Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
SECŢIA A PATRA
(Cererea nr. 15.886/15)
Strasbourg
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza S.C. Uzinexport - S.A. împotriva României (nr. 2),
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din: Tim Eicke, preşedinte, Faris Vehabović, Pere Pastor Vilanova, judecători, şi Ilse Freiwirth, grefier adjunct de secţie,
având în vedere:
- cererea (nr. 15.886/15) îndreptată împotriva României, prin care o societate comercială de drept român, S.C. Uzinexport - S.A. („reclamanta“), a sesizat Curtea la 30 martie 2015 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale („Convenţia“);
– decizia de a aduce prezenta cerere la cunoştinţa Guvernului român („Guvernul“);
– observaţiile părţilor;
– decizia prin care Curtea a respins opoziţia Guvernului faţă de examinarea cererii de către un comitet,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 28 septembrie 2021,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
INTRODUCERE
1. Cererea are ca obiect, în raport cu art. 1 din Protocolul nr. 1, pretinsa încălcare a dreptului de proprietate al societăţii reclamante ca urmare a stabilirii, prin lege, a unui curs de schimb special pentru convertirea în moneda naţională a unei creanţe denominate în monedă străină.
ÎN FAPT
2. Reclamanta este o societate comercială de drept român, specializată în construcţia de platforme industriale şi are sediul la Bucureşti. A fost reprezentată de doamna N. Popescu, avocată în Bucureşti.
3. Guvernul a fost reprezentat de agenţii guvernamentali, cel mai recent, doamna O. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
I. Contextul cauzei
4. În anii ʼ80, reclamanta, care în acea perioadă era operator economic cu capital de stat, a construit trei fabrici de ciment în Irak. Respectivele lucrări se înscriau în cadrul unui acord interguvernamental de cooperare economică între România şi Irak. Costul lor se ridica la aproximativ 120 milioane de dolari americani (USD), iar finanţarea fusese asigurată de băncile de stat române de la care reclamanta luase împrumuturi.
5. După căderea regimului comunist, în decembrie 1989, Guvernul a schimbat forma juridică a reclamantei. În noiembrie 1990, aceasta a devenit societate comercială, al cărei întreg capital era deţinut de stat.
6. Ca urmare a invadării Kuweitului, i s-a aplicat un embargo Irakului care, în august 1990, a încetat plăţile aferente lucrărilor efectuate de reclamantă. O parte a creanţei împotriva Irakului, respectiv aproximativ 87 milioane USD, a fost preluată de stat cu titlu de datorie publică, în baza Legii nr. 7/1992 (infra, pct. 36). În comunicările scrise dintre băncile care finanţaseră lucrările şi reclamantă, aceasta era desemnată ca titulară a părţii din creanţa împotriva Irakului care nu fusese preluată cu titlu de datorie publică.
7. Începând din 1995, reclamanta a făcut parte dintr-un program de privatizare a operatorilor economici din sectorul public. În prima etapă, statul a transferat cu titlu gratuit 60% din capitalul social către persoane private. În a doua etapă, la 31 ianuarie 1997, a cedat, cu titlu oneros, celelalte 40% rămase din capitalul social asociaţiei de salariaţi a societăţii reclamante. Contractul de cedare menţiona că toate drepturile şi obligaţiile societăţii reclamante erau transferate noilor acţionari. Preţul de vânzare, respectiv 4.165.560 USD, a fost stabilit pe baza unei estimări realizate de un cabinet de audit şi de serviciile statului.
8. În baza Legii nr. 29/1994 (infra, pct. 37), Guvernul a negociat cu Irakul plata definitivă a datoriei irakiene şi recuperarea creanţelor provenite din activitatea de comerţ exterior derulată înainte de 1989.
9. Printr-un acord semnat la 18 august 2005, România a anulat aproape 80% din datoria Republicii Irak în schimbul angajamentului acesteia din urmă de a plăti României 977 milioane USD. O parte a datoriei era constituită din creanţe de la mai mulţi foşti operatori economici cu capital de stat, între care şi reclamanta.
10. Legea nr. 247/2005 (infra, pct. 39-40) a înfiinţat un fond special, denumit Proprietatea, pentru despăgubirea foştilor proprietari de imobile naţionalizate. O parte din veniturile fondului provenea din creanţele recuperate de stat, în special de la lucrările realizate înainte de 1989 în străinătate de operatori economici ai statului român. În lege se prevedea de asemenea că statul trebuie să plătească succesorilor foştilor operatori economici de stat creanţele convertite conform unui curs de schimb special de 0,0015 lei româneşti (RON) pentru 1 USD. Restul sumelor recuperate urmau să fie virate Fondului Proprietatea.
11. Prin Hotărârea nr. 1.638 din 10 decembrie 2008 (infra, pct. 41-44), Guvernul a calculat cuantumul creanţelor societăţilor comerciale vizate în acordul semnat cu Irakul şi a stabilit un flux de plăţi.
12. În hotărâre se preciza că Irakul recunoscuse o datorie de 54 milioane USD aferentă lucrărilor efectuate de reclamantă şi că, în urma reducerilor negociate, se angajase să achite 20.918.040 USD în mai multe tranşe. Suma datorată reclamantei pentru anul 2009 era de 121.257 USD. În hotărâre se impunea de asemenea convertirea acestei sume în monedă naţională la cursul de schimb special stabilit prin Legea nr. 247/2005 (supra, pct. 10). Prin urmare, în 2009, Ministerul Finanţelor trebuia astfel să vireze reclamantei suma de 181 RON (infra, pct. 44).
II. Acţiunea reclamantei în faţa Tribunalului Bucureşti
13. La 16 septembrie 2010, printr-o acţiune introdusă la Tribunalul Bucureşti, reclamanta a solicitat Ministerului Finanţelor plata sumei de 121.257 USD sau a echivalentului acestei sume convertite în monedă naţională la cursul de schimb al Băncii Naţionale a României („BNR“). În cerere, aceasta ridica de asemenea o excepţie de nelegalitate a Hotărârii nr. 1.638/2008.
14. Reclamanta susţinea că rambursarea creanţei sale convertite în baza unui curs de schimb pe care îl considera derizoriu era ilegală şi reducea creanţa sa la zero. Considera că aplicarea acestui curs constituia o naţionalizare contrară dispoziţiilor constituţionale în materie de protecţie a proprietăţii şi garanţiilor din art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
15. Reclamanta a argumentat că este titulara creanţei împotriva Irakului şi că Ministerul Finanţelor nu putea să invoce dispoziţiile Legii nr. 29/1994 (infra, pct. 37) pentru a negocia condiţiile de recuperare a acestei creanţe. Susţinea că această lege nu se aplica decât creanţelor aparţinând statului.
16. Reclamanta a explicat faptul că semnase în nume propriu contractul de construire a fabricilor de ciment din Irak şi că finanţase lucrările cu fonduri proprii şi împrumuturi bancare pe care le rambursase parţial. Aceasta a depus la dosar mai multe hotărâri interne definitive prin care se stabilea că creanţele aferente construirii mai multor platforme industriale în Egipt înainte de 1989 aparţineau reclamantei, nu statului (infra, pct. 53).
17. În final, reclamanta a contestat dispoziţiile hotărârii care prevedeau scoaterea creanţelor asupra Irakului din evidenţa contabilă proprie, precum şi din cea a societăţilor comerciale vizate de acea hotărâre (infra, pct. 42).
18. Ministerul Finanţelor s-a opus acţiunii. Acesta a arătat că cursul de schimb special era cel în vigoare la finele anului 1989 şi a argumentat că avea bază legală, respectiv dispoziţiile Legii nr. 247/2005 (infra, pct. 39-40) şi ale hotărârii contestate.
19. Cu privire la titularii creanţelor care aveau legătură cu construirea platformelor industriale în străinătate înainte de 1989, ministerul a declarat că întreprinderile de stat, printre care şi reclamanta, acţionaseră în calitate de mandatare ale statului, acesta din urmă având monopol asupra comerţului exterior şi tranzacţiilor în monedă străină. Prin urmare, a concluzionat că creanţa revendicată de reclamantă aparţinea statului.
20. Tribunalul Bucureşti a dispus disjungerea cererii privind constatarea nulităţii Hotărârii nr. 1.638/2008 şi a transmis această parte a cererii Secţiei contencios administrativ din cadrul Curţii de Apel Bucureşti.
III. Acţiunea în contencios administrativ împotriva Hotărârii nr. 1.638/2008
21. Reclamanta a declarat apel la Curtea de Apel Bucureşti, solicitând anularea hotărârii contestate, susţinând că aceasta aducea atingere dreptului său la respectarea bunurilor proprii. A afirmat că aplicarea cursului de schimb special redusese creanţa sa la zero, ceea ce echivala, conform spuselor sale, cu o naţionalizare.
22. De altfel, a continuat explicând că Guvernul modificase destinaţia prevăzută în acea hotărâre pentru creanţele recuperate de stat. A arătat că, în loc să utilizeze acele sume pentru a despăgubi foştii proprietari de imobile naţionalizate, Guvernul şi le-a însuşit şi, în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 91/2010 („OUG nr. 91/2010“ - infra, pct. 45-46), le-a virat la bugetul de stat.
23. Printr-o sentinţă din 20 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul. Instanţa a reţinut că hotărârea în litigiu a respectat normele de elaborare a actelor normative, că a fost adoptată în temeiul art. 9 alin. (2) lit. a) din titlul VII din Legea nr. 247/2005 (infra, pct. 39) şi că avea la bază nota de fundamentare întocmită de Ministerul Finanţelor pentru a justifica adoptarea ei (infra, pct. 46).
24. Reclamanta a declarat recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a fost respins prin decizie definitivă la 30 ianuarie 2013.
25. Reamintind faptul că Curtea Constituţională se pronunţase deja cu privire la dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi ale O.U.G. nr. 91/2010 (infra, pct. 47-51) şi că procedura în contencios administrativ se limitase la controlul legalităţii Hotărârii Guvernului nr. 1.638/2008, Înalta Curte a hotărât că nu era competentă să examineze conformitatea dispoziţiilor acestei hotărâri cu prevederile constituţionale sau internaţionale.
IV. Acţiunea civilă împotriva Ministerului Finanţelor
26. Printr-o sentinţă civilă din 24 aprilie 2013, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea îndreptată împotriva Ministerului Finanţelor (supra, pct. 13). Acesta a reţinut faptul că valoarea creanţei reclamantei fusese stabilită prin Hotărârea Guvernului nr. 1.638/2008 (infra, pct. 41-44), care a determinat un regim derogatoriu de la dreptul comun ce permite statului să recupereze creanţele împotriva Irakului, aplicând un curs de schimb diferit de cel al BNR şi norme contabile speciale.
27. Legalitatea acestei hotărâri fiind confirmată în cadrul procedurii în contencios administrativ (supra, pct. 21-25), tribunalul a statuat că reclamanta nu putea să pretindă plata creanţei sale conform normelor de drept comun. Reclamanta a declarat apel.
28. Printr-o decizie civilă din 3 decembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul, cu motivarea că valoarea creanţei şi modalităţile de recuperare a acesteia fuseseră stabilite prin acte normative, respectiv Hotărârea nr. 1.638/2008 şi OUG nr. 91/2010 (infra, pct. 45-46), care, la rândul lor, se bazau pe Legea nr. 247/2005 (infra, pct. 39-40).
29. În special, cu privire la cursul de schimb special, curtea de apel a reţinut că acesta fusese stabilit prin Legea nr. 247/2005, ale cărei dispoziţii fuseseră declarate constituţionale de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 286 din 2013 (infra, pct. 50-51). A adăugat că aceeaşi instanţă, în Decizia nr. 422 din 2012 (infra, pct. 48), a examinat şi validat dispoziţiile OUG nr. 91/2010 prin care se menţinuse acel curs de schimb şi prin care sumele rezultate din recuperarea creanţelor de către Ministerul Finanţelor se fac venit la bugetul de stat. Cu privire la Hotărârea Guvernului nr. 1.638/2008, curtea de apel a reţinut că legalitatea acesteia fusese confirmată de instanţele interne.
30. Având în vedere aceste elemente, curtea de apel a hotărât că instanţele interne, cu riscul de a depăşi limitele puterii judiciare şi de a încălca limitele puterii legislative, nu puteau să dea curs cererii reclamantei de a stabili un alt curs valutar decât cel stabilit de puterea legislativă.
31. În ceea ce priveşte obligaţia impusă prin Hotărârea nr. 1.638/2008 de a scoate din evidenţa contabilă veniturile societăţii provenite din creanţele împotriva Irakului (infra, pct. 42), curtea de apel a considerat că adoptarea dispoziţiilor derogatorii de la regulile contabile era necesară pentru rezolvarea consecinţelor fiscale şi contabile ale decontării respectivelor creanţe, conform modalităţilor prevăzute de această hotărâre.
32. Curtea de apel a respins de asemenea argumentul reclamantei în sensul că, în cadrul negocierii condiţiilor de rambursare a unei creanţe care nu îi aparţinea, Ministerul Finanţelor comisese un abuz de putere. A considerat că, înainte de privatizarea reclamantei, capitalul social al acesteia, precum şi creanţele rezultate din activitatea de comerţ exterior aparţineau statului, care era îndreptăţit să negocieze condiţiile de recuperare a acestora. A considerat că jurisprudenţa invocată de reclamantă nu era aplicabilă în speţă întrucât privea creanţe rezultate din construirea de platforme industriale în Egipt, nu în Irak (supra, pct. 16).
33. Printr-o decizie definitivă din 8 octombrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul reclamantei şi a confirmat temeinicia hotărârilor pronunţate în fond şi în apel.
34. Aceasta a considerat că statul era îndreptăţit să stabilească întinderea şi modalităţile de recuperare a creanţelor societăţilor comerciale, printre care şi reclamanta, care succedaseră operatorilor economici de stat, ţinând cont de interesele sale economice şi financiare.
35. În consecinţă, a hotărât că stabilirea unui curs de schimb special era o competenţă ce aparţinea exclusiv puterii legislative, pe care şi-a exercitat-o prin adoptarea Legii nr. 247/2005 (infra, pct. 39-40) şi a actelor normative ulterioare, a căror constituţionalitate fusese confirmată de Curtea Constituţională.
CADRUL LEGAL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
I. Dispoziţiile dreptului intern
36. Legea nr. 7 din 5 februarie 1992 prevedea preluarea în contul datoriei publice a pierderilor înregistrate în anii 1989 şi 1990 de operatorii economici cu capital de stat pentru exporturile şi lucrările de construcţii-montaj efectuate în străinătate în cadrul acordurilor guvernamentale, comerciale şi de cooperare cu alte ţări.
37. Legea nr. 29 din 18 mai 1994 autoriza Guvernul să negocieze, prin intermediul Ministerului Finanţelor, recuperarea creanţelor României provenite din activitatea de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională, derulată înainte de 31 decembrie 1989.
38. La 18 august 2005, Guvernul român, acţionând prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Guvernul Republicii Irak au semnat un acord bilateral în scopul achitării datoriei acestei din urmă ţări. Acordul prevedea anularea a 80% din datoria Irakului. O parte a datoriei reprezenta contravaloarea construcţiilor executate în această ţară de către întreprinderi româneşti, printre care şi reclamanta. În schimbul anulării parţiale a datoriei, Irakul se angaja să achite României suma totală de 977 milioane USD în mai multe tranşe eşalonate pe 10 ani (supra, pct. 9).
39. Art. 9 alin. (2) din titlul VII din Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 privind (reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, precum) despăgubirea foştilor proprietari de imobile naţionalizate în timpul regimului comunist prevedea că sumele rezultate din recuperarea creanţelor României de la debitorii internaţionali în cadrul negocierilor autorizate de Legea nr. 29/1994 (supra, pct. 37) se vor vira la Fondul „Proprietatea“, înfiinţat pentru acordarea de despăgubiri.
40. Dispoziţia sus-menţionată adăuga faptul că succesorii foştilor operatori economici cu capital de stat aveau dreptul la plata creanţelor lor rezultate din activitatea de comerţ exterior derulată înainte de 1989 care nu au fost preluate la datoria publică. Aceste creanţe urmau să fie rambursate de Ministerul Finanţelor pe baza cursului de schimb special de 0,0015 RON pentru 1 USD.
41. La 10 decembrie 2008, Guvernul a adoptat, în baza Legii nr. 247/2005 şi a Acordului bilateral încheiat cu Irakul (supra, pct. 38), Hotărârea nr. 1.638 în vederea eşalonării încasărilor din recuperarea creanţelor şi a virării sumelor cuvenite Fondului „Proprietatea“ şi societăţilor comerciale care au succedat operatorilor economici cu capital de stat.
42. În hotărâre se preciza că era vorba de creanţele care nu fuseseră preluate de stat la datoria publică şi prevedea scoaterea acestor creanţe din evidenţa contabilă a operatorilor economici vizaţi.
43. Situaţia reclamantei era prezentată în anexa la hotărâre, intitulată „Eşalonarea încasărilor de la extern şi a virării sumelor cuvenite Fondului «Proprietatea» şi operatorilor economici“, unde se menţiona că cuantumul datoriei recunoscute de Irak era de 54.374.485 USD. După aplicarea reducerii datoriei, Irakul sa angajat să achite Ministerului Finanţelor din România suma de 20.918.040 USD pentru creanţa reclamantei. Plata era prevăzută a se face în mai multe tranşe, din care 121.257 USD pentru anul 2009 (supra, pct. 12).
44. În anexă se stabilea, de asemenea, un flux de plăţi pe 10 ani al sumelor datorate reclamantei. După conversia la cursul de schimb special de 0,0015 RON pentru 1 USD aplicată creanţei de 20.918.040 USD, suma totală datorată reclamantei de Ministerul Finanţelor se ridica la 31.377 RON^1, din care 181 RON^2 pentru anul 2009.
^1 Respectiv echivalentul a 8.526 euro (EUR) la cursul de schimb mediu de 3,68 RON pentru 1 EUR practicat în 2008 de BNR.
^2 Respectiv echivalentul a 49 EUR la cursul de schimb practicat de BNR.
45. Prin OUG nr. 91/2010, Guvernul a decis să nu mai vireze creanţele recuperate Fondului Proprietatea, ci să le facă venit la bugetul de stat.
46. În nota de fundamentare a acestei ordonanţe se preciza că virarea acestor sume la acest fond atrăgea modificări repetate ale capitalului social al Fondului Proprietatea, întârziind listarea sa la bursă şi, în consecinţă, despăgubirea foştilor proprietari de imobile naţionalizate. De altfel, se preciza că actualul context economico-social impunea identificarea unor noi surse care pot constitui venit al bugetului de stat. În concluzie, în OUG se confirma cursul de schimb special de 0,0015 RON pentru 1 USD şi fluxul de plăţi pentru creanţe.
II. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
47. La o dată neprecizată, o altă societate comercială, P., ale cărei creanţe făcuseră de asemenea obiectul negocierilor şi acordului bilateral cu Irakul, a sesizat Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate a OUG nr. 91/2010, pe care o ridicase în faţa instanţelor interne. Societatea susţinea că stabilirea unui curs de schimb special reprezenta o expropriere, o măsură de trecere silită în proprietatea statului a unor sume cuvenite ei. Aceasta susţinea, în plus, că această măsură încălca regulile pieţei libere şi că o punea într-o situaţie discriminatorie faţă de ceilalţi operatori economici.
48. Prin Decizia nr. 422 din 24 iulie 2012, Curtea Constituţională a respins excepţia cu motivarea că cursul de schimb special prevăzut de OUG nr. 91/2010 fusese stabilit de Legea nr. 247/2005 şi că nu reprezenta o expropriere. În ceea ce priveşte susţinerile legate de o pretinsă încălcare a regulilor pieţei libere şi de o discriminare, Curtea Constituţională le-a respins, cu motivarea că cursul special nu viza decât operatorii economici prevăzuţi, în mod expres, în Hotărârea Guvernului nr. 1.638/2008.
49. Aceeaşi societate comercială P. a ridicat o nouă excepţie de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 9 alin. (2) lit. a) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 (supra, pct. 39-40). Aceasta a reiterat susţinerile care fuseseră respinse prin Decizia nr. 422/2012.
50. În Decizia nr. 286 din 23 mai 2013, Curtea Constituţională a decis că dispoziţiile legale criticate erau conforme Constituţiei.
51. Instanţa a reţinut, printre altele:
"Curtea reţine că, anterior anului 1989, activităţile de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională erau desfăşurate, datorită specificului economiei, în numele statului de agenţii săi economici. Prin urmare, astfel cum prevede şi textul de lege criticat, în privinţa creanţelor României provenite din activitatea de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională, derulată înainte de 31 decembrie 1989, statul este legitimat constituţional să acţioneze în vederea recuperării acestora, astfel încât reducerea, compensarea, redimensionarea creanţelor, eşalonarea plăţii, aplicarea de dobânzi sau penalităţi reprezintă modalităţi prin care statul poate să acţioneze în procesul de recuperare a creanţelor agenţilor economici de stat referitoare la operaţiuni economice desfăşurate anterior anului 1989.
În consecinţă, stabilirea atât a modalităţii concrete de îndestulare a persoanelor juridice succesoare a agenţilor economici de stat, cât şi a întinderii drepturilor acestora asupra creanţelor vizând operaţiunile economice desfăşurate anterior anului 1989 este de competenţa exclusivă a statului, care, potrivit art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie, trebuie să asigure protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară.
Stabilind o paritate [contestată], statul a asigurat recuperarea creanţelor la care se referă textul de lege criticat, acestea revenind în parte persoanelor juridice succesoare a agenţilor economici de stat, eventualele diferenţe rezultate urmând să se facă venit fie la Fondul «Proprietatea», fie la bugetul de stat.
Astfel, Curtea constată că [...] această măsură de convertire a valutei în moneda naţională nu întruneşte caracterele juridice ale naţionalizării, ca măsură de privare de proprietate caracterizată de lipsa unei despăgubiri."
III. Jurisprudenţa instanţelor interne
52. În anii ’90, Ministerul Finanţelor a vândut unor terţi o parte a creanţelor reclamantei aferente construirii unei fabrici de ciment în Egipt. Ministerul a virat reclamantei contravaloarea acestor creanţe convertite în moneda naţională la cursul de schimb special de 0,0015 RON pentru 1 USD.
53. La cererea reclamantei, care se considera prejudiciată de această vânzare şi de aplicarea cursului de schimb special, Tribunalul Bucureşti, apoi Curtea de Apel Bucureşti, prin două decizii definitive pronunţate la 26 noiembrie 1999 şi, respectiv, 23 iunie 2000, au obligat Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantei creanţele acesteia la cursul de schimb practicat de BNR. Instanţele au hotărât că aceste creanţe aparţineau reclamantei, nu statului, şi au considerat că aplicarea cursului de schimb special era ilegală, reducând de altfel considerabil această creanţă (detalii privind această procedură sunt prezentate în S.C. Uzinexport S.A. împotriva României, nr. 43.807/06, pct. 6-14, 31 martie 2015).
54. În cadrul unui litigiu în contencios administrativ între Ministerul Finanţelor Publice şi societatea P., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, printr-o decizie din 29 martie 2013, contestarea Hotărârii nr. 1.638/2008, cu motivarea că cursul de schimb special făcuse obiectul controlului şi validării de către Curtea Constituţională.
IV. Codul de procedură civilă
55. Art. 509 din Codul de procedură civilă, în vigoare din data de 15 februarie 2013, expune motivele care pot sta la baza unei cereri de revizuire. Acesta este redactat astfel în părţile relevante în speţă:
ART. 509
Obiectul şi motivele revizuirii
"(1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:
[...]
10. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă."
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
56. Reclamanta susţine că a fost încălcat dreptul la respectarea bunurilor proprii ca urmare a convertirii creanţei sale la un curs de schimb special stabilit de stat, considerând că aceasta echivalează cu o naţionalizare. Aceasta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Cu privire la admisibilitate
1. Cu privire la existenţa unui „bun“
a) Argumentele părţilor
i. Guvernul
57. Guvernul ridică o excepţie preliminară de incompatibilitate ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei.
58. Acesta susţine că, înainte de 1990, comerţul exterior era monopol de stat. Precizează că contractele de lucrări ce trebuiau executate în străinătate erau încheiate de operatori economici cu capital de stat din România pe baza acordurilor interguvernamentale de cooperare economică. Concluzia sa este că aceşti operatori economici acţionau în numele şi contul statului şi că creanţele lor aparţineau statului, care, în opinia sa, era îndreptăţit să negocieze recuperarea lor.
59. Cu privire la reglementarea în vigoare înainte de 1989, Guvernul consideră că reclamanta nu ar fi fost în măsură să revendice existenţa în patrimoniul său a unei creanţe împotriva Irakului sau împotriva statului român în legătură cu lucrările efectuate de aceasta în Irak în calitate de simplu comisionar al statului.
60. Afirmă că creanţa împotriva Irakului revendicată de reclamantă nu a fost luată în considerare la calcularea preţului de vânzare a acţiunilor în cadrul privatizării, explicând că cuantumul acesteia era mai mare decât capitalul social al reclamantei (supra, pct. 7).
61. Se deduce de aici că reclamanta nu poate pretinde a avea o „speranţă legitimă“ de a obţine exercitarea efectivă a unui drept de proprietate asupra unei creanţe cu o valoare mai mare decât cea stabilită în moneda naţională prin Hotărârea Guvernului nr. 1.638/2008. Precizează, totodată, că acţiuni similare au fost respinse de instanţele interne (supra, pct. 54).
ii. Reclamanta
62. Reclamanta contestă susţinerile Guvernului conform cărora operatorul economic de stat căruia îi succedase acţionase în calitate de simplu comisionar al statului. Aceasta afirmă că respectivul contract de construire a fabricilor de ciment din Irak fusese încheiat direct de ea cu partenerii irakieni. Precizează că în nume propriu contractase împrumuturi bancare pentru a finanţa aceste lucrări, care, explică ea, nu fuseseră preluate în totalitate la datoria publică (supra, pct. 4 şi 6).
63. Declară că era titulara creanţei împotriva Irakului încă de la realizarea lucrărilor şi că, ulterior privatizării, a rămas titulara părţii din această creanţă care nu a fost preluată la datoria publică (supra, pct. 6).
64. Reclamanta susţine că existenţa acestei creanţe în patrimoniul său nu a fost niciodată pusă sub semnul îndoielii în cadrul procesului de privatizare. Contestă argumentul Guvernului, conform căruia în calcularea preţului de vânzare a acţiunilor nu s-a ţinut cont de aceasta. Susţine că această creanţă era înscrisă în evidenţa sa contabilă şi că, în consecinţă, făcea parte din activul societăţii până la radierea sa, în baza Hotărârii Guvernului nr. 1.638/2008 (supra, pct. 17).
65. De altfel, aceasta precizează că în contractul de vânzare a acţiunilor exista prevederea expresă că cumpărătorii preluau toate drepturile şi obligaţiile ce aparţineau întreprinderii privatizate (supra, pct. 7), inclusiv, conform reclamantei, creanţa în litigiu.
66. În orice caz, consideră că creanţa sa a fost recunoscută prin Hotărârea Guvernului nr. 1.638/2008 şi că este titulara creanţei exprimate în dolari americani, menţionată în această hotărâre.
b) Motivarea Curţii
67. Curtea reaminteşte că un reclamant nu poate să susţină că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le contestă se raportează la „bunurile“ sale, în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de „bunuri“ poate să cuprindă atât „active“, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în temeiul cărora un reclamant poate să susţină că are, cel puţin, o „speranţă legitimă“ de a le vedea concretizate. În schimb, nu se consideră „bunuri“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 speranţa de a reconstitui un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, nicio creanţă condiţională care se dovedeşte a fi caducă în urma neîndeplinirii condiţiei [Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) (MC), nr. 39.794/98, pct. 69, CEDO 2002-VII].
68. În prezenta cauză, Curtea constată, pentru început, că părţile nu contestă faptul că creanţa revendicată de reclamantă nu fusese preluată cu titlu de datorie publică, această preluare vizând doar o parte a creanţei în legătură cu lucrările efectuate de reclamantă în Irak (supra, pct. 6).
69. De asemenea, constată că, în baza acordului încheiat în 2005 între Republica Irak şi România, prima se angaja să achite celei de-a doua 977 milioane USD în scopul plăţii datoriei sale (supra, pct. 9). Conform dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 1.638/2008, acesta trebuia să distribuie o parte a acestei sume între operatorii economici, între care şi reclamanta, care efectuaseră lucrări în Irak (supra, pct. 11 şi 41).
70. Curtea nu poate să accepte argumentul Guvernului conform căruia reclamanta nu putea să susţină că are o „speranţă legitimă“ de a obţine exercitarea efectivă a unui drept de proprietate asupra unei creanţe cu o valoare mai mare decât cea stabilită în moneda naţională la cursul de schimb special (supra, pct. 61).
71. Constată, într-adevăr, că această creanţă a reclamantei împotriva Irakului era în mod expres menţionată în anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.638/2008 şi că valoarea acesteia era de 20.918.040 USD (supra, pct. 43).
72. Constată, de asemenea, că în niciun moment în cursul procesului de privatizare nu s-a avut în vedere excluderea acestei creanţe din capitalul social al reclamantei care fusese transferat în sectorul privat (supra, pct. 7). Din contră, creanţa în litigiu nu a fost scoasă din evidenţa contabilă a reclamantei decât în baza dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 1.638/2008 (supra, pct. 31 şi 42).
73. Având în vedere aceste elemente, Curtea consideră că această creanţă astfel recunoscută în beneficiul reclamantei constituie un „bun“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
74. Cu privire la plata acestei creanţe, Curtea consideră convertirea acesteia în monedă naţională ca făcând pur şi simplu parte din modalităţile concrete de plată, fără să îi schimbe natura. În consecinţă, impunerea de către stat a cursului de schimb contestat depinde de aprecierea „echilibrului just“ dintre cerinţele interesului general al societăţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale persoanelor, ceea ce trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond a capătului de cerere.
75. Rezultă că excepţia întemeiată de Guvern pe incompatibilitatea ratione materiae a cererii nu poate fi reţinută.
2. Alte motive de inadmisibilitate
76. Constatând, în plus, că cererea nu este vădit nefondată în sensul art. 35 §3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
a) Reclamanta
77. Reclamanta consideră că atingerea adusă dreptului la respectarea bunurilor proprii nu urmărea un scop legitim „de utilitate publică“. În acest sens arată că toate creanţele recuperate de stat trebuie să alimenteze, în parte, Fondul Proprietatea înfiinţat pentru a despăgubi proprietarii de imobile naţionalizate (supra, pct. 39). Or, aceasta susţine că, adoptând OUG nr. 91/2010 (supra, pct. 45-46), Guvernul a schimbat destinaţia acestor sume, însuşindu-şi-le.
78. În orice caz, susţine că, impunând convertirea creanţei sale la un curs de schimb special, arbitrar, după părerea ei, Guvernul i-a redus creanţa până la un punct în care o consideră naţionalizare şi i-a impus o sarcină disproporţionată.
b) Guvernul
79. Guvernul argumentează că adoptarea actelor normative care prevedeau convertirea creanţelor exprimate în dolari americani în moneda naţională la un curs de schimb special era justificată de interesul public, al cărui obiectiv era de a garanta capitalul necesar bunei funcţionări a Fondului Proprietatea şi de a accelera despăgubirea foştilor proprietari de imobile naţionalizate.
80. Precizează că actele normative contestate de reclamantă au făcut obiectul unui control de legalitate şi de constituţionalitate în faţa instanţelor interne. Referindu-se la deciziile Curţii Constituţionale (supra, pct. 48 şi 50-51), acesta susţine că autorităţile interne aveau competenţă exclusivă în materie de reglementare a raporturilor de proprietate privind creanţele operatorilor economici cu capital de stat.
81. Având în vedere aceste elemente, Guvernul consideră că autorităţile interne au beneficiat de o largă putere de apreciere pentru a alege şi pune în practică măsuri, ca cea din prezenta cauză, pentru a proteja interesele naţionale în sectorul economic şi financiar.
2. Motivarea Curţii
a) Principiile generale
82. Curtea reaminteşte faptul că, pentru a fi compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1, o ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate trebuie să păstreze un „echilibru just“ între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale persoanei (Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, 23 septembrie 1982, pct. 69, seria A, nr. 52). Un astfel de echilibru nu este respectat dacă persoana vizată a trebuit să suporte o sarcină excesivă şi exorbitantă [Sporrong şi Lönnroth, citată anterior, pct. 69-74; G.I.E.M. S.R.L. şi alţii împotriva Italiei (MC), nr. 1.828/06 şi alte 2, pct. 300, 28 iunie 2018].
83. Curtea reaminteşte că statul dispune de o mare marjă de apreciere atunci când adoptă legi în contextul unei modificări a regimului politic şi economic [a se vedea, mutatis mutandis, Jahn şi alţii împotriva Germaniei (MC), nr. 46.720/99 şi alte 2, pct. 113, CEDO 2005-VI].
84. Verificarea existenţei unui echilibru just impune o examinare globală a diverselor interese implicate şi poate necesita o analiză a comportamentului părţilor, a mijloacelor folosite de stat şi a punerii lor în aplicare (Bidzhiyeva împotriva Rusiei, nr. 30.106/10, pct. 64, 5 decembrie 2017).
85. În contextul dreptului de proprietate, o importanţă deosebită trebuie acordată principiului de bună guvernanţă (Nekvedavičius împotriva Lituaniei, nr. 1.471/05, pct. 87, 10 decembrie 2013). Conform acestui principiu, autorităţile publice, puse în faţa unei chestiuni de interes general, sunt obligate să reacţioneze în timp util, în mod corect şi cu cea mai mare coerenţă [Beyeler împotriva Italiei (MC), nr. 33.202/96, pct. 120, CEDO 2000-I], inclusiv studiind foarte serios alte soluţii mai puţin împovărătoare, de avut în vedere pentru a atinge aceleaşi scopuri sociale şi economice (a se vedea, de exemplu, OAO Neftyanaya Kompaniya Yukos împotriva Rusiei, nr. 14.902/04, pct. 651-654, 20 septembrie 2011; Vaskrsić împotriva Sloveniei, nr. 31.371/12, pct. 83, 25 aprilie 2017).
86. Curtea reaminteşte de asemenea faptul că nu trebuie neglijată importanţa obligaţiilor procedurale în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1. Astfel, aceasta a remarcat de mai multe ori faptul că, în lipsa unei menţiuni în art. 1 din Protocolul nr. 1 în materie de cerinţe procedurale, o procedură judiciară aferentă dreptului la respectarea bunurilor trebuie să ofere de asemenea unei persoane vizate ocazia adecvată de a prezenta cauza sa în faţa autorităţilor competente în vederea contestării efective a măsurilor care aduc atingere drepturilor garantate de această dispoziţie. O ingerinţă în exercitarea drepturilor prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate astfel să aibă legitimitate în absenţa unei dezbateri desfăşurate în contradictoriu şi cu respectarea principiului egalităţii armelor, care permite discutarea aspectelor ce prezintă importanţă pentru soluţionarea cauzei. Pentru a se asigura de respectarea acestei condiţii, trebuie luate în considerare procedurile aplicabile din punct de vedere general (a se vedea, printre altele, Uzan şi alţii împotriva Turciei, nr. 19.620/05 şi alte 3, pct. 214, 5 martie 2019, şi jurisprudenţa citată acolo, şi Filkin împotriva Portugaliei, nr. 69.729/12, pct. 79, 3 martie 2020).
b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
87. Curtea reaminteşte că a stabilit că reclamanta era titulara unei creanţe împotriva Irakului, în cuantum de 20.918.040 USD (supra, pct. 71-73). Prin Hotărârea nr. 1.638/2008, Guvernul a impus convertirea creanţei reclamantei în monedă naţională la cursul de schimb special de 0,0015 RON pentru 1 USD. Reclamanta, care nu a consimţit la această convertire, s-a văzut obligată să accepte acest curs, care a atras o reducere substanţială a valorii nominale a creanţei sale (supra, pct. 12 şi 44).
88. Curtea consideră că această convertire obligatorie a creanţei la un curs valutar impus se transpune într-o ingerinţă în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor reclamantei (a se vedea, mutatis mutandis, Mamatas şi alţii împotriva Greciei, nr. 63.066/14 şi alte 2, pct. 93, 21 iulie 2016).
89. Curtea consideră că faptele cauzei nu pot fi cu uşurinţă considerate ca necesitând o examinare exclusiv în raport cu a doua sau a treia normă din art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, într-un cadru similar, Bäck împotriva Finlandei, nr. 37.598/97, pct. 58, CEDO 2004-VIII). Consideră că această măsură reiese din prima teză a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care enunţă principiul respectării proprietăţii (Sporrong şi Lönnroth, citată anterior, pct. 61). Trebuie aşadar să examineze dacă ingerinţa în exercitarea drepturilor patrimoniale ale reclamantei era compatibilă cu norma generală enunţată în această primă teză.
90. Curtea constată că ingerinţa în litigiu era „prevăzută de lege“, respectiv de Hotărârea Guvernului nr. 1.638/2008, care făcea referire la cursul de schimb special stabilit prin Legea nr. 247/2005 (supra, pct. 26).
91. Cu privire la existenţa unui scop legitim „de utilitate publică“ pentru care devenea necesară ingerinţa în litigiu, Curtea observă că Hotărârea Guvernului nr. 1.638/2008 a fost adoptată în aplicarea Legii nr. 247/2005 cu privire la despăgubirea foştilor proprietari de imobile naţionalizate în timpul regimului comunist (supra, pct. 41).
92. Aceasta reaminteşte că, din cauza acumulării unor disfuncţionalităţi ale mecanismului de restituire sau de despăgubire, identificate în numeroase hotărâri ale Curţii, era imperativ ca statul să ia măsuri cu caracter general, apte să conducă la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un echilibru just între diversele interese aflate în joc (Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, nr. 30.767/05 şi 33.800/06, pct. 219-228, 12 octombrie 2010).
93. În consecinţă, Curtea admite că statul putea, în mod legitim, să ia măsuri, precum cea denunţată în prezenta cauză, pentru atingerea acestui scop. Ingerinţa în litigiu urmărea deci un scop de utilitate publică.
94. Cu privire la modificarea ulterioară a destinaţiei sumelor recuperate de stat, pe care reclamanta o invocă pentru a contesta existenţa unui scop legitim (supra, pct. 77), Curtea consideră că nu este necesar să se axeze asupra chestiunii dacă OUG nr. 91/2010, prin care Guvernul a decis să nu mai vireze creanţele recuperate Fondului Proprietatea, ci să le includă în bugetul de stat (supra, pct. 45-46), era conformă interesului general. De fapt, este suficient să constate că acea convertire impusă prin Hotărârea nr. 1.638/2008, de care se plânge reclamanta, urmărea un scop legitim.
95. Rămâne de stabilit dacă autorităţile române au reuşit să păstreze un „echilibru just“ între imperativele interesului general şi cerinţele protejării dreptului reclamantei la respectarea bunurilor sale (a se vedea jurisprudenţa citată la pct. 82-85, supra).
96. În acest context, Curtea subliniază că chestiunea dacă instanţele interne au examinat cu atenţie principalele argumente prezentate de părţi este de o importanţă deosebită. Reaminteşte că a constatat deja încălcarea acestei dispoziţii în cauze în care instanţele interne nu au efectuat o analiză de proporţionalitate a măsurii contestate în raport cu scopurile urmărite şi argumentele părţilor (a se vedea, mai ales, Megadat.com SRL împotriva Moldovei, nr. 21.151/04, pct. 74, CEDO 2008; Paulet împotriva Regatului Unit, nr. 6.219/08, pct. 67-69, 13 mai 2014; Uzan şi alţii, citată anterior, pct. 215).
97. Examinând hotărârile pronunţate în prezenta cauză de instanţele interne care au soluţionat acţiunea civilă introdusă de reclamantă împotriva Ministerului Finanţelor, Curtea constată că aceste instanţe nu au pus în balanţă interesele aflate în joc. Acestea au acordat o pondere decisivă faptului că numai statul era abilitat să negocieze recuperarea creanţei reclamantei şi să decidă asupra destinaţiei sumelor virate de Irak în temeiul acestei creanţe (supra, pct. 26-35).
98. Acestea au hotărât astfel că statul putea decide liber convertirea creanţei în monedă naţională la un curs mai mic decât cel practicat de BNR, orice cerere de invalidare a acestui curs de către puterea judecătorească fiind inadmisibilă întrucât aceasta din urmă risca să încalce competenţele puterii legislative (supra, pct. 30).
99. Cât despre instanţele care au soluţionat acţiunea în contencios administrativ, Curtea constată că nici acestea nu au răspuns la argumentul reclamantei constând în denunţarea caracterului arbitrar şi disproporţionat al cursului de schimb special. Reiese din motivarea deciziilor lor că controlul aplicat Hotărârii nr. 1.638/2008 s-a limitat la legalitatea procedurii adoptării acesteia şi conformităţii acesteia cu Legea nr. 247/2005 (supra, pct. 23 şi 25).
100. Curtea mai observă că, într-un litigiu similar, Curtea Constituţională nu a mai verificat dacă atingerea adusă dreptului de proprietate al întreprinderilor afectate de dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 1.638/2008 era proporţională cu scopul urmărit. Instanţa nu a examinat dacă existau alte măsuri, mai puţin împovărătoare, pe care autorităţile publice ar fi putut în mod rezonabil să le pună în practică în serviciul cauzei de utilitate publică de despăgubire a foştilor proprietari de imobile naţionalizate. Instanţa a hotărât că recunoaşterea drepturilor de creanţă şi a modalităţilor concrete de plată se încadra în competenţa exclusivă a statului (supra, pct. 51).
101. Cât despre hotărârile pronunţate în prezenta cauză, Curtea constată că, contrar celor impuse de obligaţiile procedurale în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 (supra, pct. 86), instanţele interne învestite cu judecarea cauzei au omis să pună în balanţă interesele aflate în joc, conform criteriilor pertinente enunţate în jurisprudenţa sa (supra, pct. 82-85). Instanţele şiau concentrat analiza asupra marjei de apreciere a statului, ignorând faptul că măsurile luate au avut consecinţe importante asupra dreptului la respectarea bunurilor reclamantei, care şi-a văzut valoarea creanţei sale redusă în mod drastic (supra, pct. 44).
102. Cu siguranţă, statele beneficiază de o largă marjă de apreciere cu privire la modul de a înţelege imperativele de „utilitate publică“ sau de interes general [Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC), nr. 35.014/97, pct. 166, CEDO 2006-VIII]. Totuşi, acest lucru nu poate să justifice faptul că instanţele omit în totalitate, aşa cum s-a întâmplat în prezenta cauză, să efectueze punerea în balanţă a intereselor aflate în joc, nerespectând astfel obligaţiile procedurale care le incumbă în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
103. De altfel, Curtea observă că jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti interne nu este unitară. În litigii oarecum similare în care este implicată reclamanta, anumite instanţe au efectuat o asemenea punere în balanţă, ceea ce a condus la anularea convertirii creanţelor persoanei în cauză, cu motivarea că aplicarea cursului de schimb special însemna o reducere substanţială a valorii creanţelor respective (supra, pct. 53).
104. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, în prezenta cauză, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
105. Art. 41 din Convenţie prevede:
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
106. Reclamanta solicită repararea prejudiciului material pe care susţine că l-a suferit. Face trimitere la un raport de expertiză, care evaluează acest prejudiciu la 10.603.903 euro (EUR). Această sumă ar corespunde cuantumului scadenţelor creanţei sale care îi erau datorate în perioada 2009-2020, precum şi dobânzilor aplicate la această sumă.
107. Solicită de asemenea 100.000 EUR pentru prejudiciul moral. Susţine că a suferit inconveniente în legătură cu administrarea raporturilor sale comerciale şi alte dificultăţi cu privire la planificarea activităţii sale economice în raport cu creanţa în litigiu.
108. Guvernul contestă pretenţiile reclamantei şi consideră că rambursarea sumei solicitate nu are bază legală în dreptul intern. De altfel, precizează că numai suma de 121.257 dolari americani a fost contestată în faţa instanţelor interne (supra, pct. 13).
109. În ceea ce priveşte suma solicitată pentru prejudiciul moral, Guvernul consideră că o constatare a unei încălcări ar putea constitui în sine o reparaţie echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral eventual suferit de reclamantă.
110. Curtea reaminteşte că o hotărâre prin care a constatat o încălcare impune statului pârât obligaţia de a pune capăt respectivei încălcări şi de a înlătura consecinţele acesteia astfel încât să restabilească pe cât posibil situaţia existentă înainte de încălcare [Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 31.107/96, pct. 32, CEDO 2000-XI].
111. În prezenta cauză, Curtea observă că, atunci când constată încălcarea drepturilor unui reclamant, art. 509 alin. 10 din Codul de procedură civilă al României (supra, pct. 55) permite revizuirea unei cauze în plan intern cu scopul de a repara încălcarea Convenţiei (S.C. Uzinexport S.A., nr. 43.807/06, pct. 41, 31 martie 2015; Elisei-Uzun şi Andonie împotriva României, nr. 42.447/10, pct. 78, 23 aprilie 2019; Bocu împotriva României, nr. 58.240/14, pct. 41, 30 iunie 2020).
112. Curtea constată că aceasta este situaţia din prezenta cauză, având în vedere că a concluzionat că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 prin aceea că, în mod contrar celor impuse de jurisprudenţa sa, instanţele interne au omis să pună în balanţă interesele aflate în joc.
113. Ţinând seama de aceste circumstanţe, Curtea consideră că cea mai potrivită reparaţie pentru reclamantă ar fi aceea de a i se permite revizuirea cauzei (a se vedea, mutatis mutandis, S.C. Uzinexport S.A., citată anterior, pct. 41; Elisei-Uzun şi Andonie, citată anterior, pct. 78; Bocu, citată anterior, pct. 41). Prin urmare, nu este necesar să acorde reclamantei o sumă cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material.
114. Curtea reaminteşte posibilitatea ca pentru o societate comercială să existe un alt prejudiciu decât cel material, care să necesite o reparaţie pecuniară. Acest prejudiciu poate de fapt să constea, pentru o atare societate comercială, din elemente mai mult sau mai puţin „obiective“ şi „subiective“. Printre aceste elemente trebuie să se recunoască reputaţia întreprinderii, dar şi incertitudinea în planificarea deciziilor care vor fi luate, problemele provocate administrării întreprinderii înseşi, ale căror consecinţe nu se pretează la un calcul exact, şi, în cele din urmă, deşi într-o mai mică măsură, îngrijorarea şi inconvenientele resimţite de membrii organelor de conducere a societăţii [a se vedea, mutatis mutandis, Comingersoll S.A. împotriva Portugaliei (MC), nr. 35.382/97, pct. 35, CEDO 2000-IV]. În opinia Curţii, în prezenta cauză, neluarea în considerare de către instanţele interne a intereselor reclamantei în cadrul litigiilor aflate pe rolul lor a dus, probabil, pentru aceasta din urmă, la o stare de incertitudine şi probleme în gestionarea întreprinderii, pe care o constatare a încălcării nu ar fi suficientă să le repare. În acest sens, acordă reclamantei 5.000 EUR pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă.
B. Cheltuieli de judecată
115. Reclamanta solicită, de asemenea, suma de 15.000 EUR pentru cheltuielile de judecată suportate în cadrul procedurii desfăşurate în faţa Curţii. Aceasta prezintă, în justificarea solicitării, chitanţe ce atestă plata sumei de 10.000 EUR pentru onorariul avocatului şi 5.000 EUR pentru costul expertizei privind prejudiciul material.
116. Guvernul contestă suma solicitată pentru cheltuieli de judecată, considerând-o excesivă.
117. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ţinând seama de documentele de care dispune şi de jurisprudenţa sa, Curtea consideră că este rezonabil să acorde societăţii reclamante suma de 10.000 EUR pentru cheltuielile ocazionate de procedura desfăşurată în faţa sa.
C. Dobânzi moratorii
118. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
(i) 5.000 EUR (cinci mii de euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
(ii) 10.000 EUR (zece mii de euro) pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamantă;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 2 noiembrie 2021, în temeiul art. 77 §2 şi §3 din regulament.
PREŞEDINTE
TIM EICKE
Grefier adjunct,
Ilse Freiwirth
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
