către Secretariatul General al Guvernului („SGG“). Potrivit informaţiilor de care dispune Curtea, reiese că SGG a considerat că cererea reclamantei este de competenţa Departamentului pentru Relaţii Interetnice al Guvernului României („DRI“) şi a Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional („ministerul“; infra, pct. 7 şi 13) şi că le-a transmis acestora cererea, în vederea examinării sale şi emiterii unui punct de vedere. 6. La 10 mai 2012, SGG a informat-o pe reclamantă că cererea sa a fost înaintată ministerului şi DRI pentru „a lua măsurile necesare, potrivit competenţelor acestora şi conform legii“. 7. La 27 iunie 2012, după ce a examinat natura activităţilor desfăşurate de fundaţie, DRI i-a comunicat reclamantei răspunsul său, prin care acesta refuza să recunoască statutul de utilitate publică al fundaţiei. În urma contestaţiei formulate de fundaţie, DRI a confirmat refuzul său, la 14 august 2012, pe motiv că fundaţia nu îndeplinea cerinţele legale pentru a obţine acest statut, întrucât activitatea sa nu privea relaţiile interetnice. Răspunsul DRI la contestaţia formulată de fundaţie era astfel redactat în părţile sale relevante în speţă: "Conform prevederilor art. 38 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 [cu privire la asociaţii şi fundaţii], obţinerea statutului de utilitate publică de către asociaţii, fundaţii şi federaţii nu reprezintă un drept acordat acestora, ci doar o vocaţie care se poate realiza doar în condiţiile legii. Pe de altă parte, [conform] textului de lege – art. 38 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, [...] o asociaţie, fundaţie sau federaţie poate fi recunoscută de Guvernul României ca fiind de utilitate publică, deşi simplul fapt că sunt îndeplinite condiţiile cerute de text nu obligă Guvernul la o recunoaştere ipso facto. Textul de lege a lăsat la latitudinea executivului să hotărască dacă este oportun sau nu să adopte o hotărâre prin care o asociaţie, fundaţie sau federaţie să fie recunoscută ca fiind de utilitate publică. De altfel, asupra oportunităţii adoptării statutului de utilitate publică se apreciază nu numai în funcţie de condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a ne afla în sfera utilităţii publice, definită ca fiind «orice activitate care se desfăşoară în domenii de interes public general sau al unor colectivităţi», ci în raport de consecinţele recunoaşterii acestui statut, care conferă asociaţiei sau fundaţiei anumite drepturi şi obligaţii [...]" 8. La 29 iulie 2012 a intrat în vigoare Legea nr. 145/2012 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii („Ordonanţa nr. 26/2000“; supra, pct. 16). Modificările vizau în special dispoziţiile referitoare la acordarea statutului de utilitate publică (supra, pct. 17). 9. La 9 octombrie 2012, reclamanta, în calitate de candidată la alegerile parlamentare din partea fundaţiei, şi-a depus dosarul de candidatură la Biroul Electoral Central („BEC“). La 11 octombrie 2012, BEC i-a comunicat refuzul său de a-i înregistra candidatura, pe motiv că fundaţia nu a dovedit că obţinuse statutul de utilitate publică. 10. Reclamanta a contestat, în numele fundaţiei, refuzul BEC în faţa Tribunalului Bucureşti; aceasta a fost prezentă la şedinţa din 13 octombrie 2012. Aceasta a susţinut că decizia BEC era discriminatorie şi neconstituţională şi a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 35/2008 (supra, pct. 15). Printr-o decizie definitivă pronunţată în aceeaşi zi, tribunalul a respins contestaţia acesteia din cauza lipsei statutului de utilitate publică al fundaţiei, dar a admis cererea sa de sesizare a Curţii Constituţionale. 11. În cadrul şedinţei din 23 octombrie 2012 în faţa Curţii Constituţionale, reclamanta şi-a reiterat argumentele întemeiate pe dispoziţiile respectivei legi, pe care le considera discriminatorii. Aceasta a argumentat că legea în cauză prevedea criterii diferite pentru organizaţiile minorităţilor naţionale reprezentate în Parlament şi cele nereprezentate în Parlament. Prin decizia definitivă şi obligatorie din aceeaşi zi, Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de reclamantă. Părţile relevante în speţă ale deciziei sunt redactate astfel: "În legătură cu acest aspect, Curtea [Constituţională] observă că, potrivit art. 38 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 [...], orice fundaţie poate fi recunoscută de Guvernul României ca fiind de utilitate publică dacă îndeplineşte condiţiile impuse de acest text legal şi dacă urmează procedura reglementată de art. 39 şi următoarele din acest act normativ. În continuare, Curtea [Constituţională] constată că textul de lege supus controlului de constituţionalitate nu poate fi considerat discriminatoriu, deoarece legiuitorul a urmărit ca prin acesta să acorde şi organizaţiilor minorităţilor nereprezentate în Parlament posibilitatea să participe la alegeri. Astfel, Curtea Constituţională a statuat în [...] Decizia nr. 146 din 15 martie 2005 [...] că «organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale reprezentate în Parlament nu sunt privilegiate [...], întrucât acestea au îndeplinit condiţii mult mai severe pentru a accede în Parlament», iar dacă criteriile pe baza cărora acele organizaţii au obţinut la ultimele alegeri un loc în Parlament nu sunt îndeplinite şi la actualele alegeri, acest lucru va rezulta din votul alegătorilor." 12. La 30 octombrie 2012 a expirat termenul pentru depunerea candidaturii la alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012. În faţa Curţii, reclamanta menţionează că organizaţia care reprezenta deja minoritatea italiană în Parlamentul României şi-a reînnoit candidatura şi, astfel, a obţinut un mandat de deputat. 13. La 8 ianuarie 2013, reclamantei i s-a comunicat răspunsul ministerului cu privire la dobândirea de către fundaţie a statutului de utilitate publică; acest răspuns era redactat astfel în părţile sale relevante în speţă: "După analizarea documentaţiei depuse, în baza dispoziţiilor O.G. nr. 26/2000, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional a elaborat şi comunicat, pe circuitul interministerial al avizărilor, proiectul de hotărâre a Guvernului privind recunoaşterea Fundaţiei «Vox Mentis» ca fiind de utilitate publică. Precizăm că, la momentul depunerii şi analizării dosarului, Fundaţia «Vox Mentis» îndeplinea condiţiile legale pentru acordarea statutului de utilitate publică, în vigoare la acea dată. În data de 1 august 2012, urmare a intrării în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 145/2012 pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 26/2000 [...], au fost stabilite noi condiţii cu privire la acordarea statutului de utilitate publică. Ministerul Finanţelor Publice [...] a analizat proiectul prin prisma Legii nr. 145/2012 şi a constatat, raportându-se, în mod corect, la noile modificări ale O.G. nr. 26/2000, că Fundaţia «Vox Mentis» nu îndeplineşte condiţiile prevăzute pentru acordarea statutului de utilitate publică." 14. Din informaţiile furnizate de SGG Guvernului în iunie 2016 reiese că SGG nu fusese informat cu privire la răspunsul DRI şi al ministerului. CADRUL JURIDIC ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE 15. Dispoziţiile relevante în speţă din Constituţia României şi din Legea nr. 35/2008, în vigoare la momentul alegerilor parlamentare din 2008, sunt descrise în Cauza Danis şi Asociaţia etnicilor turci împotriva României (nr. 16.632/09, pct. 16 şi 19-20, 21 aprilie 2015). În special, Legea nr. 35/2008 prevedea că: "ART. 9 [...] (2) Pot depune candidaturi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale reprezentate în Parlament. (3) Pot depune candidaturi şi alte organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale definite potrivit art. 2 pct. 29, legal constituite, care sunt de utilitate publică şi care prezintă Biroului Electoral Central, în termen de 30 de zile de la data stabilirii zilei alegerilor, o listă de membri cuprinzând un număr de cel puţin 15% din numărul total al cetăţenilor care, la ultimul recensământ, s-au declarat ca aparţinând minorităţii respective." 16. Dispoziţiile relevante în speţă din Ordonanţa nr. 26/2000 sunt descrise, de asemenea, în Cauza Danis şi Asociaţia etnicilor turci împotriva României (citată anterior, pct. 20). În special în ceea ce priveşte obţinerea statutului de utilitate publică de către o asociaţie sau o fundaţie, Ordonanţa nr. 26/2000, astfel cum era în vigoare în 2008, avea următorul cuprins: "ART. 38 (1) O asociaţie sau o fundaţie poate fi recunoscută de Guvernul României ca fiind de utilitate publică dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) activitatea acesteia se desfăşoară în interes general sau comunitar, după caz; b) funcţionează de cel puţin 3 ani şi a realizat o parte din obiectivele stabilite; c) prezintă un raport din care să rezulte desfăşurarea unei activităţi anterioare semnificative, prin derularea unor programe ori proiecte specifice scopului său, însoţit de bilanţurile şi bugetele de venituri şi cheltuieli pe ultimii 3 ani; d) valoarea activului patrimonial pe fiecare an în parte este cel puţin egală cu valoarea patrimoniului iniţial;" 17. La 29 iulie 2012 a intrat în vigoare Legea nr. 145/2012 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii (supra, pct. 8). Această nouă lege a modificat în special dispoziţiile referitoare la obţinerea statutului de utilitate publică. Dispoziţiile sale relevante în speţă sunt redactate după cum urmează: "ART. 38 (1) O asociaţie, fundaţie sau federaţie poate fi recunoscută de Guvernul României ca fiind de utilitate publică dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) activitatea acesteia se desfăşoară în interes general sau al unor colectivităţi, după caz; b) funcţionează de cel puţin 3 ani şi a realizat o parte din obiectivele stabilite, făcând dovada unei activităţi neîntrerupte prin acţiuni semnificative; c) prezintă un raport de activitate din care să rezulte desfăşurarea unei activităţi anterioare semnificative, prin derularea unor programe ori proiecte specifice scopului său, însoţit de situaţiile financiare anuale şi de bugetele de venituri şi cheltuieli pe ultimii 3 ani anteriori datei depunerii cererii privind recunoaşterea statutului de utilitate publică; d) deţine un patrimoniu, logistică, membri şi personal angajat, corespunzător îndeplinirii scopului propus; e) face dovada existenţei unor contracte de colaborare şi parteneriate cu instituţii publice sau asociaţii ori fundaţii din ţară şi din străinătate; f) face dovada obţinerii unor rezultate semnificative în ceea ce priveşte scopul propus sau prezintă scrisori de recomandare din partea unor autorităţi competente din ţară sau din străinătate, care recomandă continuarea activităţii." 18. Ordonanţa nr. 26/2000, astfel cum era în vigoare la momentul faptelor, include şi dispoziţiile următoare: "ART. 39 (1) Recunoaşterea unei asociaţii sau fundaţii ca fiind de utilitate publică se face prin hotărâre a Guvernului. În acest scop, asociaţia sau fundaţia interesată adresează o cerere Secretariatului General al Guvernului, care o înaintează, în termen de 15 zile, organului de specialitate al administraţiei publice centrale în a cărui sferă de competenţă îşi desfăşoară activitatea. [...] ART. 40 "(1) Autoritatea administrativă competentă este obligată ca, în termen de 60 de zile, să examineze cererea şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege. În cazul în care constată îndeplinirea acestor condiţii, autoritatea administrativă competentă va propune Guvernului României recunoaşterea [utilităţii publice]. În caz contrar aceasta va transmite persoanelor juridice solicitante un răspuns motivat, în termen de 30 de zile de la data luării deciziei.(2) În cel mult 90 de zile de la data depunerii cererii prevăzute la alin. (1), precum şi a tuturor documentelor necesare luării deciziei, Guvernul României decide asupra propunerii de recunoaştere. Dacă propunerea se respinge, soluţia va fi comunicată asociaţiei sau fundaţiei de către autoritatea administrativă la care s-a înregistrat cererea de recunoaştere, în termen de 120 de zile de la data depunerii cererii şi a documentelor necesare luării deciziei. " [...] ART. 44 Litigiile referitoare la recunoaşterea utilităţii publice a asociaţiilor şi fundaţiilor se soluţionează potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004." 19. Prin Decizia din 3 octombrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins o acţiune prin care o asociaţie contesta refuzul Guvernului de a-i acorda statutul de utilitate publică. În decizia sa, aceasta a reţinut că asociaţia în cauză îndeplinea condiţiile legale pentru acordarea unui astfel de statut, dar a concluzionat că decizia de recunoaştere a utilităţii publice a fost lăsată la latitudinea executivului. Părţile relevante în speţă ale deciziei respective sunt redactate astfel: "Articolul 38 alin. (1) din O.G. nr. 26/2000 [...] prevede că «o asociaţie sau fundaţie poate fi recunoscută de Guvernul României» ca fiind de utilitate publică. Din modul de exprimare al legiuitorului rezultă că simplul fapt al întrunirii [de către asociaţie sau fundaţie a] condiţiilor [necesare] nu obligă Guvernul să emită o hotărâre prin care să recunoască asociaţiei sau fundaţiei respective statutul de utilitate publică. [...] Concluzia ce se desprinde este aşadar aceea că, deşi întrunite condiţiile prevăzute de lege, Guvernul poate să respingă un proiect de act normativ privind recunoaşterea unei asociaţii ca fiind de utilitate publică, acesta având posibilitatea de a aprecia în funcţie şi de oportunitatea adoptării unui astfel de act. De altfel, asupra oportunităţii adoptării acestui statut se apreciază nu numai în funcţie de condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a ne afla în sfera utilităţii publice [...], ci şi în raport de consecinţele recunoaşterii utilităţii publice care conferă asociaţiei sau fundaţiei anumite drepturi şi obligaţii, cel puţin faţă de acestea din urmă Guvernul fiind cel mai în măsură să aprecieze asupra admisibilităţii unei astfel de cereri." 20. Sistemul de reprezentare a minorităţilor naţionale în Parlamentul României este descris în Cauza Grosaru împotriva României (nr. 78.039/01, pct. 18-20 şi 24, CEDO 2010). CADRUL JURIDIC INTERNAŢIONAL RELEVANT 21. Articolul 15 din Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale a Consiliului Europei (1998, STE nr. 157) este redactat astfel: "Părţile vor crea condiţiile necesare pentru participarea efectivă a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale la viaţa culturală, socială şi economică şi la treburile publice, în special acelea care le privesc direct. România a ratificat Convenţia-cadru la 11 mai 1995." 22. Lucrările Comisiei de la Veneţia a Consiliului Europei sunt rezumate în hotărârea în Cauza Grosaru (citată anterior, pct. 22-24). Părţile relevante din raportul explicativ privind Codul bunelor practici în materie electorală precizează în special următoarele: "63. Stabilitatea dreptului este un element important al credibilităţii procesului electoral şi este esenţială pentru consolidarea democraţiei. Prin urmare, modificarea frecventă a normelor sau caracterul lor complex pot dezorienta alegătorul. Alegătorul poate conchide, în mod corect sau incorect, că dreptul electoral este doar un instrument cu care operează cei care sunt la putere şi că votul alegătorului nu mai este elementul esenţial care decide rezultatul scrutinului.64. În practică, totuşi, trebuie garantată nu atât stabilitatea principiilor fundamentale (fiind puţin probabilă contestarea lor în mod serios), cât stabilitatea unor reguli mai specifice ale dreptului electoral, în special cele care reglementează sistemul electoral propriu-zis, componenţa comisiilor electorale şi constituirea teritorială a circumscripţiilor. Aceste trei elemente sunt frecvent - corect sau incorect - considerate drept factori decisivi pentru rezultatele scrutinului. De aceea, trebuie evitate nu doar manipulările în favoarea partidului la putere, ci înseşi tentativele de manipulare.65. Este necesar să se evite nu atât modificarea sistemelor de scrutin - ele putând fi întotdeauna îmbunătăţite, ci modificarea lor frecventă sau cu puţin timp înainte de alegeri (mai puţin de un an). Chiar în absenţa unei intenţii de manipulare, modificările vor fi percepute ca fiind dictate de interesele conjuncturale ale partidelor politice." 23. În 2001, la Varşovia au fost adoptate orientări pentru favorizarea participării minorităţilor naţionale la procesul electoral, în cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE). Aceste orientări fac trimitere la recomandările cu privire la participarea efectivă a minorităţilor naţionale la viaţa publică („recomandările de la Lund“), dintre care cea de-a şaptea este redactată astfel [traducerea grefei]: "Experienţele din Europa şi din alte părţi ale lumii au demonstrat importanţa procesului electoral în facilitarea participării minorităţilor la sfera politică. Statele trebuie să garanteze persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul de a lua parte la administrarea treburilor publice, inclusiv prin dreptul de a vota şi de a candida fără discriminare pentru funcţii." ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie 24. Invocând art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi, în esenţă, art. 14 din Convenţie, reclamanta denunţă o încălcare a dreptului său de a candida fără niciun fel de discriminare la alegerile parlamentare, în numele unei fundaţii care reprezintă minoritatea italiană, întrucât candidatura acesteia a fost, în opinia sa, supusă unor condiţii suplimentare faţă de cea a candidatului care reprezenta deja minoritatea italiană în Parlamentul României. Ea susţine că, din cauza impunerii acestor condiţii suplimentare, a fost defavorizată în comparaţie cu candidatul menţionat anterior. 25. Fiind responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei [Radomilja şi alţii împotriva Croaţiei (MC), nr. 37.685/10 şi 22.768/12, pct. 114 şi 126, CEDO 2018], Curtea va examina acest capăt de cerere din perspectiva art. 14 din Convenţie, coroborat cu art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, Özgürlük ve Dayanışma Partisi (ÖDP) împotriva Turciei, nr. 7.819/03, pct. 23, CEDO 2012]. Art. 14 din Convenţie este formulat după cum urmează: "Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de […] Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie." Articolul 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie prevede: "Înaltele Părţi contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiţiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ." A. Cu privire la admisibilitate 1. Cu privire la calitatea de victimă 26. Guvernul ridică o excepţie referitoare la lipsa calităţii de victimă a reclamantei. În fapt, acesta precizează că reclamanta contestă dispoziţiile legale care reglementează condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească organizaţiile care reprezintă minorităţile naţionale pentru a candida la alegerile parlamentare. Or, potrivit Guvernului, încălcarea pretinsă de reclamantă se referea la fundaţie, şi nu la reclamanta însăşi. Prin urmare, Guvernul susţine că, în fapt, reclamanta a sesizat Curtea cu o (cerere de tip) actio popularis. 27. Reclamanta nu a prezentat observaţii cu privire la admisibilitatea cererii. 28. Curtea observă că excepţia ridicată de Guvern se referă la calitatea procesuală a reclamantei în faţa Curţii şi reaminteşte că a respins o excepţie similară în Cauza Cernea împotriva României (nr. 43.609/10, pct. 31, 27 februarie 2018). Aceasta subliniază că, la fel ca reclamantul din cauza Cernea, citată anterior, reclamanta a acţionat, în speţă, în numele fundaţiei şi a participat activ la procedura internă (supra, pct. 9-11). Aşadar, consideră că reclamanta poate pretinde că este victima unei încălcări a drepturilor sale. Prin urmare, Curtea respinge această excepţie ridicată de Guvern. 2. Cu privire la epuizarea căilor de atac interne 29. În continuare, Guvernul susţine că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne, întrucât aceasta nu a sesizat instanţele române cu o acţiune în contencios administrativ, pentru a contesta refuzul DRI de a-i acorda fundaţiei statutul de utilitate publică (supra, pct. 7). Pe baza avizelor care i-au fost comunicate de mai multe instanţe de apel din România, Guvernul consideră că această cale de atac era eficientă. Potrivit Guvernului, reclamanta a procedat greşit contestând refuzul BEC de a-i înregistra candidatura (supra, pct. 10). 30. Reclamanta nu a prezentat observaţii cu privire la admisibilitatea cererii. 31. Curtea consideră că această excepţie este strâns legată de fondul capătului de cerere formulat de reclamantă şi, în consecinţă, decide unirea acestuia cu fondul. 3. Cu privire la aplicabilitatea art. 14 din Convenţie, coroborat cu art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie 32. Întrucât cererea intră sub incidenţa art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, Curtea apreciază că art. 14 din Convenţie este aplicabil (a se vedea, mutatis mutandis, Partei Die Friesen împotriva Germaniei, nr. 65.480/10, pct. 30-35, 28 ianuarie 2016). 4. Concluzie 33. Constatând că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părţilor 34. Reclamanta se plânge că, la alegerile din decembrie 2012, competiţia electorală a fost neloială. Aceasta precizează că organizaţia care reprezenta deja minoritatea italiană în Parlamentul României pur şi simplu şi-a reînnoit candidatura şi candidatul acesteia a fost reales în decembrie 2012. Reclamanta susţine că organizaţia nu a trebuit să îndeplinească alte condiţii, în ciuda faptului că, în opinia ei, reprezentativitatea organizaţiei făcea obiectul unor îndoieli. Adaugă că această situaţie a fost aceeaşi la alegerile din decembrie 2016. 35. Guvernul precizează că stabilirea condiţiilor de eligibilitate ţine de marja largă de apreciere pe care Curtea o recunoaşte statelor membre în materie electorală şi face referire la caracteristicile specifice ale sistemului de reprezentare a minorităţilor naţionale în Parlamentul României, astfel cum au fost identificate de Curte în Hotărârea Grosaru împotriva României (nr. 78.039/01, pct. 24, CEDO 2010). Acesta declară că dispoziţiile legale aplicabile în materie sunt clare, precise şi transparente şi că modificările legislative care au introdus condiţia obţinerii statutului de utilitate publică pentru a putea candida la alegerile parlamentare au fost efectuate în 2008, ceea ce însemna, în opinia sa, că fundaţia a avut suficient timp pentru a face demersurile necesare. În plus, potrivit Guvernului, procedura de acordare a statutului de utilitate publică este supusă controlului instanţelor. Guvernul deduce din aceasta că procedura este transparentă şi lipsită de arbitrar. În plus, acesta argumentează că reclamanta nu a contestat nici refuzul DRI, nici pe cel al Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional de a-i recunoaşte fundaţiei statutul de utilitate publică. 36. Guvernul susţine că diferenţa de tratament suferită de reclamantă faţă de organizaţiile minorităţilor naţionale deja reprezentate în Parlament urmăreşte un scop legitim şi este justificată. Acesta face trimitere la concluziile Curţii din hotărârea în Cauza Ofensiva tinerilor împotriva României (nr. 16.732/05, 15 decembrie 2015). În plus, precizează că respectiva cerinţă privind obţinerea statutului de utilitate publică este menită să asigure reprezentativitatea fundaţiei şi seriozitatea candidaturii sale. 2. Motivarea Curţii (a) Principii generale 37. Curtea reaminteşte că discriminarea constă în a trata în mod diferit, fără justificare obiectivă şi rezonabilă, persoane aflate în situaţii comparabile. Un tratament diferenţiat este lipsit de „o justificare obiectivă şi rezonabilă în cazul în care nu urmăreşte un «scop legitim» sau nu există un «raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit»“ [a se vedea, între multe altele, Sejdić şi Finci împotriva Bosniei şi Herţegovinei (MC), nr. 27.996/06 şi 34.836/06, pct. 42, CEDO 2009]. Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii care sunt similare în alte privinţe justifică diferenţe de tratament. Întinderea acestei marje variază în funcţie de circumstanţe, domenii şi context [Andrejeva împotriva Letoniei (MC), nr. 55.707/00, pct. 82, CEDO 2009]. 38. Pe de altă parte, Curtea reaminteşte că art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie consacră un principiu fundamental într-un regim politic veritabil democratic şi are, prin urmare, o importanţă capitală în sistemul Convenţiei (Mathieu-Mohin şi Clerfayt împotriva Belgiei, 2 martie 1987, pct. 47, seria A nr. 113). Rolul statului, ca ultim garant al pluralismului, implică adoptarea de măsuri pozitive pentru „a organizaˮ alegerile democratice în „condiţii care asigură libera exprimare a opiniei poporului privind alegerea corpului legislativˮ (ibidem, pct. 54). 39. Curtea mai reaminteşte că sintagma „libera exprimare a opiniei poporuluiˮ înseamnă că alegerile nu pot presupune niciun fel de presiune asupra alegerii unuia sau mai multor candidaţi şi că, în această alegere, electoratul nu trebuie să fie încurajat, contrar legii, să voteze în favoarea unui partid sau a altuia. Termenul „alegereˮ presupune că este necesar să se asigure diferitelor partide politice posibilităţi rezonabile de a-şi prezenta candidaţii alegătorilor [Yumak şi Sadak împotriva Turciei (MC), nr. 10.226/03, pct. 108, CEDO 2008]. 40. În concluzie, drepturile garantate prin art. 3 din Protocolul nr. 1 nu sunt absolute. Este loc pentru „limitări impliciteˮ, iar statelor contractante trebuie să li se acorde o marjă largă de apreciere în materie [a se vedea, între altele, Matthews împotriva Regatului Unit (MC), nr. 24.833/94, pct. 63, CEDO 1999-I, şi Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26.772/95, pct. 201, CEDO 2000-IV]. În ceea ce priveşte dreptul de a candida la alegeri, adică aspectul „pasiv“ al drepturilor garantate prin art. 3 din Protocolul nr. 1, abordarea adoptată de Curte se limitează, în esenţă, la a verifica absenţa arbitrarului în procedurile interne care determină privarea de eligibilitate a unei persoane [Etxeberria şi alţii împotriva Spaniei, nr. 35.579/03 şi alte 3 cereri, pct. 50 in fine, 30 iunie 2009; a se vedea şi Melnitchenko împotriva Ucrainei, nr. 17.707/02, pct. 57, CEDO 2004X, şi Ždanoka împotriva Letoniei (MC), nr. 58.278/00, pct. 115 in fine, CEDO 2006-IV]. 41. Cu toate acestea, Curtea are competenţa de a se pronunţa în ultimă instanţă cu privire la respectarea cerinţelor art. 3 din Protocolul nr. 1; trebuie să se asigure că aceste cerinţe care se aplică dreptului de vot sau dreptului de a candida la alegeri nu reduc drepturile în cauză până la punctul de a le afecta însăşi esenţa şi de a le priva de eficienţă (Mathieu-Mohin şi Clerfayt, citată anterior, pct. 52). 42. Curtea reaminteşte că obiectul şi scopul Convenţiei presupun interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor sale astfel încât cerinţele să fie concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii (Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, pct. 33, seria A nr. 37). Or, dreptul de a candida la alegeri, garantat de art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi inerent noţiunii de regim cu adevărat democratic, este doar iluzoriu dacă persoana în cauză poate fi, în orice moment şi în mod arbitrar, privată de acesta. În consecinţă, deşi este adevărat că statele dispun de o marjă amplă de apreciere pentru a stabili condiţiile de eligibilitate in abstracto, principiul caracterului efectiv al drepturilor impune ca procedura care permite determinarea eligibilităţii să fie însoţită de garanţii suficiente pentru a permite evitarea arbitrarului (Melnitchenko, citată anterior, pct. 59). 43. Curtea reaminteşte că stabilitatea legislaţiei electorale este deosebit de importantă pentru respectarea drepturilor garantate prin art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. În fapt, dacă un stat modifică prea des regulile electorale de bază sau le modifică în ajunul alegerilor, riscă să submineze respectul publicului faţă de garanţiile menite să asigure alegeri libere sau încrederea în existenţa acestora (Partidul Laburist Georgian împotriva Georgiei, nr. 9.103/04, pct. 88, CEDO 2008). Curtea are obligaţia să examineze cu o atenţie deosebită orice măsură adoptată în domeniul legislaţiei electorale care pare să opereze, singură sau cu titlu principal, în detrimentul opoziţiei, în special dacă, prin natura sa, măsura în cauză compromite chiar şansele partidelor sau formaţiunilor de opoziţie să ajungă la putere. Adoptarea unei astfel de măsuri cu puţin timp înainte de alegeri, într-un moment în care ponderea voturilor care revin partidului aflat la guvernare este în declin, poate servi drept indiciu al caracterului său disproporţionat [Tănase împotriva Moldovei (MC), nr. 7/08, pct. 179, CEDO 2010, şi Ekoglasnost împotriva Bulgariei, nr. 30.386/05, pct. 68, 6 noiembrie 2012]. (b) Aplicarea acestor principii în speţă (i) Cu privire la existenţa unei diferenţe de tratament 44. Curtea observă că reclamanta susţine că a suferit o diferenţă de tratament în raport cu organizaţiile minorităţilor naţionale deja reprezentate în Parlament în ceea ce priveşte depunerea candidaturii pentru un mandat de deputat. În opinia reclamantei, organizaţia care reprezenta deja minoritatea italiană în Parlamentul României îşi reînnoise pur şi simplu candidatura, deşi aceasta ar fi trebuit să îndeplinească şi alte condiţii (supra, pct. 34). Curtea reaminteşte că a examinat argumente similare în Cauza Danis şi Asociaţia etnicilor turci împotriva României (nr. 16.632/09, 21 aprilie 2015). În această cauză, Curtea a constatat că Legea nr. 35/2008 a instituit, pentru alegerile parlamentare din 2008, un dublu sistem de evaluare a candidaturilor organizaţiilor minorităţilor naţionale: pe de o parte, organizaţiile reprezentate în Parlament şi-au reînnoit automat candidatura, reprezentativitatea acestora fiind prezumată prin simplul fapt că au câştigat alegerile precedente, şi, pe de altă parte, organizaţiile nereprezentate au fost obligate să întreprindă demersuri suplimentare pentru a face dovada reprezentativităţii lor (ibid., pct. 41). 45. Prezenta cauză priveşte alegerile parlamentare din decembrie 2012, ceea ce pare să o distingă de Cauza Danis şi Asociaţia etnicilor turci, care privea alegerile parlamentare din noiembrie 2008 şi recenta modificare a Legii nr. 35/2008, care a introdus o nouă condiţie pentru organizaţiile nereprezentate în Parlament, şi anume acordarea statutului de utilitate publică (ibid., pct. 8-9). Cu toate acestea, atunci când trebuie să se pronunţe asupra existenţei unei diferenţe de tratament în ceea ce priveşte depunerea candidaturii pentru un mandat de deputat, Curtea consideră că rămân valabile concluziile la care a ajuns în Cauza Danis şi Asociaţia etnicilor turci, citată anterior, cu privire la existenţa unui dublu sistem de evaluare a candidaturilor organizaţiilor minorităţilor naţionale. 46. Curtea constată, în fapt, că, la alegerile din decembrie 2012, organizaţiile nereprezentate în Parlament erau încă obligate să facă demersuri suplimentare pentru a-şi depune candidatura, în special să aducă dovada că obţinuseră statutul de utilitate publică (supra, pct. 15), aşa cum a fost cazul la alegerile din noiembrie 2008, care au făcut obiectul Cauzei Danis şi Asociaţia etnicilor turci, citată anterior. Prezenta cauză se distinge de aceasta din urmă printr-un singur aspect formal, şi anume întinderea condiţiilor legale necesare pentru dobândirea statutului de utilitate publică, întrucât acestea au fost modificate la 29 iulie 2012, când a intrat în vigoare Legea nr. 145/2012 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 (supra, pct. 16 şi 17). Cu toate acestea, în ambele cauze, organizaţiile minorităţilor naţionale nereprezentate în Parlament au fost obligate să întreprindă demersuri suplimentare. Rezultă că diferenţa de tratament în raport cu organizaţiile deja reprezentate în Parlament nu a suferit nicio modificare. 47. În consecinţă, Curtea consideră că reclamanta a făcut obiectul unei diferenţe de tratament, în exercitarea drepturilor sale electorale protejate prin art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, din cauza faptului că, spre deosebire de organizaţiile deja reprezentate în Parlament, fundaţia a cărei membră era şi în numele căreia candida trebuia să obţină statutul de utilitate publică pentru a putea candida la alegerile parlamentare din decembrie 2012. 48. Astfel, prezenta cauză se distinge de Cauza Ofensiva tinerilor, citată anterior, la care a făcut referire Guvernul în observaţiile sale (supra, pct. 36). În fapt, această cauză privea alegerile parlamentare din 2004 (ibid., pct. 9-10) care au fost organizate pe un temei juridic diferit de cel vizat în Cauza Danis şi Asociaţia etnicilor turci, citată anterior, şi în prezenta cauză (supra, pct. 15-17). În plus, reclamanta din Cauza Ofensiva tinerilor, citată anterior, s-a plâns de obligaţia care i-a fost impusă de a-şi dovedi apartenenţa la o minoritate naţională (ibid., pct. 69), ceea ce nu este cazul în speţă. (ii) Cu privire la scopul legitim urmărit prin diferenţa de tratament 49. Curtea observă că, potrivit Guvernului, ale cărui argumente nu sunt contrazise de reclamantă, scopul diferenţei de tratament suferită de persoana în cauză era să asigure reprezentativitatea organizaţiilor care intenţionau să îşi depună candidaturile şi seriozitatea acestora (supra, pct. 36). 50. Curtea a admis argumente similare din partea Guvernului în Cauza Danis şi Asociaţia etnicilor turci (citată anterior, pct. 44). În lipsa unor argumente decisive invocate de reclamantă, Curtea admite, astfel, că diferenţa de tratament constând în impunerea unor condiţii suplimentare organizaţiilor nereprezentate în Parlament avea ca scop garantarea unei reprezentativităţi efective şi evitarea candidaturilor lipsite de seriozitate [a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Özgürlük ve Dayanışma Partisi (ÖDP), citată anterior, pct. 42]. (iii) Cu privire la justificarea diferenţei de tratament 51. Curtea reaminteşte că aceste condiţii de participare la alegeri impuse formaţiunilor politice fac parte din normele electorale fundamentale. În sistemele electorale care condiţionează participarea acestor formaţiuni la alegeri de anumite cerinţe specifice, introducerea de noi condiţii cu puţin timp înainte de data alegerilor poate conduce, în cazuri extreme, la descalificarea din oficiu a partidelor şi coaliţiilor de opoziţie ce beneficiază de o susţinere populară importantă, favorizând astfel formaţiunile politice aflate la putere. Este de la sine înţeles că o asemenea practică este incompatibilă cu ordinea democratică şi diminuează încrederea cetăţenilor în puterile publice ale statului. Curtea reaminteşte, în această privinţă, că cerinţele pentru candidaturile formaţiunilor politice la alegeri trebuie să beneficieze de aceeaşi stabilitate temporală precum celelalte elemente fundamentale ale sistemului electoral (Ekoglasnost, citată anterior, pct. 69). 52. Curtea va examina justificarea diferenţei de tratament suferite de reclamantă în lumina acestor principii. Din faptele speţei rezultă - iar Guvernul nu a susţinut contrariul - că organizaţiile minorităţilor naţionale participă la alegerile parlamentare în aceleaşi condiţii ca şi partidele sau alte formaţiuni politice (supra, pct. 15). 53. Prin urmare, este necesar să se examineze dacă, astfel cum susţine Guvernul (supra, pct. 36), cerinţa impusă fundaţiei, de a obţine statutul de utilitate publică prin îndeplinirea criteriilor stabilite şi ca urmare a procedurii prevăzute de Legea nr. 145/2012 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 (supra, pct. 17), era justificată. Spre deosebire de Cauza Danis şi Asociaţia etnicilor turci, citată anterior, în care Curtea a concluzionat că, prin modificarea legislaţiei electorale cu şapte luni înainte de alegerile parlamentare din 2008, autorităţile naţionale nu au dat reclamanţilor din această cauză ocazia să îşi organizeze activitatea astfel încât să le fie recunoscut statutul de utilitate publică (ibid., pct. 54), reclamanta din prezenta cauză nu a fost luată prin surprindere de o nouă condiţie. Aceasta a putut să organizeze, înainte de alegerile din decembrie 2012, activitatea fundaţiei sale pentru a putea solicita acordarea statutului de utilitate publică (supra, pct. 5). 54. Curtea subliniază că, într-adevăr, reclamanta a solicitat recunoaşterea acestui statut fundaţiei sale şi că această cerere a primit răspunsuri negative din partea autorităţilor administrative cărora SGG le-a transmis-o spre examinare: prima dată, din partea DRI, înainte de alegerile din decembrie 2012 (supra, pct. 7) şi a doua oară, din partea ministerului, după alegeri (supra, pct. 13). Prin urmare, Curtea consideră că este necesar să verifice, astfel cum a solicitat Guvernul (supra, pct. 29 şi 35), dacă procedura de acordare a statutului de utilitate publică, astfel cum este reglementată de modificările legislative ulterioare, a fost transparentă şi fără caracter arbitrar şi dacă reclamanta putea să conteste în faţa instanţelor naţionale refuzul de a-i recunoaşte fundaţiei acest statut. 55. Curtea observă că părţile nu susţin, în speţă, că legea electorală, şi anume Legea nr. 35/2008, a suferit modificări repetate (supra, pct. 15). Aceasta subliniază că mai degrabă legislaţia care reglementa asociaţiile şi fundaţiile, în cazul de faţă Ordonanţa nr. 26/2000, şi, în special, condiţiile care trebuiau să fie îndeplinite pentru a putea solicita recunoaşterea statutului de utilitate publică au fost modificate cu mai puţin de cinci luni înainte de alegerile parlamentare din decembrie 2012 (supra, pct. 17) şi după ce fundaţia solicitase recunoaşterea statutului de utilitate publică. Or, Ordonanţa nr. 26/2000 a avut un impact direct asupra legislaţiei electorale, prin stabilirea condiţiilor pe care trebuia să le îndeplinească orice organizaţie a unei minorităţi naţionale care intenţiona să îşi depună pentru prima dată candidatura la alegeri, în special dobândirea statutului de utilitate publică. Prin urmare, Curtea consideră că este necesar să examineze modul în care modificarea Ordonanţei nr. 26/2000 a afectat dreptul reclamantei de a candida la alegerile parlamentare. 56. În ceea ce priveşte aplicarea Ordonanţei nr. 26/2000, Curtea ia în considerare următoarele elemente: aceasta observă, în primul rând, că SGG a transmis cererea de acordare a statutului de utilitate publică, formulată de reclamantă, la două autorităţi distincte, şi anume DRI (Departamentul pentru Relaţii Interetnice al Guvernului României) şi Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional (supra, pct. 5), şi că solicitarea persoanei în cauză a fost examinată diferit, în funcţie de autoritatea publică la care a fost transmisă. Guvernul nu a explicat în faţa Curţii motivul pentru care, în speţă, era necesar ca solicitarea reclamantei să fie examinată de către două autorităţi distincte. 57. În continuare, Curtea observă că Ordonanţa nr. 26/2000 prevede termenele - de şaizeci şi, respectiv, nouăzeci de zile - pentru examinarea de către autoritatea administrativă competentă şi, ulterior, de către Guvern a cererilor de acordare a statutului de utilitate publică (supra, pct. 18), dar că Guvernul nu a explicat în faţa sa dacă aceste termene sunt orientative sau obligatorii. Curtea apreciază că problema naturii acestor termene este importantă în circumstanţele cauzei, întrucât reclamanta trebuia să obţină acest statut înainte de termenul de depunere a candidaturii sale la alegeri. Astfel, reclamanta a primit răspunsul DRI la 27 iunie şi 14 august 2012 (supra, pct. 7), şi anume înainte de termenul de depunere a candidaturilor, care era 30 octombrie 2012 (supra, pct. 12). Cu toate acestea, răspunsul ministerului i-a fost comunicat abia la 8 ianuarie 2013, adică după alegerile parlamentare (supra, pct. 13). 58. Curtea constată, de asemenea, că autorităţile cărora le-a fost transmisă cererea reclamantei au avut opinii divergente cu privire la criteriile pe care fundaţia trebuia să le îndeplinească pentru a i se acorda statutul de utilitate publică. Refuzul DRI a fost justificat prin faptul că activitatea fundaţiei nu privea relaţiile interetnice, ceea ce pare să sugereze că reclamanta nu îndeplinea criteriile legale. Cu toate acestea, din formularea răspunsului DRI, comunicat reclamantei la 14 august 2012, reiese clar că simpla îndeplinire a condiţiilor prevăzute de dispoziţiile relevante în speţă nu obliga Guvernul să acorde fundaţiei statutul de utilitate publică, întrucât executivului îi revenea competenţa de a hotărî dacă era oportun sau nu să adopte o astfel de decizie (supra, pct. 7). În continuare, Curtea subliniază că ministerul şi-a exprimat opinia potrivit căreia, la momentul depunerii şi analizării dosarului, fundaţia îndeplinea toate condiţiile legale pentru acordarea statutului de utilitate publică, în vigoare la momentul faptelor. Cu toate acestea, ministerul a informat reclamanta că cererea sa trebuia să fie analizată pe baza noilor criterii introduse prin Legea nr. 145/2012, pe care aceasta nu le mai îndeplinea (supra, pct. 13). Pe de altă parte, din elementele prezentate Curţii nu reiese că ministerul a luat în considerare posibilitatea de a-i oferi reclamantei ocazia de a-şi completa cererea iniţială în funcţie de noile criterii introduse. 59. Curtea subliniază că răspunsurile oferite reclamantei de către autorităţile administrative sesizate nu sunt uniforme în ceea ce priveşte interpretarea (care trebuie dată) criteriilor legale şi aplicării acestora în timp. În continuare, observă că natura juridică a acestor răspunsuri nu reiese clar din legislaţia şi practica interne, astfel cum au fost prezentate de Guvern. Art. 40 din Ordonanţa nr. 26/2000 prevede că autoritatea administrativă transmite persoanei solicitante „un răspuns motivat“, în termen de 30 de zile de la data „luării deciziei“ (supra, pct. 18). Cu toate acestea, în speţă, SGG a solicitat DRI şi ministerului să formuleze un punct de vedere (supra, pct. 5). Aceste elemente nu permit să se concluzioneze cu certitudine că DRI şi ministerul au efectuat acte pregătitoare sau au adoptat decizii administrative. În plus, din formularea art. 40 din Ordonanţa nr. 26/2000 nu rezultă că, în cazul unui refuz, răspunsul autorităţii administrative trebuie să fie comunicat ulterior SGG, în vederea adoptării unei decizii formale, aşa cum se procedează în cazul în care autoritatea administrativă propune recunoaşterea statutului de utilitate publică (supra, pct. 18). Curtea deduce din aceasta că răspunsul DRI şi cel al ministerului au fost definitive în cazul reclamantei şi că acestea au pus capăt procedurii administrative în speţă. 60. În aceste condiţii, trebuie să se examineze dacă instanţele interne, cărora le revine în primul rând sarcina de a interpreta şi aplica legislaţia naţională, puteau să procedeze la un control jurisdicţional al răspunsului DRI şi al ministerului. Curtea observă că textul Ordonanţei nr. 26/2000 prevede că acordarea statutului de utilitate publică unei asociaţii sau unei fundaţii este de competenţa „Guvernului României“, deci a executivului (supra, pct. 16 şi 17). Aceasta constată că Guvernul consideră că refuzul executivului poate face obiectul unui control judecătoresc în cadrul unei acţiuni în contencios administrativ. Argumentele Guvernului se întemeiază pe opiniile care i-au fost comunicate de mai multe instanţe de apel din România (supra, pct. 29). 61. Cu toate acestea, Curtea observă că, în decizia sa din 3 octombrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României a respins o acţiune prin care o asociaţie contesta refuzul executivului de a-i acorda statutul de utilitate publică, chiar dacă această asociaţie îndeplinea cerinţele legale (supra, pct. 19). Pentru a ajunge la această concluzie, Înalta Curte a considerat că executivul este cel mai în măsură să aprecieze asupra admisibilităţii unei astfel de cereri, având în vedere consecinţele recunoaşterii unui astfel de statut unei asociaţii sau unei fundaţii. Curtea deduce din aceasta că, în opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acordarea unui astfel de statut este lăsată la latitudinea executivului, chiar dacă asociaţia sau fundaţia solicitantă îndeplineşte cerinţele legale, şi că refuzul executivului de a acorda acest statut nu poate face obiectul unui control jurisdicţional. 62. Prin urmare, chiar dacă se admite argumentul Guvernului, întemeiat pe opiniile instanţelor de apel, potrivit căruia reclamanta putea să conteste refuzul DRI de a acorda fundaţiei statutul de utilitate publică (supra, pct. 29), Curtea se îndoieşte de utilitatea unei astfel de acţiuni. În fapt, pretinsul control al legalităţii ar fi fost, în orice caz, limitat, în măsura în care le-ar fi permis instanţelor doar să verifice dacă fundaţia îndeplinea condiţiile legale pentru obţinerea statutului de utilitate publică, fără să le confere acestora competenţa de a-i acorda fundaţiei statutul respectiv. Într-adevăr, decizia definitivă în această privinţă se întemeia pe criterii legate de oportunitate, şi nu de legalitate, întrucât, potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi, această decizie ţinea de competenţa executivului, care putea să refuze acordarea statutului de utilitate publică, chiar dacă reclamanta întrunea toate condiţiile prevăzute de lege (supra, pct. 19). 63. Rezultă că reclamanta nu a dispus de o cale de atac efectivă pentru a contesta răspunsul DRI prin care acesta a refuzat să acorde fundaţiei statutul de utilitate publică. În plus, răspunsul ministerului i-a fost notificat reclamantei după alegerile din decembrie 2012 (supra, pct. 13). În această privinţă, Curtea apreciază că reclamanta nu era obligată să introducă o acţiune care, în orice caz, nu ar fi putut să soluţioneze plângerea acesteia într-un termen care să îi permită să îşi depună candidatura la alegeri. Rezultă că excepţia Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne (supra, pct. 29 şi 31) trebuie să fie respinsă. 64. În continuare, Curtea constată că, astfel cum s-a arătat la punctul 61 de mai sus, în opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acordarea statutului de utilitate publică ţine de puterea discreţionară a executivului (supra, pct. 19). Aceasta apreciază că, în contextul electoral al prezentei cauze, în care, pentru a-şi depune candidatura, reclamanta trebuia să demonstreze că fundaţia dobândise statutul în cauză, o astfel de putere discreţionară lăsată executivului este discutabilă (a se vedea, mutatis mutandis, Podkolzina împotriva Letoniei, nr. 46.726/99, pct. 36, CEDO 2002-II). În plus, procedura prin care reclamanta ar fi putut contesta refuzul executivului de a recunoaşte statutul de utilitate publică al fundaţiei nu le conferea instanţelor interne o competenţă reală de control şi, prin urmare, nu era însoţită de garanţii suficiente pentru a permite evitarea arbitrarului (a se vedea jurisprudenţa citată la punctul 42 de mai sus). 65. Având în vedere toate elementele menţionate anterior, în special lipsa unui control judiciar (care să ofere o garanţie suficientă) împotriva arbitrarului (supra, pct. 62) şi ţinând seama totodată de marja largă de apreciere de care dispune statul în materie (a se vedea jurisprudenţa citată la punctul 42 de mai sus), Curtea concluzionează că diferenţa de tratament la care a fost supusă reclamanta în raport cu organizaţiile minorităţilor naţionale deja reprezentate în Parlament nu era suficient de justificată în raport cu scopul legitim urmărit. 66. Prin urmare, a fost încălcat art. 14 din Convenţie, coroborat cu art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie 67. În conformitate cu art. 41 din Convenţie: "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă." A. Prejudiciu 68. Reclamanta solicită suma de 1.000.000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciile materiale şi morale pe care consideră că le-a suferit. Aceasta face referire în special la indemnizaţiile şi beneficiile la care consideră că ar fi avut dreptul dacă ar fi fost aleasă deputat în Parlamentul României şi susţine că reputaţia şi credibilitatea ei au fost afectate de respingerea candidaturii sale. 69. Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă şi are un caracter speculativ. 70. Curtea apreciază că reclamanta nu a dovedit existenţa unei legături de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi respinge această cerere. În plus, aceasta consideră că o constatare a unei încălcări constituie în sine o reparaţie echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral pe care l-ar fi putut suferi reclamanta. B. Cheltuieli de judecată 71. Reclamanta solicită, de asemenea, rambursarea cheltuielilor pentru onorariile avocatului, fără să menţioneze însă valoarea acestor onorarii şi fără să trimită documente justificative în acest sens. 72. Guvernul solicită Curţii să respingă cererea reclamantei ca fiind neîntemeiată. 73. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. Având în vedere faptul că reclamanta nu a indicat valoarea onorariilor avocatului său şi nu a furnizat niciun document justificativ în acest sens, Curtea respinge cererea privind cheltuielile de judecată. C. Dobânzi moratorii 74. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA: 1. uneşte cu fondul excepţia preliminară ridicată de Guvern, întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne, şi o respinge; 2. declară cererea admisibilă; 3. hotărăşte că a fost încălcat art. 14 din Convenţie, coroborat cu art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; 4. hotărăşte că respectiva constatare a unei încălcări constituie în sine o reparaţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă; 5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 24 martie 2020, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament. PREŞEDINTE JON FRIDRIK KJOLBRO Grefier, Andrea Tamietti -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
