Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: HOTĂRÂREA din 23 aprilie 2024 în Cauza Zăicescu şi Fălticineanu împotriva României

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

HOTĂRÂREA din 23 aprilie 2024 în Cauza Zăicescu şi Fălticineanu împotriva României

EMITENT: Curtea Europeană a Drepturilor Omului
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 204 din 10 martie 2025

Comenteaza legea

    (Cererea nr. 42.917/16)
    Strasbourg
    Definitivă
    23 iulie 2024


┌──────────────────────────────────────┐
│Art. 8 (+ art. 14) • Viaţă privată •  │
│Discriminare • Achitarea a doi ofiţeri│
│de armată de rang înalt anterior      │
│condamnaţi pentru infracţiuni legate  │
│de Holocaust, prin procedurile        │
│extraordinare ale recursului în       │
│anulare, necomunicate reclamanţilor,  │
│în calitate de victime ale            │
│Holocaustului, sau publicului •       │
│Rezultate şi context al proceselor    │
│care au putut să aibă un impact       │
│suficient asupra sentimentului de     │
│identitate şi a stimei de sine ale    │
│reclamanţilor • Suferinţă emoţională  │
│atingând „un anumit nivel“ ori „pragul│
│de gravitate“ necesar • Art. 8 (+ art.│
│14) aplicabile • Principii dezvoltate │
│în jurisprudenţă implicând declaraţii │
│antisemite sau negarea Holocaustului  │
│aplicabile în prezenta cauză •        │
│Semnificaţia contextului de drept     │
│internaţional şi a normelor juridice  │
│comune internaţionale sau naţionale   │
│ale statelor europene • Rejudecări    │
│care au privit un aspect de interes   │
│public major • Păstrarea dosarelor în │
│legătură cu condamnările iniţiale şi  │
│rejudecările de către serviciile      │
│secrete • Refuzul iniţial de a permite│
│reclamanţilor accesul la dosare fără o│
│justificare rezonabilă • Neaducerea în│
│atenţia publicului a achitărilor sau  │
│lipsa de acces la hotărârile          │
│judecătoreşti şi la concluziile şi    │
│motivările deciziilor de achitare au  │
│putut în mod legitim provoca          │
│sentimentele reclamanţilor de umilire │
│şi vulnerabilitate şi le-au cauzat    │
│traume psihice. • Neoferirea de motive│
│relevante şi suficiente pentru        │
│acţiunile care au dus la revizuirea   │
│condamnărilor istorice, în absenţa    │
│unor noi probe, prin reinterpretarea  │
│faptelor stabilite istoric şi negarea │
│răspunderii funcţionarilor statului   │
│pentru Holocaust, în pofida           │
│principiilor legislaţiei              │
│internaţionale • Acţiuni excesive ale │
│autorităţilor care nu pot fi          │
│justificate ca fiind „necesare într-o │
│societate democratică“                │
│Art. 34 • Victimă • Nu este necesară  │
│stabilirea unei legături directe între│
│actele săvârşite de cei doi ofiţeri de│
│armată şi de reclamanţi, ca           │
│infracţiuni îndreptate împotriva unui │
│întreg grup de persoane, având în     │
│vedere destinul personal al           │
│reclamanţilor. • Posibilitatea pentru │
│reclamanţi de a susţine că au suferit │
│personal o traumă emoţională când au  │
│aflat de redeschiderea proceselor     │
│penale şi de achitări • Posibilitatea │
│pentru reclamanţi de a avea interes   │
│personal în procesele care vizau      │
│stabilirea răspunderii unor ofiţeri de│
│armată de rang înalt în Holocaustul   │
│din România                           │
│Întocmită de grefă. Nu obligă Curtea. │
└──────────────────────────────────────┘

    Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
    În Cauza Zăicescu şi Fălticineanu împotriva României,
    Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din: Gabriele Kucsko-Stadlmayer, preşedinte, Tim Eicke, Faris Vehabović, Yonko Grozev, Armen Harutyunyan, Ana Maria Guerra Martins, Sebastian Răduleţu, judecători, şi Andrea Tamietti, grefier de secţie,
    având în vedere:
    - Cererea nr. 42.917/16 îndreptată împotriva României şi depusă la Curte conform art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“) de către doi resortisanţi români, domnul Leonard Zăicescu („primul reclamant“) şi doamna Ana Fălticineanu („a doua reclamantă“) la 14 iulie 2016;
    – decizia de a comunica cererea Guvernului României („Guvernul“);
    – decizia de a autoriza prioritate cererii conform art. 41 din Regulamentul Curţii;
    – observaţiile părţilor,

    după ce a deliberat în camera de consiliu, la 7 noiembrie 2023 şi 12 martie 2024,
    pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:
    INTRODUCERE
    1. Reclamanţii au susţinut că drepturile protejate de art. 3, art. 6 § 1, art. 8 şi art. 14 din Convenţie şi de art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie le-au fost încălcate prin achitarea a doi ofiţeri de armată anterior condamnaţi pentru infracţiuni legate de Holocaust, în cadrul unor procese care nu au fost dezvăluite nici lor, în calitate de victime ale Holocaustului, nici publicului.
    ÎN FAPT
    2. Reclamanţii s-au născut în 1927 şi, respectiv, 1929 şi locuiesc în Bucureşti. Au fost reprezentaţi de doamna G. Iorgulescu, directorul executiv al Centrului de Resurse Juridice („CRJ“), organizaţie neguvernamentală română din Bucureşti.
    3. Guvernul a fost reprezentat de agentul guvernamental, cel mai recent doamna S.M. Teodoroiu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
    4. Faptele cauzei se pot rezuma după cum urmează.
    I. Contextul istoric şi judecarea în Romania a crimelor de război după Cel de-Al Doilea Război Mondial
    5. În septembrie 1940, prim-ministrul României Ion Antonescu a încheiat o alianţă cu mişcarea politică românească de extremă dreaptă cu agendă antisemită incluzând adoptarea unei legislaţii antisemite care a dus, inter alia, la exproprierea bunurilor ce aparţineau românilor de origine etnică evreiască şi la strămutarea internă a populaţiei evreieşti. La 22 iunie 1941, prin decizia prim-ministrului Antonescu, România a intrat în Al Doilea Război Mondial de partea Germaniei, pentru a-şi elibera teritoriile ocupate de Uniunea Sovietică în iunie 1940 ca urmare a Pactului Molotov-Ribbentrop încheiat în 1939. Această decizie a fost urmată de deportări ale evreilor în Transnistria (regiune din afara graniţelor României, dar aflată sub administraţia Guvernului României în perioada 1941-1944) şi de trei pogromuri, implicând violenţe în masă împotriva comunităţilor evreieşti. Cel mai important a avut loc la Iaşi (oraş din regiunea Moldova, în nord-estul României) la sfârşitul lunii iunie/începutul lunii iulie 1941 şi a dus la uciderea a mai mult de 13.000 de evrei, inclusiv copii.
    6. Potrivit declaraţiei sale, primul reclamant, care era în vârstă de 14 ani în iunie 1941 şi locuia în Iaşi, este un supravieţuitor al pogromului de la Iaşi. A fost martor la uciderea tatălui său, a unchiului, a bunicului şi a celui mai bun prieten. A fost apoi luat din locuinţa sa din Iaşi, urcat într-un „tren al morţii“ într-un vagon alături de 140 de persoane şi plasat în ghetoul evreiesc din oraşul Podu Iloaiei (în nordul regiunii Moldova). A fost eliberat după câteva luni şi s-a întors acasă orfan. În raportul emis de Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România (infra, pct. 19), se arată că scopul pogromului de la Iaşi era să cureţe oraşul de evrei: mulţi dintre aceştia au fost ucişi pe străzile oraşului la 28 şi 29 iunie 1941, alţii au fost încărcaţi cu forţa în vagoane de marfă cu scânduri bătute peste ferestre şi au călătorit mai multe zile în condiţii de neimaginat. Mulţi au murit şi alţii au fost grav afectaţi de căldură şi de lipsa de aer, de apă, hrană şi de asistenţă medicală. Acele trenuri au ajuns la destinaţiile lor - ghetourile Podu Iloaiei şi Călăraşi - având doar o cincime dintre pasageri în viaţă şi au fost ulterior supranumite „trenuri ale morţii“.
    7. Conform celei de-a doua reclamante, care avea 11 ani în 1941, aceasta a fost luată de la domiciliul său din Cernăuţi (oraş din Bucovina de Nord - regiune cu o comunitate evreiască semnificativă şi care a aparţinut României în anii 1918-1940 şi 1941-1944) şi plasată într-un ghetou în aşteptarea deportării în lagărele de concentrare din Transnistria. Acolo a avut acces limitat la hrană, a îndurat condiţii precare de igienă, a suferit degerături la picioare şi a fost obligată să poarte pe haine steaua galbenă a lui David. După un an în ghetou, a scăpat de deportare ascunzându-se în casa rudelor timp de trei ani, trăind cu frică, fără să iasă din casă şi fără acces la educaţie.
    8. În 1945, după semnarea acordului de armistiţiu prin care s-a recunoscut înfrângerea României în Cel de-Al Doilea Război Mondial (infra, pct. 32) şi după ce Partidul Comunist a intrat în guvernul României, au fost stabilite două tribunale ale poporului în temeiul Legii nr. 312/1945 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război (infra, pct. 33). Tribunalele au judecat drept criminali de război persoanele răspunzătoare, printre altele, pentru masacrele populaţiei evreieşti. Au fost administrate şi examinate probe în raport cu aproximativ 2.700 de cauze privind aproape 4.000 de persoane suspectate de crime de război de către o comisie ai cărei membri au fost numiţi prin decret regal la propunerea ministrului justiţiei (funcţie deţinută de Partidul Comunist) şi care includea procurori civili şi militari. În aproape jumătate dintre cauzele examinate, comisia a constatat existenţa unor probe suficiente pentru trimiterea în judecată a persoanelor suspectate. În baza acestor procese, fostul prim-ministru Antonescu a fost condamnat la moarte la 17 mai 1946 şi executat o lună mai târziu. Activitatea tribunalelor speciale s-a încheiat în iunie 1946, deşi unele sentinţe au fost pronunţate ulterior.
    9. La sfârşitul anilor 1940 şi la începutul anilor 1950 a avut loc un nou set de procese ale criminalilor de război în faţa instanţelor ordinare, în baza nou-adoptatei Legi nr. 291/1947 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de crime de război sau împotriva păcii ori umanităţii, aşa cum a fost modificată prin Decretul nr. 207/1948 pentru urmărirea penală a criminalilor de război (infra, pct. 33).
    10. În acest context, în iulie 1951, R.D. (locotenent-colonel şi fost şef al Secţiei a II-a din Marele Stat Major al Armatei Române) şi G.P. (locotenent-colonel şi fost şef de birou din cadrul Secţiei a II-a, sub directa comandă a lui R.D.) au fost acuzaţi de crime de război. În rechizitoriul redactat de un procuror din Cabinetul pentru crime de război din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti se afirma că „S. a II-a a M.St.M. [...] s-a transformat într-un instrument de aducere la îndeplinire, direct sau prin organele în subordine, a tuturor măsurilor cu caracter politic, rasial, de exterminare, concepute de conducătorii fascişti-germani şi români“. Se mai menţiona că cei doi acuzaţi cooperaseră cu şefii Serviciului Special de Informaţii (serviciile secrete române, care raportau direct fostului prim-ministru Antonescu şi Marelui Cartier General al armatei române) la desfăşurarea pogromului de la Iaşi şi că ambii au participat direct la organizarea şi desfăşurarea deportărilor de evrei din Basarabia, Bucovina şi Moldova.
    11. Prin Hotărârea din 15 august 1953, Tribunalul Bucureşti i-a condamnat pe R.D. şi G.P. pentru crime de război şi crime împotriva umanităţii în baza Legii nr. 291/1947 (infra, pct. 33), pentru că, în solidar: 1) au aplicat rele tratamente prizonierilor; 2) au cooperat cu Serviciul Special de Informaţii la înfăptuirea pogromului care a avut loc la Iaşi în iunie 1941; 3) au participat direct la organizarea şi desfăşurarea deportărilor de evrei din Basarabia şi Bucovina. Motivarea hotărârii pronunţate de un complet al secţiei penale a instanţei - compus dintr-un judecător şi doi asesori populari (persoane din afara sistemului juridic alese de autorităţile locale pentru o perioadă de patru ani) şi cu participarea procurorului - s-a bazat pe declaraţii ale martorilor şi pe înscrisuri semnate de cei doi acuzaţi, care se găseau la dosarul întocmit de comisia de pe lângă tribunalul poporului (supra, pct. 8). Înscrisurile includeau corespondenţa trimisă de R.D. subordonatului său, G.P. (care se afla la Iaşi), în care se discutau aranjamentele practice în vederea deportării evreilor din acest oraş, corespondenţa Secţiei a II-a din Marele Stat Major către G.P. care supraveghea deportarea evreilor pe teren în diverse zone din Basarabia, Bucovina (inclusiv oraşul Cernăuţi) şi Moldova şi altă corespondenţă în care G.P. le trimitea superiorilor săi informaţiile culese pe teren (de exemplu, informaţii despre încălcări ale securităţii în ghetoul din Podu Iloaiei). R.D. a susţinut în propria apărare că măsurile luate împotriva evreilor la Iaşi fuseseră dispuse şi executate direct de trupele germane şi că el nu a fost implicat. G.P. a susţinut că doar executase ordinele pe care le-a primit de la R.D. pentru a afla cum se efectua transportul evreilor. După ce a rezumat şi a evaluat atât probele în favoarea, cât şi pe cele împotriva acuzatului, instanţa a decis că toate faptele, aşa cum erau descrise în rechizitoriu (supra, pct. 10), erau pe deplin susţinute de probe. R.D. şi G.P. au fost condamnaţi la 15 ani şi, respectiv, 10 ani de închisoare şi muncă silnică, precum şi confiscarea totală a averii. Hotărârea a devenit definitivă la 26 mai 1954 când recursul inculpaţilor a fost respins de Curtea Supremă de Justiţie.
    12. În 1955, Legea nr. 291/1947 a fost abrogată de Decretul nr. 421/1955 al Parlamentului pentru amnistierea unor infracţiuni şi graţierea criminalilor de război (infra, pct. 34). În temeiul acestui decret, persoanele condamnate pe baza legii susmenţionate, inclusiv R.D. şi G.P., au fost graţiate, iar părţile de pedeapsă rămase nu au mai fost executate. Ca urmare, R.D. şi G.P. au fost eliberaţi din penitenciar. G.P. a murit la scurt timp după aceea.
    13. În 1956, Preşedintele Curţii Supreme a depus din oficiu un recurs în supraveghere împotriva ambelor hotărâri din 1953 şi 1954 (supra, pct. 11) în măsura în care îl vizau pe R.D. Prin Hotărârea din 5 martie 1956, recursul a fost admis şi cele două hotărâri au fost casate - dar numai în raport cu R.D., deoarece G.P. murise între timp. Ca urmare, cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru a se clarifica încadrarea juridică a faptelor şi competenţa instanţelor militare de a soluţiona cauze privind crime de război.
    14. Prin Hotărârea din 24 ianuarie 1957, Tribunalul Militar Bucureşti a examinat din nou cauza şi a modificat încadrarea juridică a actelor săvârşite de R.D. în infracţiunea de activitate intensă împotriva clasei muncitoare şi a mişcării revoluţionare, prevăzută la art. 193^1 alin. (1) din Codul penal (infra, pct. 35), deoarece persoanele care au fost arestate şi plasate în ghetouri şi lagăre de concentrare prin dispoziţiile sale au fost membri ai clasei muncitoare. R.D. a fost găsit vinovat de comiterea infracţiunii respective şi condamnat la 5 ani de închisoare şi confiscarea totală a averii. S-a considerat că pedeapsa intra sub incidenţa decretului de graţiere (supra, pct. 12). R.D. a susţinut în propria apărare că nu a avut cunoştinţă sau implicare în nicio acţiune împotriva populaţiei evreieşti. Hotărârea a fost pronunţată de un complet compus dintr-un judecător militar şi doi asesori populari (supra, pct. 11) - unul dintre aceştia era membru al armatei. Un procuror militar a fost prezent pe durata procesului. Instanţa a motivat soluţia adoptată astfel:
    "Încă înaintea începerii războiului antisovietic inculpatul [D.R.] a pregătit o serie de lucrări în vederea asigurării siguranţei spatelui trupelor care urmau să lupte. Odată cu începerea războiului, inculpatul, R.D., în colaborare cu organele SSI şi ale siguranţei, a dispus luarea unor măsuri de arestare a elementelor ce activau în mişcarea revoluţionară, partidul comunist. Pentru aceasta a contribuit la înfiinţarea de ghetouri şi lagăre pentru evrei şi la plasarea în lagăre a comuniştilor.
    Inculpatul a mai ordonat organelor din subordine să cerceteze persoane suspecte şi să cureţe spatele frontului de elementele care erau considerate periculoase pentru siguranţa trupelor.
    Inculpatul personal a ordonat plasarea în lagăre a unui mare număr de evrei (...).
    Inculpatul recunoaşte numai în parte faptele care i se pun în sarcină, dar ele se dovedesc cu declaraţiile martorilor (...) şi cu materialele aflate în fotocopie şi în copie (...) la dosar.
    Nu s-a putut stabili cu precizie dacă inculpatul R.D. a avut vreo contribuţie la organizarea masacrelor evreilor din Iaşi, care a constituit un act de diversiune al autorităţilor germane şi române, pentru a abate atenţia de la ecoul insucceselor avute de trupele germano-române pe frontul antisovietic. (...)
    Tribunalul a reţinut ca dovedit că inculpatul R.D., începând din februarie 1941, a îndeplinit funcţia de şef al secţiei a II-a informaţii şi contrainformaţii în M.St.M. şi apoi în Marele Cartier General eşalonul I al armatei române.
    S-a mai reţinut ca dovedit că acest inculpat, împreună cu alte organe de stat (SSI, Siguranţa etc.), a întreprins o serie de măsuri împotriva comuniştilor şi a celor consideraţi periculoşi pentru siguranţa trupelor şi mersul războiului. Astfel el a dispus plasarea în lagăre a unui mare număr de evrei şi, de asemenea, cercetarea şi trimiterea în judecată a persoanelor bănuite că desfăşoară activitate comunistă sau că au fost ataşate regimului sovietic între iunie 1940 şi iunie 1941. (...)"

    II. Rejudecări după căderea regimului comunist
    15. După căderea regimului comunist, între 1990 şi 2000, procurorul general a formulat mai multe recursuri în anulare (infra, pct. 37), prin care a solicitat achitarea celor condamnaţi pentru crime de război (infra, pct. 30).
    16. În acest context, la 30 martie 1998 şi 10 mai 1999, în urma exercitării recursurilor în anulare de către procurorul general (care susţinea că faptele pentru care au fost condamnaţi R.D. şi G.P. nu includeau elemente constitutive ale unei infracţiuni întrucât cei doi bărbaţi nu au fost implicaţi în măsurile împotriva populaţiei evreieşti), Curtea Supremă de Justiţie a anulat hotărârile din 1953, 1954 (supra, pct. 11) şi 1957 (supra, pct. 14), a redeschis procesele şi i-a achitat pe R.D. şi G.P. În baza aceloraşi înscrisuri şi declaraţii ale martorilor precum cele examinate anterior de instanţe, CSJ a constatat, în decizia din 30 martie 1998, că - în privinţa deportării evreilor - R.D. doar a respectat ordinele primite de la ofiţerii de rang superior de la Cartierul General al Armatei României, expediind aceste ordine pe teren. Instanţa a considerat că ordinele respective s-au bazat pe liste (de nume) alcătuite de Serviciul Special de Informaţii din România şi de jandarmerie şi că au fost de fapt duse la îndeplinire de trupele germane. Cu privire la un recurs în anulare separat formulat de procurorul general la cererea succesorilor lui G.P., aceeaşi instanţă a constatat, la 10 mai 1999, că Secţia a II-a a Marelui Stat Major - în care G.P. îşi exercitase activitatea - nu a fost implicată nici în masacrul de la Iaşi, nici în deportarea şi plasarea evreilor în ghetouri (o declaraţie a unui martor menţionând că respectivele activităţi au fost organizate şi realizate doar de trupele germane). În consecinţă, în ambele cazuri, observând absenţa oricăror probe care să arate implicarea directă, CSJ a hotărât că cei doi inculpaţi pur şi simplu şi-au îndeplinit îndatoririle militare şi că acţiunile lor nu ar putea fi considerate infracţiuni în temeiul cadrului legal aplicabil la data condamnării lor. Măsurile de confiscare au fost ridicate cu privire la ambii inculpaţi.
    17. Conform redactării hotărârilor sus-menţionate, procesele au fost publice în prezenţa reprezentanţilor legali ex officio în numele inculpaţilor, ambii decedaţi, şi a procurorului. Se poate vedea din documentele de la dosar că înscrisurile din procesele din 1953 şi 1957 au fost păstrate de serviciile secrete şi au fost trimise instanţei de rejudecare. Guvernul a susţinut că, în urma soluţionării celor două recursuri în anulare, dosarele judiciare respective au fost plasate în arhivele serviciilor secrete. În 2004, aceleaşi dosare ale cauzei au fost trimise pentru depozitare la CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii - poliţia secretă din perioada comunistă).

    III. Raportul Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România
    18. La 22 octombrie 2003, la iniţiativa Preşedintelui României - în prima recunoaştere oficială de după sfârşitul regimului comunist că autorităţile naţionale au jucat un rol în Holocaust -, a fost înfiinţată Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România („ICHR“), un organism independent de cercetare creat cu scopul de a cerceta faptele şi de a afla adevărul despre Holocaust în România în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial. În plus faţă de preşedinte, supravieţuitorul Holocaustului Elie Wiesel, Comisia includea experţi în istorie şi în ştiinţe sociale, supravieţuitori ai Holocaustului, reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale evreieşti şi rrome naţionale şi internaţionale, precum şi ai Cabinetului Preşedintelui României.
    19. Raportul final al Comisiei („raportul ICHR“) - un document extensiv de 416 pagini - a fost publicat în noiembrie 2004, online şi imprimat. Constatările sale se bazau pe studierea documentelor istorice şi pe mărturiile strânse de membri Comisiei. La lansarea raportului, Preşedintele României a făcut o declaraţie publică, recunoscând, pentru prima dată la un asemenea nivel înalt, că Holocaustul a fost făcut posibil în România cu complicitatea înaltelor autorităţi ale statului, cum ar fi serviciile secrete, armata şi poliţia, şi a celor care au pus în aplicare - uneori în mod excesiv - ordinele prim-ministrului Antonescu. Preşedintele a reţinut şi că, în timpul Holocaustului în România, mii de evrei au fost ucişi în România şi aproximativ 120.000 au fost deportaţi în Transnistria, dintre care mai multe zeci de mii au murit; în plus, a fost adoptată legislaţia care excludea evreii din şcoli şi universităţi, barouri, teatre sau armată, proprietăţile evreieşti au fost confiscate şi bărbaţii evrei au fost supuşi la munca forţată.
    20. În raportul ICHR se menţiona că pogromul împotriva evreilor din Iaşi (supra in fine, pct. 5) a fost efectuat în temeiul ordinelor exprese de la prim-ministrul Antonescu ca oraşul să fie curăţat de toţi evreii. Secţia a II-a a Marelui Stat Major al Armatei Române şi Serviciul Special de Informaţii au pus temelia pogromului de la Iaşi şi au furnizat pretextul pedepsirii populaţiei evreieşti a oraşului, în timp ce unităţile armatei germane staţionate în oraş au sprijinit autorităţile române.
    21. În partea cu titlul „Concluzii şi recomandări“ din raportul ICHR se menţiona:
    Anularea reabilitării criminalilor de război

    "De la căderea comunismului în România, am asistat la reabilitarea diverşilor criminali de război care au fost direct responsabili de crimele Holocaustului. Printre cei mai notorii au fost Radu Dinulescu şi Gheorghe Petrescu, a căror «reabilitare» a fost promovată recent de către Curtea Supremă. Guvernul ar trebui să ia toate măsurile disponibile pentru a anula reabilitarea lor şi, în orice caz, ar trebui să-i condamne public, cu tărie şi fără echivoc, pentru crimele pe care aceştia (şi alţii ca ei) le-au comis.
    (...)
    Comisia conchide, împreună cu marea majoritate a cercetătorilor de bună-credinţă ai acestui domeniu, că autorităţile române poartă principala responsabilitate atât pentru planificarea, cât şi pentru punerea în practică a Holocaustului. Aceasta include deportarea şi exterminarea sistematică a majorităţii evreilor din Basarabia şi Bucovina, precum şi a unor evrei din alte zone ale României, în Transnistria; uciderea în masă a evreilor români şi a celor locali în Transnistria; execuţiile masive ale evreilor din timpul pogromului de la Iaşi; discriminarea şi degradarea sistematică la care au fost supuşi toţi evreii români în timpul administraţiei antonesciene - inclusiv exproprierea bunurilor, concedierea de la locurile de muncă, evacuarea forţată din zonele rurale şi concentrarea lor în capitale de judeţ şi în lagăre, precum şi utilizarea masivă a evreilor de sex masculin la muncă forţată sub aceeaşi administraţie. Evreii au fost supuşi degradării pentru simplul motiv că erau evrei, au pierdut protecţia statului şi au devenit victimele lui.
    (...)
    Atunci când România s-a aliat cu Germania nazistă în războiul împotriva poporului evreu, regimul Antonescu a pornit de la ideologiile antisemite şi fasciste româneşti prenaziste pentru a iniţia şi implementa Holocaustul în România.
    În vederea degradării şi distrugerii evreilor aflaţi sub administraţia sa, statul român a utilizat armata, jandarmi, poliţişti, funcţionari publici, jurnalişti, scriitori, studenţi, primari, instituţii publice şi private, precum şi întreprinderi industriale şi comerciale. Ordinele au fost emise la Bucureşti, nu la Berlin.
    Atunci când Guvernul Antonescu a decis să stopeze exterminarea evreilor, aceasta a încetat. Schimbarea în politica faţă de evrei a început în octombrie 1942, înainte de eşecul de la Stalingrad, iar deportările s-au încheiat definitiv în martie-aprilie 1943. Au urmat discuţiile despre repatrierea evreilor deportaţi. Rezultatul acestei schimbări a fost supravieţuirea a cel puţin 292.000 de evrei români.
    Dintre toţi aliaţii Germaniei naziste, România poartă responsabilitatea pentru cea mai mare contribuţie la exterminarea evreilor, în afara Germaniei înseşi. Masacrele săvârşite la Iaşi, Odessa, Bogdanovca, Dumanovca şi Peciora sunt printre cele mai hidoase crime comise împotriva evreilor în timpul Holocaustului. România a comis un genocid împotriva evreilor, iar supravieţuirea unor evrei în anumite părţi ale ţării nu schimbă această realitate.
    În lumina faptelor rezumate în prezentul raport al Comisiei, eforturile de a-i reabilita pe cei care au înfăptuit aceste crime sunt cu atât mai aberante şi mai îngrijorătoare. Nicăieri în Europa o persoană care a comis crime în masă, ca Ion Antonescu, aliatul fidel al lui Hitler până în ultima clipă, nu a fost vreodată onorată public ca erou naţional. Istoriografia oficială comunistă a încercat adesea să atenueze sau să nege pur şi simplu responsabilitatea pentru asasinarea evreilor, aruncând întreaga vină asupra germanilor şi a elementelor declasate din societatea românească.
    În România postcomunistă, elitele politice şi culturale preferă adesea să ignore şi uneori să încurajeze propaganda proAntonescu, fapt ce a deschis uşa negării explicite a Holocaustului şi reabilitării unor criminali de război condamnaţi. Puţine voci s-au ridicat public împotriva acestui curent dominant."

    IV. Conferinţa ţinută de INSHR-EW
    22. În 2005, printr-o hotărâre de guvern, a fost înfiinţat Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“ („INSHR-EW“), instituţie publică funcţionând în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor; finanţat de la bugetul de stat, principalul obiect al activităţii sale era identificarea, colectarea, arhivarea şi publicarea documentelor ce ţin de Holocaust, rezolvarea problemelor ştiinţifice, dezvoltarea şi punerea în aplicare a programelor educaţionale privind acest fenomen istoric.
    23. La 26 ianuarie 2016, INSHR-EW a organizat o conferinţă publică cu titlul „Crime de război în timp de pace: achitarea autorilor Holocaustului de către justiţia postcomunistă din România“. Cu această ocazie, o cercetare extinsă în arhivele CNSAS (supra, pct. 17) a fost prezentată de către un istoric (editor la revista Sfera Politicii -infra, pct. 67), care şi-a susţinut prezentarea cu copii ale hotărârilor din 30 martie 1998 şi 10 mai 1999 (supra, pct. 16). Reclamanţii au participat la conferinţă, fiind invitaţi în calitatea lor de supravieţuitori ai Holocaustului de către INSHR-EW.

    V. Încercări ale reclamanţilor de a obţine copii ale dosarelor de achitare
    24. La 18 februarie 2016, reclamanţii, reprezentaţi de CRJ (supra, pct. 2), au formulat în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (fostă Curtea Supremă de Justiţie - denumită în continuare „Înalta Curte“) o cerere pentru emiterea de copii ale dosarelor privind procesele soluţionate prin hotărârile din 30 martie 1998 şi 10 mai 1999 (supra, pct. 16). În eventualitatea în care aceste dosare nu erau păstrate de Înalta Curte, reclamanţii au solicitat să fie informaţi unde erau arhivate. La 9 şi 22 martie 2016, Înalta Curte a răspuns că dosarele fuseseră transmise către două unităţi militare din Bucureşti şi că nu avea la dispoziţie nicio copie sau alte informaţii.
    25. Între timp, la 3 martie 2016 reclamanţii, reprezentaţi din nou de CRJ, au depus o cerere la CNSAS (supra, pct. 17) pentru a li se permite accesul la dosarele sus-menţionate, precum şi a le putea copia. În răspunsul scris din 29 martie 2016, care a urmat unei conversaţii telefonice cu reprezentantul reclamanţilor la 17 martie 2016, CNSAS a precizat că numai două scenarii posibile erau prevăzute în cadrul legal relevant în temeiul căruia reclamanţilor li se putea aproba accesul: (i) în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii (infra, pct. 39), în cazul în care dosarele solicitate conţin informaţii colectate de fosta Securitate cu privire la reclamanţi sau (ii) în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora (infra, pct. 41), în cazul în care dosarele solicitate constau în hotărâri, rechizitorii, dosare de penitenciar sau rapoarte privind reclamanţii sau confiscarea bunurilor acestora. CNSAS i-a înştiinţat că, dacă situaţia reclamanţilor nu intra în scenariile de mai sus, aceştia ar putea solicita să fie acreditaţi ca cercetători.
    26. La 31 martie 2016, reprezentantul reclamanţilor a fost informat de un reprezentant al CNSAS că trebuie să adreseze cererea către INSHR-EW, care obţinuse o copie a dosarelor în litigiu pentru cercetare.
    27. La 15 mai 2016, reprezentantul reclamanţilor a introdus o acţiune în justiţie prin care solicita ca Înalta Curte să dispună acordarea accesului la dosare sau furnizarea de informaţii cu privire la localizarea acestor dosare pentru ca aceştia să poată pregăti cererea către Curte. Au susţinut că refuzul de a le permite accesul la dosarele în cauză constituie o încălcare a drepturilor lor, astfel cum sunt garantate de art. 34 din Convenţie. În plus, informaţiile oferite privind unităţile militare unde dosarele fuseseră transmise (supra, pct. 24) nu erau suficiente pentru a le permite identificarea unităţilor respective. Aceştia şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Codului civil care reglementează executarea silită a obligaţiilor, pe art. 20 alin. (2) şi art. 21 din Constituţie (care prevăd, respectiv, că tratatele internaţionale prevalează asupra dreptului intern şi că toţi cetăţenii au dreptul de acces la justiţie) şi pe art. 34 din Convenţie, susţinând că, în absenţa accesului la dosarele în cauză, dreptul lor de a sesiza Curtea ar fi încălcat.
    28. Prin hotărârea definitivă din 14 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea ca nefondată, reţinând că răspunsul dat de Înalta Curte la cererea reclamanţilor (supra, pct. 24) a fost în conformitate cu legea.
    29. Între timp, în urma unei cereri depuse de reclamanţi la INSHR-EW, de a li se permite să consulte dosarele în chestiune şi de a li se elibera copii ale respectivelor dosare, la 23 mai 2016 au fost predate reprezentantului reclamanţilor copii electronice după dosarele în cauză de către INSHR-EW.
    30. La 23 septembrie 2019, CRJ a depus o cerere de informaţii la Parchetul de pe lângă Înalta Curte pentru a afla numărul de căi extraordinare de atac formulate de Procurorul General pentru a solicita achitarea celor care au fost condamnaţi pentru crime de război în baza Legii nr. 312/1945 (infra, pct. 33). Au cerut şi copii ale hotărârilor pronunţate în respectivele recursuri în anulare. În răspunsul din 1 octombrie 2019, parchetul a menţionat că au fost admise trei recursuri în anulare de Înalta Curte: unul privind un grup de jurnalişti - admis în 1995; unul privind doi lideri ai unui partid politic istoric care a fost în opoziţie cu Partidul Comunist - admis în 1998; unul privind ministrul de finanţe din guvernul Antonescu - admis în 2000. Reprezentantul reclamanţilor a fost informat că respectivele copii ale hotărârilor pronunţate în recursurile în anulare pot fi obţinute doar de la Înalta Curte.
    31. La 23 septembrie 2019, CRJ a solicitat în faţa Înaltei Curţi să i se furnizeze o copie a hotărârii pronunţate în cererea de revizuire a condamnării lui A.G., guvernatorul Transnistriei între anii 1941 şi 1944, care a fost condamnat pentru crime de război în baza Legii nr. 312/1945 în acelaşi proces ca cel privindu-l pe fostul prim-ministru Antonescu (supra, pct. 8). Cererea a fost admisă şi o copie a hotărârii a fost comunicată reclamanţilor. În hotărârea respectivă, pronunţată la 6 mai 2008, Înalta Curte a respins cererea de revizuire a hotărârii de condamnare formulată de rudele lui A.G., considerând că faptele pe care se baza cererea nu erau noi şi nu modificau situaţia de fapt aşa cum era stabilită de hotărârea de condamnare, încât să ceară revizuirea acesteia.

    CADRUL JURIDIC ŞI PRACTICA RELEVANTE
    I. Cadrul juridic intern şi practica relevante
    A. Dreptul penal relevant
    32. La 12 septembrie 1944, a fost semnat un acord de armistiţiu între guvernele Statelor Unite ale Americii, Regatului Unit şi Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (acţionând în interesul Organizaţiei Naţiunilor Unite) şi Guvernul României; prin acord au fost recunoscute înfrângerea României în Cel de-Al Doilea Război Mondial şi angajamentul său de a continua războiul de partea puterilor aliate împotriva Germaniei şi Ungariei. În temeiul acestui acord, România s-a angajat să încheie toate relaţiile cu Germania şi să intre în război de partea puterilor aliate împotriva Germaniei. A fost de acord şi să pună în libertate toate persoanele ţinute în izolare din cauza originii lor rasiale, să dizolve toate organizaţiile fasciste şi să abroge legislaţia şi restricţiile discriminatorii impuse în temeiul acesteia. Mai mult, România s-a angajat să reţină şi să trimită în judecată toate persoanele acuzate de crime de război.
    33. În aplicarea acordului sus-menţionat, Legea nr. 312/1945 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război a prevăzut crearea Tribunalului Poporului şi a stabilit norme de procedură cu privire la urmărirea şi judecarea criminalilor de război. Aceasta prevedea şi pedeapsa cu moartea pentru cei vinovaţi de crime de război şi menţiona că urmărirea penală şi judecarea lor se va putea face până la 1 septembrie 1945. La 15 august 1947, în urma unei analize a activităţii Tribunalelor Poporului, a fost adoptată Legea nr. 291/1947 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de crime de război sau împotriva păcii ori umanităţii. Prevederile sale erau în mare parte similare cu cele ale Legii nr. 312/1945, cu excepţia abrogării pedepsei cu moartea pentru astfel de infracţiuni. Legea nr. 291/1947 a fost modificată prin Decretul nr. 207/1948, cea mai importantă schimbare fiind anularea termenelor de prescripţie.
    34. Decretul nr. 421 din 24 septembrie 1955 a abrogat Legea nr. 291/1947 şi a anulat părţile rămase neexecutate din pedepsele celor condamnaţi pentru crime de război în baza legilor nr. 312/1945 şi nr. 291/1947.
    35. Art. 193^1 a fost introdus în Codul penal în 1954 sau 1955, nu a fost publicat niciodată şi s-a aplicat retroactiv. Conform argumentelor Guvernului, prevedea, în părţile relevante, astfel:
    ART. 193^1
    Activitatea împotriva clasei muncitoare

    "1. Activitatea intensă contra clasei muncitoare sau a mişcării revoluţionare, desfăşurată într-un post de răspundere în aparatul de Stat sau într-un serviciu secret, pe timpul regimului burghezo-moşieresc, se pedepseşte cu detenţiunea grea pe viaţă şi confiscarea totală sau parţială a averii."

    36. Din 1960 Codul penal a inclus dispoziţii pentru pedepsirea crimelor împotriva păcii ori umanităţii.
    37. În temeiul art. 409-413 din Codul de procedură penală, astfel cum era în vigoare la momentul respectiv, recursul în anulare putea fi introdus de procurorul general din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei împotriva oricărei hotărâri definitive în orice moment. Instanţa care examina recursul avea competenţa de a decide dacă să citeze sau nu părţile. Aceste dispoziţii, introduse pentru prima dată în timpul dictaturii regelui Carol al II-lea, au fost menţinute în perioada regimului comunist şi au fost în cele din urmă abrogate în decembrie 2004.

    B. Dispoziţii privind accesul la dosarele din arhiva CNSAS
    38. Conform statutului său, adoptat prin Hotărârea nr. 2 din 18 decembrie 2008, CNSAS (supra, pct. 17) este o instituţie publică care are în gestiune şi depozitează arhivele Securităţii. Accesul la arhive se obţine în modurile descrise mai jos.
    39. Prin accesul la dosarul personal propriu: în temeiul art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea [şi anume, expunerea la analiza publică] Securităţii, orice cetăţean român sau străin care a deţinut cetăţenia română după 1945 şi orice cetăţean al unui stat membru în Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord sau al unui stat membru al Uniunii Europene are drept de acces la propriul dosar de Securitate, precum şi la alte documente şi informaţii care privesc propria persoană stocate la CNSAS.
    40. Prin intermediul unei cereri de acreditare a activităţii de cercetare, în temeiul art. 39 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al CNSAS, ale cărui dispoziţii relevante prevăd următoarele:
    "(1) În scopul stabilirii adevărului istoric asupra perioadei dictaturii comuniste, Colegiul CNSAS acreditează, pe baza unei cereri menţionând caracterul cercetării - studiu istoric, politologic, psihologic, sociologic, precum şi forma de valorificare - carte, articol, conferinţă, temă de cercetare -, cercetători, inclusiv din cadrul CNSAS, cărora le pune la dispoziţie documente şi informaţii complete cu privire la structura, metodele şi activităţile Securităţii.
(2) Cercetătorii acreditaţi pot solicita accesul la dosare/documente din arhiva CNSAS, pe baza unei cereri. În cuprinsul acesteia trebuie să se menţioneze caracterul cercetării (studiu istoric, politologic, psihologic, sociologic), precum şi forma de valorificare (articol, studiu, teză de licenţă, teză de doctorat)."

    41. În sfârşit, prin cereri formulate de instanţe în contextul acţiunilor desfăşurate în baza art. 4 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, astfel cum era în vigoare la momentul relevant: în temeiul acestor dispoziţii, persoanele condamnate între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989 pentru anumite infracţiuni pot cere instanţelor să stabilească natura politică a condamnării lor. În contextul acestor proceduri, instanţele erau autorizate să ceară CNSAS orice documente necesare pentru un astfel de proces.

    C. Cadrul juridic privind convingerile motivate politic
    42. În temeiul Legii nr. 221/2009 (supra, pct. 41), toate condamnările definitive dispuse între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989 pentru infracţiuni săvârşite cu scopul de a se opune regimului totalitar anterior sau după 6 martie 1945 erau considerate condamnări motivate politic. Legea prevedea, în plus, că natura politică a acestor condamnări urma a fi stabilită de instanţe şi, odată stabilită, efectele hotărârilor de condamnare urmau să fie îndepărtate. Din 2009, conform art. 7 din aceeaşi lege, nu mai este posibil ca persoanele condamnate pentru anumite infracţiuni - şi anume (i) infracţiuni contra umanităţii, (ii) desfăşurarea unei activităţi de promovare a ideilor, concepţiilor sau doctrinelor rasiste şi xenofobe, (iii) promovarea urii sau a violenţei pe motive etnice, rasiale sau religioase, a superiorităţii unor rase şi a inferiorităţii altora, (iv) promovarea antisemitismului sau (v) incitarea la xenofobie - să solicite înlăturarea efectelor pedepselor lor, întrucât aceste condamnări nu sunt considerate ca fiind motivate politic.

    D. Cadrul juridic şi practica internă privind interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război
    43. La 28 martie 2002 a intrat în vigoare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război. În forma adoptată la momentul respectiv, acesta prevedea, pentru prima dată, că promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unei infracţiuni contra păcii şi omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin propaganda, săvârşită prin orice mijloace, în public, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi (art. 5). De asemenea, prevedea, pentru prima dată, şi pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi pentru contestarea sau negarea, în public, a Holocaustului ori a efectelor sale (art. 6). Parlamentul României a aprobat ordonanţa de urgenţă prin Legea nr. 107/2006 (cu anumite modificări, precum schimbarea definiţiei Holocaustului în „persecuţia sistematică sprijinită de stat şi anihilarea evreilor europeni de către Germania nazistă, precum şi de aliaţii şi colaboratorii săi din perioada 1933-1945“ şi introducerea referirii la deportarea şi anihilarea populaţiei rome în perioada Celui de-Al Doilea Război Mondial). Ulterior, Legea nr. 217/2015 a schimbat definiţia în „prin holocaust pe teritoriul României se înţelege persecuţia sistematică şi anihilarea evreilor şi a rromilor, sprijinită de autorităţile şi instituţiile statului român în teritoriile administrate de acestea în perioada 1940-1944“. Prima şi singura condamnare în baza acestor dispoziţii a avut loc în 2021, atunci când un fost colonel din serviciile secrete române a primit pedeapsa închisorii cu suspendare de un an şi o lună pentru trei articole pe care lea scris între 2013 şi 2017 în care a negat existenţa Holocaustului. La 31 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul introdus de inculpat şi a anulat pedeapsa, hotărând că nu era necesară şi că un avertisment de a nu săvârşi alte infracţiuni de aceeaşi natură era suficient.

    E. Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public
    44. În temeiul Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, orice persoană poate cere acces la informaţiile privind activitatea unei autorităţi publice şi la propriile date cu caracter personal care sunt deţinute de autorităţile publice. În cazul în care cererea este refuzată, persoana în cauză (care trebuie să probeze un interes legitim) poate formula o plângere în faţa instanţelor de contencios administrativ pentru obligarea respectivei autorităţi publice să acorde accesul la informaţiile în cauză. În temeiul Legii nr. 544/2001, instituţiile publice sunt obligate să pună la dispoziţia publicului lista informaţiilor publice pe care le deţin şi care fac obiectul acestei legi. Pe website-ul CNSAS (supra, pct. 17), lista acestor informaţii publice este următoarea: ordinea de zi a şedinţelor Colegiului CNSAS; hotărârile definitive adoptate de CNSAS sau de instanţe privind cererile de acces la dosare; declaraţiile de avere şi de interese ale funcţionarilor CNSAS; concursuri de angajare şi oportunităţi de transfer; informaţii privind bugetul şi bilanţul şi agenda Preşedintelui CNSAS.

    F. Alte dispoziţii legale relevante
    45. Principiul că reglementările speciale au întâietate asupra reglementărilor generale este stabilit la art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Acelaşi principiu a fost reiterat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia pronunţată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 28 din 10 mai 2021. Instanţa a reţinut că, conform principiilor de drept, legea generală se aplică în orice materie şi în toate cazurile, mai puţin în acelea în care legiuitorul a stabilit un regim special şi derogatoriu, instituind (...) reglementări speciale, prioritare faţă de norma de drept comun. Caracterul prioritar al normei speciale decurge din însăşi finalitatea adoptării ei, demonstrând intenţia legiuitorului de a deroga de la norma generală, prin prevederi de strictă interpretare şi aplicare.

    II. Dreptul internaţional
    A. Materiale internaţionale privind antisemitismul şi negarea Holocaustului
    46. În al doilea raport privind România, adoptat la 22 iunie 2001, Comisia Europeană împotriva Rasismului şi Intoleranţei („ECRI“) a observat că anumite părţi ale presei din România încă publicau articole cu tentă antisemită şi că, deşi exista legislaţie pentru combaterea fenomenului de instigare la ură prin intermediului discursurilor „hate speech“ şi pentru reglementarea mass-media în acest domeniu, aceasta rareori sau poate niciodată nu a fost aplicată. De asemenea, în raport s-a observat că prevederile legislative în vigoare pentru a combate manifestările de xenofobie (precum instigarea la ură, discursul politic rasist, discriminarea din partea funcţionarilor publici sau discriminarea în alte domenii ale vieţii) au fost, la fel, rareori folosite. Mai mult, retorica antisemită şi împotriva grupurilor minoritare a fost folosită în perioada premergătoare alegerilor parlamentare din noiembrie 2000, iar alegerile au arătat o creştere îngrijorătoare a voturilor pentru un partid extremist cu consecinţa creşterii reprezentării parlamentare a acestui partid. În cel de-al patrulea raport privind România, adoptat la 19 martie 2014, ECRI observa cu îngrijorare că Holocaustul continua să fie negat în public, permanent, de personalităţi eminente (de exemplu, senatori şi profesori universitari) fără să se fi luat o măsură legală. În plus, ECRI a raportat că, în 2010, Banca Naţională a României a emis o monedă comemorativă reprezentând un conducător religios şi fost prim-ministru între 1938 şi 1939, în timpul guvernării căruia aproximativ 225.000 de evrei au fost deposedaţi de cetăţenia română. Când mai multe organizaţii i-au cerut să retragă moneda, banca a refuzat, sprijinită de Biserica Ortodoxă. În aceeaşi perioadă, în timpul unui talk-show la televiziunea naţională, un cunoscut jurnalist la lăudat şi l-a definit pe fondatorul mişcării istorice româneşti de extremă dreaptă (supra, pct. 5) drept „cel mai onest şi onorabil politician român al perioadei interbelice“. ECRI a considerat că această declaraţie cu implicaţii rasiste şi antisemite şi sancţionarea sa (condamnarea postului de televiziune) constituie un exemplu de încurajare a cultului persoanelor care au comis infracţiuni împotriva păcii şi umanităţii ori au promovat idei fasciste, rasiste sau xenofobe, prin folosirea propagandei. În cel de-al cincilea raport privind România, adoptat la 3 aprilie 2019, ECRI preciza, în continuare, că în România exista un discurs inflamator împotriva comunităţii evreieşti. Acesta apărea mai cu seamă pe platforme anonime, site-uri web naţionaliste sau reţele de socializare şi implica în special afişări de natură antisemită rasistă clasică sau ale teoriei conspiraţiei, inclusiv materiale în care se glorifica mişcarea românească istorică de extremă dreaptă. În mod similar, în 2016, a fost lansată într-o bine-cunoscută librărie din Bucureşti o carte care neagă în mod deschis Holocaustul. ECRI şi-a exprimat regretul că autorităţile nu au intervenit atunci când o altă carte similară a fost lansată în mai 2017, în ciuda faptului că procurorul şi primăriile au fost informaţi din timp despre eveniment.
    47. Alianţa Internaţională pentru Memoria Holocaustului („IHRA“) este o organizaţie internaţională înfiinţată în 1998 care reuneşte guverne şi experţi cu scopul de a consolida, avansa şi promova educaţia, cercetarea şi memoria Holocaustului. Uniunea Europeană („UE“) este un permanent partener internaţional, împreună cu 25 de state membre UE, inclusiv România, care au devenit ţări membre IHRA. Definiţiile de lucru pentru antisemitism sau negarea Holocaustului redactate de IHRA sunt acceptate de diferite organisme şi organizaţii internaţionale şi europene, inclusiv de instituţiile UE. Ţările membre IHRA au adoptat, prin consens, definiţia de lucru a negării şi denaturării Holocaustului la şedinţa plenară a IHRA de la Toronto din 10 octombrie 2013. Această definiţie de lucru, redactată de experţii IHRA în cooperare cu reprezentanţii guvernelor pentru a fi utilizată ca instrument în activitatea practică, este formulată după cum urmează în părţile sale relevante:
    "Negarea Holocaustului este un discurs sau un element de propagandă ce neagă realitatea istorică şi dimensiunea exterminării evreilor de către nazişti şi aliaţii acestora din timpul Celui de-Al II-lea Război Mondial, cunoscută sub denumirea de Holocaust sau Shoah. În mod particular, negarea Holocaustului se referă la orice tentativă de a susţine că Holocaustul/Shoah nu a avut loc.
    Negarea Holocaustului poate include negarea sau punerea sub semnul întrebării, în mod public, a principalelor mecanisme de exterminare (precum camerele de gazare, execuţii în masă, înfometare şi tortură) sau a intenţiei de a comite genocid împotriva poporului evreu.
    Negarea Holocaustului este, în diversele sale forme, o expresie a antisemitismului. Încercarea de a nega genocidul împotriva evreilor constituie un efort de a exonera regimul naţional-socialist şi antisemitismul de vina sau responsabilitatea pe care au avut-o în genocidul poporului evreu."
    Distorsionarea Holocaustului se referă, inter alia, la:
    "Eforturi intenţionate de a scuza sau minimaliza impactul Holocaustului sau al elementelor sale principale, inclusiv colaboratori şi aliaţi ai Germaniei naziste;
    (...)
    Încercări de a dilua responsabilitatea pentru înfiinţarea de lagăre de concentrare şi exterminare, concepute şi operate de către Germania nazistă, prin învinovăţirea altor ţări sau grupuri etnice."

    Conform IHRA, între exemplele contemporane de antisemitism în viaţa publică sunt incluse, de asemenea:
    "Negarea evenimentului, scopului, mecanismelor (ex. camere de gazare) sau a intenţiei genocidului comis împotriva evreilor, de către Germania naţional-socialistă şi susţinătorii şi complicii săi, în timpul Celui de-Al II-lea Război Mondial (Holocaustul)."

    48. La 6 decembrie 2018, Consiliul Uniunii Europene a adoptat în unanimitate o declaraţie privind combaterea antisemitismului şi dezvoltarea unei abordări de securitate comune pentru a proteja mai bine comunităţile şi instituţiile evreieşti în Europa. În declaraţie, Consiliul Uniunii Europene „invită statele membre să adopte şi să pună în aplicare o strategie holistică în scopul prevenirii şi combaterii tuturor formelor de antisemitism ca parte a strategiilor acestora privind prevenirea rasismului, xenofobiei, radicalizării şi extremismului violent“. În decembrie 2020, Consiliul Uniunii Europene a reafirmat angajamentul din declaraţia din 2018.
    49. Sondajul privind discriminarea, infracţiunile motivate de ură şi antisemitismul din statele membre ale UE, întocmit de Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene în 2018, a constatat că nouă din 10 evrei europeni simţeau că antisemitismul crescuse în ultimii 5 ani; 34% evitau să frecventeze evenimente sau locaţii evreieşti deoarece nu se simţeau în siguranţă; 38% se gândeau să emigreze deoarece nu se simţeau în siguranţă ca evrei în Europa; iar 70% considerau că eforturile statelor membre de a combate antisemitismul nu erau efective.
    50. În rezoluţia adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite („ONU“) în ianuarie 2022, negarea Holocaustului a fost condamnată fără nicio rezervă şi tuturor statelor membre ONU li s-a cerut să o condamne, în spiritul rezoluţiilor anterioare ale ONU din 2005 şi 2007. Rezoluţia oferă o definiţie a negării şi a denaturării Holocaustului care se bazează pe definiţia de lucru a IHRA (supra, pct. 47).

    B. Materiale internaţionale relevante cu privire la pedepsirea crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii
    51. Partea relevantă a art. 6 din Carta Tribunalului Militar Internaţional (1945) este redactată după cum urmează:
    "Tribunalul instituit prin acordul menţionat la art. 1 pentru judecarea şi pedepsirea principalilor criminali de război din ţările europene ale Axei are competenţa de a judeca şi pedepsi
    persoanele care, acţionând în interesul ţărilor europene ale Axei, fie individual, fie ca membri ai unor organizaţii, au săvârşit oricare dintre următoarele crime.
    Următoarele acte sau oricare dintre acestea sunt crime care intră în competenţa Tribunalului şi pentru care există răspundere individuală:
    (...)
    b) Crime de război: şi anume, încălcări ale legilor sau ale cutumelor de război. Aceste încălcări cuprind, dar nu se limitează la, omor, rele tratamente sau deportare pentru muncă forţată sau pentru orice alt scop a populaţiei civile din sau în teritoriul ocupat (...);
    c) Crime împotriva umanităţii: şi anume, omorul, exterminarea, supunerea la sclavie, deportarea şi alte acte inumane săvârşite împotriva populaţiei civile, înainte sau în cursul războiului, sau persecutarea din motive politice, rasiale sau religioase în executarea sau în legătură cu infracţiunile aflate în competenţa Tribunalului, indiferent dacă sunt cu încălcarea legislaţiei interne a ţării în care au fost săvârşite.
    Liderii, organizatorii, instigatorii şi complicii care au participat la formularea sau la executarea unui plan comun sau a unei conspiraţii în vederea comiterii oricăreia dintre crimele menţionate sunt răspunzători pentru toate actele efectuate de orice persoană în executarea unui asemenea plan."

    52. Rezoluţia 95 (I) a Adunării Generale ONU pentru afirmarea principiilor de drept internaţional recunoscute prin Carta Tribunalului de la Nürnberg (1946) este redactată după cum urmează:
    "Adunarea generală,
    Recunoaşte obligaţia ce îi revine în baza articolului 13 punctul 1 litera a) din Cartă, de a iniţia studii şi de a formula recomandări în scopul sprijinirii evoluţiei progresive a dreptului internaţional şi a codificării sale;
    Ia notă de Acordul de instituire a Tribunalului Militar Internaţional pentru urmărirea şi pedepsirea principalilor criminali de război ai puterilor europene ale Axei, semnat la Londra la 8 august 1945, de Carta anexată la acesta şi de faptul că principii similare au fost adoptate în Carta Tribunalului Militar Internaţional pentru judecarea principalilor criminali de război în Orientul Îndepărtat, proclamată la Tokyo la 19 ianuarie 1946;
    Prin urmare,
    Afirmă principiile dreptului internaţional recunoscute de Carta Tribunalului de la Nürnberg şi hotărârea Tribunalului;
    Conduce Comitetul privind codificarea legislaţiei internaţionale stabilit prin rezoluţia Adunării Generale din 11 decembrie 1946, pentru a trata ca pe o chestiune de importanţă primordială planurile pentru formularea, în contextul codificării generale a infracţiunilor împotriva păcii şi a securităţii omenirii sau a unui Cod Penal Internaţional, a principiilor recunoscute în Carta Tribunalului de la Nürnberg şi în hotărârea Tribunalului."

    53. În 1950, Comisia de Drept Internaţional a adoptat următoarele şapte Principii de drept internaţional de la Nürnberg recunoscute în Cartă şi în hotărârea Tribunalului de la Nürnberg:
    "Principiul I: Orice persoană care comite o faptă care constituie o infracţiune în temeiul dreptului internaţional este răspunzătoare de aceasta şi poate fi pedepsită.
    Principiul II: Faptul că dreptul intern nu impune o pedeapsă pentru un act care constituie o infracţiune în temeiul dreptului internaţional nu scuteşte persoana care a comis fapta de răspunderea prevăzută de dreptul internaţional.
    Principiul III: Faptul că persoana care a comis o faptă care constituie o infracţiune potrivit dreptului internaţional a acţionat în calitate de şef de stat sau de funcţionar responsabil al guvernului nu o scuteşte de răspundere în temeiul dreptului internaţional.
    Principiul IV: Faptul că persoana a acţionat în conformitate cu ordinul guvernului său sau al unui superior nu o scuteşte de răspundere în temeiul dreptului internaţional, dacă o alegere morală a fost în fapt posibilă.
    Principiul V: Persoana acuzată de o infracţiune în temeiul dreptului internaţional are dreptul la un proces echitabil cu privire la elementele de fapt şi de drept.
    Principiul VI: Infracţiunile enumerate în continuare se pedepsesc ca fiind crime de drept internaţional:
    (...)
    b) Crime de război: încălcările legilor sau ale cutumelor de război care includ, dar nu se limitează la, omor, rele tratamente sau deportare pentru muncă forţată sau pentru orice alt scop a populaţiei civile din sau în teritoriul ocupat, omor sau rele tratamente aplicate prizonierilor de război, persoanelor aflate pe mare, uciderea ostaticilor, jefuirea proprietăţii publice sau private, distrugerea oraşelor sau satelor ori devastarea nejustificată de necesităţi militare.
    c) Crime împotriva umanităţii: omorul, exterminarea, sclavia, deportarea şi alte acte inumane comise împotriva populaţiei civile sau persecutarea din motive politice, rasiale sau religioase, în cazul în care astfel de acte sau persecuţii sunt comise în executarea sau în legătură cu infracţiunile contra păcii sau crimele de război.
    Principiul VII: Complicitatea în comiterea unei crime împotriva păcii, a unei crime de război sau a unei crime împotriva umanităţii aşa cum a fost prevăzută în Principiul VI este crimă în dreptul internaţional."

    54. Convenţiile de la Geneva din 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate au definit juridic gravele încălcări ale dreptului umanitar internaţional, precum omuciderea intenţionată, tortura sau tratamentele inumane, deportarea sau transferarea ilegală, şi a stabilit că aceste încălcări grave sunt considerate crime de război şi că statele exercită o jurisdicţie universală asupra criminalilor de război. Dispoziţiile relevante pot fi găsite în Marguš împotriva Croaţiei [(MC), nr. 4.455/10, pct. 36-41, CEDO 2014 (extrase)]. România a ratificat Convenţiile în 1954 şi a devenit membru al ONU la 14 decembrie 1955.
    55. Convenţia ONU asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, adoptată la 26 noiembrie 1968 şi ratificată de România la 29 iulie 1969, prevede imprescriptibilitatea crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, astfel cum sunt definite în Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg.
    56. „Principiile cooperării internaţionale pentru depistarea, arestarea, extrădarea şi pedepsirea persoanelor vinovate de crime de război şi de crime împotriva umanităţii“, adoptate de Adunarea Generală ONU prin Rezoluţia 3074 (XXVIII) din 3 decembrie 1973 prevăd, printre altele, următoarele:
    "8. Statele nu adoptă nicio măsură legislativă sau de altă natură care poate aduce atingere obligaţiilor internaţionale pe care şi le-au asumat cu privire la depistarea, arestarea, extrădarea şi pedepsirea persoanelor vinovate de crime de război şi de crime împotriva umanităţii."

    57. Statutul Curţii Penale Internaţionale („Statutul de la Roma“), adoptat de Conferinţa diplomatică ONU a plenipotenţiarilor din 17 iulie 1998, stabileşte în preambul „datoria fiecărui stat să supună jurisdicţiei sale penale pe responsabilii de crime internaţionale“ şi prevede că această curte penală internaţională este complementară jurisdicţiilor naţionale şi are competenţă în privinţa următoarelor crime: genocidul, crimele împotriva umanităţii, crimele de război şi crima de agresiune. Statutul de la Roma a fost ratificat de România la 11 aprilie 2002. La art. 7 pct. 1 din Statutul de la Roma sunt prevăzute următoarele dispoziţii relevante:
    "În scopurile prezentului statut, prin crimă împotriva umanităţii se înţelege una dintre faptele menţionate mai jos, când aceasta este comisă în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva unei populaţii civile şi în cunoştinţă de acest atac:
    a) omorul;
    b) exterminarea;
    c) supunerea la sclavie;
    d) deportarea sau transferarea forţată de populaţie;
    e) întemniţarea sau altă formă de privare gravă de libertate fizică, cu violarea dispoziţiilor fundamentale ale dreptului internaţional;
    f) tortura;
    (...)
    h) persecutarea oricărui grup sau a oricărei colectivităţi identificabile din motive de ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios sau sexual, în sensul paragrafului 3 ori în funcţie de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional, în corelare cu orice act prevăzut în prezentul paragraf sau orice crimă de competenţa Curţii; (...)"

    58. În 2005, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii („CICR“) a prezentat la cea de-a 26-a Conferinţă Internaţională a Crucii Roşii şi a Semilunii Roşii un studiu privind dreptul umanitar internaţional cutumiar [J.-M. Henckaerts şi L. Doswald-Beck (ed.), Customary International Humanitarian Law, 2 volume, Cambridge University Press & ICRC, 2005]. Acest studiu conţine o listă de norme cutumiare ale dreptului internaţional umanitar; normele relevante sunt următoarele:
    Norma 158 - Urmărirea penală a crime de război
    "Statele trebuie să investigheze crimele de război prezumtiv săvârşite de cetăţenii lor sau de forţele armate sau pe teritoriul lor şi, după caz, să urmărească penal persoanele suspectate. De asemenea, trebuie să investigheze crimele de război pentru care au competenţă şi, după caz, să urmărească penal persoanele suspectate."

    C. Materiale internaţionale relevante privind apărarea în cazul îndeplinirii ordinului unui superior
    59. Conform studiului ICRC privind dreptul umanitar internaţional cutumiar (supra, pct. 58), norma conform căreia ordinul emis de un superior nu reprezintă apărare a fost stabilită mai întâi în Cartele tribunalelor militare internaţionale de la Nürnberg şi de la Tokyo. A fost reafirmată de Statutul de la Roma (supra, pct. 57), de statutele tribunalelor penale internaţionale pentru Fosta Iugoslavie şi pentru Rwanda, de Statutul Tribunalului Special pentru Sierra Leone şi de Regulamentul UNTAET nr. 2000/15 pentru Timorul de Est. Conform Convenţiei ONU împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (infra, pct. 62) şi Convenţiei interamericane privind dispariţia forţată a persoanelor, faptul că ordinele au fost emise de un superior nu poate constitui o apărare. Numeroase manuale militare şi legislaţia multor state (de exemplu, Germania, Elveţia, Statele Unite ale Americii, Luxemburg, Ţările de Jos, Polonia şi Slovenia) prevăd că actul emis de un superior nu constituie o apărare dacă făptuitorul ştia sau ar fi trebuit să ştie că executarea actului ordonat era ilegală. Alte manuale militare şi legislaţii naţionale exclud această apărare în situaţiile în care actul respectiv a fost vădit ilegal fără a menţiona un anume element mental (de exemplu, Franţa, Spania, Albania, Israel şi Canada).
    60. Mai precis, studiul ICRC privind dreptul umanitar internaţional cutumiar prevede următoarele norme:
    Norma 154 - Supunerea faţă de ordinele superiorilor
    "Combatantul are datoria de a nu se supune unui ordin vădit ilegal."

    Norma 155 - Apărarea ordinelor superiorilor
    "Supunerea faţă de ordinul unui superior nu exonerează un subordonat de răspunderea penală în cazul în care subordonatul ştia că actul ordonat era ilegal sau ar fi trebuit să ştie din cauza caracterului vădit ilegal al actului ordonat."

    61. Carta Tribunalului Militar Internaţional pentru Germania (Nürnberg) încheiată între Guvernul Statelor Unite ale Americii, Guvernul provizoriu al Republicii Franceze, Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste la 8 august 1945, acţionând în interesul Organizaţiei Naţiunilor Unite ca ansamblu, dispune după cum urmează:
    ART. 8

    "Faptul că inculpatul a acţionat în temeiul ordinului guvernului său sau al unui superior nu îl eliberează de răspundere, dar poate fi luat în considerare ca o circumstanţă atenuantă a pedepsei în cazul în care Tribunalul stabileşte că aceasta este cerinţa justiţiei."

    62. Art. 2 din Convenţia ONU împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală ONU la 10 decembrie 1984, prevede că: „Ordinul unui superior sau al unei autorităţi publice nu poate fi invocat pentru a justifica tortura.“ România a aderat la convenţie la 18 decembrie 1990 şi are obligaţii în temeiul acesteia de la data respectivă.
    63. Statutul de la Roma (supra, pct. 57) include, de asemenea, următoarele dispoziţii:
    ART. 33

    "1. Faptul că o crimă care ţine de competenţa Curţii a fost comisă la ordinul unui guvern, al unui superior, militar sau civil, nu exonerează persoana care a comis-o de responsabilitatea sa penală decât dacă:
    a) această persoană nu a avut obligaţia legală de a se supune ordinelor guvernului sau superiorului în cauză;
    b) această persoană nu a ştiut că ordinul este ilegal; şi
    c) ordinul nu a fost vădit ilegal.
2. În scopurile prezentului articol, ordinul de a comite genocid sau o crimă împotriva umanităţii este vădit ilegal."

    D. Materiale internaţionale cu privire la victimele infracţiunii
    64. Declaraţia ONU privind principiile de bază ale justiţiei pentru victimele infracţiunilor şi ale abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală prin Rezoluţia 40/34 din 29 noiembrie 1985, defineşte victimele infracţiunilor ca fiind „persoane care, individual sau colectiv, au suferit vătămări, inclusiv răni fizice şi psihice, suferinţe emoţionale, pierderi economice sau o atingere substanţială adusă drepturilor lor fundamentale, prin acte ori omisiuni care încalcă legislaţia penală în vigoare în statele membre, inclusiv legislaţia care interzice abuzul de putere“. Prevede dreptul victimelor de acces la justiţie şi la un tratament echitabil; părţile relevante ale declaraţiei sunt redactate după cum urmează:
    "4. Victimele infracţiunilor trebuie să fie tratate cu compasiune şi respect faţă de demnitatea lor. Acestea au dreptul de a avea acces la mecanismele justiţiei şi de a obţine despăgubiri rapide, în conformitate cu legislaţia naţională, pentru prejudiciile suferite.
5. Trebuie instituite şi consolidate mecanisme judiciare şi administrative, acolo unde este necesar, pentru a permite victimelor să obţină despăgubiri prin proceduri formale sau informale rapide, echitabile, necostisitoare şi accesibile. Victimele trebuie să fie informate cu privire la drepturile lor de a solicita despăgubiri prin intermediul acestor mecanisme.
6. Capacitatea de reacţie a proceselor judiciare şi administrative la nevoile victimelor ar trebui înlesnită, printre altele, prin:
    a) informarea victimelor cu privire la rolul lor şi la amploarea, calendarul şi evoluţia procedurilor, precum şi cu privire la soluţionarea cauzelor lor, în special în cazul în care sunt implicate infracţiuni grave şi în cazul în care acestea au solicitat astfel de informaţii;
    b) permiterea prezentării şi luării în considerare a opiniilor şi preocupărilor victimelor în etapele corespunzătoare ale procedurilor în care sunt afectate interesele lor personale, fără a aduce atingere persoanei acuzate şi în conformitate cu sistemul naţional de justiţie penală;
    c) oferirea de asistenţă adecvată victimelor pe parcursul procesului judiciar; (...)"

    III. Alte elemente relevante
    65. Dreptul şi practica internaţionale relevante cu privire la competenţa ratione temporis a instanţelor internaţionale sunt descrise în Blečić împotriva Croaţiei [(MC), nr. 59532/00, pct. 45-48, CEDO 2006-III].
    66. În articolul publicat în Dilema Veche (revistă săptămânală românească naţională de cultură, teme sociale şi politică) la 12 mai 2010 sub titlul „Cultul lui Antonescu şi reabilitarea criminalilor de război“ scris de William Totok - scriitor şi jurnalist german, cosemnatar al raportului ICHR (supra, pct. 19) -, sa remarcat faptul că, în 1997, procurorul general al României a anunţat public redeschiderea procesului penal cu privire la şase miniştri ai guvernului Antonescu. Procesul a fost anulat în urma unor proteste internaţionale. Totuşi, în 1998, un subsecretar de stat al guvernului Antonescu, T.P.G., a fost achitat de crime de război; un an mai târziu a fost achitat fostul prim-ministru I.G. (în timpul căruia au fost adoptate „legile rasiale“ române); în 2000, a fost achitat ministrul finanţelor din guvernul Antonescu. În articol se afirmau, de asemenea, următoarele:
    "Venirea la putere a unui preşedinte creştin-democrat şi a unei coaliţii de guvernare în majoritate formată din partide istorice a trezit noi speranţe în rândul celor care-şi doreau, prin schimbarea puterii, reabilitarea lui Antonescu. La întrebarea privind procedura de reabilitare a mai multor miniştri din guvernul Antonescu, iniţiată de procurorul general, preşedintele Emil Constantinescu a declarat că ar fi existat la timpul respectiv anumite «hotărâri juridice eronate». Printre cei afectaţi ar fi fost şi «mari personalităţi intelectuale», precum profesorul de filosofie I.P., care aparţinuse guvernului Antonescu «o scurtă perioadă de timp». Preşedintele de atunci Constantinescu opina că nu ar fi vorba de a-i scuti de vină pe cei care ar fi fost condamnaţi din cauza unor «manifestări ale statului totalitar». Îngrijoraţi de aceste declaraţii ambigue ale preşedintelui, cei doi deputaţi americani, Smith şi D’Amato, şi-au expus din nou părerea, în scrisoarea adresată lui Constantinescu, atrăgând atenţia asupra faptului că reabilitarea ar face dubioase eforturile de integrare ale României în structurile euroatlantice. Scrisoarea a provocat un val de reacţii negative din partea unor politicieni de la guvernare şi din partea unor intelectuali. În cele din urmă, autorităţile române au cedat în faţa presiunii internaţionale: la 22 noiembrie 1997, procurorul general a declarat că dintre cei opt demnitari prevăzuţi pentru reabilitare va fi revizuită doar sentinţa subsecretarului de stat din Ministerul Economiei."

    67. În numărul din iulie-octombrie 2014, Sfera Politicii (supra, pct. 23), revistă de ştiinţe politice publicată la intervale neregulate (cinci numere au fost publicate în 2014), a publicat (la pag. 222) un articol care comenta achitarea lui R.D. şi implicaţiile sale politice. Copiile integrale ale hotărârilor pronunţate cu privire la R.D. în 1953, 1957 şi 1998 au fost publicate în articol. Conform descrierii de pe site-ul revistei, scopul acesteia - care este editată de o fundaţie şi are un comitet de redacţie alcătuit din profesori universitari şi cercetători din România şi din străinătate - este de a oferi analize şi sinteze de specialitate politicienilor, studenţilor, analiştilor şi specialiştilor în ştiinţe politice, reprezentanţilor media şi societăţii civile.
    68. La 31 martie 2021, în Monitorul Oficial al României a fost publicată declaraţia Camerei Deputaţilor din România cu titlul „Declaraţie nr. 1 din 31 martie 2021 privind unele manifestări cu caracter antisemit din România şi tentativele de reabilitare a criminalilor de război“. Membrii Camerei şi-au exprimat îngrijorarea faţă de creşterea numărului de acte antisemite în România, faţă de încercările continue de reabilitare a fostului prim-ministru Antonescu şi a altor criminali de război şi de recentul atac antisemit îndreptat împotriva unui teatru evreiesc, a directorului acestuia şi a personalului său şi au solicitat executivului şi puterii judecătoreşti să ia toate măsurile necesare pentru a combate antisemitismul.
    69. Începând cu anul 2010, în apropierea oraşului Iaşi au fost descoperite mai multe gropi comune. Ancheta declanşată de Parchetul Militar Iaşi şi încheiată în 2014 a concluzionat că trupurile găsite în aceste gropi aparţineau evreilor care au fost ucişi de armata română în iunie 1941. Cauza a fost închisă întrucât făptuitorii au fost deja condamnaţi pentru aceste omoruri în 1948. O nouă anchetă declanşată cu privire la descoperirea unei alte gropi comune în 2019 se desfăşoară în prezent la acelaşi parchet.
    70. Potrivit informaţiilor publicate pe website-ul Holocaust Memorial Museum din Statele Unite, „mai multe tipuri diferite de unităţi germane au executat trageri în masă în teritoriile confiscate de la forţele sovietice. (...) În multe locuri, foloseau forţa de muncă a unităţilor auxiliare locale care lucrau cu poliţia SS. Aceste unităţi auxiliare erau formate din civili şi militari locali şi din funcţionari din cadrul poliţiei. În plus, forţe ale României, stat aliat al Germaniei, au executat în masă evrei în teritoriul pe care l-au preluat şi l-au controlat“. Cercetătorii de la Holocaust Memorial Museum au susţinut că procesele postbelice desfăşurate de puterile aliate şi de naţiunile ocupate de Germania nazistă sau de acele ţări care au colaborat cu germanii în persecutarea populaţiilor civile, inclusiv a evreilor (precum Cehoslovacia, Franţa, Ungaria, Polonia, România şi Uniunea Sovietică), au ajutat la descoperirea în mare parte a informaţiilor timpurii despre crimele naziste şi la stabilirea unui important precedent juridic care a dus la un acord larg că statele au datoria de a proteja civilii de atrocităţi şi de a pedepsi pe cei care le comit.

    ÎN DREPT
    I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 şi art. 14 din Convenţie
    71. Invocând art. 3 din Convenţie considerat separat şi coroborat cu art. 14, reclamanţii s-au plâns că procesele privind revizuirea condamnărilor pentru crime de război şi participare la Holocaust ale lui R.D. şi G.P. şi neinformarea lor cu privire la procesele respective le-au încălcat dreptul - ca victime ale Holocaustului - la o anchetă efectivă a actelor de tratamente inumane sau degradante pe motive etnice săvârşite împotriva lor.
    Dispoziţiile relevante sunt redactate după cum urmează:
    ART. 3

    "Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante."

    ART. 14

    "Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie."

    A. Argumentele părţilor
    1. Guvernul
    72. Guvernul a ridicat o serie de excepţii preliminare. Acesta a susţinut că Curtea nu are competenţă ratione temporis pentru a examina prezenta cerere, că reclamanţii nu au calitatea de victimă şi că nu a fost respectat termenul de 6 luni.
    (a) Excepţia de necompetenţă ratione temporis
    73. În primul rând, Guvernul a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii la stabilirea aplicabilităţii ratione temporis a obligaţiei procedurale de a desfăşura o anchetă efectivă care rezultă din art. 2 şi 3 din Convenţie. În special, a făcut trimitere la principiile prezentate în Cauza Šilih împotriva Sloveniei [(MC), nr. 71.463/01, pct. 159-63, 9 aprilie 2009] şi aplicate ulterior în cauze îndreptate împotriva României, în care au fost în discuţie evenimentele din decembrie 1989 (a se vedea, de exemplu, Agache şi alţii împotriva României, nr. 2.712/02, pct. 70-73, 20 octombrie 2009), în care Curtea a considerat că pentru ca să fie aplicabilă această obligaţie procedurală trebuia să se stabilească faptul că o parte semnificativă a demersurilor procedurale a fost sau ar fi trebuit să fie pusă în aplicare în urma ratificării Convenţiei de ţara în cauză şi că testul „legăturii reale“ trebuia să fie trecut. În continuare, Guvernul a citat Cauza Janowiec şi alţii împotriva Rusiei [(MC), nr. 55.508/07 şi 29.520/09, pct. 128-51, CEDO 2013], în care Curtea a clarificat faptul că o asemenea legătură era definită în primul rând prin proximitatea temporală dintre evenimentul declanşator şi data critică, care pot fi separate numai de o perioada scurtă de timp rezonabilă care nu ar trebui, în mod normal, să depăşească 10 ani.
    74. Luând în considerare aceste principii şi faptul că nu a avut loc o nouă anchetă după intrarea în vigoare a Convenţiei şi că nicio probă nouă nu a fost înaintată sau examinată în procesul de achitare, Guvernul a susţinut că trecerea a mai mult de 50 de ani de la evenimentele declanşatoare până la recursurile în anulare postcomuniste depăşise cu mult data critică rezonabilă de luat în considerare; prin urmare, trebuie aplicată latura procedurală a art. 3, iar Curtea nu are competenţă ratione temporis pentru a examina cererea.

    (b) Excepţia privind lipsa calităţii de victimă
    75. Guvernul a susţinut, în continuare, că reclamanţii nu aveau calitatea de victimă în faţa Curţii deoarece au fost victime în anumite stadii ale Holocaustului în România, care nu fuseseră aceleaşi cu cele la care se stabilise iniţial că R.D. şi G.P. au participat. Mai precis, în ultima hotărâre de condamnare din 1957, instanţele nu au găsit probe pentru participarea lui R.D. în pogromul de la Iaşi (supra, pct. 14), în timp ce G.P. a fost condamnat prin Hotărârea din 1953 doar pentru pregătirea şi supravegherea deportării evreilor (supra, pct. 11). Deoarece primul reclamant a fost victimă a pogromului de la Iaşi şi cel de-al doilea reclamant nu a fost deportat (supra, pct. 6 şi 7), nu puteau pretinde că au calitatea de victimă în faţa Curţii faţă de capetele lor de cerere privind achitarea lui R.D. şi G.P. Guvernul, în plus, a observat că R.D. nu a fost achitat în 1998 de crime de război, ci de infracţiunea de a se fi angajat într-o intensă activitate împotriva clasei muncitoare şi a mişcării revoluţionare, care era considerată (la momentul achitării) infracţiune politică. În orice caz, acesta executase o parte din pedeapsa pentru crime de război şi ulterior, în 1955, a fost graţiat (supra, pct. 12). Prin urmare, reclamanţii nu puteau fi consideraţi din perspectiva Convenţiei ca având calitatea de victimă în privinţa achitării lui R.D.

    (c) Excepţia de tardivitate a introducerii cererii
    76. În sfârşit, Guvernul a susţinut că reclamanţii nu au respectat termenul de 6 luni în privinţa capetelor lor de cerere în temeiul Convenţiei. A susţinut că reclamanţii ar fi putut afla despre achitarea lui R.D. şi G.P. din raportul ICHR, care includea o trimitere specială la această achitare (supra, pct. 21). Raportul a fost la dispoziţia publicului şi a primit o atenţie sporită a mass-media, de la publicarea sa din 2004 (supra, pct. 19). În sprijinul acestei susţineri, Guvernul a menţionat că raportul ICHR este disponibil pe site-ul INSHR-EW şi că cea de-a doua reclamantă este membră a Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, organizaţie care a participat la munca desfăşurată de Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România (supra, pct. 18). De asemenea, acesta face trimitere la două cercetări istorice scrise în engleză în 2014 şi 2015 şi citate pe site-ul INSHR-EW şi la un alt articol publicat în 2014 într-o revistă românească de ştiinţe politice care comenta achitările (supra, pct. 67). Prin urmare, pe baza tuturor celor de mai sus, Guvernul a considerat că achitarea lui R.D. şi G.P. a fost o chestiune cunoscută de public şi că termenul de 6 luni pentru plângerea formulată de reclamanţi a început să curgă între 2004 şi 2015. Întrucât prezenta cerere a fost introdusă la 14 iulie 2016, capătul de cerere a fost formulat tardiv.

    2. Reclamanţii
    (a) Cu privire la competenţa Curţii ratione temporis
    77. Reclamanţii au susţinut că cei doi militari fuseseră iniţial condamnaţi pentru ceea ce constituia crime de război în conformitate cu normele de drept penal internaţional care au apărut după Cel de-Al Doilea Război Mondial. Prin urmare, conform cu prevederile Tribunalului de la Nürnberg, victimele nu au fost incluse în procese. Cu toate acestea, procesele respective au fost publice şi au adus un anumit nivel de „finalizare“ pentru victime. Ulterior, redeschiderea proceselor a avut loc în 1998 şi 1999, după ce România a ratificat Convenţia, iar acestea ar fi trebuit să se desfăşoare conform cerinţelor procedurale de la art. 3 din Convenţie. Reclamanţii au declarat că capetele lor de cerere priveau aceste două noi procese, demarate de autorităţi (exclusiv din iniţiativă proprie) şi care s-au desfăşurat în secret, fără a fi permisă participarea victimelor, cum ar fi reclamanţii; în absenţa de probe noi, procesele au dus la achitarea autorilor crimelor de război şi legate de Holocaust. Reclamanţii au susţinut că procesele respective trebuie considerate ca fiind evenimentele declanşatoare în speţă şi astfel Curtea are competenţă ratione temporis pentru a examina capătul de cerere al acestora.

    (b) Cu privire la calitatea de victimă a reclamanţilor
    78. Cu privire la calitatea lor de victimă în temeiul Convenţiei, reclamanţii au susţinut că erau evrei şi că fuseseră victime ale Holocaustului în România, că R.D. şi G.P. au fost condamnaţi în 1957 şi 1953, respectiv pentru crime împotriva evreilor, pe baza a numeroase probe. Schimbarea încadrării juridice a crimelor comise de R.D. în alte dispoziţii legale nu a schimbat natura şi conţinutul actelor dovedite ca fiind efectiv comise. În plus, sursele istorice citate în raportul ICHR (supra, pct. 19 şi 20) şi la care se referă şi Guvernul menţionează rolul major avut de R.D. şi G.P. în pregătirea pogromului de la Iaşi şi în Holocaustul din România. Reclamanţii au concluzionat că, având în vedere cele de mai sus, au fost victime directe ale acţiunilor lui R.D. şi G.P., ale achitării lor ulterioare şi ale eforturilor depuse de autorităţi de a ţine secretă achitarea.

    (c) Cu privire la tardivitatea cererii
    79. De asemenea, reclamanţii au contestat argumentul Guvernului privind nerespectarea termenului de 6 luni (supra, pct. 76) şi au susţinut că niciodată autorităţile române nu au declarat public sau nu şi-au asumat în public responsabilitatea pentru achitarea celor doi foşti criminali de război. Guvernul a demonstrat în faţa Curţii că dosarele privind achitările în litigiu au fost păstrate în arhivele Serviciului Român de Informaţii şi, ulterior, în arhivele CNSAS (supra, pct. 17). Totuşi, aceste informaţii nu au fost disponibile publicului. Chiar după transferarea lor către CNSAS, existenţa dosarelor în cauză nu a fost cunoscută publicului, iar descoperirea lor a fost accidentală.
    80. Reclamanţii au susţinut că Guvernul nu a reuşit să dovedească afirmaţiile sale privind atenţia acordată de mass-media şi disponibilitatea raportului ICHR din 2004 pentru public şi, în special, pentru aceştia. Respectivul raport era un document amplu; era disponibil doar online şi menţiona pe scurt achitarea lui R.D. şi G.P., dar fără a include nicio probă, precum copii ale hotărârilor relevante sau datele achitărilor (supra, pct. 19-21). Reclamanţii au susţinut că problema achitării criminalilor de război răspunzători pentru Holocaust în România nu a făcut niciodată obiectul unei dezbateri publice şi că Guvernul nu a furnizat niciun exemplu de articole publicate sau de discuţii purtate în mass-media naţională sau de declaraţii publice făcute de funcţionari publici pe această temă. Reclamanţii au susţinut că nu erau cercetători sau istorici şi că nu ar trebui să fie consideraţi ca având obligaţia de a fi la curent cu fiecare referinţă făcută în fiecare cercetare publicată pe tema Holocaustului, doar în cazul în care persoanele condamnate pentru crimele comise împotriva lor ar fi achitate. Publicaţiile menţionate de Guvern (supra, pct. 67 şi 76) nu erau cunoscute de publicul general şi nu erau asociate niciunui canal media. În plus, chiar şi după dezvăluirea publică făcută de persoane particulare în cadrul conferinţei din 2016 menţionate supra, pct. 23, autorităţile au refuzat să le ofere acces la dosarele sau la copiile hotărârilor proceselor de achitare (supra, pct. 24-28).
    81. Prin urmare, reclamanţii au susţinut că au aflat de existenţa şi de motivarea deciziilor de achitare doar atunci când copii ale acestor decizii au fost prezentate şi dezbătute public în cadrul conferinţei din 26 ianuarie 2016 (supra, pct. 23). Prin urmare, au susţinut că termenul de 6 luni trebuia calculat de la această dată.

    B. Motivarea Curţii
    82. În Cauza Janowiec şi alţii (citată anterior, pct. 145-48) Curtea a constatat - în ceea ce priveşte obligaţia procedurală de a investiga decese şi rele tratamente care au avut loc înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei în privinţa statului pârât („data critică“) - că, în esenţă, competenţa sa temporală s-a limitat strict la acte procedurale care au fost sau trebuia să fie puse în aplicare după intrarea în vigoare a Convenţiei în ceea ce priveşte statul pârât şi că obligaţia procedurală sus-menţionată era supusă existenţei unei „legături reale“ între evenimentul care a generat obligaţia procedurală în temeiul art. 2 şi art. 3 şi intrarea în vigoare a Convenţiei. A adăugat că pentru a stabili existenţa unei astfel de legături trebuie îndeplinite două condiţii: (i) perioada care s-a scurs între evenimentul declanşator şi intrarea în vigoare a Convenţiei trebuie să fie relativ scurtă (să nu depăşească în mod normal 10 ani) şi (ii) cea mai mare parte a anchetei penale sau cele mai importante etape procedurale să fie efectuate sau să trebuiască să fie efectuate după intrarea în vigoare a Convenţiei.
    83. Curtea a acceptat şi faptul că pot exista situaţii extraordinare care nu răspund standardului „legăturii reale“, astfel cum s-au conturat mai sus, dar atunci când necesitatea de a asigura protecţia reală şi efectivă a garanţiilor şi a valorilor fundamentale ale Convenţiei ar constitui o bază suficientă pentru a recunoaşte existenţa legăturii. Astfel, a considerat că legătura impusă ar putea fi constatată dacă faptul generator a avut o dimensiune mai mare decât o infracţiune obişnuită şi a echivalat cu a nega chiar fundamentele Convenţiei. Aceasta ar fi situaţia pentru crimele grave de drept internaţional, precum crimele de război, genocidul sau crimele împotriva umanităţii, conform definiţiilor acestora din instrumentele internaţionale relevante. Cu toate acestea, Curtea a reţinut că abordarea menţionată mai sus, numită şi „clauza valorilor Convenţiei“, nu se poate aplica evenimentelor anterioare adoptării Convenţiei la 4 noiembrie 1950, deoarece abia de la acel moment Convenţia şi-a început existenţa ca tratat internaţional privind drepturile omului. Prin urmare, răspunderea în temeiul Convenţiei a unei părţi contractante nu ar putea fi angajată pentru lipsa anchetei privind crimele de drept internaţional, oricât de grave ar fi, dacă acestea au fost săvârşite anterior Convenţiei (ibidem, pct. 149-51).
    84. Analizând faptele prezentei cauze, Curtea observă de la început că reclamanţii au susţinut că au fost victime ale relelor tratamente în 1941 în contextul Holocaustului din România. Convenţia a fost adoptată şi şi-a început existenţa ca tratat internaţional privind drepturile omului la 4 noiembrie 1950. România a ratificat Convenţia la 20 iunie 1994.
    85. Curtea reţine, în continuare, că, la 15 august 1953, G.P. a fost condamnat pentru cooperare la înfăptuirea masacrului de la Iaşi (supra, pct. 11) şi că primul reclamant este un supravieţuitor al acestui masacru, în timpul căruia familia sa a fost ucisă şi el a fost urcat în unul dintre „trenurile morţii“ care îi transporta pe evrei în afara oraşului Iaşi (în regiunea Moldova - supra, pct. 6). La aceeaşi dată, G.P. a fost, de asemenea, condamnat pentru participarea directă la organizarea şi la punerea în aplicare a deportărilor de evrei din Basarabia şi Bucovina (supra, pct. 11), iar cea de-a doua reclamantă a fost luată de la domiciliul său din oraşul Cernăuţi (din regiunea Bucovina) şi plasată într-un ghetou în vederea deportării (supra, pct. 7). Cu privire la R.D., Curtea observă că la 24 ianuarie 1957 a fost condamnat pentru contribuţia la înfiinţarea de ghetouri şi de lagăre şi pentru că ordonase plasarea în lagăre de concentrare a unui mare număr de evrei (supra, pct. 14). Ambii reclamanţi au susţinut că au existat evrei care fuseseră luaţi din casele lor din Moldova şi Bucovina şi au fost plasaţi în ghetouri în vederea deportării lor ulterioare în lagăre de concentrare (supra, pct. 6 şi 7) în aceeaşi perioadă în care G.P. şi R.D. au deţinut poziţii militare (supra, pct. 10 şi 14). Guvernul nu a negat calitatea reclamanţilor de evrei şi de victime ale Holocaustului. Mai exact, nu a contestat susţinerile reclamanţilor (prezentate mai sus) cu privire la oraşele lor de origine şi plasarea lor în ghetouri la momentul respectiv.
    86. După mai mult de 40 de ani, prin intermediul unui recurs în anulare declanşat exclusiv la discreţia autorităţilor, procesele sus-menţionate au fost redeschise în 1998 şi 1999, hotărârile judecătoreşti din 1953 şi 1957 au fost casate, iar G.P. şi R.D. au fost achitaţi (supra, pct. 16).
    87. Luând în considerare succesiunea evenimentelor mai sus precizată, Curtea consideră că evenimentele care au dus la procesele din 1953-1957 şi 1998-1999 sunt pogromul de la Iaşi şi plasarea în ghetouri a unui mare număr de evrei, inclusiv reclamanţii.
    88. Curtea a hotărât deja cu privire la art. 2 că cerinţele de la acest articol trec dincolo de stadiul anchetei oficiale şi continuă pe parcursul proceselor în faţa instanţelor naţionale, care trebuie în ansamblu să îndeplinească cerinţele obligaţiei pozitive de a proteja vieţile prin lege şi că, deşi nu există obligaţia absolută ca toate urmăririle penale să ducă la o condamnare sau pronunţarea unei anumite pedepse, instanţele naţionale nu ar trebui, în niciun caz, să fie dispuse să lase nepedepsite atingerile grave aduse integrităţii fizice şi psihice (a se vedea Makucian şi Minasian împotriva Azerbaidjanului şi Ungariei, nr. 17.247/13, pct. 156, 26 mai 2020). Principiile de mai sus sunt aplicabile şi cu privire la capetele de cerere în temeiul art. 3, precum cel formulat în prezenta cauză, în lumina principiilor convergente ale obligaţiilor procedurale derivând din art. 2 şi 3 din Convenţie, principii care sunt consacrate [a se vedea Mocanu şi alţii împotriva României (MC), nr. 10.865/09 şi alte 2 cereri, pct. 314-18, CEDO 2014 (extrase)]. Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt de cerere al reclamanţilor se referă în fapt la pretinsa nerespectare de către stat a obligaţiei procedurale de a desfăşura o anchetă efectivă cu privire la tratamente inumane sau degradante din motive rasiale şi trebuie examinată din perspectiva laturii procedurale a art. 3 din Convenţie coroborat cu art. 14.
    89. Ţinând seama de faptul că evenimentele care au generat obligaţia procedurală din prezenta cauză (supra, pct. 84 şi 85) au avut loc înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei în privinţa României, Curtea va începe prin a examina îndeplinirea celor două condiţii necesare pentru a stabili existenţa „legăturii reale“ dintre aceste evenimente şi intrarea în vigoare a Convenţiei (a se vedea jurisprudenţa citată supra, pct. 82).
    90. Cu privire la prima condiţie, Curtea observă că evenimentele care constituie pretinsa ingerinţă şi care ar fi putut declanşa obligaţia autorităţilor de a ancheta au avut loc în 1941 - mai exact cu mai mult de 50 de ani înainte de data critică a intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa României - şi anume 20 iunie 1994 (supra in fine, pct. 84). Perioada este prea lungă în termeni absoluţi pentru ca o reală legătură să fie stabilită între evenimentele declanşatoare şi intrarea în vigoare a Convenţiei în privinţa României (a se compara cu Janowiec şi alţii, citată anterior, pct. 157). Mai mult, R.D. şi G.P. au fost condamnaţi definitiv (supra, pct. 11 şi 14), şi-au executat pedepsele înainte de graţierea tuturor pedepselor similare în 1955 (supra, pct. 12) şi au decedat (supra, pct. 12 şi 17) înainte de data la care a intrat în vigoare Convenţia în privinţa României. Cu privire la cele de mai sus, Curtea consideră că obligaţia statului de a desfăşura o anchetă efectivă şi de a-i pedepsi pe cei răspunzători în temeiul art. 3 a fost deja îndeplinită înainte de data acestei intrări în vigoare. Ţinând cont de faptul că R.D. şi G.P. nu mai erau în viaţă la momentul redeschiderii proceselor şi al achitării lor în 1998 şi 1999, atingerea scopului obligaţiei pozitive în temeiul art. 3 era deja dincolo de competenţele autorităţilor de la acel moment.
    91. În cazul celei de-a doua condiţii, Curtea consideră că cele mai importante etape procedurale întreprinse în cauză (precum investigarea şi condamnarea definitivă a lui G.P. şi R.D.) au avut loc între 1945 şi 1957 (supra, pct. 8-14) - cu mai mult de 30 de ani înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei în privinţa României („data critică“). Cu privire la perioada ce a urmat intrării în vigoare a Convenţiei, deşi a avut loc redeschiderea proceselor, Curtea nu poate identifica nicio etapă a anchetei, procesele din 1998 şi 1999 fiind doar o reinterpretare a probelor de la dosarele respective ale cauzei (supra, pct. 16). În plus, nicio dovadă relevantă sau element de informaţie pe fond privind acţiunile pentru care G.P. şi R.D. au fost condamnaţi nu au ieşit la lumină în perioada de după data importantă. Constatarea a fost afirmată şi în argumentele părţilor (supra, pct. 74 şi 77). Curtea a constatat deja că reevaluarea mijloacelor de probă, o abatere de la constatările anterioare sau o decizie privind clasificarea materialelor de cercetare nu poate constitui o „parte semnificativă a demersurilor procedurale“ care se impune pentru stabilirea „legăturii reale“ în sensul obligaţiei procedurale în temeiul art. 2 din Convenţie (a se vedea Janowiec şi alţii, citată anterior, pct. 159). Prezenta cauză ridică întrebarea dacă rejudecarea, chiar fără probe noi puse la dispoziţie, ar putea fi privită ca o măsură procedurală atât de semnificativă pentru stabilirea „legăturii reale“. În orice caz, Curtea nu trebuie să decidă pentru această condiţie, odată ce cele două criterii pentru stabilirea „legăturii reale“ sunt cumulative.
    92. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că una dintre condiţiile pentru a stabili existenţa „legăturii reale“ nu a fost îndeplinită în prezenta cauză (supra, pct. 90). În continuare, deşi evenimentele care ar fi putut declanşa obligaţia de a ancheta în temeiul art. 3 din Convenţie au avut fără îndoială o dimensiune mai mare decât o infracţiune obişnuită şi au echivalat cu a nega chiar fundamentele Convenţiei, acestea au avut loc în 1941, mai exact cu 9 ani înainte de a exista Convenţia. În consecinţă, nu se poate aplica clauza „valorilor Convenţiei“ şi, prin urmare, deroga de la cerinţa „legăturii reale“ (a se vedea jurisprudenţa citată supra, pct. 83).
    93. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea constată că acest capăt de cerere este incompatibil ratione temporis cu dispoziţiile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 lit. a) şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4.
    94. În lumina concluziei la care a ajuns mai sus, Curtea consideră că nu este necesar să examineze celelalte excepţii preliminare ridicate de Guvern [supra, pct. 75 şi 76; a se vedea şi, mutatis mutandis, Gherghina împotriva României (dec.) (MC), nr. 42.219/07, pct. 117, 9 iulie 2015].

    II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 şi art. 14 din Convenţie
    95. Invocând art. 8, reclamanţii s-au plâns că, prin iniţierea în secret a unui recurs în anulare vizând achitarea autorilor stabiliţi istoric şi judiciar ai crimelor împotriva evreilor şi prin refuzul accesului lor (adică al reclamanţilor) la procese şi la dosarele referitoare la aceste procese, dreptul lor la viaţa privată şi la integritate psihică în calitate de supravieţuitori ai Holocaustului a fost încălcat de autorităţile române.
    96. Reclamanţii s-au plâns şi că achitările şi lipsa accesului la dosare a fost o încălcare a drepturilor lor în temeiul art. 14 coroborat cu art. 8, deoarece autorităţile nu au ţinut seama de natura antisemită a infracţiunilor şi nu au arătat diligenţa cerută pentru a implica victimele acestor infracţiuni în procese. Această atitudine a constituit discriminare împotriva reclamanţilor pe motive etnice.
    97. Curtea consideră că aceste capete de cerere trebuie examinate în temeiul art. 8 coroborat cu art. 14 din Convenţie. Dispoziţiile relevante sunt redactate după cum urmează:
    ART. 8

    "1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."

    ART. 14

    "Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie."

    A. Cu privire la admisibilitate
    1. Cu privire la calitatea de victimă
    98. Guvernul a susţinut că reclamanţii nu aveau calitatea de victimă. Acesta s-a bazat pe argumentele rezumate supra, pct. 75. Reclamanţii şi-au menţinut poziţia expusă supra, pct. 78. Reclamanţii au susţinut şi că, din momentul în care au aflat despre achitări şi despre conduita autorităţilor în legătură cu aceste achitări, au suferit sentimente de umilire, durere şi traumă psihice, confirmarea suferinţei din timpul Holocaustului fiindu-le reconsiderată şi anulată. În opinia lor, achitarea autorilor istorici ai infracţiunilor în legătură cu Holocaustul a încurajat antisemitismul şi pe cei care neagă Holocaustul şi, astfel, le-a afectat viaţa privată şi integritatea psihică. În continuare, au susţinut că achitarea celor condamnaţi pentru crime împotriva evreilor în legătură cu Holocaustul a avut un impact general asupra tuturor membrilor comunităţii supravieţuitorilor evrei ai Holocaustului din România, care ar putea fi văzută ca un grup social (eterogen), în acord cu jurisprudenţa Curţii (reclamanţii citează, în acest sens, Lewit împotriva Austriei, nr. 4.782/18, pct. 46, 10 octombrie 2019).
    99. Curtea reiterează că, pentru a depune o cerere în temeiul art. 34 din Convenţie, o persoană fizică trebuie să fie în măsură să se pretindă victimă a unei încălcări a drepturilor recunoscute în Convenţie. Pentru a pretinde că este victima unei astfel de încălcări, persoana trebuie să fie direct afectată de măsura contestată. În consecinţă, existenţa unei victime care a fost afectată direct de o pretinsă încălcare a unui drept prevăzut de Convenţie este indispensabilă pentru a pune în mişcare mecanismul de protecţie prevăzut în Convenţie, chiar dacă acest criteriu nu trebuie aplicat în mod rigid, mecanic şi inflexibil pe parcursul procedurii [a se vedea Aksu împotriva Turciei (MC), nr. 4.149/04 şi 41.029/04, pct. 50 şi 51, CEDO 2012]. Noţiunea de „victimă“ este interpretată în mod autonom şi independent de normele de drept intern precum interesul de a acţiona sau calitatea procesuală, deşi Curtea trebuie să ţină seama de faptul că un reclamant a fost parte în procesul intern (ibidem, pct. 52).
    100. Revenind la prezenta cauză, Curtea observă că acest capăt de cerere al reclamanţilor priveşte redeschiderea proceselor penale care au reexaminat răspunderea unor ofiţeri de rang înalt din armată pentru Holocaust şi lipsa de acces în aceste procese a reclamanţilor sau a publicului. Problema ridicată în excepţia Guvernului este că nu se poate stabili fără niciun dubiu dacă reclamanţii sunt victime directe ale infracţiunilor pentru care R.D. şi G.P. au fost găsiţi vinovaţi în procesele desfăşurate în 1953 şi 1957; prin urmare, susţine Guvernul, aceştia nu pot pretinde calitatea de victimă în legătură cu redeschiderea acestor procese.
    101. Curtea reţine că Guvernul nu a negat calitatea reclamanţilor de evrei şi de victime ale Holocaustului. Mai exact, acesta nu a contestat susţinerile reclamanţilor privind oraşele lor de origine şi plasarea lor în ghetouri la momentul faptelor (supra, pct. 75). Prin urmare, cu toate că reclamanţii nu au fost deportaţi în Transnistria, au trecut totuşi prin prima fază a procesului de deportare - şi anume, transportul în condiţii inumane (primul reclamant) şi plasarea în ghetouri în vederea deportării ulterioare (ambii reclamanţi). Prin urmare, Curtea consideră că, pentru capătul de cerere în temeiul art. 8, nu este necesară stabilirea unei legături directe între actele săvârşite de G.P. şi R.D. şi reclamanţi, dat fiind că infracţiunile în cauză sunt, prin natura lor, îndreptate împotriva unui întreg grup de persoane şi având în vedere situaţia personală a reclamanţilor prezentată mai sus. Prin urmare, Curtea admite că reclamanţii, evrei şi supravieţuitori ai Holocaustului, pot susţine că au suferit personal o traumă emoţională când au aflat despre redeschiderea procesului penal şi despre achitările lui G.P. şi R.D.
    102. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului că R.D. nu a fost achitat de crime de război, ci de o infracţiune diferită (supra, pct. 75), Curtea observă că achitarea din 1998 privea faptele de a contribui la înfiinţarea de ghetouri şi lagăre de concentrare, precum şi la plasarea evreilor în astfel de lagăre. Încadrarea juridică dată de lege pentru aceste infracţiuni nu afectează natura faptelor, astfel cum a fost stabilită de instanţe. Guvernul a susţinut şi faptul că reclamanţii nu puteau cere calitatea de victimă deoarece R.D. a fost condamnat pentru o infracţiune politică şi că a executat o parte din pedeapsa pentru crime de război şi ulterior a fost graţiat în 1955 (supra, pct. 75). În acest sens, Curtea observă că Guvernul nu a prezentat nicio probă că natura politică a condamnării lui R.D. a fost stabilită de instanţele interne (supra, pct. 16) în conformitate cu legislaţia aplicabilă la momentul achitării (supra, pct. 42). Cu privire la graţiere (supra, pct. 12), aceasta a afectat doar executarea pedepsei şi nu condamnarea în sine; prin urmare, Curtea nu vede modul în care această graţiere ar putea influenţa calitatea de victimă a reclamanţilor în temeiul Convenţiei.
    103. Mai mult, Curtea observă că a constatat, în jurisprudenţa sa privind reclamanţii care s-au simţit ofensaţi de afirmaţii care fac trimitere, în general, la grupul etnic din care făceau parte, că un reclamant putea fi considerat victimă a pretinsei încălcări, deşi nu era în mod direct şi personal vizat de afirmaţiile respective (a se vedea Aksu, pct. 53 şi 54, şi Lewit, pct. 86, ambele citate anterior). Cu privire la speţă, Curtea consideră că se pot aplica consideraţii similare, iar reclamanţii pot fi văzuţi ca având un interes personal în procesele care vizau stabilirea răspunderii unor ofiţeri de armată de rang înalt în Holocaustul din România - despre care nu s-a contestat că reclamanţii au fost victime. Faptul că reclamanţii nu erau părţi în procedura internă, spre deosebire de situaţia din jurisprudenţa sus-menţionată, nu este decisiv în prezenta cauză în care acest aspect - lipsa de implicare în procese - este exact unul dintre capetele de cerere formulate de reclamanţi.
    104. Având în vedere cele de mai sus şi nevoia de a aplica criteriile care reglementează calitatea de victimă într-un mod care să nu fie rigid şi inflexibil (a se vedea jurisprudenţa citată supra, pct. 99), Curtea admite că reclamanţii pot să se pretindă victime ale pretinsei încălcări în sensul art. 34 din Convenţie. Prin urmare, respinge excepţia preliminară a Guvernului că reclamanţii nu aveau calitatea de victimă.
    105. Ajungând la concluzia de mai sus şi având în vedere că procesele de achitare şi faptul că reclamanţii au luat la cunoştinţă de rezultatele acestora au avut loc atunci când Convenţia era în vigoare în România (supra, pct. 16, şi infra, pct. 126), Curtea consideră că nu se ridică nicio problemă privind competenţa sa ratione temporis în legătură cu capătul de cerere în temeiul art. 8 şi 14 din Convenţie.

    2. Cu privire la aplicarea art. 8 şi art. 14 din Convenţie
    (a) Argumentele părţilor
    106. Guvernul a susţinut că, în 1953 şi 1957, R.D. şi G.P. au fost condamnaţi nu doar pentru crime de război motivate etnic asupra evreilor, ci şi pentru alte infracţiuni, precum urmărirea penală nedreaptă a comuniştilor. Prin urmare, rejudecările post-comuniste pot fi considerate ca privind infracţiuni motivate etnic doar cu privire la participarea lui G.P. la deportarea evreilor din Bucovina în Transnistria. Având în vedere că alte victime posibile, precum activiştii comunişti care la rândul lor au putut fi vizaţi de rejudecări, au fost tratate similar cu reclamanţii, Guvernul a susţinut că nu exista nicio dovadă că reclamanţii au fost trataţi diferit în baza originii etnice. Guvernul a mai susţinut că nu existau probe în dosarele instanţelor naţionale pentru a susţine afirmaţia că a existat discriminare împotriva reclamanţilor pe motivul originii lor etnice în procesele din 1998 şi 1999. Pe baza acestor argumente, a concluzionat că art. 8 coroborat cu art. 14 nu se aplica în prezenta cauză.
    107. Reclamanţii au susţinut că au fost direct afectaţi de achitarea lui R.D. şi G.P. şi de maniera secretă în care a avut loc achitarea. Au susţinut că prin conduita lor autorităţile demonstrau lipsă de respect şi de consideraţie faţă de supravieţuitorii Holocaustului şi aceasta constituia o încercare de a rescrie fapte istorice la limită cu negarea Holocaustului. Această situaţie a afectat viaţa privată şi integritatea psihică a reclamanţilor, provocându-le o suferinţă emoţională extremă. În plus, făcând trimitere la Cauza Lewit (citată anterior, pct. 46), reclamanţii au susţinut că supravieţuitorii Holocaustului au fost anterior consideraţi de Curte drept un grup social (eterogen). Prin urmare, achitarea persoanelor condamnate pentru infracţiuni în legătură cu Holocaustul, necomunicată publicului, şi refuzul autorităţilor de a le permite accesul la dosarele cauzei le-a afectat viaţa privată şi i-a discriminat ca membri ai acestui grup.

    (b) Motivarea Curţii
    (i) Aplicabilitatea art. 8
    108. Curtea reţine că reclamanţii din prezenta cauză s-au plâns cu privire la acţiunile statului, mai precis de decizia autorităţilor de a redeschide procesele, de a achita funcţionarii statului anterior condamnaţi pentru crime legate de Holocaust, de neinformarea de către autorităţi a publicului şi a reclamanţilor despre aceste decizii şi de neacordarea accesului la dosarele din aceste procese. Aprecierea dacă într-o astfel de cauză se ridică sau nu o problemă de viaţă privată în temeiul art. 8 din Convenţie este un aspect care intră în competenţa Curţii ratione materiae şi trebuie examinat ca o problemă de admisibilitate [a se vedea, mutatis mutandis, Denisov împotriva Ucrainei (MC), nr. 76.639/11, pct. 92-93, 25 septembrie 2018].
    (α) Principii generale
    109. „Viaţa privată“ în sensul art. 8 § 1 din Convenţie este un concept larg care nu se pretează unei definiţii exhaustive. Sa stabilit că acoperă integritatea morală a unei persoane şi că poate cuprinde zona de interacţiune a acesteia cu alte persoane, chiar într-un context public (a se vedea Behar şi Gutman împotriva Bulgariei, nr. 29.335/13, pct. 54, 16 februarie 2021). Prin urmare, poate să cuprindă mai multe aspecte ale identităţii fizice şi sociale a persoanei. Art. 8 protejează, în plus, dreptul la dezvoltarea personală şi dreptul de a stabili şi de a dezvolta relaţii cu alte fiinţe umane şi cu lumea exterioară (a se vedea Denisov, citată anterior, pct. 95).
    110. Abordarea generală a Curţii privind aplicabilitatea art. 8 în cauze în care se susţine că „viaţa privată“ a unei persoane a fost afectată negativ de o declaraţie sau de un act este că, în asemenea cazuri, efectele declaraţiei sau ale actului trebuie să depăşească un „prag de gravitate“ (a se vedea Denisov, citată anterior, pct. 112-114). Această abordare a fost aplicată în cauze ridicând probleme foarte diferite în care Curtea a constatat că, pentru ca art. 8 să intre în discuţie, fie (i) trebuie să existe probe convingătoare că o pretinsă nerespectare de către stat (de exemplu, de a oferi membrilor minorităţii rome acces la apă potabilă - a se vedea Hudorovič şi alţii împotriva Sloveniei, nr. 24.816/14 şi 25.140/14, pct. 115 şi 157, 10 martie 2020) a erodat efectiv drepturile de bază ale reclamanţilor în temeiul respectivei dispoziţii, fie (ii) atacul asupra unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să aducă atingere exercitării de către persoană a dreptului la respectarea vieţii private (de exemplu, într-o cauză privind declaraţii homofobe - a se vedea Beizaras şi Levickas împotriva Lituaniei, nr. 41.288/15, pct. 109, 14 ianuarie 2020). Aprecierea nivelului minim este relativă şi depinde de toate circumstanţele cauzei, precum intensitatea şi durata evenimentului negativ respectiv şi efectele sale fizice sau psihice asupra sănătăţii sau a calităţii vieţii persoanei, iar măsura în litigiu trebuie să afecteze grav viaţa privată a reclamantului. În această privinţă, Curtea reaminteşte că pragul de gravitate ocupă un loc important în cauze în care existenţa unei probleme de viaţă privată este examinată în conformitate cu abordarea bazată pe consecinţe şi că o trăsătură intrinsecă a acestei abordări este că reclamantul trebuie să prezinte probe convingătoare care să demonstreze că pragul de gravitate a fost atins (a se vedea Denisov, citată anterior, pct. 111, 113 şi 114).
    111. Curtea a hotărât anterior că discursul public al unui politician care nega faptul că uciderea în masă a armenilor de Imperiul Otoman a constituit un genocid a afectat dreptul armenilor la respectarea demnităţii înaintaşilor lor şi dreptul la respectarea identităţii şi că atât identitatea etnică, cât şi reputaţia înaintaşilor erau drepturi protejate în temeiul secţiunii „viaţa privată“ de la art. 8 [a se vedea Perinθek împotriva Elveţiei (MC), nr. 27.510/08, pct. 227, CEDO 2015 (extrase)].
    112. Curtea a reţinut, de asemenea, că stereotipizarea negativă a unui grup, atunci când atinge un anumit nivel, este de natură să afecteze sentimentul de identitate al grupului respectiv, precum şi sentimentele de stimă de sine şi de încredere în sine ale membrilor grupului. În acest sens se poate observa că aduce atingere vieţii private a membrilor grupului [a se vedea cauzele citate anterior Aksu, pct. 58-61, în care un reclamant de origine romă s-a simţit ofensat de anumite pasaje dintr-o carte cu accent pe comunitatea romă, şi Lewit, pct. 46, în care reclamantul a denunţat neprotejarea sa de către stat împotriva declaraţiilor calomnioase, într-un articol, despre foşti prizonieri de la Mauthausen, care, ca supravieţuitori ai Holocaustului, erau văzuţi ca un grup social (eterogen)]. Se poate vedea din motivarea Curţii în cauzele sus-menţionate că la întrebarea dacă „viaţa privată“ a unei persoane a fost afectată negativ de o declaraţie sau de un act se poate oferi un răspuns doar pe baza ansamblului împrejurărilor cauzei specifice.
    113. În cele din urmă, în Cauza Behar şi Gutman (citată anterior, pct. 67) Curtea a continuat să definească anumiţi factori relevanţi pentru a decide dacă o declaraţie publică despre un grup social sau etnic a afectat „viaţa privată“ a membrilor săi în sensul art. 8 din Convenţie. Aceşti factori includeau (dar nu erau în mod necesar limitaţi la) cele ce urmează: a) caracteristicile grupului (de exemplu, mărimea, gradul de omogenitate, vulnerabilitatea particulară sau istoricul stigmatizării şi poziţia faţă de societate în ansamblu); b) conţinutul precis al afirmaţiilor negative cu privire la grup (în special, gradul în care acestea ar putea transmite un stereotip negativ despre grup în ansamblu şi conţinutul specific al stereotipului) şi c) forma şi contextul în care s-au făcut afirmaţiile, întinderea lor (care poate depinde de unde şi cum au fost făcute), poziţia şi calitatea autorului, măsura în care se poate considera că au afectat un aspect central al identităţii şi al demnităţii grupului. Nu se poate spune că unul dintre aceste elemente are în mod invariabil prioritate; întrepătrunderea tuturor acestora duce la concluzia finală în problema dacă „un anumit nivel“ cerut în temeiul Aksu (citată anterior, pct. 58) şi „pragul de gravitate“ cerut în temeiul Denisov (citată anterior, pct. 112-14) a fost atins şi în problema dacă, prin urmare, art. 8 este aplicabil. Contextul general al fiecărei cauze - în special climatul social şi politic predominant la momentul declaraţiilor - poate fi, de asemenea, un considerent important.

    (β) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
    114. Curtea reţine că problema în speţă este dacă se poate considera că redeschiderea procesului penal, achitarea persoanelor anterior condamnate definitiv pentru infracţiuni legate de Holocaustul din România, neinformarea de către autorităţi a publicului şi a reclamanţilor despre aceste decizii şi neacordarea accesului la dosarele din procese au afectat „viaţa privată“ a reclamanţilor, evrei români supravieţuitori ai Holocaustului, astfel încât să fie declanşată aplicarea art. 8 din Convenţie în legătură cu aceştia.
    115. Curtea reiterează că reclamanţii au susţinut că erau evrei care au fost luaţi din casele lor din regiunile Moldova şi Bucovina şi plasaţi în ghetouri în vederea deportării lor ulterioare în lagăre, precum şi că primul reclamant a mai susţinut că era un supravieţuitor al pogromului de la Iaşi (supra, pct. 6 şi 7).
    116. Guvernul nu a negat calitatea reclamanţilor de evrei şi de victime ale Holocaustului (supra pct. 75, şi infra, pct. 135).
    117. Curtea a considerat deja supravieţuitorii Holocaustului ca un grup social (eterogen) ai cărui membri individuali pot suferi impactul stereotipurilor negative ale grupului (a se vedea jurisprudenţa citată supra, pct. 112). De asemenea, a hotărât că discursul public al unui politician care nega faptul că uciderea în masă stabilită istoric a membrilor unui grup etnic a afectat dreptul la respectarea vieţii private al membrilor grupului în cauză (a se vedea jurisprudenţa citată supra, pct. 111). Mai mult, Curtea a considerat anterior că, în ceea ce priveşte negarea Holocaustului, chiar dacă deghizată într-o cercetare istorică imparţială, aceasta trebuie să fie văzută întotdeauna ca având conotaţiile unei ideologii antidemocratice şi a antisemitismului şi trebuie considerată ca îngrijorătoare în mod deosebit pentru cei vizaţi (a se vedea Perinθek, citată anterior, pct. 253, şi cauzele citate).
    118. Speţa nu priveşte exprimarea în public a opiniilor care neagă existenţa Holocaustului sau la stereotipurile negative despre supravieţuitorii Holocaustului; cu toate acestea, Curtea constată că principiile elaborate în cauzele sus-menţionate (supra, pct. 109-113) pot fi utilizate ca referinţe în cauza de faţă. Acestea fiind spuse, Curtea reţine, de asemenea, caracterul unic al speţei în care deja a stabilit că reclamanţii au suferit o traumă emoţională când au aflat despre redeschiderea procesului penal şi despre achitările lui G.P. şi R.D. (supra, pct. 101). Această constatare deosebeşte în mod clar prezenta cauză de Cauza L.Z. împotriva Slovaciei [(dec.), nr. 27.753/06, pct. 74 şi 75, 27 septembrie 2011], în care Curtea a constatat că argumentele reclamantului erau în principal orientate către problema generală a promovării fascismului şi a potenţialelor sale consecinţe asupra societăţii. Procesele din speţă (care au dus la achitarea unor ofiţeri de rang înalt din armată condamnaţi pentru infracţiuni legate de Holocaust) şi conduita autorităţilor în respectivele procese (neinformarea publicului despre iniţierea căilor extraordinare de atac, reţinerea dosarelor cauzei de către serviciile secrete şi refuzul iniţial de a permite reclamanţilor accesul la dosare) au fost percepute de reclamanţi, din momentul în care au aflat despre acestea, ca reprezentând o negare a existenţei Holocaustului din România şi a adevărului istoric despre acesta şi au reînviat în ei trauma Holocaustului, ale cărui victime directe erau. Cu privire la acest punct, Curtea reţine, în continuare, că achitările au avut loc la un moment marcat de chestionarea rolului autorităţilor române în Holocaust în România şi de onorarea criminalilor de război de către unii membri ai clasei politice (supra, pct. 21 şi 46). Mai mult, la momentul în care reclamanţii au aflat despre achitări se produceau incidente antisemite în România, iar acestea continuă să aibă loc şi în prezent (supra, pct. 46 şi 68).
    119. Având în vedere toţi aceşti factori şi în lumina concluziei privind calitatea de victimă a reclamanţilor (supra, pct. 104), Curtea admite că rezultatul proceselor din 1998 şi 1999, care au examinat rolul ofiţerilor de rang înalt din armată în evenimente de o natură extrem de sensibilă cum este Holocaustul, şi contextul proceselor respective au putut să aibă un impact suficient asupra sentimentului de identitate şi a stimei de sine ale reclamanţilor evrei şi supravieţuitori ai Holocaustului din România încât să le producă o suferinţă psihică atingând un „anumit nivel“ (a se vedea Aksu, citată anterior, pct. 58) sau „pragul de gravitate“ necesar (a se vedea Denisov, citată anterior, pct. 112-14). Prin urmare, art. 8 din Convenţie este aplicabil în prezenta cauză.

    (ii) Aplicabilitatea art. 14
    120. Art. 14 din Convenţie nu are o existenţă independentă şi se aplică doar dacă faptele în cauză intră în domeniul de aplicare al uneia sau mai multor prevederi materiale ale Convenţiei sau ale protocoalelor la aceasta [a se vedea, între multe alte hotărâri, Konstantin Markin împotriva Rusiei (MC), nr. 30.078/06, pct. 124, CEDO 2012 (extrase)]. Întrucât, după cum s-a stabilit mai sus, faptele din prezenta cauză intră în sfera de aplicare a art. 8 din Convenţie, art. 14 este aplicabil, iar capătul de cerere va fi examinat, prin urmare, şi în lumina acestuia.

    3. Respectarea termenului de 6 luni
    121. Guvernul a invocat că reclamanţii nu au respectat termenul de 6 luni. Acesta s-a bazat pe argumentele rezumate supra, pct. 76. Reclamanţii şi-au menţinut poziţia expusă supra, pct. 79-81.
    122. Curtea reiterează că termenul de 6 luni prevăzut la art. 35 § 1 din Convenţie are mai multe scopuri. Urmăreşte, în principal, susţinerea securităţii juridice şi asigurarea faptului că acele cauze care ridică probleme în temeiul Convenţiei sunt examinate într-un termen rezonabil, evitând în acelaşi timp ca autorităţile şi alte persoane implicate să rămână mult timp în stare de incertitudine. De regulă, perioada de 6 luni începe de la data pronunţării hotărârii definitive în procesul de epuizare a căilor de atac interne. Totuşi, în cazurile în care este evident de la început că, pentru reclamant, nu există nicio cale de atac efectivă, perioada începe de la data actelor sau a măsurilor denunţate sau de la data la care reclamantul a luat cunoştinţă despre actul în cauză sau despre efectul său asupra reclamantului ori prejudiciul cauzat acestuia [a se vedea Mocanu şi alţii împotriva României (MC), nr. 10.865/09 şi alte 2 cereri, pct. 258-59, CEDO 2014 (extrase)].
    123. Revenind la prezenta cauză, Curtea constată, în primul rând, că procesele şi cele două hotărâri în litigiu priveau evenimente istorice implicând Holocaustul, evenimente care au afectat un important număr de persoane din România şi, prin urmare, erau de interes public (supra, pct. 19). În acest context, Curtea reţine că nu este în dispută faptul că reclamanţii nu au fost părţi în procesele de achitare (supra, pct. 15-17) şi că nicio probă nu a fost prezentată de Guvern pentru a atesta faptul că reclamanţii, ca victime directe ale evenimentelor în dezbatere, sau publicul au fost informaţi de autorităţi de iniţierea procesului de procurorul general.
    124. Curtea observă, de asemenea, că dosarele cauzei din procesele de achitare nu au fost accesibile publicului, fiind depozitate mai întâi în arhivele serviciilor secrete şi ulterior la CNSAS, la care doar anumite categorii de persoane aveau acces (supra, pct. 38-41). În plus, cererile reclamanţilor de acces la aceste dosare ale cauzei au fost iniţial respinse atât de instanţa care a pronunţat hotărârile de achitare, cât şi de instituţia la care dosarele respective erau păstrate la acel moment (supra, pct. 24-25). În consecinţă, deşi hotărârile de achitare includeau pe prima lor pagină menţiunea că au fost pronunţate în şedinţe publice (supra, pct. 17), această indicaţie în sine nu permite Curţii să concluzioneze dacă publicul fusese informat de autorităţi despre aceste procese. Constatarea este, de asemenea, sprijinită de susţinerea Guvernului că reclamanţii ar fi putut afla despre procesele de achitare încă din 2004, odată ce raportul ICHR a fost publicat (supra, pct. 76).
    125. În ceea ce priveşte susţinerile Guvernului că raportul ICHR din 2004 a făcut obiectul unei extinse atenţii a mass-mediei, Curtea subliniază că exemplele aduse în susţinerea acestei declaraţii se referă numai la câteva publicaţii online disponibile pe site-ul INSHR-EW şi la un articol publicat în 2014 într-un număr al unei reviste de specialitate despre ale cărei cifre privind tirajul sau difuzarea nu s-a oferit nicio informaţie (supra, pct. 76). Nu a fost prezentată nicio dovadă cu privire la invocata acoperire mediatică naţională accesibilă publicului larg.
    126. În vederea celor de mai sus, Curtea consideră că prima divulgare de informaţii credibile şi verificabile către public (informaţii incluzând datele exacte ale achitărilor şi copiile hotărârilor) a fost cu ocazia conferinţei INSHR-EW (supra, pct. 23). Prin urmare, acceptă declaraţia reclamanţilor că momentul la care au putut afla despre hotărârile de achitare şi au devenit familiari cu conţinutul lor a fost cu ocazia conferinţei sus-menţionate care a avut loc la 26 ianuarie 2016 (supra, pct. 23 şi 81). Aceştia au introdus cererea la 14 iulie 2016. Rezultă că excepţia Guvernului privind nerespectarea termenului de 6 luni nu este fondată şi, prin urmare, trebuie să fie respinsă.

    4. Neepuizarea căilor de atac interne
    127. Cu privire la partea din capătul de cerere privind lipsa de acces al reclamanţilor la dosarele de achitare păstrate în arhivele CNSAS, Guvernul a susţinut că reclamanţii ar fi trebuit să solicite instanţelor de contencios administrativ (în temeiul Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public - supra, pct. 44) ca CNSAS să le acorde accesul la dosarele cauzei sau să le furnizeze copii legalizate ale documentelor respective.
    128. Reclamanţii au susţinut că, având în vedere faptul că procedura de accesare a dosarelor arhivate la CNSAS a fost reglementată prin dispoziţii legale speciale, o astfel de solicitare nu ar fi avut niciun temei în legislaţia internă şi nu ar putea fi considerată drept o cale de atac efectivă.
    129. Într-adevăr, Curtea observă că procedura de primire a accesului la dosarele depozitate de CNSAS este precizată strict în statutul acestuia (supra, pct. 38-41) şi că reclamanţii nu au îndeplinit condiţiile cerute pentru acest acces - după cum au fost informaţi chiar de CNSAS (supra, pct. 25). Conform unui principiu consacrat de drept, legea generală - precum Legea nr. 544/2001 menţionată de Guvern - nu se aplică în prezenţa dispoziţiilor speciale referitoare la aceleaşi aspecte (supra, pct. 45). În plus, Guvernul nu a prezentat niciun exemplu de hotărâri judecătoreşti prin care CNSAS să fi fost obligat să acorde acces la dosare în situaţii similare cu cea a reclamanţilor.
    130. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră nefondată excepţia Guvernului privind neepuizarea căilor de atac interne şi o respinge.

    5. Concluzie cu privire la admisibilitatea capătului de cerere
    131. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este nici vădit nefondat, nici inadmisibil pentru alte motive enumerate la art. 35 din Convenţie. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

    B. Cu privire la fond
    1. Argumentele părţilor
    (a) Reclamanţii
    132. Reclamanţii au susţinut că achitarea celor doi militari care fuseseră anterior condamnaţi pentru infracţiuni legate de Holocaust a reprezentat o negare a acestuia şi era contrară valorilor fundamentale în temeiul art. 8 şi art. 14 din Convenţie. Au susţinut că, atunci când au descoperit din întâmplare (supra, pct. 23) că autorităţile i-au reabilitat pe G.P. şi R.D., au trăit sentimente de umilire, vulnerabilitate, neajutorare, durere şi traume psihice. Au simţit că persecutarea şi trauma la care au fost supuşi în timpul Holocaustului au fost revizuite şi negate de autorităţi. Redeschiderea secretă a proceselor privind Holocaustul printr-un recurs extraordinar în anulare care a fost exclusiv la discreţia autorităţilor, achitările ulterioare în absenţa de probe noi şi neinformarea deliberată a victimelor au constituit o gravă încălcare a dreptului reclamanţilor la viaţa privată şi la integritatea psihică în calitate de supravieţuitori ai Holocaustului. De asemenea, au constituit o discriminare împotriva reclamanţilor pe motivul originii lor etnice.
    133. Reclamanţii au susţinut, în continuare, că, având în vedere dreptul lor la respectarea vieţii private - astfel cum este garantat de art. 8 -, aveau dreptul de a fi informaţi despre iniţiativa Parchetului General de a cere redeschiderea proceselor în scopul de a-i achita pe R.D. şi G.P. şi, de asemenea, de a fi informaţi cu privire la rezultatul acelor procese. Astfel de informaţii ar fi fost de mare importanţă pentru viaţa lor privată, pentru istoria lor personală, pentru experienţa lor privind Holocaustul şi ulterioarele procese pentru crime de război din anii 1950, pentru procesarea traumei lor psihice suferite în legătură cu evenimentele din iunie 1941, precum şi pentru simpla aflare a adevărului despre trecutul lor.
    134. Reclamanţii s-au plâns că dosarele judiciare ale cauzelor privind rejudecările conţineau informaţii care erau de mare importanţă pentru viaţa lor privată şi totodată de interes public. Făcând trimitere la Cauza Karsai împotriva Ungariei (nr. 5.380/07, pct. 35, 1 decembrie 2009), reclamanţii au susţinut că deja Curtea a statuat, în contextul unei dezbateri publice privind înălţarea unei statui comemorative a unui fost prim-ministru care avusese convingeri antisemite, că o dezbatere cu privire la eforturile unei ţări, care a avut în istoria sa episoade de totalitarism, pentru a se împăca cu trecutul său era de un interes public major. Cu toate acestea, în pofida interesului public major faţă de rejudecările în prezenta cauză, acestea, în opinia reclamanţilor, au fost ţinute secrete de autorităţile statului. Refuzul arătat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a adopta un rol activ în asigurarea accesului reclamanţilor la dosarele cauzei a demonstrat reaua-credinţă a autorităţilor şi dorinţa lor de a ascunde informaţia de reclamanţi şi de public. În opinia reclamanţilor, această neinformare nu a avut o justificare rezonabilă.

    (b) Guvernul
    135. Guvernul a acceptat că achitările au generat o controversă publică cu impact asupra reclamanţilor ca supravieţuitori ai Holocaustului care nu erau în mod necesar iniţiaţi în drept. Cu toate acestea, a susţinut că respectiva controversă a fost generată şi de numeroasele modificări (unele dintre acestea secrete) aduse legislaţiei relevante după Cel de-Al Doilea Război Mondial şi în timpul regimului comunist, precum şi de faptul că unele etape ale urmăririi penale şi ale proceselor criminalilor de război au fost afectate (cel puţin la nivelul percepţiei publice) de schimbările politice din epocă şi de faptul că cei mai mulţi dintre cei oficial implicaţi în procesele privind crime de război din anii 1950 nu erau nici judecători, nici procurori, nici măcar practicieni ai dreptului. Prin urmare, controversele care ar fi putut deranja supravieţuitorii Holocaustului (care încă purtau amintirea acelor evenimente teribile) puteau fi cauzate şi de insuficienţele sus-menţionate, combinate cu standardele care au predominat în acele vremuri în privinţa desfăşurării proceselor penale.
    136. Guvernul a susţinut, totodată, că reclamanţii au obţinut copii ale dosarelor în cauză şi nu au pretins că respectivele copii nu erau complete sau că lipseau documente.
    137. În sfârşit, Guvernul a răspuns că nu existau elemente factuale sau formulări în hotărârile judecătoreşti din 1998 şi 1999 care să indice că s-a produs o discriminare pe motive etnice. Simplul fapt că anumite infracţiuni de care cei doi militari au fost găsiţi vinovaţi au fost examinate la momentul respectiv ca având o dimensiune etnică nu putea duce în mod automat la concluzia că rejudecarea proceselor a fost discriminatorie din motive etnice. Caracterul etnic al infracţiunii nu implică în mod automat părtinirea manifestată de judecătorii care au examinat cauza.

    2. Motivarea Curţii
    (a) Principii generale
    138. Curtea reaminteşte că, deşi scopul esenţial al art. 8 din Convenţie este de a apăra persoanele împotriva amestecului arbitrar al autorităţilor publice, pot exista în plus, pe lângă acest angajament negativ fundamental, şi obligaţii pozitive inerente respectării efective a vieţii private sau de familie şi a domiciliului. Răspunderea statului poate fi angajată ca urmare a actelor care au urmări directe suficiente asupra drepturilor garantate de Convenţie. În stabilirea faptului dacă această răspundere este efectiv angajată, trebuie să se ţină seama de conduita ulterioară a statului respectiv [a se vedea Moldovan şi alţii împotriva României (nr. 2), nr. 41.138/98 şi 64.320/98, pct. 95, CEDO 2005-VII, şi Paketova şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 17.808/19 şi 36.972/19, pct. 148-49, 4 octombrie 2022].
    139. Indiferent de abordarea analitică adoptată - obligaţie pozitivă sau ingerinţă -, principiile aplicabile cu privire la justificarea în temeiul art. 8 § 2 sunt similare în linii mari. În ambele contexte trebuie să se ia în considerare justul echilibru care trebuie păstrat între interesele concurente ale individului şi cele ale întregii comunităţi. În ambele contexte, statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere în ceea ce priveşte stabilirea măsurilor care trebuie luate pentru a asigura respectarea Convenţiei. Marja de apreciere acordată autorităţilor se restrânge în cazul în care dreptul în litigiu este esenţial pentru ca persoana să beneficieze efectiv de drepturi intime sau fundamentale. Acesta este cazul în special pentru drepturile de la art. 8, care sunt drepturi de importanţă centrală pentru identitatea, autodeterminarea, integritatea fizică şi morală a persoanei, menţinerea relaţiilor cu alte persoane şi un loc stabil şi sigur în comunitate (a se vedea, între multe alte hotărâri, Paketova şi alţii, citată anterior, pct. 150).
    140. Rolul Curţii nu este de a se substitui pe sine autorităţilor naţionale relevante în stabilirea celor mai adecvate metode pentru protejarea persoanelor împotriva atacurilor asupra integrităţii lor personale, ci mai degrabă de a examina, în temeiul Convenţiei, deciziile pe care autorităţile respective le-au luat în exercitarea puterii lor de apreciere. Cerinţa ingerinţei „necesare într-o societate democratică“, prevăzută la art. 8 § 2, ridică atât o problemă de procedură, cât şi una de fond (ibidem, pct. 151). O ingerinţă se consideră „necesară într-o societate democratică“ într-un scop legitim dacă răspunde unei „nevoi sociale stringente“ şi, în special, dacă este proporţională cu scopul legitim urmărit. Cu toate că autorităţilor naţionale le revine să efectueze evaluarea iniţială a necesităţii, evaluarea finală dacă motivele invocate pentru ingerinţă sunt relevante şi suficiente se supune controlului de conformitate al Curţii cu privire la cerinţele Convenţiei (a se vedea, printre alte hotărâri, A.-M.V. împotriva Finlandei, nr. 53.251/13, pct. 81, 23 martie 2017).
    141. În ceea ce priveşte noţiunile de „viaţă privată“ şi autonomie personală, inclusiv identitatea etnică, în sensul art. 8 din Convenţie, Curtea face referire la principiile generale enunţate în cauze privind declaraţiile publice cu caracter antisemit din punctul de vedere al reclamanţilor evrei care se plâng că viaţa lor privată a fost afectată negativ de declaraţiile respective. Prin urmare, în Cauza Lewit (citată anterior, pct. 82), reiterând că, în temeiul obligaţiilor pozitive şi negative ale statului în sensul art. 8, este de luat în considerare justul echilibru care trebuie păstrat între interesele concurente ale individului şi cele ale comunităţii ca întreg şi că, în ambele contexte, statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere, Curtea a constatat, în continuare, că instanţele naţionale nu au efectuat exerciţiul menţionat de asigurare a echilibrului şi, prin urmare, nu au respectat obligaţia procedurală ce le revine în temeiul art. 8 din Convenţie. Într-o cauză recentă, Curtea a reţinut că asemenea declaraţii care aplică stereotipuri negative asupra unui grup etnic minoritar, în cazul în care ating un anumit nivel de gravitate, ar putea fi văzute ca afectând viaţa privată a membrilor individuali ai grupului şi că există, prin urmare, obligaţia pozitivă de a le acorda despăgubiri cu privire la acele declaraţii (a se vedea Behar şi Gutman, citată anterior, pct. 99). Curtea a considerat, în această cauză, că, refuzând să le acorde reclamanţilor despăgubiri cu privire la declaraţiile antisemite discriminatorii, autorităţile naţionale nu au răspuns adecvat la discriminarea din motive de origine etnică a reclamanţilor şi nu şi-au îndeplinit obligaţia pozitivă de a asigura respectarea vieţii private a reclamanţilor, încălcând art. 8 din Convenţie coroborat cu art. 14 (ibidem, pct. 106).
    142. Cu privire la art. 14 din Convenţie, Curtea reafirmă că discriminarea din cauza originii etnice reale sau percepute a unei persoane constituie o formă de discriminare rasială, adică un tip de discriminare deosebit de grav, şi, având în vedere consecinţele sale periculoase, necesită o vigilenţă specială şi o reacţie fermă din partea autorităţilor. Din acest motiv, autorităţile trebuie să folosească toate mijloacele de care dispun pentru a combate rasismul, consolidând astfel viziunea democratică a unei societăţi în care diversitatea nu este percepută ca o ameninţare, ci ca o sursă de îmbogăţire (a se vedea Timişev împotriva Rusiei, nr. 55.762/00 şi 55.974/00, pct. 56, CEDO 2005-XII). Responsabilitatea autorităţilor, în temeiul art. 14, de a asigura respectarea fără discriminare pentru o valoare fundamentală poate, de asemenea, să intre în acţiune atunci când, în contextul art. 8, sunt puse în discuţie posibile atitudini rasiste care ar duce la stigmatizarea persoanei în cauză. Cu atât mai mult în cazul în care atitudinile respective nu sunt manifestate de persoane particulare, ci de agenţi ai statului (a se vedea Muhammad împotriva Spaniei, nr. 34.085/17, pct. 67, 18 octombrie 2022).
    143. Curtea a admis, de asemenea, în cauze anterioare că o diferenţă de tratament poate lua forma unor efecte negative disproporţionate ale unei politici sau măsuri generale care, deşi formulată în termeni neutri, discriminează un grup (a se vedea, de exemplu, Hugh Jordan împotriva Regatului Unit, nr. 24.746/94, pct. 154, 4 mai 2001).

    (b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
    144. Analizând circumstanţele prezentei cauze, Curtea observă că reclamanţii au declarat că s-au simţit umiliţi şi traumatizaţi din cauza revizuirii unor fapte stabilite istoric şi judiciar, fapt care, în opinia lor, a reprezentat negarea violenţei motivate etnic ai cărei victime au fost pe durata Holocaustului.
    145. Guvernul a fost de acord că achitarea persoanelor condamnate pentru crime legate de Holocaust a putut genera o controversă publică şi a putut deranja supravieţuitorii Holocaustului, cum sunt reclamanţii. Totuşi, a susţinut că aceste controverse au fost de fapt cauzate de politicile din epocile istorice respective şi că achitările au fost necesare pentru a corecta inechitatea procedurii.
    146. Curtea constată, în primul rând, că în urma unei obligaţii impuse internaţional, în 1945, autorităţile române au creat o comisie care a adunat elemente de probă în privinţa prezumtivelor crime de război (supra, pct. 8). Peste mai mulţi ani, în 1951, pornind de la probele colectate de comisia respectivă, un procuror de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a pregătit rechizitoriul (supra, pct. 10) în temeiul căruia instanţele ordinare - stabilite în conformitate cu legislaţia vremii - i-au condamnat pe R.D. şi G.P. pentru infracţiuni legate de Holocaust (supra, pct. 11 şi 14). Chiar şi în ipoteza, susţinută de Guvern (supra, pct. 135), că poate comisia nu a avut în componenţă profesionişti ai dreptului sau persoane cu pregătire juridică, Curtea observă că cei doi militari în prezenta cauză au fost anchetaţi, acuzaţi şi judecaţi de profesionişti ai dreptului (procuror şi instanţe penale şi militare), conform legislaţiei aplicabile la momentul relevant, şi nu de către tribunalul poporului.
    147. Curtea observă, de asemenea, că după hotărârile definitive din 1953 şi 1957 [respectiv (i) prin care G.P. a fost găsit vinovat de cooperare la înfăptuirea pogromului de la Iaşi şi de directa organizare şi desfăşurare a deportărilor de evrei din Basarabia şi Bucovina şi (ii) prin care R.D. a fost găsit vinovat că a ordonat plasarea în lagăre de concentrare a unui număr ridicat de evrei], Parchetul General din România a făcut uz de un recurs extraordinar în anulare în anii 1990, a cărui utilizare fiind exclusiv la discreţia sa, şi, în absenţa lui R.D. şi G.P. (care erau decedaţi, supra, pct. 12 şi 17), a cerut instanţelor să redeschidă procesele penale şi să îi achite pe cei doi militari de infracţiunile sus-menţionate fără a oferi niciun motiv relevant pentru această solicitare (supra, pct. 16 şi infra, pct. 148-150).
    148. Referindu-se la aceleaşi probe ca cele care au stat la baza condamnărilor din 1953 şi 1957, Curtea Supremă de Justiţie l-a achitat mai întâi pe R.D., considerând că acesta doar a respectat ordinele primite de la ofiţerii de rang superior (supra, pct. 16). Cu privire la acest punct, Curtea reţine că, în temeiul normelor dreptului umanitar internaţional cutumiar, faptul că un act a fost dispus de un superior nu reprezintă o apărare în contextul crimelor de război (principiu stabilit din 1945, în special în cartele tribunalelor militare internaţionale de la Nürnberg şi de la Tokyo şi, mai târziu, în Statutul de la Roma al Tribunalului Penal Internaţional - supra, pct. 59-63). Ulterior, Curtea Supremă de Justiţie l-a achitat, de asemenea, pe G.P., constatând că Secţia a II-a a Marelui Stat Major (unde acesta şi-a desfăşurat activitatea) nu a fost implicată în pogromul de la Iaşi sau în deportarea şi plasarea evreilor în ghetouri (supra, pct. 16). Această constatare a contrazis motivarea Curţii Supreme de Justiţie cu privire la achitarea anterioară a lui R.D., care fusese superiorul direct al lui G.P. şi a cărui implicare în plasarea evreilor în ghetouri şi lagăre de concentrare - precum şi implicarea secţiei al cărei comandant fusese - a fost justificată de apărarea sa prin simpla urmare a ordinelor emise de un superior. Mai mult, Curtea observă că constatările la care a ajuns Curtea Supremă de Justiţie în procesul care a dus la achitarea lui G.P. şi R.D. contraziceau şi declaraţiile pe care inculpaţii le-au dat în faţa instanţelor în procesul iniţial din 1953, când R.D. a susţinut că nu a avut nicio implicare în măsurile luate împotriva evreilor, în timp ce G.P. a susţinut că doar a executat ordinele date de R.D. (supra, pct. 11).
    149. Curtea consideră că ambele constatări ale Curţii Supreme de Justiţie care au dus la achitările din 1998 şi 1999 - şi anume, că doar trupele germane au fost implicate în pogromul de la Iaşi şi în plasarea evreilor români în ghetouri şi deportarea lor ulterioară - contrazic, de asemenea, înscrisurile aflate încă la dosarele condamnării iniţiale (supra, pct. 11) şi propriile constatări ale instanţei că plasarea evreilor în ghetouri în vederea deportării lor ulterioare s-a bazat pe liste de nume alcătuite de Serviciul Special de Informaţii din România şi de jandarmerie (supra, pct. 16). Concluzionând că pogromul de la Iaşi şi plasarea evreilor români în ghetouri şi deportarea lor ulterioară fuseseră organizate şi realizate doar de germani, instanţa a omis, de asemenea, contextul istoric aşa cum este reflectat de măsurile antisemite luate de însuşi Guvernul României la momentul faptelor (supra, pct. 5).
    150. În plus, examinând motivarea deciziilor de achitare din 1998 şi 1999 în contextul definiţiei acceptate internaţional a negării şi a denaturării Holocaustului (supra, pct. 47), Curtea observă că constatările Curţii Supreme de Justiţie (şi anume, că numai trupele germane au dus la îndeplinire pe teritoriul României acţiuni împotriva evreilor şi că R.D. a respectat doar ordinele emise de un superior) pot fi văzute în mod obiectiv ca scuze sau eforturi de a dilua răspunderea şi de a arunca vina pe o altă naţiune pentru Holocaust contrar faptelor istorice bine stabilite - toate acestea fiind elemente ale negării şi ale denaturării Holocaustului.
    151. În această privinţă, Curtea reaminteşte ampla sa jurisprudenţă în cauze privind libertatea de exprimare în legătură cu declaraţiile publice de negare a Holocaustului sau cu alte declaraţii legate de crimele naziste, precum şi cu declaraţiile sau publicaţiile care denigrează un grup etnic sau reputaţia înaintaşilor. Un rezumat al acestei jurisprudenţe poate fi găsit în cauzele Perinθek (citată anterior, pct. 200-225) şi Pastörs împotriva Germaniei (nr. 55.225/14, pct. 36-38, 3 octombrie 2019). În aceste cauze, Curtea a reţinut că, având în vedere rolul şi experienţa lor istorică, statele care au experimentat ororile naziste pot fi considerate ca având o răspundere morală specială de a se distanţa de atrocităţile în masă săvârşite de nazişti [a se vedea Pastörs, citată anterior, pct. 48; Perinθek, citată anterior, pct. 242-243; Nix împotriva Germaniei (dec.), nr. 35.285/16, 13 martie 2018]. În temeiul acestei motivări, Curtea a concluzionat în cauzele menţionate mai sus că declaraţiile (care au fost înţelese de instanţele naţionale ca reprezentând o negare a dimensiunii exterminării în masă a evreilor, aşa cum a fost raportată de istorici) au afectat demnitatea evreilor astfel încât au justificat un răspuns de drept penal; de aceea, pedeapsa de 8 luni de închisoare (cu suspendare condiţionată) primită de autorul declaraţiilor respective nu a depăşit marja de apreciere a autorităţilor (a se vedea Pastörs, citată anterior, pct. 48). Deşi cauzele sus-menţionate care implică declaraţii antisemite sau negarea Holocaustului au determinat exerciţiul de echilibrare care trebuie făcut între drepturile concurente din Convenţie ale persoanelor particulare, a fortiori, Curtea consideră că acele principii sunt aplicabile şi în speţă, unde presupusele acte discriminatorii au fost săvârşite de autorităţile statului.
    152. Cu privire la contextul internaţional al condamnărilor iniţiale şi al achitărilor ulterioare, Curtea observă că, în conformitate cu acordul internaţional semnat în 1945 (supra, pct. 32), România a fost obligată să pună capăt tuturor organizaţiilor fasciste de pe teritoriul său, să abroge legislaţia şi măsurile discriminatorii şi să reţină şi să trimită în judecată pe cei acuzaţi de crime de război. Obligaţia de a reţine, a urmări penal şi a trimite în judecată pe suspecţii de crime de război şi crime împotriva umanităţii - care sunt printre cele mai grave crime în dreptul internaţional - exista şi încă există în dreptul internaţional în general; obligaţia aceasta izvorăşte din diverse documente internaţionale (supra, pct. 51-57) şi din normele dreptului umanitar internaţional cutumiar (supra, pct. 58). În acest sens, Curtea reaminteşte că a hotărât anterior că, atunci când analizează obiectul şi scopul dispoziţiilor Convenţiei, ia în considerare totodată şi contextul de drept internaţional al problemei juridice pe care o examinează; normele de drept internaţionale sau naţionale comune ale statelor europene reflectă o realitate pe care Curtea nu o poate ignora atunci când este chemată să ofere clarificări privind domeniul de aplicare al unei dispoziţii din Convenţie pe care mijloace de interpretare mai convenţionale nu i-au permis să îl stabilească cu un grad de certitudine suficient (a se vedea, mutatis mutandis, Opuz împotriva Turciei, nr. 33.401/02, pct. 184, 9 iunie 2009).
    153. Cu privire la pretinsa omisiune de a informa publicul sau pe reclamanţi despre iniţierea recursurilor în anulare şi despre achitări, Curtea observă (în mod similar reclamanţilor - supra, pct. 134) că rejudecările au privit o chestiune de interes public considerabil - şi anume răspunderea pentru Holocaust; în consecinţă, publicul larg şi, prin urmare, şi reclamanţii (ca supravieţuitori ai Holocaustului) ar fi trebuit informaţi despre procese şi rezultatul lor. Mai mult, principiile internaţionale care existau deja la momentul rejudecărilor menţionează că victimele infracţiunilor trebuie să fie informate de faptul că a fost declanşat un proces şi despre evoluţia cauzelor lor şi trebuie să aibă acces la justiţie şi la asistenţă adecvată (supra, pct. 64). Totuşi, Curtea reţine că nu a fost prezentată nicio probă că s-a făcut un anunţ public sau că a avut loc o dezbatere publică despre procesul respectiv până la conferinţa INSHR-EW din 2016 (supra, pct. 23 şi 123-126). Mai mult, dosarele legate de condamnările iniţiale din 1953 şi 1957 şi dosarele legate de procesele de rejudecare au fost ţinute de serviciile secrete chiar şi după căderea regimului comunist şi ulterior de CNSAS (supra, pct. 17), fiind impuse condiţii restrictive asupra posibilităţii accesului din exterior (supra, pct. 38-41). În plus, primele încercări ale reclamanţilor de a avea acces la dosarele menţionate au fost refuzate de autorităţile relevante fără a se oferi nicio justificare rezonabilă (supra, pct. 24-28). Este adevărat, aşa cum a observat Guvernul, că reclamanţilor în cele din urmă li s-a permis accesul la dosare; totuşi, aceasta s-a întâmplat doar după încercări anterioare fără succes din partea acestora. În plus, niciodată nu a avut loc o explicaţie publică oficială sau o dezbatere despre depunerea cererii de redeschidere a procesului de către procurorul general în lipsa oricăror motive relevante sau despre achitările ulterioare.
    154. În concluzie, Curtea constată că autorităţile nu au adus niciodată în mod oficial achitările în atenţia publicului (supra, pct. 123-126). Reclamanţii au aflat din întâmplare despre acestea, mulţi ani după ce avuseseră loc. Mai mult, hotărârile pronunţate ca rezultat al rejudecărilor din 1998 şi 1999 nu au fost accesibile publicului, iar reclamanţilor le-a fost refuzat iniţial accesul la hotărârile respective. Curtea consideră că aceste elemente, împreună cu constatările şi motivarea oferită de Curtea Supremă de Justiţie pentru deciziile sale de reabilitare (supra, pct. 148-150), au putut în mod legitim să provoace reclamanţilor sentimente de umilire şi vulnerabilitate şi le-au cauzat traume psihice.
    155. Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a-i permite Curţii să concluzioneze că, în lumina cauzei în ansamblu, autorităţile naţionale nu au prezentat motive relevante şi suficiente pentru acţiunile lor care au dus la revizuirea unor condamnări istorice pentru infracţiuni legate de Holocaust în lipsa unor noi probe şi prin reinterpretarea faptelor stabilite istoric şi prin negarea răspunderii funcţionarilor statului pentru Holocaust (în contradicţie cu principiile dreptului internaţional). Prin urmare, acţiunile autorităţilor au fost excesive şi nu sunt justificate ca „necesare într-o societate democratică“.
    156. În consecinţă, a existat o încălcare a art. 8 din Convenţie coroborat cu art. 14.

    III. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenţiei
    157. În sfârşit, reclamanţii s-au plâns că refuzul autorităţilor de a le acorda accesul la dosarele din recursurile în anulare lea încălcat dreptul de acces la o instanţă în sensul art. 6 § 1 din Convenţie. Aceştia s-au mai plâns şi că atitudinea sus-menţionată a autorităţilor a constituit discriminare pe motivul originii lor etnice, cu încălcarea garanţiilor stabilite la art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie.
    158. Curtea consideră că, în lumina tuturor elementelor de care dispune şi în măsura în care aspectele invocate sunt de competenţa sa, aceste capete de cerere fie nu întrunesc condiţiile de admisibilitate prevăzute la art. 34 şi 35 din Convenţie, fie nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor consacrate în Convenţie sau în protocoalele la aceasta. Aşadar, trebuie să fie declarate inadmisibile.

    IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
    159. Art. 41 din Convenţie prevede:
    "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

    A. Prejudiciu
    160. Reclamanţii nu au solicitat nicio reparaţie cu titlu de prejudiciu material sau moral. Aceştia au susţinut că problema din speţă este o chestiune de principiu şi că nicio reparaţie financiară nu ar putea fi corelată cu suferinţa mentală, umilirea şi durerea psihică pe care le-au suportat din cauza acţiunilor statului. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că nu este necesar să acorde o sumă în privinţa prejudiciului.

    B. Cheltuieli de judecată
    161. Reclamanţii au pretins suma totală de 8.500 euro (EUR) după cum urmează: 316 EUR pentru cheltuielile poştale efectuate în vederea procedurii în faţa autorităţilor interne şi în faţa Curţii, susţinute de facturi relevante, şi 2.711 EUR pentru onorarii de asistenţă juridică efectuate în faţa instanţelor naţionale şi a Curţii, confirmate de copiile contractelor de reprezentare juridică şi facturi în care se precizează „asistat de un apărător“, pentru procesele interne, şi „redactarea cererii CEDO“ şi „reprezentare în faţa instituţiei care a primit cererea“, în ceea ce priveşte procedura în faţa Curţii. Au solicitat de asemenea 5.473 EUR pentru cheltuielile efectuate de CRJ atunci când i-a reprezentat pe reclamanţi în faţa autorităţilor naţionale şi în faţa Curţii.
    162. Guvernul a susţinut că cererea era excesivă şi nejustificată, deoarece contractele de reprezentare juridică nu precizează ce fel de muncă a efectuat avocatul.
    163. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ţinând seama de documentele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde suma de 8.500 EUR pentru toate cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamanţi cu titlu de impozit.

    PENTRU ACESTE MOTIVE,
    CURTEA:
    1. declară, cu majoritate, admisibil capătul de cerere în temeiul art. 8 coroborat cu art. 14 din Convenţie şi inadmisibile celelalte capete de cerere;
    2. hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 8 coroborat cu art. 14 din Convenţie;
    3. hotărăşte, în unanimitate,
    (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor 8.500 EUR (opt mii cinci sute euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamanţi, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, sumă care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru cheltuielile de judecată;
    (b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale.

    Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 23 aprilie 2024, în conformitate cu art. 77 § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

                    PREŞEDINTE
                    GABRIELE KUCSKO-STADLMAYER
                    Grefier,
                    Andrea Tamietti

    În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulamentul Curţii, la prezenta hotărâre se anexează opinia separată a judecătorului Răduleţu, la care au subscris judecătorii Vehabović şi Guerra Martins.
    G.K.S.
    A.N.T.
    OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ
    a judecătorului Răduleţu, la care au subscris judecătorii Vehabović şi Guerra Martins
    1. Deşi am votat pentru constatarea încălcării art. 8 coroborat cu art. 14 din Convenţie, nu pot fi de acord cu majoritatea atunci când aceasta susţine că Curtea nu are jurisdicţie ratione temporis pentru a analiza cererea în temeiul art. 3. După părerea mea, Curtea este competentă în esenţă, deoarece faptele contestate în cerere, şi anume redeschiderea proceselor şi achitările ulterioare ale făptuitorilor, au avut loc în 1998 şi 1999, după mai mulţi ani de la intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România (20 iunie 1994). Nu pot face speculaţii despre faptul dacă Curtea ar fi constatat o încălcare a art. 3 în cazul în care ar fi evaluat fondul unei astfel de cereri. Ce doresc să subliniez aici este doar că Curtea ar fi trebuit să-şi afirme competenţa temporală în problema respectivă.
    2. În acest context, contrar opiniei majorităţii, consider că constatările Curţii din Janowiec şi alţii împotriva Rusiei [MC), nr. 55.508/07 şi 29.520/09, CEDO 2013] nu au relevanţă în speţă. Cele două teste pe care Curtea le-a dezvoltat sau le-a clarificat în cauză - testul „legătura reală“ şi testul „valori ale Convenţiei“ - nu sunt potrivite aici. Mai multe argumente pot fi prezentate în această privinţă.
    3. În Janowiec şi alţii, evenimentul declanşator era o crimă de război săvârşită de serviciile secrete sovietice în 1940 împotriva prizonierilor de război polonezi. Niciun proces penal al autorilor unei crime de asemenea proporţii nu a fost vreodată ţinut ulterior, nici înainte, nici după data intrării în vigoare a Convenţiei („data critică“) în privinţa Federaţiei Ruse. Au fost efectuate anumite anchete penale după 1990, însă au fost întrerupte brusc în 2004. În plus, reclamanţii din speţă au fost numai rudele victimelor.
    În prezenta cauză, cu toate acestea, situaţia este în mod clar diferită. Crimele împotriva umanităţii şi crimele de război au fost săvârşite împotriva comunităţii evreieşti, mai ales în 1941 şi 1942, de autorităţile militare şi civile române (inclusiv un pogrom la Iaşi în iunie şi iulie 1941, când peste 13.000 de evrei au murit, şi plasarea populaţiei evreieşti în ghetouri în aşteptarea deportării în Transnistria). Cei doi reclamanţi, spre deosebire de Janowiec, sunt supravieţuitori ai acelor crime atroce, nu doar rude ale victimelor. Aceştia au acum 97 şi 95 de ani.

    4. Spre deosebire de fosta Uniune Sovietică în Janowiec, statul român a recunoscut, într-o anumită măsură, implicarea sa în aceste crime în septembrie 1944 şi apoi a desfăşurat veritabile cercetări penale care au stabilit răspunderea penală a principalilor făptuitori. În acest context, începând din 1945, au avut loc mai multe procese importante. Fostul prim-ministru, Ion Antonescu, împreună cu unii dintre miniştrii săi şi cu guvernatorul civil al Transnistriei, au fost condamnaţi şi executaţi în 1946 pentru diverse infracţiuni, inclusiv cele săvârşite împotriva populaţiei evreieşti în Moldova şi în Transnistria. Ca parte a acestui efort de justiţie tranziţională, doi dintre liderii militari implicaţi în evenimentele menţionate mai sus - R.D. şi G.P. - au fost judecaţi între 1953 şi 1957, declaraţi vinovaţi pe fond pentru acele infracţiuni şi condamnaţi la închisoare. Prin urmare, spre deosebire de fosta Uniune Sovietică în Janowiec, statul român nu numai că a recunoscut infracţiunile şi implicarea sa prin intermediul agenţilor săi, ci a şi investigat, urmărit penal, judecat şi condamnat persoanele care le-au săvârşit, într-o perioadă de timp rezonabilă, după Cel de-Al Doilea Război Mondial. În concluzie, din perspectiva victimelor, s-a făcut dreptate la momentul respectiv, dreptul lor la adevăr a fost respectat şi statul şi-a respectat obligaţiile procedurale în această privinţă, aşa cum emanau din dreptul naţional şi internaţional.
    5. Rezultă că, atunci când România a ratificat Convenţia la 20 iunie 1994, aceste infracţiuni erau deja demult investigate şi făptuitorii condamnaţi. Hotărârile penale definitive pronunţate de instanţele naţionale între 1953 şi 1957 erau aplicabile la data critică (20 iunie 1994), asigurând astfel principiul securităţii juridice.
    6. Spre deosebire de Janowiec, reclamanţii din această cauză nu au contestat niciun aspect al hotărârilor din 1953-1957 sau orice altă acţiune ori inacţiune a autorităţilor naţionale care a avut loc anterior datei ratificării Convenţiei. Dimpotrivă, cererea lor s-a concentrat exclusiv pe rejudecarea şi achitarea ulterioară a lui R.D. şi G.P. de Curtea Supremă de Justiţie în 1998 şi 1999, după mai mulţi ani de la intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România. Reclamanţii s-au plâns în mod special de redeschiderea proceselor după data critică, de rezultatele lor şi de faptul că acestea au fost ţinute secrete. Prin urmare, actele contestate în temeiul art. 3 au avut loc în întregime după data critică, nu anterior. Înainte de 20 iunie 1994, statul român luase toate măsurile cerute în temeiul dreptului naţional şi internaţional: judecase, condamnase şi pedepsise pe cei doi făptuitori individuali.
    7. Pentru toate aceste motive, consider că hotărârea Janowiec nu se poate aplica şi, în consecinţă, cele două teste dezvoltate sau clarificate în aceasta nu se pot utiliza în prezenta cauză. Pare destul de clar că, în speţă, Curtea are competenţă temporală, deoarece redeschiderea proceselor şi achitările ulterioare au avut loc în întregime după data critică. În acest context, data crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii nu este relevantă întrucât, la data critică (20 iunie 1994), statul român îşi îndeplinise toate obligaţiile pozitive procedurale relevante în temeiul dreptului naţional şi internaţional. În plus, aşa cum s-a menţionat mai sus, cei doi reclamanţi s-au concentrat exclusiv pe cele două achitări din 1998 şi 1999. În acest context, Curtea ar fi trebuit să constate că avea jurisdicţie ratione temporis pentru a examina plângerile formulate de reclamanţi în temeiul art. 3 considerat separat şi coroborat cu art. 14 din Convenţie.

    ------

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, HOTĂRÂREA din 23 aprilie 2024

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ HOTĂRÂREA din 23 aprilie 2024 în Cauza Zăicescu şi Fălticineanu împotriva României

Comentarii

Atentie, Juristi!

HOTĂRÂREA din 23 aprilie 2024 în Cauza Zăicescu şi Fălticineanu împotriva României