Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 55.116/12)
Strasbourg
Definitivă
24 iulie 2018
Hotărârea a rămas definitivă în temeiul art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Ovidiu Cristian Stoica împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din: Ganna Yudkivska, preşedinte, Vincent A. De Gaetano, Paulo Pinto de Albuquerque, Faris Vehabovic, Egidijus Kuris, Iulia Motoc, Péter Paczolay, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 27 martie 2018,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 55.116/12) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ovidiu Cristian Stoica („reclamantul“), a sesizat Curtea la 18 august 2012, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“).
2. Reclamantul a fost reprezentat de M. Stoica, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul“) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a susţinut că instanţa de recurs l-a condamnat în lipsa administrării directe a probelor, cu toate că fusese achitat în primă instanţă pe baza aceloraşi probe şi că, astfel, nu a beneficiat de un proces echitabil.
4. La 14 mai 2013, capătul de cerere privind inechitatea procedurii penale sus-menţionat a fost comunicat Guvernului şi cererea a fost declarată inadmisibilă în ceea ce priveşte restul capetelor de cerere, în conformitate cu art. 54 § 3 din Regulamentul Curţii.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1977 şi locuieşte în Bacău.
A. Ancheta judiciară
6. În aprilie şi mai 2010, X şi mama lui Y au depus plângeri penale împotriva reclamantului. Acesta fusese partenerul lui X până în 2009. Potrivit autoarelor plângerilor, reclamantul i-a trimis lui Y, actualul partener al lui X, un e-mail conţinând mai multe fotografii care o înfăţişau pe aceasta întreţinând relaţii sexuale cu reclamantul. Aceleaşi fotografii ar fi fost ulterior trimise prin poştă mamei lui Y, precum şi prin e-mail colegilor de muncă ai lui X şi Y. În sfârşit, fotografiile ar fi fost, de asemenea, puse în cutiile poştale din clădirea în care locuia mama lui Y.
7. Parchetul a deschis o anchetă pentru răspândirea de materiale obscene.
8. Un martor, Z, a declarat că, la 14 aprilie 2010, a permis unei persoane necunoscute să intre în clădirea în cauză şi că, la puţin timp după aceea, a descoperit fotografiile obscene în cutia sa poştală. La 25 septembrie 2010, poliţia i-a prezentat mai multe fotografii, inclusiv pe aceea a reclamantului, şi Z l-a recunoscut pe acesta din urmă ca fiind persoana necunoscută sus-menţionată.
9. Y a declarat poliţiei că, la 14 aprilie 2010, l-a văzut pe reclamant în vecinătatea clădirii unde locuia mama sa.
10. Audiaţi de poliţie, mai mulţi locatari ai clădirii au confirmat că, în cursul lunii aprilie, au găsit în cutiile lor poştale fotografii obscene.
11. Un martor, W, a indicat că, la cererea reclamantului, a trimis prin poştă un plic adresat mamei lui Y.
12. Un alt martor, A, a declarat că, la 16 aprilie 2010, în timpul unei competiţii de motociclism, Y a fost abordat de un bărbat care l-a întrebat dacă mamei sale i-au plăcut fotografiile primite şi că Y i-a spus că bărbatul respectiv se numea Ovidiu Cristian Stoica.
13. Pe baza rapoartelor din partea reţelelor de telefonie, Serviciul Român de Informaţii („SRI“), la solicitarea parchetului, a confirmat că, la 14 aprilie 2010, telefonul mobil al reclamantului fusese folosit în mai multe locuri din municipiul Bucureşti. De asemenea, SRI a precizat că era imposibilă identificarea expeditorului e-mailurilor trimise în mai 2010 colegilor de muncă ai lui X şi Y.
14. Audiat de poliţie, reclamantul a negat că ar fi autorul faptelor de care era acuzat. Cu toate acestea, el a recunoscut că a trimis prin e-mail, la începutul lunii aprilie 2010, fotografii obscene lui Y. În sfârşit, a invocat mai multe nereguli procedurale şi a solicitat anularea proceselor-verbale care consemnau localizarea telefonului său mobil şi declaraţia lui Z.
15. În urma rechizitoriului întocmit de parchet, la 8 noiembrie 2010, reclamantul a fost trimis în judecată sub acuzaţia de răspândire de materiale obscene. El a fost acuzat că a plasat, în aprilie 2010, fotografii obscene în cutiile poştale ale locatarilor clădirii în care locuia mama lui Y şi că a trimis prin e-mail, în mai 2010, aceleaşi fotografii colegilor de muncă ai lui X şi Y. Parchetul şi-a întemeiat rechizitoriul pe caracterul identic al fotografiilor menţionate anterior şi al celor primite de Y şi de mama lui, precum şi pe declaraţia martorului Z.
B. Procedura în primă instanţă în faţa Curţii de Apel Bucureşti
16. Curtea de Apel Bucureşti a procedat la audierea reclamantului şi a mai multor martori: X, Y, mama lui Y, W, A, un prieten al reclamantului, precum şi mai mulţi locatari ai clădirii în care reclamantul ar fi plasat fotografiile în căsuţele poştale.
17. Reclamantul a recunoscut că s-a aflat în Bucureşti la 14 aprilie 2010, că a trimis fotografiile obscene în cauză lui Y prin e-mail şi că le-a trimis prin poştă mamei lui Y prin intermediul lui W. În schimb, a negat că ar fi plasat fotografiile obscene în cutiile poştale şi că le-ar fi trimis colegilor lui X şi Y.
18. În cursul procedurii, reclamantul şi-a reiterat cererea de anulare a proceselor-verbale privind localizarea telefonului său mobil şi mărturia lui Z, care declarase că l-a recunoscut într-o fotografie.
19. Z, audiat de curtea de apel, a revenit asupra declaraţiei sale iniţiale. După ce l-a observat pe reclamant, prezent la şedinţă, a declarat că persoana care intrase în clădire la 14 aprilie 2010 nu semăna fizic cu reclamantul şi, cu siguranţă, nu era aceasta din urmă. Acesta a arătat că, din cauza unei tunsori asemănătoare, s-a înşelat şi a crezut că îl recunoaşte, în fotografia reclamantului prezentată de poliţie, pe necunoscutul care intrase în clădire.
20. Y şi-a menţinut declaraţia şi a susţinut că l-a văzut pe reclamant la 14 aprilie 2010 în vecinătatea clădirii în cauză.
21. X a declarat că era posibil ca fotografiile obscene să fi fost distribuite de un terţ, B, cu care a avut o relaţie amoroasă şi care a avut acces la respectivele fotografii.
22. Vecinii mamei lui Y au declarat că au găsit fotografii în cutiile lor poştale în cursul lunii aprilie, fără a putea specifica cu exactitate la ce dată.
23. Printr-o sentinţă din 28 aprilie 2011, curtea de apel l-a achitat pe reclamant. Instanţa a hotărât că din probele aflate la dosar nu reieşea cu certitudine că reclamantul era în mod real vinovat de faptele de care era acuzat, având în vedere declaraţiile contradictorii atât ale locatarilor clădirii în care locuia mama lui Y în ceea ce priveşte data la care găsiseră fotografiile în cutiile lor poştale, cât şi cele ale lui Z cu privire la identitatea persoanei pe care o văzuse în holul clădirii, precum şi imposibilitatea de a identifica persoana care a creat şi folosit adresa de e-mail de la care fuseseră trimise fotografiile obscene colegilor lui X şi Y. Prin urmare, curtea de apel a concluzionat că, în lipsa altor probe clare şi concludente, prezenţa reclamantului în Bucureşti la 14 aprilie 2010, faptul că acesta efectuase un apel telefonic din apropierea clădirii în care locuia mama lui Y şi expedierea fotografiilor către Y şi mama sa nu erau suficiente pentru a susţine teza parchetului potrivit căreia persoana în cauză era la originea răspândirii de fotografii obscene în cutiile poştale şi către colegii lui X şi Y.
24. Curtea de apel a exclus din dosar, de asemenea, pentru nereguli procedurale, procesul-verbal care menţiona că Z îl recunoscuse pe reclamant. A considerat că dreptul la apărare al reclamantului a fost încălcat, pe motiv că procurorul avea cunoştinţă de faptul că, înainte de activitatea de identificare a persoanei după fotografii, care a avut loc la 25 septembrie 2010, Y îi arătase lui Z o fotografie a reclamantului. În aceste condiţii, curtea de apel a considerat că organele de urmărire penală ar fi trebuit să dea dovadă de diligenţă invitând martorii la activitatea de identificare a persoanei sau citându-l pe avocatul reclamantului în vederea participării sale la procedură.
C. Recursul în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie („Înalta Curte“)
25. Parchetul a formulat recurs împotriva sentinţei curţii de apel.
26. Audiat de Înalta Curte, reclamantul a arătat că îşi menţine declaraţiile anterioare şi că nu doreşte să facă niciun fel de noi declaraţii.
27. Printr-o decizie definitivă din 20 februarie 2012, Înalta Curte, într-un complet din trei judecători, a admis recursul parchetului, a anulat sentinţa curţii de apel şi a rejudecat cauza pe fond. L-a condamnat pe reclamant pentru răspândirea de materiale obscene la o pedeapsă cu închisoarea de şase luni cu suspendare.
28. A considerat că răspândirea de către reclamant a fotografiilor obscene în clădirea în care locuia mama lui Y reieşea din declaraţiile acestuia din urmă, din informaţiile furnizate de SRI, din declaraţia lui Z, din declaraţiile anumitor martori care au indicat că au găsit fotografii obscene în cutiile lor poştale la 14 aprilie 2010, din caracterul identic al acestor fotografii şi al celor trimise prin poştă mamei lui Y în aceeaşi zi, precum şi din contradicţiile din declaraţiile reclamantului. În fapt, acesta din urmă a negat în faţa parchetului că s-a aflat în Bucureşti la 14 aprilie 2010 şi că i-a trimis fotografii obscene mamei lui Y (supra, paragraful 14) înainte de a recunoaşte în final, în faţa curţii de apel, că a fost prezent efectiv la Bucureşti şi că a trimis fotografiile sus-menţionate (supra, paragraful 17). Pe de altă parte, Înalta Curte a exclus a doua declaraţie a martorului Z, cea pe care a prezentat-o în faţa curţii de apel (supra, paragraful 19). A considerat că prima declaraţie a fost mai credibilă, cea oferită poliţiei (supra, paragraful 8), pe motiv că fusese dată la o dată mai apropiată de data faptelor.
29. Înalta Curte a considerat că persoana responsabilă pentru trimiterea e-mailurilor către colegii lui X şi Y era reclamantul, întrucât acesta din urmă recunoscuse că el a fost cel care le-a trimis fotografii lui Y şi mamei acestuia. De asemenea a subliniat similitudinea textelor care însoţeau, pe de o parte, fotografiile şi, pe de altă parte, e-mailurile. În plus, a făcut referire la declaraţiile lui X şi Y, care confirmaseră că fotografiile primite de colegii lor erau aceleaşi cu cele trimise lui Y şi mamei acestuia din urmă.
30. Una dintre judecătoare care făcea parte din completul de judecată a redactat o opinie separată. Judecătoarea a evidenţiat contradicţiile din declaraţiile martorilor şi a considerat că simpla prezenţă a reclamantului în Bucureşti la 14 aprilie 2010 nu susţinea concluzia că acesta distribuise fotografiile în cutiile poştale, considerând că declaraţiile lui Y şi Z, precum şi informaţiile furnizate de SRI ar fi trebuit excluse din dosar. De asemenea a observat că nicio probă nu indica în mod clar că reclamantul utilizase adresa de e-mail de la care fuseseră trimise fotografiile către terţi şi nici că aceste fotografii erau identice cu cele trimise lui Y şi mamei acestuia. Judecătoarea a considerat că putea fi, de asemenea, o înscenare al cărei autor putea fi Y, care ar fi dorit astfel să se răzbune după ce reclamantul i-a trimis fotografii obscene. În orice caz, făcând trimitere la adagiul in dubio pro reo, a apreciat că reclamantul ar fi trebuit să fie achitat.
31. În urma condamnării, reclamantul a fost exclus din profesia de notar public.
II. Dreptul intern relevant
32. Dispoziţiile relevante în speţă ale Codului de procedură penală, în versiunea lor în vigoare la data producerii faptelor, referitoare la competenţele instanţelor de recurs sunt descrise în Cauza Găitănaru împotriva României (nr. 26.082/05, paragrafele 17-18, 26 iunie 2012).
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie
33. Reclamantul denunţă o încălcare a dreptului său la un proces echitabil. Acesta consideră că, în cadrul procedurii penale îndreptate împotriva sa, instanţa de recurs a pronunţat condamnarea în lipsa unei administrări directe a probelor, cu toate că fusese achitat în primă instanţă pe baza aceloraşi probe. Reclamantul invocă art. 6 § 1 din Convenţie, ale cărui părţi relevante în speţă sunt redactate după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către o instanţă […], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa."
A. Cu privire la admisibilitate
34. Guvernul invocă neepuizarea căilor de recurs interne. Afirmă că reclamantul nu a solicitat Înaltei Curţi o nouă audiere a martorilor. Indică faptul că reclamantul ar fi putut să se folosească în mod util de această posibilitate în cursul şedinţei în faţa Înaltei Curţi, fie prin intermediul avocatului său, fie direct atunci când era prezent la şedinţă. În plus, aceeaşi cerere ar fi putut fi făcută în cadrul concluziilor scrise în faţa aceleiaşi instanţe.
35. Reclamantul consideră că a epuizat toate căile de recurs interne şi că excepţia ridicată de Guvern trebuie respinsă. Susţine că era de competenţa Înaltei Curţi să aplice dispoziţiile legale care reglementează desfăşurarea procedurii şi să procedeze la o nouă audiere a martorilor proprio motu sau la cererea parchetului, căruia îi revenea, de altfel, sarcina probei.
36. Curtea reaminteşte că s-a pronunţat deja, în cauze similare, cu privire la argumentul invocat de Guvern conform căruia reclamantul nu a solicitat niciodată el însuşi instanţei de recurs audierea martorilor. În aceste cauze a considerat că instanţa de recurs era obligată să ia din oficiu măsuri în acest sens, în ciuda faptului că nu exista o solicitare expresă din partea reclamantului (Găitănaru împotriva României, nr. 26.082/05, paragraful 34, 26 iunie 2012, Hanu împotriva României, nr. 10.890/04, paragraful 38, 4 iunie 2013, şi Moinescu împotriva României, nr. 16.903/12, paragraful 28, 15 septembrie 2015). În plus, în speţă, Curtea observă că reclamantului nu i se poate reproşa lipsa de interes în proces (a se vedea Mihaiu împotriva României, nr. 42.512/02, paragraful 39, 4 noiembrie 2008). Prin urmare, excepţia ridicată de Guvern trebuie respinsă.
37. Constatând că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
38. Potrivit reclamantului, condamnarea sa de către Înalta Curte pentru răspândirea de materiale obscene, fără ca instanţa respectivă să fi administrat probe sau să fi audiat martorii cu privire la depoziţiile pe baza cărora şi-a întemeiat verdictul, constituie o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie. Făcând trimitere la Cauza Popa şi Tănăsescu împotriva României (nr. 19.946/04, paragraful 51, 10 aprilie 2012), el denunţă, de asemenea, faptul că Înalta Curte a audiat părţile numai cu privire la admisibilitatea recursului şi nu le-a informat cu privire la intenţia sa de a anula hotărârea pronunţată în primă instanţă.
39. Guvernul consideră că reclamantul a beneficiat de un proces echitabil. Arată că declaraţiile martorilor nu au constituit proba unică sau decisivă pentru condamnarea reclamantului, care, potrivit acestuia, s-a întemeiat pe toate documentele aflate la dosar. În plus, Guvernul consideră că faptul de a informa părţile cu privire la intenţia completului de judecată de a anula hotărârea primei instanţe şi de a proceda la administrarea probelor ar fi obligat judecătorii să se abţină, întrucât, procedând astfel, şi-ar fi exprimat opinia cu privire la cauză. De asemenea, Guvernul susţine că atât reclamantul, cât şi avocatul său au fost în măsură să pledeze în faţa Înaltei Curţi şi apoi să depună observaţii scrise. În sfârşit, consideră că speţa de faţă nu impunea o nouă administrare din oficiu a probelor. Consideră că prezenta cauză se apropie mai degrabă de Cauza Rusu împotriva României [(dec.) nr. 6.246/04, 31 august 2010].
2. Motivarea Curţii
40. Curtea reaminteşte că admisibilitatea probelor intră în primul rând sub incidenţa normelor de drept intern [García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, paragraful 28, CEDO 1999-I], că, în principiu, instanţele naţionale sunt cele cărora le revine sarcina de a aprecia probele administrate de acestea şi că ea însăşi are ca sarcină, potrivit Convenţiei, să cerceteze dacă procedura considerată în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (a se vedea, printre multe altele, Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, 9 iunie 1998, paragraful 34, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-IV).
41. Curtea reaminteşte că modalităţile de aplicare a art. 6 din Convenţie în privinţa procedurilor de apel depind de caracteristicile procedurii despre care este vorba; trebuie să se ţină seama de ansamblul procedurii interne şi de rolul atribuit instanţei de apel în ordinea juridică naţională (Botten împotriva Norvegiei, 19 februarie 1996, paragraful 39, Culegere 1996-I). În special, atunci când o instanţă de recurs este sesizată să soluţioneze o cauză în fapt şi în drept şi să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăţiei sau a nevinovăţiei, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără aprecierea directă a declaraţiilor date în persoană fie de acuzatul care susţine că nu a comis actul considerat infracţiune (a se vedea, printre altele, Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, paragraful 32, seria A, nr. 134; Constantinescu împotriva României, nr. 28.871/95, paragraful 55, CEDO 2000-VIII; Dondarini împotriva San-Marino, nr. 50.545/99, paragraful 27, 6 iulie 2004; Igual Coll împotriva Spaniei, nr. 37.496/04, paragraful 27, 10 martie 2009; a se vedea, de asemenea, a contrario, Kashlev împotriva Estoniei, nr. 22.574/08, paragrafele 48-50, 26 aprilie 2016), fie de martorii care au fost audiaţi în timpul procedurii şi cu privire la ale căror declaraţii doreşte să dea o nouă interpretare (a se vedea, de exemplu, Dan împotriva Moldovei, nr. 8.999/07, paragrafele 30-35, 5 iulie 2011; Găitănaru, citată anterior, paragrafele 29-36, şi Hogea împotriva României, nr. 31.912/04, paragrafele 49-54, 29 octombrie 2013). În fapt, deşi, în principiu, este de competenţa instanţei naţionale să se pronunţe cu privire la necesitatea sau oportunitatea citării unui martor, circumstanţe excepţionale ar putea determina Curtea să concluzioneze că art. 6 din Convenţie este incompatibil cu neascultarea unei persoane ca martor (a se vedea, printre multe altele, Bricmont împotriva Belgiei, 7 iulie 1989, paragraful 89, seria A, nr. 158, şi Lazu împotriva Moldovei, nr. 46.182/08, paragraful 34, 5 iulie 2016).
42. De asemenea, Curtea a avut posibilitatea de a sublinia că evaluarea credibilităţii unui martor este o sarcină complexă, care, în mod normal, nu poate fi realizată prin simpla lectură a declaraţiilor acestuia conţinute în procesele-verbale ale şedinţelor (Dan, citată anterior, paragraful 33, şi Lazu, citată anterior, paragraful 40).
43. Revenind la faptele cauzei, Curtea observă că competenţa instanţei de recurs nu se limita doar la chestiuni de drept. Astfel, a observat în cauze similare că procedura aplicabilă în cadrul exercitării acestei căi de atac era o procedură completă care urma aceleaşi reguli ca o procedură pe fond şi că instanţa de recurs putea fie să confirme achitarea pronunţată de instanţa inferioară, fie să declare persoana în cauză vinovată, după o apreciere completă a vinovăţiei sau a nevinovăţiei acesteia, administrând, după caz, noi mijloace de probă (Dănilă împotriva României, nr. 53.897/00, paragraful 38, 8 martie 2007, şi Găitănaru, citată anterior, paragraful 30). În plus, aspectele pe care Înalta Curte a trebuit să le analizeze pentru a se pronunţa cu privire la vinovăţia reclamantului aveau un caracter faptic în mod esenţial, deoarece era vorba despre a aprecia dacă într-adevăr acesta plasase fotografii în cutii poştale sau trimisese e-mailuri [(a se vedea, mutatis mutandis, Găitănaru, citată anterior, paragraful 30, şi, a contrario, Leş împotriva României (dec.) (cameră), nr. 28.841/09, paragraful 20, 13 septembrie 2016].
44. În speţă, Curtea observă că achitarea iniţială a reclamantului de către curtea de apel a avut loc după audierea mai multor martori. Ea constată că instanţa respectivă a considerat că declaraţiile martorilor, inclusiv cele ale lui Y, Z şi ale locatarilor clădirii în care locuia mama lui Y, precum şi celelalte probe din dosar nu erau suficiente pentru a stabili vinovăţia reclamantului (supra, paragraful 23). Curtea observă că, pentru a înlocui achitarea pronunţată de curtea de apel cu o condamnare, judecătorii Înaltei Curţi nu dispuneau de niciun fel de date noi şi s-au bazat exclusiv pe înscrisurile aflate la dosar, inclusiv pe declaraţiile martorilor date în faţa parchetului şi a primei instanţe. Astfel, Înalta Curte a analizat declaraţiile martorilor doar pe baza declaraţiilor scrise obţinute de parchet şi a notelor de şedinţă ale primei instanţe şi a concluzionat că unele dintre acestea erau sincere şi suficiente pentru a sta la baza stabilirii vinovăţiei. Curtea observă că, de exemplu, instanţa supremă a exclus din dosar depoziţia martorului Z făcută în faţa curţii de apel şi a considerat că cea făcută în faţa parchetului era credibilă (supra, paragraful 28). Observă, de asemenea, că Înalta Curte a considerat că declaraţiile anumitor martori, care indicaseră că au găsit fotografii obscene în cutiile lor poştale la 14 aprilie 2010 (supra, paragraful 28), erau credibile şi utile, în timp ce instanţa de prim grad subliniase caracterul contradictoriu al declaraţiilor menţionate (supra, paragraful 23).
45. În opinia Curţii, în speţă, Înalta Curte a oferit de fapt o nouă interpretare declaraţiilor martorilor, fără a proceda la o audiere a martorilor în cauză. Fără îndoială, instanţa de recurs avea competenţa de apreciere în privinţa diferitelor informaţii obţinute. Nu este mai puţin adevărat că reclamantul a fost declarat vinovat pe baza declaraţiilor martorilor pe care judecătorii în primă instanţă le consideraseră insuficiente pentru a-l condamna pentru săvârşirea infracţiunii de răspândire de materiale obscene. În aceste condiţii, faptul că Înalta Curte nu i-a audiat pe aceşti martori înainte de a declara vinovată persoana în cauză i-a redus în mod semnificativ dreptul la apărare (a se vedea, mutatis mutandis, Destrehem împotriva Franţei, nr. 56.651/00, paragraful 45, 18 mai 2004; Marcos Barrios împotriva Spaniei, nr. 17.122/07, paragrafele 40-41, 21 septembrie 2010, şi Lacadena Calero împotriva Spaniei, nr. 23.002/07, paragraful 49, 22 noiembrie 2011).
46. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că condamnarea reclamantului pentru răspândirea de materiale obscene în cutiile poştale ale vecinilor mamei lui Y, pronunţată în lipsa unei noi audieri a martorilor, în timp ce instanţa inferioară considerase că nu erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii respective, este contrară cerinţelor unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.
47. Prin urmare, a fost încălcată această dispoziţie.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
48. Potrivit art. 41 din Convenţie,
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
49. Reclamantul solicită 217.863,75 RON [adică aproximativ 49.000 euro (EUR)], precum şi 145.242,5 RON [adică aproximativ 33.000 euro (EUR)] pe an ca urmare a pierderii calităţii de notar, pentru prejudiciul material pe care consideră că l-a suferit. Afirmă că prima sumă corespunde veniturilor neîncasate în calitate de notar până la 1 noiembrie 2013 şi că a doua sumă reprezintă venitul anual neîncasat după această dată. În sprijinul cererii sale, reclamantul prezintă un raport de expertiză contabilă. De asemenea solicită acordarea sumei de 19.652 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a efectelor condamnării sale asupra reputaţiei sale, a imposibilităţii exercitării profesiei de notar sau a oricărei alte profesii juridice, a pierderii clientelei şi a biroului notarial, a deprecierii calităţilor sale profesionale şi a intruziunii SRI în viaţa sa privată.
50. Guvernul consideră că suma solicitată de reclamant cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material nu are nicio legătură cu obiectul prezentei cauze. În ceea ce priveşte prejudiciul moral susţine că cererea reclamantului este neîntemeiată. În plus, consideră că suma solicitată este excesivă. În schimb, consideră că o constatare a unei încălcări constituie în sine o reparaţie echitabilă suficientă. În cele din urmă, în opinia sa, redeschiderea procesului penal în temeiul dispoziţiilor Codului de procedură penală reprezintă un mijloc adecvat de a remedia eventuala încălcare constatată.
51. Curtea consideră că reclamantul nu a reuşit să demonstreze existenţa unei legături de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pe care îl pretinde.
52. În plus, Curtea consideră că, în circumstanţele cauzei, constatarea unei nerespectări a cerinţelor art. 6 oferă reclamantului o reparaţie echitabilă adecvată în ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit.
53. În sfârşit, subliniază că, în cazul în care un particular, precum în speţă, a fost condamnat, în urma unei proceduri afectate de nerespectarea cerinţelor art. 6 din Convenţie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea persoanei în cauză reprezintă, în principiu, un mijloc adecvat de remediere a încălcării constatate [a se vedea Gençel împotriva Turciei, nr. 53.431/99, paragraful 27, 23 octombrie 2003, şi, recent, Moreira Ferreira împotriva Portugaliei (nr. 2) (MC), nr. 19.867/12, paragrafele 48-50, 11 iulie 2017]. În această privinţă observă că art. 465 din noul Cod de procedură penală, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, permite revizuirea unui proces pe plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale unui reclamant (Moinescu, citată anterior, paragraful 48).
B. Cheltuieli de judecată
54. Reclamantul solicită, de asemenea, 7.558,12 EUR şi 243,73 RON pentru cheltuielile de judecată pe care afirmă că le-a suportat în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii. Acesta susţine că sumele citate anterior corespund onorariilor avocatului pentru procedurile penale în faţa instanţelor interne, pentru procedura care a avut drept scop anularea ordinului prin care acesta a fost exclus din profesia de notar public (supra, paragraful 31) şi pentru procedura în faţa Curţii. Sumele includ, de asemenea, cheltuielile de judecată, cheltuielile de cazare în Bucureşti şi cheltuielile de transport pentru a participa la şedinţele instanţelor şi pentru a compărea în faţa parchetului, cheltuielile de traducere şi corespondenţă şi expertiza contabilă prezentată în faţa Curţii (supra, paragraful 49).
55. Guvernul răspunde că, în ceea ce priveşte cheltuielile suportate în cadrul procedurilor penale interne, orice parte trebuie să suporte costuri, independent de o eventuală încălcare a Convenţiei. În plus, susţine că cheltuielile pretinse de reclamant pentru cazarea acestuia în Bucureşti nu sunt justificate şi că nu poate fi stabilită o legătură între facturile pentru carburant prezentate de reclamant şi procedura internă. De asemenea, consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între cheltuielile pe care reclamantul afirmă că le-a suportat în cadrul procedurii de anulare a ordinului prin care a fost exclus din profesia de notar public şi încălcarea Convenţiei. Mai mult, contestă utilitatea raportului de expertiză contabilă furnizat de reclamant. În cele din urmă, în ceea ce priveşte onorariile avocatului pentru procedurile în faţa Curţii, Guvernul arată că avocatul nu a prezentat un centralizator cu orele lucrate.
56. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilesc caracterul real, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului acestora [Morice împotriva Franţei (MC), nr. 29.369/10, paragraful 186, 23 aprilie 2015]. Ţinând seama de documentele de care dispune şi de jurisprudenţa sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 2.300 EUR pentru procedura în faţa Curţii şi o acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
57. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;
3. hotărăşte că această constatare a încălcării reprezintă în sine o reparaţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, 2.300 EUR (două mii trei sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, convertită în moneda statului pârât, la rata aplicabilă la data plăţii;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 24 aprilie 2018, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.
PREŞEDINTE
GANNA YUDKIVSKA
Grefier,
Marialena Tsirli
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
