Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Strasbourg
(Cererile nr. 28.617/13 şi 50.919/13)
Hotărârea este definitivă. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Tothpal şi Szabo împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-un comitet compus din: Paulo Pinto de Albuquerque, preşedinte, Egidijus Kūris, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Andrea Tamietti, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 29 ianuarie 2019,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află două cereri (nr. 28.617/13 şi 50.919/13) îndreptate împotriva României, prin care doi resortisanţi ai acestui stat, domnul Bela Tothpal („primul reclamant“) şi domnul Csongor Szabo („al doilea reclamant“), au sesizat Curtea la 1 aprilie 2013 şi la 30 iulie 2013 respectiv, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“).
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de domnul C.I. Crăciun, avocat în Arad, şi de domnul O.-L. Olariu, avocat în Cluj Napoca, respectiv Guvernul român („Guvernul“) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii susţineau în special că, prin condamnarea lor penală pentru exercitare ilegală a funcţiei de preot, se încălcaseră mai multe drepturi garantate de Convenţie.
4. La 4 martie 2014, cererile au fost comunicate Guvernului.
5. Guvernul s-a opus examinării cererii de către un comitet. După examinarea acestei obiecţii, Curtea a respins-o.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele speţei
6. Primul reclamant s-a născut în 1966 şi locuieşte în Arad. Al doilea reclamant s-a născut în 1971 şi locuieşte în Gherla.
A. Cererea nr. 28.617/13 (Tothpal împotriva României)
(1) Contextul cauzei
7. Primul reclamant era pastorul comunităţii evanghelice luterane din oraşul Arad, funcţie pe care o îndeplinea în baza un contract de muncă încheiat cu reprezentanţii parohiei luterane în temeiul deciziilor adunării generale a acesteia.
8. În 2008, în temeiul Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul special al cultelor („Legea nr. 489/2006“; infra, pct. 28), primul reclamant a înfiinţat împreună cu mai mulţi membri ai comunităţii luterane, în faţa unui notar, gruparea religioasă „Creştinii liberi“, o grupare de confesiune luterană fără personalitate juridică, precum şi asociaţia „Biserica evanghelică luterană autonomă“.
9. Primul reclamant a intrat în conflict cu ierarhia Bisericii evanghelice luterane din România („Biserica luterană“). În urma unei proceduri disciplinare, prin Decizia din 17 august 2009 a comisiei de disciplină, Biserica luterană l-a destituit din funcţia de pastor şi a numit un nou pastor în parohia Arad.
10. Susţinut de reprezentanţii parohiei, primul reclamant a continuat să celebreze slujbele în biserica luterană în prezenţa unei părţi din membrii comunităţii. A afişat pe uşa bisericii un anunţ care preciza că slujbele erau din acel moment organizate de gruparea religioasă „Creştinii liberi“. A participat şi la ceremonii religioase în afara bisericii.
11. Noul pastor a cerut în numele parohiei excomunicarea primului reclamant din biserică şi evacuarea sa din casa parohială. Cererea a fost respinsă la 3 martie 2010 de Tribunalul Arad pe motiv că organismul statutar al parohiei, şi anume adunarea sa generală, s-a pronunţat în favoarea primului reclamant şi nu a recunoscut pentru noul pastor calitatea de reprezentant al parohiei.
(2) Acţiunea penală pentru exercitare ilegală a funcţiei de preot
12. La 3 martie 2010, Biserica luterană şi parohia, reprezentată de noul pastor, au depus o plângere penală împotriva primului reclamant pentru exercitarea fără drept a funcţiei de preot. Au arătat că acesta continua să conducă slujba religioasă în Biserica luterană încălcând decizia de destituire.
13. La 22 iulie 2011, Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad a dispus neînceperea urmăririi penale. A constatat că membrii comunităţii luterane din Arad fuseseră informaţi despre destituirea primului reclamant şi că o majoritate a acestora îl urmaseră şi susţinuseră. A concluzionat că faptele primului reclamant nu reprezentau infracţiuni. Parchetul a reţinut însă că funcţia de preot nu se putea exercita decât cu acordul organizaţiilor religioase, având sau nu personalitate juridică, şi că, în speţă, acest acord i-a fost retras primului reclamant în august 2009 (supra, pct. 9). În consecinţă, l-a obligat pe acesta din urmă la plata unei amenzi administrative de 1.000 lei (RON), adică aproximativ 235 euro (EUR).
14. Petenţii au contestat decizia parchetului în faţa Judecătoriei Arad şi au solicitat condamnarea penală a primului reclamant. În cadrul apărării sale, acesta din urmă arăta că credincioşii cultului evanghelic luteran erau la curent cu demiterea sa şi că în mod liber au ales să ia parte la slujbele organizate de o grupare religioasă autonomă, conform anunţului afişat pe uşa bisericii. El a adăugat că nu a acţionat în calitate de pastor luteran, ci doar ca pastor protestant, demnitate pe care i-ar fi conferit-o studiile de teologie şi doctrina cultului protestant. Martorii audiaţi la cererea primului reclamant au confirmat că membrii comunităţii erau informaţi despre excomunicarea acestuia din urmă din Biserica luterană şi că persoana în cauză săvârşea Sfânta Liturghie protestantă, la biserică, în conformitate cu un ritual diferit de cel luteran.
15. Prin Hotărârea din 20 martie 2012, Judecătoria Arad a admis contestaţia şi l-a condamnat pe primul reclamant la plata unei amenzi penale de 4.000 RON, adică aproximativ 224 EUR. Instanţa a relevat că, după ce a fost destituit, primul reclamant a continuat să oficieze ca pastor, celebrând slujbe religioase şi participând la ceremonii de căsătorie, de botez sau de înmormântare. A respins argumentul întemeiat pe notorietatea publică a excomunicării primului reclamant din Biserica luterană, apreciind că acesta era responsabil pentru exercitarea ilegală a funcţiei de pastor, deoarece comunitatea luterană din Arad nu a contestat jurisdicţia Bisericii luterane din România şi nu a devenit autonomă faţă de această organizaţie religioasă.
16. În urma contestaţiei formulate de primul reclamant, Curtea de Apel Timişoara a confirmat această sentinţă printr-o hotărâre din 2 octombrie 2012. Curtea de apel a hotărât că primul reclamant a îndeplinit rituri specifice cultului luteran, deşi demiterea sa constituia un impediment legal pentru a continua activitatea de pastor în parohia luterană din Arad.
(3) Acţiunea penală pentru abuz în serviciu şi gestionare frauduloasă şi cererea în faţa Curţii referitoare la acestea
17. La 14 august 2013, primul reclamant a sesizat Curtea cu a doua cerere, care a fost înregistrată cu nr. 55.662/13. Semnala diverse încălcări ale Convenţiei pe motivul pretinsei inechităţi a unei proceduri penale distincte în urma căreia a fost condamnat la pedeapsa cu închisoarea de 3 ani pentru abuz în serviciu şi gestionare frauduloasă a bunurilor imobile ale parohiei luterane din Arad, precum şi pe motivul condiţiilor sale de detenţie.
18. La 18 decembrie 2013, Curtea a comunicat Guvernului capătul de cerere întemeiat pe condiţiile de detenţie şi a declarat inadmisibile celelalte capete de cerere în conformitate cu art. 54 § 3 din regulamentul său.
19. La 8 aprilie 2014, reclamantul a informat Curtea că înţelege să renunţe la respectiva cerere. În consecinţă, la 27 mai 2014, Curtea a radiat de pe rol Cererea nr. 55.662/13.
B. Cererea nr. 50.919/13 (Szabo împotriva României)
(1) Contextul cauzei
20. În 1995, prin decizie a Bisericii reformate din România („Biserica reformată“), cel de-al doilea reclamant a fost numit preot în satul Băiţa, funcţie pe care a exersat-o în baza unui contract de muncă încheiat cu biserica respectivă. În 2008 a intrat în conflict cu cea din urmă din cauza introducerii cererii de divorţ. Biserica reformată l-a concediat, l-a destituit din funcţia de preot şi i-a interzis să conducă slujba religioasă reformată. A fost numit un nou preot în Băiţa.
21. Noul preot oficia slujba în biserica din sat. Cel de-al doilea reclamant, susţinut de majoritatea credincioşilor cultului reformat din Băiţa, organiza întruniri religioase în casa parohială, în care locuia încă vremelnic, sau în casele credincioşilor. La solicitarea lor, a celebrat căsătorii şi botezuri şi a participat la ceremonii de înmormântare. Cel de-al doilea reclamant afirmă că aceste evenimente aveau loc potrivit altor ritualuri decât cele specifice cultului reformat. A mai declarat că respectivii credincioşi cântau şi recitau rugăciuni şi că el însuşi le vorbea fără a revendica statutul de preot reformat.
(2) Acţiunea penală pentru exercitare ilegală a funcţiei de preot
22. În februarie 2009, Biserica reformată a depus o plângere penală îndreptată împotriva celui de-al doilea reclamant pentru exercitarea fără drept a funcţiei de preot. A arătat că al doilea reclamant continua să conducă slujba religioasă reformată în satul Băiţa, încălcând decizia de destituire (supra, pct. 20).
23. Prin Ordonanţa din 5 octombrie 2011, Parchetul de pe lângă Judecătoria Gherla a respins plângerea. A subliniat că, începând cu 2008, comunitatea reformată din Băiţa era scindată şi că o parte dintre credincioşi îl urmase în mod deliberat pe cel de-al doilea reclamant şi participa la întruniri religioase fără legătură cu slujba reformată.
24. Prin Decizia din 14 decembrie 2011, Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj a confirmat această ordonanţă.
25. Biserica reformată a introdus în faţa Judecătoriei Gherla o contestaţie la Decizia din 14 decembrie 2011 mai sus menţionată şi o acţiune în condamnarea celui de-al doilea reclamant. Printr-o încheiere din 6 martie 2012, judecătoria a infirmat decizia parchetului şi, considerând suficiente probele disponibile în dosarul parchetului pentru a justifica trimiterea în judecată a celui de-al doilea reclamant, a reţinut cauza pentru o examinare pe fond. Instanţa a luat în considerare declaraţiile martorilor audiaţi de parchet, inclusiv pe cele ale martorilor propuşi de al doilea reclamant, care au confirmat că acesta nu a celebrat slujba reformată şi că nu purta haina specifică respectivului cult. Instanţa a hotărât că aceste mărturii nu erau credibile, pe motiv că martorii în cauză nu aveau pregătire teologică. Întemeindu-se pe declaraţiile martorilor propuşi de Biserica reformată şi pe documentele oferite de aceasta, instanţa a considerat că era vorba tocmai de oficierea slujbei reformate, activitate interzisă celui de-al doilea reclamant.
26. Printr-o hotărâre din 4 octombrie 2012, Judecătoria Gherla l-a condamnat pe cel de-al doilea reclamant pentru exercitarea ilegală a funcţiei de preot, pe motiv că persoana în cauză a continuat să asigure serviciul religios reformat şi să celebreze căsătorii, înmormântări şi botezuri. A concluzionat că cel de-al doilea reclamant a acţionat în mod contrar învăţăturii creştine şi că astfel a creat şi a întreţinut un focar de discordie în comunitatea reformată din Băiţa. Judecătoria l-a condamnat pe cel de-al doilea reclamant la o pedeapsă de 2 luni cu închisoarea, considerând că doar detenţia îl putea determina să reflecteze la comportamentul său şi să se îndrepte prin post şi rugăciune timp de minimum 40 de zile, după care ar putea beneficia de o liberare condiţionată.
27. În cadrul recursului celui de-al doilea reclamant, Curtea de Apel Cluj a anulat parţial această sentinţă prin Hotărârea din 31 ianuarie 2013. Curtea de apel a considerat că, având în vedere divizarea comunităţii reformate din Băiţa, privarea de libertate a celui de-al doilea reclamant era de natură să agraveze conflictul şi a pronunţat suspendarea pedepsei cu închisoarea cu o perioadă de probă de doi ani şi două luni. A atras atenţia celui de-al doilea reclamant asupra consecinţelor unei repetări a faptelor sale.
II. Dreptul intern relevant
28. Art. 23 alin. (4) din Legea nr. 489/2006 prevede următoarele:
"Exercitarea funcţiei de preot sau orice altă funcţie care presupune exercitarea atribuţiilor de preot fără autorizaţia sau acordul expres dat de structurile religioase, cu sau fără personalitate juridică, se sancţionează potrivit legii penale."
29. Vechiul cod penal românesc, în vigoare până la 1 februarie 2014, pedepsea la art. 281 infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii în aceşti termeni:
"Exercitarea fără drept a unei profesii sau a oricărei alte activităţi pentru care legea cere autorizaţie [...] se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă."
30. Noul Cod penal, în vigoare de la 1 februarie 2014, cuprinde la art. 348 o dispoziţie similară, limitele pedepsei fiind modificate, trecând de la trei luni la un an de închisoare.
31. Codul familiei în vigoare până la 30 septembrie 2011 dispunea la art. 3 că doar căsătoria încheiată în faţa unui ofiţer de stare civilă creează drepturi şi obligaţii pentru soţi. Art. 259 alin. (3) din noul Cod civil în vigoare de la 1 octombrie 2011 prevede că celebrarea religioasă a căsătoriei poate fi făcută numai după încheierea căsătoriei civile.
ÎN DREPT
I. Cu privire la conexarea cererilor
32. Ţinând seama de similitudinea prezentelor cereri referitoare la fapte şi la chestiunile de fond pe care le ridică, Curtea consideră necesar să dispună conexarea lor, în temeiul art. 42 § 1 din regulamentul său.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 9 din Convenţie
33. Reclamanţii susţin că, prin condamnarea lor penală pentru exercitarea ilegală a funcţiei de preot, li s-a încălcat dreptul libertăţii de religie. Primul reclamant invocă art. 9 coroborat cu art. 6, 13 şi 14 din Convenţie. Cel de-al doilea reclamant invocă, în ceea ce îl priveşte, art. 9 coroborat cu art. 6, 10, 11 şi 14 din Convenţie.
34. Curtea aminteşte că este responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei. Obiectul unei cauze care îi este „prezentată“ în exercitarea dreptului la o cerere individuală este delimitat de capătul de cerere formulat de reclamant. Un capăt de cerere cuprinde două elemente: susţinerile de fapt şi argumentele juridice. În temeiul principiului jura novit curia, Curtea nu este obligată de motivele de drept invocate de reclamant în temeiul Convenţiei şi al protocoalelor la aceasta şi poate decide ce încadrare juridică să dea faptelor corespunzătoare unui capăt de cerere, examinându-l în contextul articolelor sau dispoziţiilor Convenţiei, altele decât cele invocate de reclamant [Radomilja şi alţii împotriva Croaţiei (MC), nr. 37.685/10 şi 22.768/12, pct. 114 şi 126, 20 martie 2018].
35. În aplicarea acestor principii, Curtea apreciază, în speţă, că este necesar să examineze capetele de cerere ale reclamanţilor numai în temeiul art. 9 din Convenţie, care prevede următoarele:
"1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
(2) Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."
A. Cu privire la admisibilitate
36. Cu privire la Cererea nr. 28.617/13 (Tothpal împotriva României), Guvernul consideră că primul reclamant a uzat de dreptul la recurs individual în mod abuziv pe motiv că nu a informat Curtea că fusese urmărit penal şi condamnat, în altă procedură penală, la pedeapsa cu închisoarea de 3 ani pentru acuzaţiile de abuz în serviciu şi de gestionare frauduloasă a bunurilor imobile ale comunităţii luterane din Arad. Susţine că primul reclamant nu a achitat, prin urmare, amenda penală pronunţată în cauza care face obiectul speţei, dat fiind că această pedeapsă ar fi fost absorbită de pedeapsa cu închisoarea pronunţată în cadrul celei de-a doua proceduri (supra, pct. 17-19). Guvernul vede în retragerea de către reclamantul menţionat mai sus a celei de-a doua cereri în faţa Curţii o tentativă de a ascunde fapte care ar fi dăunat credibilităţii plângerii sale din prezenta cerere.
37. Primul reclamant dezminte că ar fi încercat să inducă în eroare Curtea. Afirmă că a introdus a doua cerere referitoare la cealaltă procedură penală, că a formulat cu această ocazie alte plângeri, în plus faţă de cele întemeiate pe condiţiile sale de detenţie (supra, pct. 17-19), şi că, deoarece a făcut obiectul a două dosare diferite în faţa instanţelor naţionale, a sesizat Curtea cu două cereri diferite.
38. Curtea reaminteşte că o cerere poate fi respinsă ca abuzivă dacă a fost întemeiată în mod conştient pe fapte false [Gross împotriva Elveţiei (MC), nr. 67.810/10, pct. 28, CEDO 2014]. O informaţie incompletă şi, prin urmare, înşelătoare poate fi, de asemenea, considerată ca un abuz de dreptul la recurs individual, în special dacă priveşte esenţa cauzei şi dacă reclamantul nu explică în mod suficient de ce nu a furnizat informaţiile relevante (Predescu împotriva României, nr. 21.447/03, pct. 25, 2 decembrie 2008).
39. În speţă, Curtea reţine că primul reclamant a sesizat-o cu două cereri separate având obiecte diferite (pentru obiectul celei de-a doua cereri, a se vedea supra, pct. 17-19). Aceasta ţine seama de argumentul respectivului reclamant potrivit căruia acesta a sesizat-o cu două cereri separate, deoarece a făcut obiectul a două dosare distincte în faţa instanţelor naţionale (supra, pct. 37). De altfel, nu poate urma abordarea Guvernului, care o îndeamnă să speculeze cu privire la motivele care l-au determinat pe reclamantul în cauză să îşi retragă Cererea nr. 55.662/13 (supra, pct. 36). Prin urmare, apreciază că primul reclamant i-a oferit toate informaţiile necesare examinării cererii sale depuse în prezenta cauză, fără să îi ascundă vreo parte.
40. Prin urmare, trebuie respinsă excepţia de inadmisibilitate ridicată de Guvern cu privire la Cererea nr. 28.617/13 (Tothpal împotriva României).
41. În plus, Curtea observă că Guvernul nu a ridicat nicio obiecţie de inadmisibilitate cu privire la Cererea nr. 50.919/13 (Szabo împotriva României).
42. Constatând că aceste capete de cerere întemeiate pe încălcarea dreptului la libertatea de religie nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că, de altfel, nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea le declară admisibile.
B. Cu privire la fond
(1) Argumentele părţilor
a) Primul reclamant
43. Primul reclamant arată că are o formaţie teologică şi că trebuie efectuată distincţia între activitatea de preot în sens profesional şi această activitate în sensul biblic. Întemeindu-se pe Hotărârea Serif împotriva Greciei (nr. 38.178/97, CEDO 1999-IX), apreciază că a acţionat în calitate de conducător spiritual al unui grup de persoane care l-ar fi urmat în mod voluntar şi că vede în aceasta o expresie a pluralismului.
b) Cel de-al doilea reclamant
44. Cel de-al doilea reclamant arată că a intervenit, la cererea unei părţi din comunitate, pentru a o ghida, totuşi fără a celebra riturile reformate şi fără a obţine un câştig în bani. În acest sens, susţine că legislaţia penală nu preciza îndatoririle de preot sau criteriile de stabilire a acestora şi nu era, astfel, suficient de clară. Contestă constatările instanţelor interne conform cărora a continuat să celebreze ritul reformat şi susţine că judecătorii nu aveau formare teologică şi că nu s-au bazat pe criterii obiective. Reclamantul se întemeiază pe principiile referitoare la pluralismul religios dezvoltate de Curte în Hotărârea Agga împotriva Greciei (nr. 2) (nr. 50.776/99 şi 52.912/99, 17 octombrie 2002).
c) Guvernul
45. Guvernul admite că prin condamnarea penală a reclamanţilor pentru exercitarea ilegală a funcţiei de preot a avut loc o ingerinţă în dreptul la libertatea de religie. Apreciază totuşi că această ingerinţă este conformă cu Convenţia. În această privinţă, arată că infracţiunea respectivă era prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 489/2006 (supra, pct. 28) şi de cele ale Codului penal (supra, pct. 29) şi că urmărea un scop legitim, şi anume de a proteja drepturile altora, mai exact cele ale bisericilor în cauză şi ale credincioşilor lor. Adaugă că instanţele naţionale au pronunţat decizii motivate şi au hotărât că reclamanţii au continuat să celebreze riturile specifice respectivelor lor culte. Afirmă de asemenea că acestea au evaluat drepturile fundamentale ale părţilor, dând prioritate respectării autonomiei comunităţilor religioase. Cu privire în special la primul reclamant, Guvernul consideră că trebuie acordată o anumită importanţă condamnării acestuia pentru gestionarea frauduloasă a bunurilor parohiei luterane (supra, pct. 17). Guvernul a concluzionat că respectiva condamnare a reclamanţilor se justifica printr-o nevoie socială imperioasă şi nu pare disproporţionată.
(2) Motivarea Curţii
46. Curtea reţine că ambii reclamanţi au fost condamnaţi pentru că au exercitat fără drept funcţia de preot (supra, pct. 16 şi 27). Vede în această condamnare o ingerinţă în dreptul acestora la libertatea de religie recunoscut la art. 9 din Convenţie. Reţine că Guvernul admite, de altfel, că persoanele în cauză au suferit o astfel de ingerinţă (supra, pct. 45).
47. Curtea reaminteşte în continuare că o astfel de ingerinţă implică încălcarea acestei dispoziţii, cu excepţia cazului în care este prevăzută de lege şi necesară într-o societate democratică pentru a atinge un scop legitim [Hassan şi Tchaouch împotriva Bulgariei (MC), nr. 30.985/96, pct. 83, CEDO 2000-XI].
i. Era ingerinţa „prevăzută de lege“ şi urmărea un „scop legitim“?
48. Curtea reţine că Guvernul arată în observaţiile sale că faptele de care erau acuzaţi reclamanţii erau prevăzute de Legea nr. 489/2006 şi de Codul penal, iar condamnarea lor urmărea protecţia drepturilor altora (supra, pct. 45). Reclamanţii nu au prezentat argumente convingătoare care să contrazică aceste afirmaţii (supra, pct. 43 şi 44) şi Curtea este dispusă să accepte că ingerinţa, prevăzută de lege, urmărea scopul legitim de a proteja drepturile bisericilor vizate şi ale credincioşilor acestora.
ii. Era ingerinţa „necesară într-o societate democratică“?
49. Curtea a rezumat recent principiile aplicabile în materie în Cauza S.A.S. împotriva Franţei (MC) [nr. 43.835/11, pct. 124-131, CEDO 2014 (extrase)]. În special, a subliniat rolul statului în calitate de organizator neutru şi imparţial al exercitării diverselor religii, culte şi credinţe şi a precizat că acest rol favorizează ordinea publică, armonia religioasă şi toleranţa într-o societate democratică. De asemenea, Curtea a apreciat că obligaţia de neutralitate şi de imparţialitate a statului este incompatibilă cu o putere de apreciere din partea acestuia cu privire la legitimitatea credinţelor religioase sau la modalităţile de exprimare a acestora (ibid., pct. 127, şi Hassan şi Tchaouch, citată anterior, pct. 78) şi a considerat că această obligaţie impune statului să se asigure că grupurile aflate în opoziţie se tolerează [Leyla Şahin împotriva Turciei (MC), nr. 44.774/98, pct. 107, CEDO 2005-XI]. A dedus în continuare că rolul autorităţilor în acest caz nu este de a suprima cauza tensiunii prin eliminarea pluralismului, ci de a se asigura că grupurile aflate în opoziţie se tolerează reciproc (Serif, citată anterior, pct. 53).
50. Revenind la speţă, Curtea constată că faptele în litigiu care au justificat condamnarea reclamanţilor erau de natură religioasă: li s-a imputat anume că au asigurat serviciul religios şi că au luat parte la ceremonii de căsătorie, de botez sau de înmormântare (supra, pct. 15 şi 26). În acest sens, persoanelor în cauză nu li se imputase că au săvârşit fapte care pot produce efecte juridice [a se vedea, a contrario, Serif, citată anterior, pct. 50, şi Agga (nr. 2), citată anterior, pct. 57, în care Curtea a reţinut dispoziţii legale de drept elen în conformitate cu care căsătoriile oficiate de personalul clerical de „religii cunoscute“ au fost asimilate căsătoriilor civile, iar muftiii erau competenţi să se pronunţe cu privire la anumite litigii civile între musulmani]. De altfel, Guvernul nu a susţinut în faţa Curţii că în dreptul românesc reclamanţii aveau competenţa de a îndeplini astfel de acte (pentru dispoziţiile interne relevante care fac obligatorie încheierea unei căsătorii civile, a se vedea supra, pct. 31). Cu privire la condamnarea primului reclamant pentru gestionarea frauduloasă a bunurilor parohiei, Curtea consideră că nu este relevantă pentru examinarea prezentei cereri (nr. 28.617/13). Într-adevăr, această condamnare a fost impusă la finalul unei proceduri penale distincte, obiect al unei cereri separate în faţa Curţii (nr. 55.662/13 - supra, pct. 17).
51. Curtea reţine în continuare că reclamanţii au afirmat în mod constant că au acţionat cu sprijinul unei părţi a comunităţilor respective (supra, pct. 14 şi 23), ceea ce Guvernul nu a contestat în observaţiile sale în faţa sa (supra, pct. 45). Or, Curtea reaminteşte că a hotărât deja că pedepsirea unei persoane pentru simplul motiv că a acţionat în calitate de lider religios al unui grup care îl urmează de bunăvoie nu poate fi compatibilă cu cerinţele pluralismului religios într-o societate democratică (Serif, citată anterior, pct. 51 in fine).
52. În plus, Curtea reţine că, deşi faptele de care erau acuzaţi reclamanţii au avut loc pe baza scindării respectivelor comunităţi, nu s-a stabilit, nici în faţa instanţelor naţionale, nici în faţa Curţii, că scindarea acestor comunităţi a produs tensiuni sau confruntări care să necesite o intervenţie a autorităţilor statului. Curtea reaminteşte că a afirmat deja că există riscul să apară tensiuni atunci când o comunitate, religioasă sau de altă natură, se divizează, dar aceasta este una din consecinţele inevitabile ale pluralismului [Serif, citată anterior, pct. 53, şi Agga (nr. 2), citată anterior, pct. 60]. Măsurile statului care favorizează un lider al unei comunităţi religioase divizate sau care urmăresc să constrângă acea comunitate, contrar propriilor dorinţe, să accepte o conducere unică constituie o încălcare a libertăţii de religie. Într-o societate democratică nu este nevoie ca statul să adopte măsuri pentru a garanta ca respectivele comunităţi religioase să rămână sau să fie plasate sub o conducere unică (a se vedea Hassan şi Tchaouch, citată anterior, pct. 78 in fine, şi, mutatis mutandis, Miroļubovs şi alţii împotriva Letoniei, nr. 798/05, pct. 80, 15 septembrie 2009). Cu toate acestea, se impune constatarea că, în speţă, prin condamnarea reclamanţilor pentru activităţile lor religioase, autorităţile române au plasat de facto o parte a comunităţilor religioase din oraşele Arad şi Băiţa sub egida bisericilor luterană şi reformată, excluzând posibilitatea, pentru credincioşii care doreau aceasta, de a urma riturile oficiate de reclamanţi.
53. Prin urmare, Curtea consideră că respectivele condamnări aplicate reclamanţilor nu erau justificate în circumstanţele din speţe de „o nevoie socială imperioasă“ şi că ingerinţa în dreptul lor de a-şi manifesta religia în colectiv, în public, prin cult şi învăţământ, nu a fost „necesară într-o societate democratică“. Prin urmare, a fost încălcat art. 9 din Convenţie.
III. Cu privire la celelalte pretinse încălcări
54. În baza art. 6 şi 13 din Convenţie, primul reclamant se plânge de inechitatea procedurii disciplinare desfăşurate împotriva sa (supra, pct. 9). Invocând art. 6 din Convenţie, cel de-al doilea reclamant critică durata procedurii penale desfăşurate în speţă, pe care o numeşte excesivă, şi denunţă o atingere adusă principiului egalităţii armelor în ceea ce priveşte ignorarea de către instanţele naţionale a probelor propuse în apărare.
55. Ţinând seama de toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe asupra capetelor de cerere ale reclamanţilor întemeiate pe art. 6 şi 13 din Convenţie, Curtea apreciază că aceste capete de cerere nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi libertăţilor enunţate în Convenţie sau în protocoalele la aceasta. Prin urmare, aceste capete de cerere trebuie declarate inadmisibile în temeiul art. 35 § 3 şi § 4 din Convenţie.
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
56. Art. 41 din Convenţie prevede:
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
57. Primul reclamant arată că nu solicită nicio sumă cu titlu de prejudiciu pe care l-ar fi suferit, constatarea unei încălcări reprezentând o reparaţie suficientă în viziunea sa. Cel de-al doilea reclamant solicită 30.000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care consideră că l-a suferit.
58. Guvernul ia notă că primul reclamant nu solicită nicio sumă cu titlu de reparaţie echitabilă. În ceea ce priveşte al doilea reclamant, Guvernul consideră că o constatare a încălcării ar putea constitui o reparaţie suficientă şi că suma solicitată este excesivă în raport cu jurisprudenţa Curţii.
59. Curtea consideră că trebuie să i se acorde celui de-al doilea reclamant suma de 4.500 EUR cu titlu de prejudiciu moral. Deoarece primul reclamant nu a cerut nicio sumă pentru prejudiciul moral, Curtea consideră că o constatare a încălcării constituie pentru acesta o reparaţie echitabilă suficientă.
B. Cheltuieli de judecată
60. Primul reclamant nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată efectuate. Cel de-al doilea reclamant solicită 170 EUR pentru cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne şi 1.300 EUR pentru cele suportate în faţa Curţii. Prezintă în copie, drept documente justificative, chitanţa emisă de avocatul care la reprezentat în faţa instanţelor naţionale, contractul încheiat cu acelaşi avocat pentru reprezentarea în faţa Curţii şi facturile emise pentru traducerea mai multor documente.
61. Guvernul invită Curtea să respingă cererea celui de-al doilea reclamant, pe motiv că documentele justificative trimise de acesta nu demonstrează existenţa unei legături cu procedura în faţa Curţii.
62. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, având în vedere documentele de care dispune şi jurisprudenţa sa, Curtea consideră că este rezonabil să îi acorde celui de-al doilea reclamant suma de 1.470 EUR pentru toate cheltuielile.
C. Dobânzi moratorii
63. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În unanimitate
CURTEA
(1) decide să conexeze cererile;
(2) declară capătul de cerere formulat în temeiul art. 9 din Convenţie admisibil, iar restul capetelor de cerere inadmisibile;
(3) hotărăşte că a fost încălcat art. 9 din Convenţie;
(4) hotărăşte că respectiva constatare a încălcării constituie o reparaţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de primul reclamant;
(5) hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească celui de-al doilea reclamant, în termen de trei luni, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata aplicabilă la data plăţii:
i. 4.500 EUR (patru mii cinci sute euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
ii. 1.470 EUR (una mie patru sute şaptezeci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
(6) respinge cererea celui de-al doilea reclamant de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 19 februarie 2019, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.
PREŞEDINTE
PAULO PINTO DE ALBUQUERQUE
Grefier adjunct,
Andrea Tamietti
------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
