Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 35.366/15)
Strasbourg
Hotărârea este definitivă. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Tartousi împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din: Gabriele Kucsko-Stadlmayer, preşedinte, Iulia Antoanella Motoc, Pere Pastor Vilanova, judecători, şi Ilse Freiwirth, grefier adjunct de secţie,
având în vedere:
- Cererea (nr. 35.366/15) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant sirian, domnul Mustafa Tartousi („reclamantul“), a sesizat Curtea la 15 iulie 2015, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“);
– decizia de a aduce la cunoştinţa Guvernului român („Guvernul“) capetele de cerere formulate în temeiul art. 6 § 1 şi 3 lit. d) din Convenţie, cu privire la imposibilitatea reclamantului de a obţine audierea, în cursul procesului, a martorului acuzării Y.T. şi la nesemnarea motivării unei decizii definitive de către unul dintre cei trei judecători din compunerea completului de judecată care pronunţase decizia în cauză, precum şi decizia de a declara cererea inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
– observaţiile părţilor;
– decizia prin care Curtea a respins opoziţia parţială a Guvernului faţă de examinarea cererii de către un comitet,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 28 septembrie 2021,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
INTRODUCERE
1. Cererea priveşte pretinsa încălcare a dreptului reclamantului la un proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 şi 3 lit. d) din Convenţie, din cauza imposibilităţii acestuia de a obţine audierea unui martor al acuzării şi a nesemnării deciziei definitive pronunţate în apel de către unul dintre judecătorii din compunerea completului de judecată, care se pensionase.
ÎN FAPT
2. Reclamantul s-a născut în 1961 şi locuieşte în Constanţa. Acesta este reprezentat de I. Haşotti, avocat.
3. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul său guvernamental, cel mai recent doamna O. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
4. Reclamantul era, la momentul faptelor, administratorul societăţii comerciale A., al cărei obiect de activitate era transportul maritim de mărfuri. Acesta a fost trimis în judecată pentru înlesnirea ieşirii din România a lui O.H., care făcea obiectul unui proces penal pentru acte de terorism, la bordul uneia dintre navele administrate de societatea sa. Căpitanul navei care l-ar fi transportat pe O.H. din România în Egipt şi apoi în Siria era Y.T., vărul reclamantului.
I. Declaraţiile lui Y.T.
A. Audierea lui Y.T. în Liban, prin comisie rogatorie
5. La 30 octombrie 2006, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat asistenţa autorităţilor libaneze pentru localizarea şi audierea lui Y.T. în cadrul anchetei penale desfăşurate împotriva reclamantului. De asemenea, le-a solicitat să permită unei echipe de anchetă a Parchetului să îl audieze pe Y.T. fie în Liban, fie la sediul Ambasadei României la Beirut.
6. În noiembrie 2007, autorităţile libaneze au informat autorităţile române că Y.T. a fost audiat prin comisie rogatorie. Din documentele pe care acestea le-au transmis autorităţilor române a reieşit că, în cadrul primei depoziţii făcute la 18 octombrie 2007, Y.T. a declarat că nu cunoştea circumstanţele în care O.H. părăsise ţara. Y.T. a semnat această primă depoziţie în calitate de „martor“. Ulterior, a fost arestat de autorităţile libaneze. Acesta ar fi fost informat cu privire la „drepturile“ sale, dar nu ar fi intenţionat să se prevaleze de acestea. Când a fost audiat din nou, a precizat că iniţial declarase că nu avea cunoştinţă de împrejurările plecării lui O.H. din România, dar că, ulterior, s-a adresat autorităţilor libaneze din proprie iniţiativă, pentru a „le prezenta adevărul“. În ultima sa relatare, acesta a descris în detaliu relaţiile care, din informaţiile pe care le deţinea, existau între reclamant şi O.H. şi modul în care reclamantul înlesnise, cu ajutorul său, ieşirea lui O.H. din ţară.
7. Ulterior, Y.T. a fost pus în libertate, iar documentele sale de călătorie au fost reţinute de autorităţile libaneze. Din dosar nu reiese dacă Y.T. a depus o plângere împotriva autorităţilor libaneze, prin care le-a acuzat de rele tratamente sau de privare ilegală de libertate în timpul audierii prin comisia rogatorie.
B. Declaraţia lui Y.T. în faţa notarului
8. La 3 decembrie 2007, Y.T. a făcut o declaraţie în faţa unui notar din Tripoli, în care a afirmat că nu s-a consemnat nicio declaraţie olografă nici în faţa Biroului de Combatere a Terorismului din Liban, nici în faţa altor autorităţi judiciare din Liban. Acesta a explicat că reclamantul nu i-a cerut niciodată să transporte persoane în mod ilegal.
C. Plângerea penală formulată de reclamant împotriva lui Y.T.
9. Reclamantul a formulat, în Liban, o plângere împotriva lui Y.T., pe care l-a acuzat de mărturie mincinoasă. În plângere, acesta a precizat că, la sfârşitul anului 2007, la cererea autorităţilor române, Y.T. fusese audiat ca martor, având în vedere calitatea acestuia de căpitan al navei. Reclamantul l-a acuzat pe Y.T. de mărturie mincinoasă, în special că a afirmat că îi înlesnise fuga lui O.H. din România.
10. Audiat de instanţa libaneză la 18 iunie 2008, Y.T. a declarat că mărturisirea prin care îl incriminase pe reclamant a fost făcută cu scopul a obţine punerea sa în libertate.
11. Prin Hotărârea din 19 februarie 2009, Tribunalul penal de primă instanţă Tripoli l-a obligat pe Y.T. la plata unei amenzi „pentru inventarea de probe materiale“ împotriva reclamantului. Instanţa a constatat că, în cadrul şedinţei din 18 iunie 2008, Y.T. a mărturisit faptele. Aceasta a menţionat ca probe ale acuzării „plângerea generală, ancheta preliminară, ancheta judiciară, toate actele aflate la dosar“. Instanţa libaneză a considerat că „din faptele şi probele prezentate s-a stabilit cu certitudine că [Y.T.] a procedat la inventarea de probe materiale împotriva [reclamantului]“ şi că „aceasta [depoziţia lui] fusese motivul iniţierii unei anchete împotriva reclamantului“. În decizie se preciza că aceasta era „definitivă şi irevocabilă“.
II. Procesul penal împotriva reclamantului
12. Prin rechizitoriul din 23 noiembrie 2007, Parchetul l-a trimis pe reclamant în judecată în faţa Curţii de Apel Bucureşti pentru înlesnirea ieşirii din ţară a autorului unor acte de terorism, infracţiune pedepsită de art. 33 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului. Prin acelaşi rechizitoriu au fost trimişi în judecată O.H. şi doi dintre fraţii săi. Reclamantul a fost acuzat de faptul că a înlesnit, între 23 şi 30 iunie 2006, ieşirea ilegală din ţară a lui O.H., la bordul unei nave conduse de Y.T.
A. Achitarea reclamantului în primă instanţă
13. Parchetul a depus la dosar declaraţia lui Y.T., luată prin comisie rogatorie la 18 octombrie 2007, în timp ce procesul reclamantului era pendinte în primă instanţă în faţa curţii de apel (supra, pct. 6).
14. Reclamantul a solicitat curţii de apel să dispună constituirea unei noi comisii rogatorii, astfel încât să poată obţine audierea lui Y.T. Acesta a explicat că declaraţia luată prin comisie rogatorie a fost depusă la dosar de către parchet după formularea cererii introductive de instanţă şi că nu a avut posibilitatea de a-i adresa întrebări lui Y.T. A adăugat că, la audiere, Y.T. a dat o primă declaraţie în calitate de martor şi, ulterior, după ce a fost arestat, a dat o altă declaraţie, fără să fie asistat de un avocat. A contestat veridicitatea declaraţiei date de Y.T. în timpul arestului şi a depus la dosar Hotărârea pronunţată la 19 februarie 2009 de Tribunalul penal de primă instanţă din Tripoli (supra, pct. 11).
15. Curtea de apel a respins cererea reclamantului, pe motiv că audierea era inutilă şi lipsită de relevanţă pentru cauză. A fost de acord să administreze alte probe propuse de reclamant, cum ar fi interogarea altor martori şi a unui expert în inspecţia navelor.
16. Prin Hotărârea din 8 octombrie 2012, curtea de apel l-a achitat pe reclamant, pe motiv că veridicitatea faptelor de care era acuzat nu fusese dovedită. Astfel, instanţa a pronunţat această soluţie după ce a examinat şi respins toate elementele de probă de la dosar. În ceea ce priveşte declaraţiile martorilor, aceasta a precizat că, fără a stabili o ierarhie a probelor, a considerat „importantă“ declaraţia dată de Y.T. la 18 octombrie 2007 prin comisie rogatorie, care descria în detaliu plecarea lui O.H. din România, în baza unui plan efectuat şi supravegheat de reclamant. Or, instanţa a reţinut că acesta din urmă a depus la dosar Hotărârea din 19 februarie 2009, prin care Tribunalul penal de primă instanţă din Tripoli îl condamnase pe Y.T. pentru inventarea de probe. Făcând referire la motivarea hotărârii respective, aceasta a considerat că „în concret, probele materiale inventate la adresa lui Tartousi Mustafa [reclamantul] sunt cele privitoare la scoaterea numitului O.H. de pe teritoriul român la bordul navei [...]“. În consecinţă, a respins declaraţia dată de Y.T. prin comisie rogatorie, întrucât aceasta era o probă obţinută în mod ilegal.
17. În continuare, curtea de apel a hotărât că o altă categorie de mărturii prin care se urmărea dovedirea faptului că reclamantul îl ajutase pe O.H. erau depoziţiile martorilor S.I., B.C.L. şi E.H., care au declarat că exista posibilitatea, în proporţie de 30-40%, ca persoana care urcase la bordul navei la 16 iulie 2006, în portul Alexandria, pentru a ajunge în Tartous, să fie O.H. Potrivit acesteia, un răspuns în procente a unei stări de fapt nu permitea stabilirea adevărului cu certitudine, motiv pentru care nu le-a considerat utile şi concludente pentru cauză. În ceea ce priveşte depoziţiile martorilor cu identitate protejată, A. şi R.V., audiaţi de curtea de apel, s-a considerat că nu conţineau niciun element de sine stătător care să permită clarificarea fondului cauzei.
B. Condamnarea reclamantului de către Înalta Curte
18. Parchetul a declarat apel împotriva acestei decizii în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, susţinând, în principal, că prima instanţă a respins în mod eronat probele din dosar, inclusiv declaraţia dată de Y.T. prin comisie rogatorie la 18 octombrie 2007. Potrivit parchetului, curtea de apel nu şi-a exercitat în mod activ rolul pentru stabilirea valorii juridice a hotărârii libaneze de condamnare a lui Y.T pentru inventarea de probe, în aplicarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Acesta a adăugat că, pentru a garanta dreptul la un proces echitabil şi pentru a-şi susţine motivul de apel, urma să adreseze autorităţilor libaneze o cerere de cooperare judiciară pentru furnizarea documentelor pe care s-a bazat Hotărârea din 19 februarie 2009.
19. Parchetul a adăugat că, în măsura în care curtea de apel a decis să admită la dosar, ca probă extrajudiciară, hotărârea judecătorească străină care, în opinia sa, era în contradicţie cu declaraţia lui Y.T. obţinută prin intermediul unei comisii rogatorii, aceasta ar fi trebuit să procedeze la audierea acestui martor fie direct, fie prin comisie rogatorie. A adăugat că interogatoriul lui Y.T. a fost realizat de autorităţile libaneze printr-o comisie rogatorie şi că nu exista niciun indiciu că s-ar fi recurs la acte de violenţă sau de constrângere astfel încât declaraţia să fi fost obţinută în mod ilegal.
20. Parchetul a susţinut, de asemenea, că, în mod eronat, curtea de apel a considerat că declaraţia lui Y.T. obţinută prin intermediul comisiei rogatorii nu corespundea realităţii: în opinia sa, o examinare a declaraţiei respective în lumina celorlalte elemente de probă de la dosar permitea să se ajungă la concluzia că aceasta exprima adevărul. A evidenţiat legătura de rudenie care exista între reclamant şi Y.T. şi a adăugat că nu trebuia ignorat faptul că, având în vedere ansamblul elementelor de probă, depoziţia lui Y.T. era „fundamentală“ pentru soluţionarea cauzei.
21. Ulterior, parchetul a informat Înalta Curte că autorităţile libaneze nu au dat curs solicitării autorităţilor române de a li se comunica toate probele din dosar care au stat la baza condamnării lui Y.T. pentru inventarea de probe.
22. Reclamantul a prezentat observaţii prin care a răspuns la motivele de apel înaintate de parchet şi a negat faptele de care era acuzat. În ceea ce priveşte declaraţia dată de Y.T. prin comisie rogatorie, acesta a considerat, în primul rând, că dispoziţiile Legii nr. 302/2004 nu erau relevante în speţă. Reclamantul a susţinut că, în opinia sa, Hotărârea din 19 februarie 2009 a Tribunalului penal din Tripoli era un document care trebuia luat în considerare, cu atât mai mult cu cât, în cadrul procedurii care s-a încheiat cu pronunţarea acestei hotărâri, Y.T. a fost asistat de un avocat şi a afirmat că a dat declaraţia prin comisie rogatorie cu scopul de a fi pus în libertate.
23. Reclamantul a considerat, de asemenea, că declaraţia dată de Y.T. prin comisie rogatorie putea fi coroborată cu declaraţiile menţionate de parchet, dar că aceasta era, în acelaşi timp, contrazisă de alte mărturii cu privire la care a furnizat exemple.
24. Reclamantul a solicitat Înaltei Curţi să îl audieze pe Y.T. fie prin intermediul unei comisii rogatorii, fie prin videoconferinţă. La 17 iunie 2014, Înalta Curte a respins cererea, pe motiv că fuseseră deja instrumentate suficiente probe pentru a dovedi elementele de fapt a căror existenţă reclamantul a dorit să fie stabilită astfel.
25. Prin Decizia din 7 octombrie 2014, Înalta Curte, în complet format din judecătorii R.A.P., preşedinte, şi M.G. şi M.I., asistaţi de magistratul-asistent V.C., l-a condamnat pe reclamant la 7 ani de închisoare cu executare, pentru înlesnirea ieşirii din ţară a autorului unor acte de terorism. Faptele de care reclamantul a fost acuzat au fost stabilite pe baza rapoartelor de monitorizare a terminalelor telefonice ale terţilor, a declaraţiei date de Y.T. prin comisie rogatorie şi care îl incrimina pe reclamant, precum şi pe baza declaraţiilor lui S.I., B.C.L. şi E.H.
26. Înalta Curte a mai reţinut că din probatoriu a reieşit că reclamantul era vinovat de săvârşirea infracţiunii de care fusese acuzat. Aceasta a explicat că declaraţia dată de Y.T. prin comisie rogatorie a fost respinsă în mod eronat de curtea de apel, având în vedere că comisia respectivă a fost organizată în mod legal şi că dispozitivul Hotărârii pronunţate la 19 februarie 2009 de Tribunalul penal de primă instanţă Tripoli - care constituia un înscris extrajudiciar - nu preciza probele care ar fi fost „inventate“ împotriva reclamantului, de exemplu declaraţia dată de Y.T. la 18 octombrie 2007 prin comisie rogatorie. Înalta Curte a reţinut, de asemenea, că actele depuse la dosar de către reclamant constituiau, în opinia sa, doar dispozitivul hotărârii străine şi că, deşi autorităţile judiciare române au solicitat, prin comisie rogatorie, o copie integrală a acestei hotărâri, autorităţile libaneze au refuzat să dea curs cererii. Aceasta a concluzionat că era necesar să ţină seama de declaraţia dată de Y.T. la 18 octombrie 2007 prin intermediul comisiei rogatorii.
27. Înalta Curte a dedus din analiza conţinutului declaraţiei care îl incrimina pe reclamant că acesta descria în detaliu plecarea lui O.H. din ţară, detalii care, în opinia sa, nu ar fi putut fi cunoscute dacă faptele nu ar fi fost reale. În continuare, a citat părţile din declaraţia lui Y.T. considerate relevante, care descriau pregătirile făcute pentru a asigura îmbarcarea lui O.H. pe navă şi plecarea lui din România. A considerat că era necesar să se compare conţinutul declaraţiei din 18 octombrie 2007, dată de Y.T. prin comisie rogatorie, cu declaraţia dată de Y.T. în faţa notarului public, la 3 decembrie 2007. Analiza comparativă a acestor două declaraţii, coroborate cu toate probele de la dosar, arăta că era necesar să înlăture declaraţia din 3 decembrie 2007, întrucât aceasta nu reflecta realitatea şi fusese dată cu scopul de a-l scăpa pe reclamant de urmărirea penală din România.
28. Înalta Curte a precizat apoi că declaraţia dată de Y.T. prin comisie rogatorie la 18 octombrie 2007 se corobora cu alte probe de la dosar. În continuare, a oferit exemple din diferite părţi ale acestei declaraţii, care erau confirmate de declaraţiile martorilor A., B.C.L. şi E.H. - declaraţii pe care le-a reprodus în părţile pe care le considera relevante şi care descriau diferite elemente referitoare la plecarea lui O.H. din ţară. În continuare, a arătat că declaraţiile acestor din urmă martori se coroborau între ele şi erau confirmate de alte mărturii, precum cele ale lui P.V., S.I., D.M., sau de alte probe (un raport de analiză al Brigăzii de Combatere a Criminalităţii Organizate Constanţa privind modul în care un pasager clandestin ar fi putut urca la bordul unei nave). A mai precizat că a luat în considerare şi corespondenţa scrisă a lui O.H. cu fraţii lui.
29. Astfel cum reiese dintr-o scrisoare a Înaltei Curţi din 8 octombrie 2019, textul Deciziei definitive din 7 octombrie 2014 a fost redactat la o dată ulterioară de V.C., magistratul-asistent care participase la şedinţele de apel şi la deliberări (supra, pct. 25). La 6 ianuarie 2015, V.C. a finalizat redactarea motivării deciziei. Motivarea deciziei a fost finalizată la 2 aprilie 2015 şi introdusă în sistemul ECRIS.
30. Între timp, la 19 ianuarie 2015, judecătorul M.I. (supra, pct. 25) s-a pensionat, ca urmare a cererii depuse la 18 decembrie 2014.
31. Textul definitiv al deciziei pronunţate de Înalta Curte a fost semnat de doi judecători ai completului de apel (R.A.P. şi M.G., supra, pct. 25) şi de magistratul-asistent. În temeiul art. 406 alin. (4) din Codul de procedură penală, judecătorul R.A.P., preşedintele completului de judecată, a semnat decizia în numele judecătorului M.I., care se pensionase, în locul destinat semnării de către aceasta a deciziei.
32. La 8 aprilie 2015, grefa Înaltei Curţi i-a transmis reclamantului o copie a deciziei în care erau menţionate numele celor trei judecători ai completului de judecată şi cel al magistratului-asistent, fără semnăturile acestora.
33. Printr-un e-mail din 18 iulie 2017, făcând referire la Hotărârea Cerovšek şi Božičnik împotriva Sloveniei, reclamantul a solicitat Înaltei Curţi informaţii cu privire la data pensionării judecătorului M.I. şi la identitatea judecătorului care semnase Decizia din 7 octombrie 2014 în locul acesteia din urmă. Printro scrisoare din 10 august 2017, Înalta Curte l-a informat pe reclamant că judecătorul M.I. se pensionase la 19 ianuarie 2015 şi că decizia din 7 octombrie 2014 fusese semnată în locul acesteia de preşedintele completului de judecată, în conformitate cu art. 406 alin. (4) din Codul de procedură penală.
C. Cererea de revizuire a Deciziei Înaltei Curţi din 7 octombrie 2014
34. Între timp, în iulie 2013, O.H. a fost identificat în străinătate şi a fost returnat în România, unde a fost arestat pentru executarea unei pedepse cu închisoarea. La 11 şi 19 noiembrie 2014, acesta a fost audiat de parchet în cadrul altor anchete penale referitoare la terţi. În declaraţiile sale, acesta a explicat că a părăsit România în 2006 cu ajutorul lui M.Y. şi Q.A., pe cale terestră. Pe baza acestor declaraţii ale lui O.H., reclamantul a solicitat revizuirea procesului penal încheiat prin Decizia din 7 octombrie 2014 (supra, pct. 25).
35. Prin Hotărârea din 30 martie 2017, Curtea de Apel Oradea a respins cererea de revizuire. Aceasta a considerat că, având în vedere diferitele poziţii succesive pe care O.H. le exprimase în cauză, credibilitatea lui era pusă sub semnul întrebării.
36. În urma recursului formulat de reclamant, prin Decizia din 22 noiembrie 2017, Înalta Curte a confirmat Hotărârea din 30 martie 2017.
CADRUL JURIDIC ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
37. Dreptul (intern), practica internă şi elementele de drept comparat referitoare la semnarea hotărârilor judecătoreşti definitive au fost prezentate în Hotărârea Iancu împotriva României (nr. 62.915/17, pct. 15-27, 23 februarie 2021).
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsele încălcări ale art. 6 § 1 şi 3 din Convenţie
38. Reclamantul se plânge de imposibilitatea de a obţine audierea, în cursul procesului, a martorului acuzării Y.T. şi de nesemnarea motivării unei decizii definitive de către unul dintre cei trei judecători din compunerea completului de judecată care pronunţase decizia în cauză. Acesta invocă art. 6 § 1 şi 3 lit. d) din Convenţie, ale cărui părţi relevante în speţă sunt redactate după cum urmează:
"1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...] care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. [...]
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
[...]
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.
A. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 şi 3 lit. d) din Convenţie din cauza imposibilităţii de a obţine audierea martorului acuzării Y.T."
1. Cu privire la admisibilitate
39. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate prevăzut la art. 35 din Convenţie, Curtea îl declară admisibil.
2. Cu privire la fond
a) Argumentele părţilor
40. Reclamantul consideră că imposibilitatea de a obţine audierea martorului Y.T., a cărui declaraţie a fost decisivă pentru condamnarea sa penală, a adus atingere dreptului său la un proces echitabil. Acesta subliniază că Înalta Curte nu a cercetat motivele pentru care Y.T. a fost privat de libertate de către autorităţile libaneze sau natura declaraţiei sale în faţa lor. Adaugă că nu exista niciun motiv serios pentru care Y.T. nu putea fi audiat fie personal, fie pe altă cale.
41. Guvernul subliniază că Înalta Curte a examinat cererea reclamantului de audiere a lui Y.T. şi că a respins-o motivat. Afirmă că declaraţia lui Y.T. nu a constituit singura dovadă care a susţinut condamnarea reclamantului şi explică faptul că, în dreptul român, mijloacele de probă nu au o valoare probatorie prestabilită. În continuare, Guvernul arată că reclamantul a avut posibilitatea de a prezenta argumente pentru a contesta declaraţia dată de martorul Y.T. prin comisie rogatorie, argumente pe care Înalta Curte le-a analizat cu atenţie. Acesta susţine că Înalta Curte a abordat cu prudenţă declaraţia lui Y.T. şi a coroborat-o cu alte elemente de probă în vederea pronunţării deciziei sale.
b) Motivarea Curţii
42. Curtea face trimitere la principiile aplicabile pe baza cărora se apreciază compatibilitatea cu art. 6 din Convenţie a unui proces în cadrul căruia o mărturie a fost admisă ca probă, deşi inculpatul nu a avut posibilitatea de a interoga martorul în cauză sau de a obţine audierea acestuia, stabilite în hotărârea în Cauza Al-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 26.766/05 şi 22.228/06, pct. 118-147, CEDO 2011] şi clarificate în Cauza Schatschaschwili împotriva Germaniei [(MC), nr. 9.154/10, pct. 110-131, CEDO 2015].
43. Revenind la faptele prezentei speţe, Curtea subliniază că respectiva comisie rogatorie din 18 octombrie 2007 pentru audierea lui Y.T. a fost înfiinţată în cadrul unui proces penal, fără ca reclamantul să fi fost informat cu privire la aceasta. Ulterior, în cursul procedurii judiciare, Y.T. nu a mai fost audiat nici în faţa curţii de apel, nici în faţa Înaltei Curţi. Prin urmare, în nicio etapă a procedurii reclamantul nu a fost în măsură să adreseze întrebări acestui martor.
(i) Clarificarea aspectului dacă neprezentarea martorului Y.T. la proces a fost justificată de motive întemeiate
44. Curtea constată mai întâi că cererile reclamantului de a obţine audierea lui Y.T. nu au fost respinse din motive precum decesul sau teama, absenţa din motive de sănătate sau din cauza faptului că martorul nu a putut fi găsit (Schatschaschwili, citată anterior, pct. 119-121, cu trimiterile citate) şi nici din motive legate de particularităţile procesului penal (a se vedea, de exemplu, S.N. împotriva Suediei, nr. 34.209/96, pct. 47, CEDO 2002V). În speţă, Înalta Curte a respins cererea reclamantului de a obţine audierea lui Y.T., precizând că o nouă audiere a acestuia nu constituia un element de probă necesar, întrucât fuseseră deja instrumentate alte probe (supra, pct. 24), şi, ulterior, a hotărât că audierea prin comisie rogatorie în cauză era valabilă (supra, pct. 26). Prin urmare, prezenta cauză nu priveşte o procedură în care martorul Y.T. nu a fost în măsură să se prezinte pentru a fi audiat.
45. Curtea consideră că, în speţă, este important faptul că parchetul şi-a întemeiat acuzaţiile împotriva reclamantului pe declaraţia lui Y.T. (supra, pct. 18-20) şi că Înalta Curte s-a bazat pe declaraţia acestuia pentru a-l condamna pe reclamant (supra, pct. 27). Or, într-o situaţie în care acuzarea se bazează pe o astfel de declaraţie a unui martor şi în care instanţa poate utiliza această declaraţie pentru a-şi susţine verdictul de vinovăţie, interesul apărării de a putea obţine audierea martorului în cauză în prezenţa sa trebuie să fie prezumat şi, ca atare, constituie un motiv suficient pentru a admite cererea apărării de citare a martorului respectiv (Keskin împotriva Ţărilor de Jos, nr. 2.205/16, pct. 45 şi 56, 19 ianuarie 2021).
46. Curtea observă, de asemenea, că Înalta Curte nu pare să fi ţinut seama de relevanţa declaraţiei martorului Y.T. atunci când a decis să nu admită cererile reclamantului de a obţine citarea martorului respectiv. În plus, deşi acesta din urmă nu a avut posibilitatea de a obţine audierea lui Y.T. în cursul procedurii, Înalta Curte nu a avut în vedere, în niciun moment, adoptarea unor măsuri pentru a-i oferi persoanei în cauză posibilitatea de a obţine audierea acestui martor al acuzării, fie solicitând înfăţişarea acestuia la proces, fie prin altă procedură. Având în vedere abordarea strictă adoptată de Înalta Curte în unele cauze anterioare, Curtea nu este convinsă că aceasta a luat în considerare „toate măsurile rezonabile“ (Al-Khawaja şi Tahery, citată anterior, pct. 120) pentru a asigura înfăţişarea lui Y.T. la proces şi pentru a-i permite astfel reclamantului să obţină audierea acestuia (a se vedea, mutatis mutandis, Rastoder împotriva Sloveniei, nr. 50.142/13, pct. 57-58, 28 noiembrie 2017).
47. În consecinţă, faptele din prezenta cauză par să indice lipsa unor „motive întemeiate“ care să justifice neprezentarea lui Y.T. la şedinţa de judecată. Cu toate acestea, deşi lipsa unui „motiv întemeiat“ constituie un element important în ceea ce priveşte aprecierea caracterului echitabil în ansamblu al unui proces, în lumina celorlalte considerente relevante, această lipsă nu indică, în sine, în mod concludent faptul că procesul penal a fost inechitabil (Schatschaschwili, citată anterior, pct. 113, şi Seton împotriva Regatului Unit, nr. 55.287/10, pct. 62, 31 martie 2016).
(ii) Clarificarea aspectului dacă declaraţia martorului absent a constituit temeiul unic sau decisiv pentru condamnarea reclamantului sau dacă aceasta a avut o anumită importanţă
48. Curtea observă că, în motivele de apel, parchetul a precizat că declaraţia lui Y.T. constituia un element de probă „fundamental“ (supra, pct. 20). În plus, curtea de apel, care a înlăturat această probă din dosar, o calificase ea însăşi drept „importantă“ (supra, pct. 16). Curtea observă, de asemenea, că declaraţia lui Y.T. a fost elementul folosit de Înalta Curte în raţionamentul său pentru stabilirea faptelor şi constituia singura probă care îl incrimina direct pe reclamant (supra, pct. 27). Nicio dovadă ştiinţifică şi nicio altă declaraţie a unui martor nu a indicat în mod expres că reclamantul îl ajutase pe O.H. să părăsească ţara. Prin urmare, Curtea consideră că declaraţia lui Y.T. constituia o probă decisivă pentru condamnarea reclamantului şi că respingerea acesteia ca probă a cauzat dificultăţi apărării.
(iii) Clarificarea aspectului existenţei unor elemente compensatorii suficiente pentru a contrabalansa dificultăţile cauzate apărării
49. Impactul factorilor compensatorii necesari pentru ca procesul să fie considerat echitabil depinde de importanţa pe care o au declaraţiile martorului absent. Cu cât această importanţă este mai mare, cu atât trebuie să fie mai solide elementele compensatorii pentru ca procesul să fie considerat echitabil în ansamblul lui (Schatschaschwili, citată anterior, pct. 116, Negulescu împotriva României, nr. 11.230/12, pct. 45 in fine, 16 februarie 2021, şi Fikret Karahan împotriva Turciei, nr. 53.848/07, pct. 48, 16 martie 2021). Având în vedere caracterul central al declaraţiei lui Y.T. (supra, pct. 48), Curtea consideră că erau necesari factori compensatorii importanţi pentru a garanta caracterul echitabil al procesului (Chernika împotriva Ucrainei, nr. 53.791/11, pct. 66, 12 martie 2020). Aceasta reaminteşte că trebuie să se ţină seama de următoarele aspecte: modul în care Înalta Curte a abordat proba neverificată, administrarea altor probe ale acuzării şi valoarea lor probatorie, precum şi măsurile procesuale adoptate pentru a compensa imposibilitatea reclamantului de a-i adresa în mod direct întrebări martorului Y.T. în cadrul procesului (Schatschaschwili, citată anterior, pct. 125-131, şi Paić împotriva Croaţiei, nr. 47.082/12, pct. 42, 29 martie 2016).
50. În primul rând, Curtea evidenţiază contextul foarte special al cauzei, în care declaraţia lui Y.T., care îl incrimina pe reclamant, a fost dată prin comisie rogatorie atunci când Y.T. era privat de libertate şi fără ca acesta să fie asistat de un avocat (supra, pct. 6). Ulterior, în cursul procedurii iniţiate de reclamant împotriva lui Y.T., acesta din urmă a afirmat că a dat o declaraţie mincinoasă împotriva reclamantului pentru a obţine punerea sa în libertate (supra, pct. 10). Având în vedere această consecinţă a declaraţiilor lui Y.T. şi contextele foarte diferite în care au fost făcute, Înalta Curte ar fi trebuit să abordeze cu prudenţă declaraţia lui Y.T., cu atât mai mult cu cât constituia o probă incriminatoare importantă (a se vedea, mutatis mutandis, Fikret Karahan, citată anterior, pct. 53).
51. În această privinţă, Curtea reaminteşte că utilizarea declaraţiilor date de martori în schimbul imunităţii sau al altor beneficii poate să pună sub semnul întrebării caracterul echitabil al procesului împotriva inculpatului şi poate ridica probleme delicate, în măsura în care, prin însăşi natura lor, astfel de declaraţii fac obiectul unei manipulări şi pot fi date exclusiv în vederea obţinerii avantajelor oferite în schimb sau cu titlu de răzbunare personală. Aşadar, nu trebuie să fie subestimat riscul ca o persoană să poată fi acuzată şi judecată pe baza unor afirmaţii neverificate, care nu sunt în mod necesar dezinteresate (a se vedea, mutatis mutandis, Adamčo împotriva Slovaciei, nr. 45.084/14, pct. 59, 12 noiembrie 2019, şi Fikret Karahan, citată anterior, pct. 51).
52. În continuare, în ceea ce priveşte alţi factori compensatorii (supra, pct. 25 şi 27), Curtea observă că declaraţia martorului Y.T. a fost enumerată împreună cu celelalte probe ale acuzării, iar Decizia din 7 octombrie 2014 nu conţine elemente care să indice faptul că Înalta Curte a considerat că valoarea probatorie a declaraţiei neverificate a martorului absent avea o importanţă minoră. În plus, în prezenta cauză nu exista niciun element de probă similar celor descrise în Hotărârea Schatschaschwili (citată anterior, pct. 127-130), care să permită coroborarea declaraţiei neverificate, şi nicio altă probă care ar fi putut să ofere garanţii similare (supra, pct. 28).
53. În cele din urmă, Curtea observă că, în cursul procesului, reclamantul a avut posibilitatea de a prezenta propria versiune a faptelor şi să nege acuzaţiile aduse împotriva sa (supra, pct. 22). De asemenea, acesta a avut posibilitatea de a pune sub semnul întrebării credibilitatea martorului absent, prin depunerea la dosar a unei copii a probelor din dosar care au condus la condamnarea lui Y.T. în Liban şi a unei copii a declaraţiei date de acesta în faţa notarului (supra, pct. 14 şi 22). Curtea observă că Înalta Curte a analizat declaraţia lui Y.T. în contextul procesului penal declanşat împotriva acestuia din urmă în Liban (supra, pct. 26) şi a furnizat, de asemenea, o analiză comparativă a declaraţiilor date de Y.T. în comisie rogatorie şi a celei făcute în faţa notarului şi a explicat motivele pentru care, în opinia sa, prima declaraţie relata adevărul (supra, pct. 27).
54. Curtea admite că reclamantul a beneficiat de anumite garanţii procedurale importante, care i-au permis să conteste credibilitatea şi fiabilitatea declaraţiei lui Y.T. Totuşi, având în vedere importanţa declaraţiei acestuia din urmă şi contextul special în care a fost obţinută, precum şi gravitatea pedepsei impuse reclamantului (supra, pct. 25), Curtea apreciază că aceste garanţii nu pot fi considerate suficiente pentru a compensa dificultăţile cauzate apărării reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Fikret Karahan, citată anterior, pct. 55, şi Keskin, citată anterior, pct. 68). Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât nu există „motive întemeiate“ care să justifice imposibilitatea reclamantului de a-i adresa personal întrebări martorului Y.T. (supra, pct. 47).
(iv) Concluzie
55. Având în vedere toate considerentele anterioare, Curtea apreciază că faptul că reclamantul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii, de a-l interoga pe Y.T. sau de a obţine audierea acestuia a condus la un proces inechitabil în ansamblul său. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 şi 3 lit. d) din Convenţie.
B. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie din cauza lipsei semnăturii unuia dintre membrii completului de judecată
56. La 31 iulie 2017, reclamantul s-a plâns că judecătorul M.I., care a făcut parte din completul de judecată care a pronunţat Decizia din 7 octombrie 2014, nu a participat la redactarea deciziei şi nici nu a semnat-o ea însăşi, ceea ce a adus atingere dreptului său la un proces echitabil.
Cu privire la admisibilitate
a) Argumentele părţilor
57. Guvernul pledează pentru neepuizarea căilor de atac interne, imputând reclamantului faptul că nu a introdus o contestaţie în anulare în faţa instanţelor interne. În plus, invocă implicit tardivitatea formulării cererii. În cele din urmă, subliniază că judecătorul R.A.P. a semnat Decizia din 7 octombrie 2014 în numele judecătorului M.I., în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură penală.
58. Reclamantul consideră că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat.
b) Motivarea Curţii
59. Curtea reaminteşte că a examinat deja şi a respins o excepţie similară privind neepuizarea căilor de atac interne, referitoare la capete de cerere similare celor invocate de reclamant în prezenta cauză (Iancu împotriva României, nr. 62.915/17, pct. 29-35, 23 februarie 2021). Cu toate acestea, chiar presupunând că reclamantul ar fi sesizat Curtea cu capătul său de cerere în termenul de şase luni prevăzut la art. 35 din Convenţie, Curtea consideră că acest capăt de cerere este inadmisibil, din motivele expuse în continuare.
60. În Hotărârea Iancu (citată anterior, pct. 46-60), după analizarea celor trei etape ale procesului decizional (pronunţarea, redactarea şi semnarea deciziei), Curtea a hotărât că intervenţia judecătorului care a semnat decizia, în conformitate cu art. 406 din Codul de procedură penală, în locul unui judecător care s-a pensionat imediat după pronunţarea deciziei, nu a avut nicio consecinţă concretă asupra rezultatului cauzei şi nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
61. În speţă, Curtea observă că, în mod similar Cauzei Iancu, citată anterior (pct. 47), judecătorii care au pronunţat decizia în litigiu nu fuseseră înlocuiţi înainte de deliberări şi de pronunţarea hotărârii în cauză, precum şi că redactarea acestei decizii a fost delegată, în conformitate cu legislaţia naţională, unui magistrat-asistent care a participat la procedură (Iancu, citată anterior, pct. 48). De asemenea, judecătorul M.I. se afla în imposibilitatea de a semna decizia în litigiu şi niciun alt judecător nu a reluat
examinarea cauzei în locul său, astfel încât nu a existat nicio modificare în compunerea completului de judecată, cu excepţia semnării deciziei respective de către un alt judecător, în locul judecătorului care se pensionase. Chiar presupunând că principiul nemijlocirii s-ar aplica în speţă, Curtea constată că reclamantul nu a prezentat niciun fapt sau argument de natură să o convingă să ajungă, în prezenta cauză, la o concluzie diferită de cea la care a ajuns în Cauza Iancu.
62. Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie să fie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
63. În conformitate cu art. 41 din Convenţie:
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
64. Reclamantul nu solicită nici repararea prejudiciului suferit, nici rambursarea cheltuielilor sale de judecată.
65. Curtea constată că nu trebuie să fie acordată nicio sumă cu acest titlu.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere formulat în temeiul art. 6 § 1 şi 3 lit. d) din Convenţie, cu privire la imposibilitatea de a obţine audierea unui martor al acuzării, şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 şi 3 lit. d) din Convenţie.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 2 noiembrie 2021, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.
PREŞEDINTE
GABRIELE KUCSKO-STADLMAYER
Grefier adjunct,
Ilse Freiwirth
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
