Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: HOTĂRÂREA din 16 februarie 2021 în Cauza Buliga împotriva României

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

HOTĂRÂREA din 16 februarie 2021 în Cauza Buliga împotriva României

EMITENT: Curtea Europeană a Drepturilor Omului
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 98 din 6 februarie 2023

Comenteaza legea

    (Cererea nr. 22.003/12)
    Strasbourg
    Definitivă
    31 mai 2021


┌──────────────────────────────────────┐
│Art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. d)      │
│(latura penală) • Proces echitabil •  │
│Condamnarea reclamantului pentru      │
│infracţiuni minore de către o         │
│instanţă, pe baza declaraţiilor       │
│decisive ale unor martori care nu s-au│
│înfăţişat la proces • Garanţiile      │
│generale privind echitatea prevăzute  │
│la art. 6 se aplică tuturor           │
│procedurilor penale, indiferent de    │
│tipul infracţiunii (în discuţie) •    │
│Imposibilitatea instanţei interne de a│
│audia martori nu constituie un motiv  │
│întemeiat pentru neprezentarea        │
│acestora la proces • Lipsa unor măsuri│
│de contrabalansare suficiente pentru a│
│compensa dezavantajul cu care s-a     │
│confruntat apărarea                   │
│Art. 41 • Reparaţie echitabilă •      │
│Revizuirea procedurii interne, cea mai│
│adecvată formă de reparaţie, dată     │
│fiind natura plângerilor reclamantului│
│• Stresul reclamantului a fost        │
│compensat doar prin acordarea unei    │
│despăgubiri pentru prejudiciul moral  │
└──────────────────────────────────────┘

    Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
    În Cauza Buliga împotriva României,
    Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din: Yonko Grozev, preşedinte, Krzysztof Wojtyczek, Faris Vehabović, Gabriele Kucsko-Stadlmayer, Pere Pastor Vilanova, Jolien Schukking, Ana Maria Guerra Martins, judecători, şi Andrea Tamietti, grefier de secţie,
    având în vedere:
    - cererea (nr. 22.003/12) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ionel Petrică Buliga („reclamantul“), a sesizat Curtea la 3 noiembrie 2011, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“);
    – decizia de a comunica cererea Guvernului României („Guvernul“);
    – decizia de a încuviinţa cererea reclamantului de a-şi susţine singur cauza (art. 36 § 2 din Regulamentul Curţii) şi de a folosi limba română în cadrul procedurii scrise (art. 34 § 4 din Regulamentul Curţii);
    – observaţiile părţilor,

    având în vedere că doamna Iulia Antoanella Motoc, judecătorul ales să reprezinte România, nu a putut să participe la judecarea cauzei (art. 28 din Regulamentul Curţii), preşedintele Camerei a decis să îl desemneze pe domnul Krzysztof Wojtyczek, judecătorul ales să reprezinte Polonia, drept judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulamentul Curţii),
    după ce a deliberat în camera de consiliu, la 9 noiembrie 2020 şi 12 ianuarie 2021,
    pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.
    INTRODUCERE
    1. Cauza priveşte acuzaţiile potrivit cărora procesul penal îndreptat împotriva reclamantului pentru o infracţiune minoră a fost inechitabil, în măsura în care instanţa s-a bazat pe declaraţiile unor martori cărora reclamantul nu le-a putut adresa întrebări.
    ÎN FAPT
    2. Reclamantul s-a născut în 1984 şi locuieşte în comuna Giera.
    3. Guvernul a fost reprezentat de agentul guvernamental, cel mai recent de doamna O.F. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
    4. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părţi, pot fi rezumate după cum urmează.
    5. La 31 martie 2010, Parchetul de pe lângă Judecătoria Deta a început urmărirea penală faţă de reclamant pentru săvârşirea mai multor fapte de furt al unor bucăţi de plasă de sârmă dintr-un gard, infracţiune care, la momentul respectiv/faptelor, era pedepsită de art. 208 alin. 1 şi art. 209 alin. 1 lit. g) din Codul penal („C. pen.“), coroborate cu art. 41 alin. 2 din C. pen. (a se vedea infra, pct. 13).
    6. Printr-o ordonanţă din 18 iunie 2010, parchetul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului. Acesta a considerat că reclamantul săvârşise faptele de care a fost acuzat, dar că acestea nu erau suficient de grave pentru a constitui o infracţiune. În consecinţă, a aplicat o sancţiune cu caracter administrativ în cuantum de 350 de lei româneşti [RON - aproximativ 85 de euro (EUR) la momentul respectiv]. Reclamantul a contestat soluţia parchetului şi, la 16 iulie 2010, ordonanţa a fost menţinută de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş.
    7. La 6 august 2010, reclamantul a contestat rezoluţiile Parchetului de pe lângă Judecătoria Deta, în temeiul art. 278^1 din Codul de procedură penală („C. proc. pen.“, a se vedea infra, pct. 15). Acesta s-a oferit să prezinte probe suplimentare şi a solicitat ca martorii să fie ascultaţi de instanţă, pentru a-i dovedi nevinovăţia.
    8. Printr-o hotărâre definitivă (sentinţă penală) din 21 octombrie 2010, judecătoria a respins cererea de prezentare de probe formulată de reclamant, pe motiv că instanţa nu putea să îi audieze pe martori. Totuşi, aceasta a considerat că probele strânse de parchet erau insuficiente şi, din acest motiv, a admis plângerea şi a retrimis dosarul cauzei la parchet. Instanţa a dispus ca parchetul să redeschidă urmărirea penală şi să asculte declaraţiile reclamantului şi ale martorilor propuşi de acesta.
    9. La 8 martie 2011, reclamantul a fost citat să se prezinte în faţa parchetului. Acesta a fost informat cu privire la acuzaţiile îndreptate împotriva sa şi a fost interogat. El a negat săvârşirea furtului, a propus audierea unor martori şi a solicitat efectuarea a două expertize pentru a dovedi că sârma folosită pentru construirea oborului de oi existent pe proprietatea lui era diferită de sârma care fusese furată. Au fost interogaţi mai mulţi martori, inclusiv unii dintre cei propuşi de reclamant, şi au fost examinate probele furnizate de acesta pentru a justifica achiziţionarea sârmei. La 27 aprilie 2011, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Deta a respins cererea reclamantului de întocmire a unor rapoarte de expertiză, susţinând că fuseseră deja colectate suficiente probe (în special declaraţii ale martorilor) pentru a permite luarea unei decizii şi că, din cauza trecerii timpului, nu mai era utilă realizarea unei expertize. Decizia a fost menţinută de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş. Se pare că toate declaraţiile au fost ascultate în absenţa reclamantului sau a unui avocat care să îl reprezinte.
    10. La 9 iunie 2011, Parchetul de pe lângă Judecătoria Deta a dispus din nou scoaterea de sub urmărire penală şi a impus aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, o amendă în cuantum de 800 RON (aproximativ 190 EUR la acea dată). La 29 iunie 2011, această ordonanţă a fost menţinută de primprocurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş.
    11. Reclamantul a formulat o plângere, argumentând că cererea sa de prezentare de probe fusese respinsă de anchetatori. De asemenea, a contestat acurateţea unor declaraţii ale martorilor care, în opinia sa, fuseseră date sub constrângerile ofiţerului de poliţie responsabil de cercetarea penală.
    12. În Hotărârea definitivă din 23 august 2011, Judecătoria Deta a respins plângerea formulată de reclamant. În primul rând, aceasta a respins cererea reclamantului de încuviinţare a probei cu expertiză, pe motiv că probele solicitate nu intrau în categoria „înscrisurilor noi“, singurul tip de probe pe care le putea examina instanţa [în conformitate cu art. 278^1 alin. (7) din C. proc. pen., citat la punctul 15 infra]. Instanţa a subliniat, de asemenea, că cei doi martori interogaţi iniţial de procuror au fost reaudiaţi şi că şapte martori noi, unii dintre ei propuşi de reclamant, au fost de asemenea audiaţi de procuror. Aceasta a considerat că probele din dosar au fost colectate şi interpretate în mod corect. Judecătoria a concluzionat următoarele:
    "Instanţa [constată] că în mod corect procurorul de caz a reţinut [...] că [reclamantul] a sustras [...] sârmă din gardul [...]"

    CADRUL JURIDIC RELEVANT
    13. Dispoziţiile relevante din Codul penal („C. pen.“), astfel cum erau în vigoare la momentul evenimentelor din prezenta cauză, sunt redactate după cum urmează:
    Articolul 1 - Scopul legii penale
    "Legea penală apără, împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept."

    Articolul 17 - Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii
    "Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.
    Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale."

    Articolul 18 - Pericolul social al faptei
    "Fapta care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. 1 şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse."

    Articolul 18^1 - Fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni
    "Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
    La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.
    În cazul faptelor prevăzute în prezentul articol, procurorul sau instanţa aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute în art. 91."

    Articolul 41 - Unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe
    "Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni."

    Articolul 90 - Condiţiile înlocuirii [răspunderii penale]
    "Instanţa poate dispune înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea care atrage o sancţiune cu caracter administrativ, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
    a) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de cel mult un an sau amenda ori s-au săvârşit infracţiunile prevăzute în art. 208, 213, art. 215 alin. 1, art. 215^1 alin. 1, art. 217 alin. 1, art. 219 alin. 1, dacă valoarea pagubei nu depăşeşte 10 lei sau infracţiunea prevăzută în art. 249, dacă valoarea pagubei nu depăşeşte 50 lei;
    b) fapta, în conţinutul ei concret şi în împrejurările în care a fost săvârşită, prezintă un grad de pericol social redus şi nu a produs urmări grave;
    c) paguba pricinuită prin infracţiune a fost integral reparată până la pronunţarea hotărârii;
    d) din atitudinea făptuitorului după săvârşirea infracţiunii rezultă că acesta regretă fapta;
    e) sunt suficiente date că făptuitorul poate fi îndreptat fără a i se aplica o pedeapsă.
    Înlocuirea răspunderii penale nu se poate dispune dacă făptuitorul a mai fost anterior condamnat sau i s-au mai aplicat de două ori sancţiuni cu caracter administrativ [...]"

    Articolul 91 - Sancţiunile cu caracter administrativ
    "Când instanţa dispune înlocuirea răspunderii penale, aplică una din următoarele sancţiuni cu caracter administrativ:
    [...]
c) amenda de la 10 lei la 1.000 lei."

    Titlul III: Infracţiuni contra patrimoniului
    Articolul 208 - Furtul
    "Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la unu la [doisprezece] ani."

    Articolul 209 - Furtul calificat
    "Furtul săvârşit în următoarele împrejurări:
    [...]
    g) în timpul nopţii;
    [...]
    se pedepseşte cu închisoare de la [trei] la [cincisprezece] ani."

    14. La 1 februarie 2014 a intrat în vigoare, în statul pârât, Noul Cod penal („noul C. pen“). Dispoziţiile aplicabile unei situaţii similare celei invocate în speţă se citesc după cum urmează:
    Articolul 80 - Condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei
    "(1) Instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
    a) infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit;
    b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.
(2) Nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă:
    a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) [faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală şi infracţiuni amnistiate] sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;
    b) faţă de acelaşi infractor s-a mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat;
    c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor;
    d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani.
(3) În caz de concurs de infracţiuni, renunţarea la aplicarea pedepsei se poate dispune dacă pentru fiecare infracţiune concurentă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2)."

    15. Dispoziţiile relevante din Codul de procedură penală („C. proc. pen“), astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, prevăd următoarele:
    Articolul 10 - Cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată
    "(1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:
    [...]
    b^1) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni;"

    Articolul 11 - Clasarea, scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi penale, achitarea şi încetarea procesului penal
    "Când se constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute în art. 10:
1. În cursul urmăririi penale procurorul, la propunerea organului de cercetare penală sau din oficiu, dispune: [...]
    b) scoaterea de sub urmărire, în cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)-e), când există învinuit sau inculpat în cauză.
    [...]"

    Articolul 172 - Drepturile apărătorului
    "(1) În cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi depune memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştinţat de data şi ora efectuării actului. Încunoştinţarea se face prin notificare telefonică, fax, internet sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
    [...]
(3) În cazul în care apărătorul învinuitului sau inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală, se face menţiune despre aceasta, iar actul este semnat şi de apărător.
    [...]
(6) Apărătorul are dreptul de a se plânge, potrivit art. 275, dacă cererile sale nu au fost acceptate [...]"

    Articolul 275 - Dreptul de a face plângere
    "Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime [...]"

    Articolul 278 - Plângerea contra actelor procurorului
    "Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie."

    Articolul 278^1 - Plângerea în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată
    "(1) După respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de [...] scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale [...], persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi 278, la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.
    [...]
(7) Judecătorul, soluţionând plângerea, verifică rezoluţia sau ordonanţa atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate.
(8) Judecătorul pronunţă una dintre următoarele soluţii:
    a) respinge plângerea, prin sentinţă, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată, menţinând rezoluţia sau ordonanţa atacată;
    b) admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi trimite cauza procurorului, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, după caz. Judecătorul este obligat să arate motivele pentru care a trimis cauza procurorului, indicând totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin care anume mijloace de probă;
    c) admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când probele existente la dosar sunt suficiente, reţine cauza spre judecare, în complet legal constituit, dispoziţiile privind judecata în primă instanţă şi căile de atac aplicându-se în mod corespunzător.
    [...]
(10) Hotărârea pronunţată în temeiul alineatului (8) este definitivă."

    16. La 1 februarie 2014 a intrat în vigoare, în statul pârât, noul Cod de procedură penală („noul C. proc. pen“). Procedura prevăzută la art. 278^1 din C. proc. pen. a fost înlocuită cu o nouă procedură, descrisă la art. 340 din noul C. proc. pen., care se citeşte astfel:
    Articolul 340 - Plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată
    "(1) Persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 [plângerile împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror] poate face plângere, în termen de [douăzeci] de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă."

    17. În cadrul a două decizii pronunţate în 2004 şi 2006, Curtea Constituţională a României a decis că limitarea probelor/elementelor de probă care puteau fi examinate în cadrul procedurii prevăzute la art. 278^1 din C. proc. pen. era justificată de natura specifică a acestei proceduri. În special, scopul procedurii (utilizate de reclamantul în prezenta cauză) nu era examinarea fondului cauzei penale, ci doar verificarea legalităţii ordonanţelor procurorului. Curtea Constituţională a considerat că, în cadrul acestei proceduri, verificarea legalităţii a fost realizată prin examinarea documentelor din dosarul penal care au stat la baza deciziei procurorului.
    18. Punerea în executare a amenzii administrative, impusă în temeiul art. 18^1 din C. pen., s-a făcut în conformitate cu procedura prevăzută de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, care, la momentul faptelor, era redactată după cum urmează:
    ART. 39

    "Punerea în executare a sancţiunii amenzii contravenţionale se face astfel:
    a) de către organul din care face parte agentul constatator, ori de câte ori nu se exercită calea de atac împotriva procesuluiverbal de constatare a contravenţiei în termenul prevăzut de lege;
    b) de către instanţa judecătorească, în celelalte cazuri."

    ART. 39^1

    "(1) În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite, acesta va sesiza instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit contravenţia, în vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii, ţinându-se seama, după caz, şi de partea din amendă care a fost achitată.
(2) În cazul în care contravenientul, citat de instanţă, nu a achitat amenda în termenul prevăzut la alin. (1), instanţa procedează la înlocuirea amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii pe o durată maximă de [cincizeci] de ore, iar pentru minori începând cu vârsta de 16 ani, [pe o durată maximă de douăzeci şi cinci] de ore.
(3) Hotărârea prin care s-a aplicat sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii este supusă recursului.
(4) Urmărirea punerii în executare a sentinţelor se realizează de către serviciul de executări civile de pe lângă judecătoria în a cărei rază s-a săvârşit contravenţia, în colaborare cu serviciile specializate din primării."

    19. La momentul faptelor din speţă, nu (mai) era posibilă înlocuirea de către instanţe a unei amenzi cu caracter administrativ neplătite cu zile de închisoare. Această posibilitate, care fusese disponibilă în trecut, a fost eliminată din legislaţie în 2003 (pentru detalii suplimentare, a se vedea Anghel împotriva României, nr. 28.183/03, pct. 39 şi 52, 4 octombrie 2007, şi Nicoleta Gheorghe împotriva României, nr. 23.470/05, pct. 16 şi 31, 3 aprilie 2012).
    20. La momentul faptelor, Legea privind cazierul judiciar (Legea nr. 290/2004) conţinea următoarele dispoziţii:
    ART. 9

    "În ceea ce priveşte persoanele fizice, în cazierul judiciar se înscriu date privind:
    a) pedepsele [...] pronunţate prin hotărâri judecătoreşti definitive;
    b) [...] sancţiunea cu caracter administrativ a amenzii stabilite conform Codului penal [...]"

    ART. 17

    "În certificatul de cazier judiciar se înscriu sancţiunile penale din hotărârile judecătoreşti rămase definitive."

    ART. 21

    "(2) La copia de pe cazierul judiciar transmisă organelor judiciare se ataşează informaţiile referitoare la sancţiunile cu caracter administrativ aplicate conform Codului penal [...]"

    ART. 27

    "(1) Persoanele fizice sau juridice pot obţine propriul certificat de cazier judiciar în condiţiile stabilite la art. 28-31."

    ÎN DREPT
    I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie
    21. Reclamantul s-a plâns că procesul penal îndreptat împotriva sa a fost inechitabil, contrar cerinţelor art. art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie, redactate după cum urmează:
    "1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
    [...]
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
    [...]
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
    [...]"

    A. Cu privire la admisibilitate
    1. Competenţa ratione materiae a Curţii
    (a) Argumentele părţilor
    22. Guvernul a susţinut că procedura internă care a condus la Hotărârea definitivă din 23 august 2011 nu a avut un caracter penal în sensul art. 6 din Convenţie. În opinia sa, plângerea era aşadar incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei.
    23. Reclamantul nu a făcut comentarii cu privire la acest aspect.

    (b) Motivarea Curţii
    (i) Principii generale
    24. Noţiunea de „acuzaţie în materie penală“ de la art. 6 este una autonomă [a se vedea Ramos Nunes de Carvalho e Sá împotriva Portugaliei (MC), nr. 55.391/13 şi alte 2 cereri, pct. 122, 6 noiembrie 2018]. Jurisprudenţa consacrată a Curţii stabileşte trei criterii, cunoscute în general drept „criteriile Engel“, care trebuie să fie luate în considerare atunci când se stabileşte dacă a existat sau nu o „acuzaţie în materie penală“ (a se vedea Engel si alţii împotriva Ţărilor de Jos, 8 iunie 1976, pct. 82, seria A, nr. 22). Primul criteriu este încadrarea juridică a infracţiunii în dreptul intern, cel de-al doilea este însăşi natura infracţiunii, iar cel de-al treilea este gradul de severitate a sancţiunii pe care persoana în cauză riscă să o primească. Cel de-al doilea şi cel de-al treilea criteriu sunt alternative şi nu neapărat cumulative. Acest lucru nu exclude, totuşi, o abordare cumulativă, dacă analiza separată a fiecărui criteriu nu permite să se ajungă la o concluzie clară în ceea ce priveşte existenţa unei acuzaţii în materie penală [a se vedea, printre altele, Jussila împotriva Finlandei (MC), nr. 73.053/01, pct. 30-31, CEDO 2006-XIV, şi Ezeh şi Connors împotriva Regatului Unit (MC), nr. 39.665/98 şi 40.086/98, pct. 82, CEDO 2003-X]. Faptul că o infracţiune nu se pedepseşte cu închisoarea nu este, în sine, decisiv în sensul aplicabilităţii aspectului penal al art. 6 din Convenţie, întrucât, astfel cum a subliniat Curtea în repetate rânduri, caracterul relativ diminuat nu poate elibera o infracţiune de caracterul ei penal intrinsec (a se vedea Ramos Nunes de Carvalho e Sá, citată anterior, pct. 122).

    (ii) Aplicarea acestor principii faptelor din prezenta cauză
    25. Curtea va examina dacă, în conformitate cu criteriile Engel menţionate anterior, obligarea reclamantului la plata unei amenzi cu caracter administrativ pentru infracţiunea de care a fost acuzat intră sub incidenţa noţiunii de „procedură penală“.

    (α) Încadrarea juridică a infracţiunii în dreptul intern
    26. Curtea subliniază pentru început că reclamantul a fost acuzat de furt calificat, infracţiune sancţionată la art. 208 şi 209 din C. pen. (a se vedea supra, pct. 13 şi 5). Astfel, este cert că fapta în cauză era încadrată în dreptul intern ca fiind de natură penală.
    27. Cu toate acestea, Curtea constată în continuare aplicabilitatea în speţă a art. 18^1 din C. pen., care prevedea că nu constituia infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă, prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, (fiind lipsită în mod vădit de importanţă), nu prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni (a se vedea supra, pct. 13). În aceste circumstanţe, procurorul putea să dispună scoaterea de sub urmărire penală şi, în loc să impună sancţiunea penală menţionată în cadrul definiţiei infracţiunii de care era acuzată persoana în cauză, să aplice o altă pedeapsă prevăzută, de asemenea, în Codul penal, şi anume o sancţiune „cu caracter administrativ“ [a se vedea Mihalache împotriva României (MC), nr. 54.012/10, pct. 58, 8 iulie 2019].
    28. În speţă, prin ordonanţele din 18 iunie 2010 şi din 9 iunie 2011, parchetul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului, menţionând că, deşi faptele săvârşite de acesta intrau sub incidenţa dreptului penal, acestea nu constituiau o infracţiune şi, în schimb, i-a aplicat reclamantului sancţiunea cu caracter administrativ a amenzii (a se vedea supra, pct. 6 şi 10). În orice caz, încadrarea din dreptul intern este doar un punct de plecare, iar indicaţiile pe care le oferă au doar o valoare formală şi relativă (a se vedea, printre multe alte hotărâri, Engel si alţii, citată anterior, pct. 82). Prin urmare, Curtea va examina mai detaliat însăşi natura normei interne care a constituit temeiul legal al sancţiunii aplicate reclamantului, precum şi gradul de severitate a acesteia din urmă (a se vedea mutatis mutandis, hotărârea Mihalache, citată anterior, pct. 58).

    (β) Însăşi natura dispoziţiilor legale aplicabile
    29. Prin însăşi natura sa, dispoziţia care prevede infracţiunea ce face obiectul examinării urmăreşte protejarea proprietăţii, o valoare care intră sub incidenţa dreptului penal (a se vedea supra, pct. 13). Dispoziţiile art. 208 şi 209 din C. pen. erau aplicabile, în conformitate cu art. 1 şi 17 din C. pen., oricărei persoane care a săvârşit, cu vinovăţie, o faptă pedepsită de legea penală. Prin urmare, este important de remarcat faptul că, deşi faptele de care era acuzat reclamantul nu au fost încadrate ca infracţiuni de către procurori, acestea intrau sub incidenţa unei norme de drept penal.
    30. Deşi faptele de natură penală săvârşite de reclamant au fost considerate ca fiind lipsite în mod vădit de importanţă, prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de legea penală şi prin conţinutul ei concret, nu este exclusă în sine posibilitatea ca acestea să fie încadrate drept „penale“ în sensul autonom atribuit acestui termen de Convenţie, întrucât nimic din textul Convenţiei nu sugerează că natura penală a unei infracţiuni, în sensul „criteriilor Engel“, implică neapărat un anumit grad de gravitate (a se vedea Ezeh si Connors, citată anterior, pct. 104, şi Mihalache, citată anterior, pct. 60).
    31. Pentru aceste motive, Curtea admite că norma legală în temeiul căreia parchetul l-a urmărit penal pe reclamant şi l-a sancţionat, prin ordonanţa procurorului din 18 iunie 2010 (a se vedea supra, pct. 6) şi din 9 iunie 2011 (a se vedea supra, pct. 10), menţinută ulterior prin hotărârea definitivă din 23 august 2011 (a se vedea supra, pct. 12), era de natură penală.

    (γ) Gradul de severitate a sancţiunii
    32. În cele din urmă, Curtea reiterează că gradul de severitate a sancţiunii se stabileşte în raport cu pedeapsa maximă prevăzută de dispoziţia legală relevantă. Deşi pedeapsa aplicată în mod concret este un factor relevant, aceasta nu poate diminua importanţa mizei iniţiale (a se vedea Mihalache, citată anterior, pct. 61, cu trimiterile suplimentare).
    33. În speţă, pedeapsa prevăzută de lege pentru comiterea infracţiunii în cauză era de până la doisprezece ani de închisoare (a se vedea supra, pct. 13). In plus, chiar dacă a considerat că faptele în cauză nu constituiau o infracţiune în sensul legii penale, parchetul era obligat prin lege să impună o sancţiune în cazul în care temeiul legal pentru scoaterea de sub urmărire penală era art. 18^1 din C. pen. In speţă, reclamantul a fost amendat cu 800 RON (aproximativ 190 EUR la momentul respectiv) pentru faptele de care era acuzat, sumă care este mai apropiată de cuantumul maxim al amenzii prevăzute la art. 91 din C. pen. (a se vedea supra, pct. 13).
    34. Curtea observă de asemenea că, deşi această sancţiune este încadrată în Codul penal ca sancţiune cu caracter „administrativ“, scopul amenzii nu era repararea prejudiciului cauzat de reclamant, ci pedepsirea acestuia şi descurajarea sa de la săvârşirea unor noi fapte de natură penală (a se vedea Mihalache, citată anterior, pct. 62, cu trimiterile suplimentare). Amenda aplicată reclamantului avea astfel un scop punitiv şi disuasiv şi, prin urmare, era similară unei sancţiuni penale, în pofida încadrării sale din dreptul intern ca fiind o sancţiune cu caracter „administrativ“. Faptul că reclamantul nu risca o pedeapsă cu închisoarea, chiar dacă nu plătea amenda (a se vedea supra, pct. 19), nu afectează această concluzie.
    35. În mod similar, chiar dacă certificatul de cazier judiciar eliberat persoanei fizice în cauză nu conţinea date cu privire la sancţiunile cu caracter administrativ, precum amenda impusă reclamantului în speţă, aceste informaţii erau puse la dispoziţia organelor judiciare la fel ca informaţiile referitoare la orice altă sancţiune penală impusă persoanei în cauză (a se vedea supra, pct. 20).

    (δ) Concluzie privind natura procedurii care a condus la Hotărârea definitivă din 21 iunie 2011
    36. Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea concluzionează că, având în vedere natura infracţiunii pentru care a fost urmărit penal reclamantul, precum şi pedeapsa care i-a fost aplicată, procedura examinată a avut un caracter penal, în sensul art. 6 din Convenţie. Aşadar, latura penală a art. 6 se aplică faptelor prezentei cauze. In consecinţă, Curtea respinge excepţia ridicată de Guvern cu privire la incompatibilitatea ratione materiae.

    2. Cu privire la alte motive de inadmisibilitate
    37. Curtea constată în continuare că plângerea nu este nici vădit nefondată, nici inadmisibilă pentru alte motive enumerate la art. 35 din Convenţie. Prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă.

    B. Cu privire la fond
    1. Argumentele părţilor
    38. Reclamantul s-a plâns că autorităţile (parchetul şi judecătoria) au refuzat să investigheze în mod corespunzător faptele cauzei şi să asculte declaraţiile martorilor propuşi de acesta.
    39. Guvernul a susţinut că reclamantul a beneficiat de toate garanţiile procedurale necesare în acest tip de cauză. De exemplu, instanţa internă a retrimis dosarul cauzei la parchet atunci când a considerat cercetările incomplete. Reclamantul a avut posibilitatea să propună examinarea de probe, iar cererile sale au fost analizate în mod corespunzător de către procuror. Totuşi, acesta nu a solicitat să fie prezent în timpul interogării martorilor.
    40. De asemenea, a subliniat că scopul procedurii în faţa instanţei nu a fost aprecierea vinovăţiei unei persoane, ci mai degrabă examinarea legalităţii actelor parchetului, care s-au bazat în principal pe probele deja existente la dosar.

    2. Motivarea Curţii
    (a) Observaţii preliminare
    41. După ce a stabilit că prezenta cauză intră sub incidenţa laturii penale a art. 6, Curtea trebuie să stabilească dacă, ţinând seama de caracteristicile specifice ale procedurii interne în discuţie, toate garanţiile prevăzute la art. 6 sunt aplicabile faptelor prezentei cauze.
    42. În această privinţă, Curtea observă că, în Hotărârea în Cauza Blokhin împotriva Rusiei [(MC), nr. 47.152/06, pct. 179-182, 23 martie 2016], după ce a constatat că procedura îndreptată împotriva reclamantului pentru săvârşirea unei fapte penale care, având în vedere vârsta reclamantului, nu era încadrată în dreptul intern ca fiind de natură penală, a avut ca obiect stabilirea unei acuzaţii în materie penală, Curtea a examinat această procedură în lumina tuturor garanţiilor consacrate la art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie (a se vedea Blokhin, citată anterior, pct. 211-216).
    43. În mod similar, în Hotărârea în Cauza Anghel împotriva României (nr. 28.183/03, pct. 55-69, 4 octombrie 2007), Curtea a aplicat setul complet de garanţii prevăzute la art. 6 din Convenţie procedurii interne în cauză, care, deşi nu avea caracter penal în dreptul intern, a fost considerată de Curte ca intrând sub incidenţa protecţiei garantate de latura penală a art. 6 din Convenţie.
    44. Pentru aceste motive şi ţinând seama de faptul că în Convenţie sunt garantate drepturi practice şi efective (a se vedea, printre multe alte hotărâri, Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, pct. 33, seria A nr. 37; Alekseyev împotriva Rusiei, nr. 4.916/07 şi alte 2 cereri, pct. 81, 21 octombrie 2010; şi Maskhadova si alţii împotriva Rusiei, nr. 18.071/05, pct. 222, 6 iunie 2013), Curtea consideră că toate garanţiile consacrate în art. 6 din Convenţie sub aspect penal, astfel cum sunt interpretate în jurisprudenţa relevantă (a se vedea infra, pct. 45-48), se aplică faptelor prezentei cauze.

    (b) Principii generale
    45. Curtea reiterează faptul că garanţiile prevăzute la art. 6 § 3 lit. d) constituie aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil, prevăzut la paragraful 1 al acestei dispoziţii, care trebuie să fie luate în considerare în cadrul oricărei aprecieri a caracterului echitabil al procedurii. În plus, preocuparea principală a Curţii, în temeiul art. 6 § 1, este să aprecieze caracterul echitabil al procesului penal în ansamblu [a se vedea Schatschaschwili împotriva Germaniei (MC), nr. 9.154/10, pct. 100-101, 15 decembrie 2015, şi Taxquet împotriva Belgiei (MC), nr. 926/05, pct. 84, 16 noiembrie 2010, cu trimiterile suplimentare). În cadrul acestei aprecieri, Curtea va examina procesul în ansamblul său, ţinând seama de dreptul la apărare, dar şi de interesul public şi cel al victimei (victimelor) ca infracţiunea respectivă să fie cercetată şi sancţionată în mod corespunzător [a se vedea Schatschaschwili, citată anterior, pct. 101, şi Gδfgen împotriva Germaniei (MC), nr. 22.978/05, pct. 175, CEDO 2010] şi, după caz, de drepturile martorilor [a se vedea, printre multe hotărâri, Al-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit (MC), nr. 26.766/05 şi 22.228/06, pct. 118, CEDO 2011]. În acest context, trebuie subliniat de asemenea faptul că admisibilitatea probelor este o chestiune care trebuie reglementată de legislaţia naţională şi de instanţele naţionale şi că singura sarcină a Curţii este să examineze dacă procesul sa desfăşurat în mod echitabil (a se vedea Seton împotriva Regatului Unit, nr. 55.287/10, pct. 57, 31 martie 2016, cu trimiterile suplimentare).
    46. Curtea a formulat principiile generale care trebuie aplicate în cazurile în care un martor al acuzării nu a participat la proces, însă declaraţiile făcute anterior de acesta au fost admise ca probe; aceste principii generale sunt prezentate în hotărârea pronunţată în Cauza Al-Khawaja şi Tahery (citată anterior, pct. 118-147). Un rezumat al acestor principii poate fi găsit şi în hotărârile în cauzele Seton (citată anterior, pct. 58) şi Blokhin (citată anterior, pct. 200-202). În această privinţă, ţinând seama de jurisprudenţa Curţii, în primul rând, trebuie să existe un motiv întemeiat pentru ca un martor să nu se prezinte la proces şi, în al doilea rând, în cazul în care o condamnare se bazează în mod exclusiv sau în mod decisiv pe depoziţiile unei persoane căreia acuzatul nu a avut ocazia să îi adreseze întrebări sau a cărei audiere nu a putut fi obţinută de acesta, nici în faza cercetării, nici în cursul procesului, dreptul la apărare poate fi restrâns într-o măsură incompatibilă cu garanţiile prevăzute la art. 6. (a se vedea Blokhin, citată anterior, pct. 201, cu trimiterile suplimentare).
    47. Aceste principii au fost clarificate suplimentar în Cauza Schatschaschwili (citată anterior, pct. 111-131), în care Marea Cameră a confirmat că lipsa unui motiv întemeiat pentru ca un martor să nu se înfăţişeze nu poate fi hotărâtor, în sine, pentru lipsa caracterului echitabil al unui proces, deşi a rămas un factor foarte important care trebuie pus în balanţă în momentul aprecierii caracterului echitabil în ansamblu şi unul care ar putea înclina balanţa în favoarea constatării unei încălcări a art. 6 § 1 şi a art. 6 § 3 lit. d). În plus, având în vedere că preocuparea sa principală era aceea de a stabili dacă procesul a fost echitabil în ansamblu, Curtea ar trebui să verifice nu doar existenţa unui număr suficient de măsuri de contrabalansare în cauzele în care declaraţia martorului absent a fost temeiul unic sau decisiv pentru condamnarea reclamantului, ci şi în cauzele în care aceasta a considerat că nu este clar dacă proba respectivă a fost unică sau decisivă, dar, cu toate acestea, a fost convinsă că avea o pondere mare şi că admiterea sa ar fi dezavantajat apărarea. Amploarea măsurilor de contrabalansare necesare pentru ca un proces să fie considerat echitabil depinde de ponderea declaraţiei martorului absent. Cu cât este mai importantă declaraţia respectivă, cu atât mai mare este importanţa măsurilor de contrabalansare pentru ca procesul în ansamblu să fie considerat echitabil (ibid., pct. 116, a se vedea şi Seton, citată anterior, pct. 59).
    48. În acest context, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau în mod decisiv pe declaraţiile unor martori care nu se înfăţişează în instanţă, Curtea trebuie să supună procedura celei mai riguroase examinări (a se vedea Blokhin, citată anterior, pct. 202).

    (c) Aplicarea acestor principii faptelor prezentei cauze
    49. Revenind la faptele din cauza în curs de examinare, Curtea observă că reclamantul a fost anchetat de parchet (a se vedea supra, pct. 5), dar că, ulterior, s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală pe motiv că faptele săvârşite nu erau suficient de grave pentru a constitui o infracţiune (a se vedea supra, pct. 6 şi 10). Reclamantul, care a primit o amendă de la parchet, a contestat această soluţie în faţa instanţelor penale, prevalându-se de procedura prevăzută la art. 278^1 din C. proc. pen.
    50. Curtea reiterează că, în cadrul procedurii în discuţie, instanţelor naţionale li s-a solicitat să examineze legalitatea actelor parchetului şi că acestea nu aveau competenţa de a asculta declaraţii ale martorilor sau de a examina în mod direct cauza pe fond. Cu toate acestea, Curtea nu poate decât să ia notă că, prin constatarea faptului că reclamantul „a sustras [...] sârmă din gardul [...]“ (a se vedea supra, pct. 12), din hotărârea definitivă din 23 august 2011, instanţa internă a făcut, de fapt, o apreciere a vinovăţiei acestuia. În acest sens, instanţa a făcut referire la declaraţii făcute de martori care nu s-au înfăţişat în faţa sa.
    51. Curtea observă că martorii au fost ascultaţi doar în cursul anchetei (a se vedea supra, pct. 9). În acest context, Curtea trebuie să aprecieze dacă a existat un motiv întemeiat pentru neprezentarea martorilor în faţa instanţei, cum ar fi decesul sau teama, absenţa din motive de sănătate sau faptul că martorul nu a putut fi găsit (a se vedea Schatschaschwili, citată anterior, pct. 119, cu trimiterile suplimentare). Curtea observă că legislaţia aplicabilă nu le permitea instanţelor să asculte declaraţii ale martorilor în cadrul procedurii desfăşurate în temeiul art. 278^1 din C. proc. pen., întrucât acestea erau obligate să examineze plângerea pe baza probelor deja existente la dosar, singura excepţie fiind posibilitatea de a examina înscrisuri noi, dacă era necesar [a se vedea art. 278^1 alin. (7) din C. proc. pen, citat supra la pct. 15]. Totuşi, acesta nu este un motiv întemeiat care justifică neprezentarea martorilor relevanţi, în sensul art. 6 din Convenţie. De asemenea, este relevant de menţionat faptul că nu există niciun indiciu - şi nici Guvernul nu a susţinut - că martorii nu erau disponibili sau că era dificilă, din alt motiv, citarea lor de a se prezenta în faţa instanţei (a se vedea Blokhin, citată anterior, pct. 213).
    52. În ceea ce priveşte importanţa declaraţiilor martorilor absenţi, Curtea observă că instanţa internă a adoptat decizia în speţă pe baza declaraţiilor făcute de aceşti martori, de unde se poate deduce că aceste declaraţii au fost decisive pentru concluzia instanţei (a se vedea Schatschaschwili, pct. 141, şi Blokhin, pct. 212, ambele citate anterior).
    53. Rămâne de stabilit dacă au existat suficiente măsuri de contrabalansare pentru a compensa dezavantajele cu care s-a confruntat apărarea ca urmare a admiterii declaraţiilor decisive ale martorilor absenţi (a se vedea Schatschaschwili, citată anterior, pct. 145). Cu alte cuvinte, Curtea trebuie să se asigure că procesul, apreciat în ansamblul său, a fost echitabil, ţinând seama de faptul că lipsa unui motiv întemeiat pentru absenţa unui martor al acuzării este un factor foarte important care trebuie pus în balanţă în momentul aprecierii caracterului echitabil al unui proces în ansamblu şi unul care ar putea înclina balanţa în favoarea constatării unei încălcări a art. 6 § 1 şi a art. 6 § 3 lit. d) (a se vedea jurisprudenţa citată supra, pct. 47). Una dintre garanţiile importante ar fi ca reclamantul sau apărătorul acestuia să fi avut posibilitatea de a adresa întrebări martorului în faza de urmărire penală (a se vedea Schatschaschwili, citată anterior, pct. 131). Cu toate acestea, nu există nicio probă la dosar care să indice că apărarea a fost informată cu privire la data la care au fost interogaţi martorii şi se pare că reclamantul nu a fost nici prezent şi nici reprezentat în timpul audierii de către poliţie (a se vedea supra, pct. 9), iar Guvernul nu a prezentat nicio justificare cu privire la motivul pentru care reclamantul nu a fost prezent în timpul interogatoriului poliţiei. În plus, se pare că reclamantul nu a primit niciun răspuns la acuzaţia acestuia potrivit căreia martorii ar fi fost intimidaţi de poliţie (a se vedea supra, pct. 11-12). Nu există nicio probă la dosar care să indice faptul că acesta a fost informat în vreun fel cu privire la data la care martorii urmau să fie audiaţi de anchetatori sau că acesta a fost invitat să participe la interogatoriu.
    54. Curtea observă că, în plângerea depusă la instanţa naţională, reclamantul a solicitat prezentarea de probe suplimentare şi a contestat exactitatea anumitor declaraţii ale martorilor (a se vedea supra, pct. 7 şi 11). Cu toate acestea, instanţa şi-a întemeiat decizia exclusiv pe probele de la dosar (a se vedea supra, pct. 12).
    55. În plus, în această privinţă, Curtea nu poate să nu observe că, şi în lipsa competenţei de audiere a martorilor, instanţa avea la dispoziţie alte mijloace de soluţionare a cauzei care ar fi putut asigura, cel puţin în teorie, o mai bună protecţie a dreptului la apărare. În special, Curtea subliniază că, în temeiul art. 278^1 din C. proc. pen., instanţele naţionale aveau competenţa să desfiinţeze ordonanţa parchetului şi fie să trimită cauza procurorului, fie să o examineze în continuare în cadrul unei proceduri penale adecvate (să reţină cauza spre judecare), în calitate de instanţă de prim grad (a se vedea supra, pct. 15). Instanţa naţională, care s-a prevalat de această posibilitate şi a retrimis dosarul cauzei la parchet atunci când a considerat cercetările incomplete (a se vedea supra, pct. 8), nu s-a folosit de posibilitatea de a face acest lucru sau de a reţine cauza spre judecare atunci când i s-a solicitat să interpreteze probele de la dosar, inclusiv declaraţiile martorilor. În schimb, instanţa a confirmat Ordonanţa procurorului din 9 iunie 2011, fără să asculte declaraţiile martorilor şi, prin urmare, fără să îi ofere reclamantului posibilitatea de a-i confrunta direct pe martorii a căror mărturie avea o importanţă decisivă. Procedând astfel, instanţa l-a privat pe reclamant de judecarea cauzei sale de către o instanţă, în conformitate cu cerinţele Convenţiei.
    56. În consecinţă, au fost încălcate art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie.

    II. Cu privire la alte pretinse încălcări ale Convenţiei
    57. Reclamantul a formulat capete de cerere suplimentare în temeiul art. 3, art. 6 § 1 (imparţialitatea instanţei) şi art. 13 din Convenţie, precum şi în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
    58. Totuşi, în lumina tuturor elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta.
    59. În consecinţă, aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.

    III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
    60. Art. 41 din Convenţie prevede:
    "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

    A. Prejudiciu
    61. Reclamantul a solicitat 190.000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material şi 30.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
    62. Guvernul a susţinut că nu există nicio legătură de cauzalitate între plângerea formulată de reclamant în faţa Curţii şi despăgubirea solicitată de acesta pentru prejudiciul material. În plus, acesta a subliniat că reclamantul putea solicita revizuirea procedurii în temeiul art. 465 alin. (1) din C. proc. pen. În cele din urmă, acesta a susţinut că doar constatarea unei încălcări constituia, în sine, o reparaţie echitabilă, suficientă pentru pretinsul prejudiciu moral.
    63. Curtea constată că art. 465 alin. (1) din C. proc. pen. permite revizuirea procedurii interne în vederea remedierii încălcărilor constatate de aceasta. Având în vedere natura plângerii reclamantului în temeiul art. 6 din Convenţie, Curtea consideră că, în speţă, cea mai adecvată formă de reparaţie ar fi revizuirea în timp util a procedurii incriminate, la solicitarea reclamantului.
    64. Pe de altă parte, Curtea consideră că acesta trebuie să fi suferit un anumit grad de stres, care nu poate fi compensat doar prin revizuirea procedurii sau prin constatarea unei încălcări. Având în vedere natura încălcării constatate şi pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantului 4.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.

    B. Cheltuieli de judecată
    65. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 3.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată.
    66. Guvernul a observat că acesta nu a prezentat dovezi în susţinerea pretenţiei sale.
    67. Ţinând seama de documentele de care dispune şi de jurisprudenţa sa, Curtea respinge cererea de rambursare a cheltuielilor de judecată.

    C. Dobânzi moratorii
    68. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

    PENTRU ACESTE MOTIVE,
    CURTEA
    1. declară, în unanimitate, cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere privind caracterul echitabil al procesului penal şi inadmisibilă în ceea ce priveşte celelalte capete de cerere;
    2. hotărăşte, în unanimitate, că au fost încălcate art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie;
    3. hotărăşte,
    a) cu cinci voturi la două, că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 4.000 EUR (patru mii de euro), care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
    b) în unanimitate, că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată anuală egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale;

    4. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
    Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris la 16 februarie 2021, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.

                    PREŞEDINTE
                    YONKO GROZEV
                    Grefier,
                    Andrea Tamietti

    În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulamentul Curţii, opinia separată a judecătorilor Pastor Vilanova şi Schukking se anexează la prezenta hotărâre.

    OPINIA COMUNĂ PARŢIAL SEPARATĂ a judecătorilor Pastor Vilanova şi Schukking
    1. Opinia noastră separată se referă exclusiv la plata reparaţiei echitabile acordate reclamantului cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, în temeiul art. 41 din Convenţie. Am elaborat această opinie comună pentru a ne exprima dezacordul faţă de poziţia majorităţii Camerei în această privinţă.
    2. Considerăm că hotărârea din prezenta cauză: (a) nu justifică îndepărtarea sa de la jurisprudenţa Curţii în materie şi (b) procedând astfel, nu ţine seama de necesitatea unui motivări în temeiul art. 45 § 1 din Convenţie.
    3. În primul rând, trebuie subliniat că, de multe ori, Curtea a considerat că o constatare a Curţii în sensul existenţei unei încălcări a art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 din Convenţie nu permite să se concluzioneze că vinovăţia reclamantului a fost stabilită în mod eronat. Într-adevăr, este imposibil să se speculeze cu privire la ce anume s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost încălcate garanţiile minime enumerate la art. 6 § 3. În astfel de circumstanţe, Curtea apreciază adesea că o constatare a unei încălcări constituie, în sine, o reparaţie echitabilă suficientă [a se vedea Sejdovic împotriva Italiei (MC), nr. 56.581/00, pct. 134, 2006-II, Ibrahim şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 50.541/08 şi alte 3 cereri, pct. 315, CEDO 2016, şi Beuze împotriva Belgiei (MC), nr. 71.409/10, pct. 199, 9 noiembrie 2018]. Este demn de remarcat faptul că nu mai puţin de trei hotărâri ale Marii Camere, dintre care două sunt recente, au adoptat o asemenea abordare. Cu toate acestea, în cazul de faţă, Camera pare să ignore această doctrină consacrată.
    4. În al doilea rând, Curtea a considerat, de asemenea, că nu este necesar să se acorde o despăgubire cu titlu de prejudiciu moral atunci când reclamantul poate obţine revizuirea procedurii interne, după ce acesta a fost condamnat anterior. În speţă, în dreptul intern există posibilitatea de revizuire a hotărârii. În această privinţă, Curtea a reiterat de multe ori faptul că, atunci când o persoană a fost condamnată în cadrul unui proces care a determinat încălcarea cerinţelor prevăzute la art. 6 din Convenţie, de regulă, un nou proces sau revizuirea procedurii, la solicitarea persoanei în cauză, reprezintă, în principiu, cea mai adecvată modalitate de reparare a încălcării [a se vedea, printre alte hotărâri, Sejdovic împotriva Italiei, citată anterior, pct. 126, Öcalan împotriva Turciei (MC), nr. 46.221/99, pct. 210 in fine, CEDO 2005-IV, Cabral împotriva Ţărilor de Jos, nr. 37.617/10, pct. 42-43, 28 august 2018, şi Chernika împotriva Ucrainei, nr. 53.791/11, pct. 82-83, 12 martie 2020]. Încă o dată, această jurisprudenţă consacrată pare să fi fost ignorată.
    5. În cele din urmă, art. 45 § 1 din Convenţie impune motivarea hotărârilor şi deciziilor Curţii. Această dispoziţie pare clară şi nu este permisă nicio excepţie de la aceasta. Întrucât nu se prevede altfel, se poate deduce că obligaţia de motivare se referă la întregul text al hotărârii sau al deciziei, şi nu doar la anumite pasaje ale hotărârii judecătoreşti. În consecinţă, cu tot respectul, susţinem că, dacă majoritatea a dorit să îşi întemeieze constatările pe alte aspecte ale jurisprudenţei sau să se abată de la hotărârile invocate de minoritate, aceasta avea obligaţia, ca parte a îndatoririlor ce îi revin în calitate de instanţă europeană, să explice motivele poziţiei sale. O astfel de motivare ar fi permis consolidarea principiului securităţii juridice în prezenta cauză.

    ------

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Hotarare, Alte Institutii, HOTĂRÂREA din 16 februarie 2021

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ HOTĂRÂREA din 16 februarie 2021 în Cauza Buliga împotriva României

Comentarii

Atentie, Juristi!

HOTĂRÂREA din 16 februarie 2021 în Cauza Buliga împotriva României