Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 48.395/16) Strasbourg Definitivă 12 august 2020
┌──────────────────────────────────────┐
│Art. 2 (procedură) • Autorităţile nu │
│au efectuat o anchetă promptă şi │
│efectivă asupra unei pretinse │
│tentative de omor • Lipsa reacţiei la │
│timp şi adecvate în fazele preliminare│
│ale anchetei • Martori neaudiaţi │
│imediat după incident • Partea │
│vătămată implicată în mică măsură în │
│proces • Imperativul de a avea mai │
│mult de un raport medico-legal atunci │
│când există opinii divergente • Stat │
│responsabil pentru întârzieri în │
│prezentarea rapoartelor şi a opiniilor│
│experţilor desemnaţi de instanţă │
└──────────────────────────────────────┘
Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă. În Cauza Danciu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din: Jon Fridrik Kj\'f8lbro, preşedinte, Faris Vehabović, Iulia Antoanella Motoc, Branko Lubarda, Stéphanie Mourou-Vikström, Georges Ravarani, Péter Paczolay, judecători, şi Andrea Tamietti, grefier de secţie, având în vedere: Cererea nr. 48.395/16 îndreptată împotriva României, prin care patru resortisanţi ai acestui stat, ale căror nume sunt prezentate în anexă („reclamanţii“), au sesizat Curtea la 8 august 2016 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“); - decizia de a comunica Guvernului României („Guvernul“) capătul de cerere privind art. 2 din Convenţie; – observaţiile părţilor, după ce a deliberat în camera de consiliu, la 21 aprilie 2020, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată, INTRODUCERE Cererea priveşte lipsa de eficienţă a anchetei penale privind o pretinsă tentativă de omor asupra unei rude a reclamanţilor. ÎN FAPT 1. Reclamanţii, ale căror informaţii personale sunt prezentate în anexă, sunt rude ale dlui Dumitru Danciu senior („partea vătămată“ sau „D.D. sen.“), decedat la 9 august 2011. Primul şi cel de-al doilea reclamant sunt fiii săi, cea de-a treia reclamantă este soţia supravieţuitoare, iar cea de-a patra este fiica sa. Reclamanţii au fost reprezentaţi de domnul E.C. Iordăchescu, avocat în Cluj-Napoca. 2. Guvernul a fost reprezentat de agentul său guvernamental, cel mai recent, doamna S.-M. Teodoroiu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părţi, pot fi rezumate după cum urmează. I. Incidentul din 17 septembrie 2008 4. La 17 septembrie 2008, poliţia oraşului Borşa a primit un apel de urgenţă având ca obiect o altercaţie în desfăşurare care avea loc în faţa unui restaurant din localitate. La momentul la care ofiţerii de poliţie V.L. şi M.D. au ajuns la locul incidentului, D.D. sen., partea vătămată, fusese deja dus la spital. La momentul respectiv, nicio declaraţie de martor sau altă probă nu a fost strânsă de la locul faptei. 5. Un alt ofiţer de poliţie, G.H., s-a deplasat la spital şi a luat o declaraţie de la partea vătămată cu privire la cele întâmplate. D.D. sen. a afirmat că „fiul lui G.T.“ (denumit în continuare „G.T. jr.“) l-a atacat cu un spray cu gaze lacrimogene şi apoi l-a lovit în cap cu o bâtă. G.T. jr. a continuat să îl lovească la cap chiar şi după ce acesta a căzut pe jos; alte două persoane, dintre care una lucra în restaurantul din localitate, au încercat să îl oprească pe G.T. jr., însă fără a reuşi. D.D. sen. a mai susţinut că, atunci când soţia sa (a treia reclamantă) a intrat în restaurant şi l-a văzut pe podea, a sunat la numărul de urgenţă şi a cerut ajutor. A fost dus atunci la spital pentru examinări medicale. 6. În declaraţia sa, partea vătămată a afirmat că vrea ca poliţia să acţioneze împotriva făptuitorului şi să îl sancţioneze în consecinţă. A confirmat şi că a fost informat de poliţie că era necesar să formuleze o plângere scrisă în ceea ce priveşte circumstanţele menţionate anterior. 7. La 30 septembrie 2008, partea vătămată a primit un raport medical eliberat de Serviciul de Medicină Legală Sighetu Marmaţiei, care confirma că aceasta suferise o rană deschisă la cap pe partea stângă, precum şi o contuzie minoră, posibil în urma lovirii cu un obiect dur. Leziunile necesitau între 45 şi 50 de zile de îngrijiri medicale, în cazul în care nu existau alte complicaţii. II. Plângerea penală cu privire la incidentul din 17 septembrie 2008 8. La 12 noiembrie 2008, partea vătămată a depus o plângere penală la Tribunalul Maramureş împotriva lui G.T. sen., G.T. jr., V.D., O.D. şi F.M., acuzându-i de tentativă de omor asupra sa la 17 septembrie 2008. În plângere, acesta a afirmat că în ziua respectivă a vrut să meargă la restaurantul din localitate cu soţia şi o cunoştinţă (la care se face trimitere mai târziu ca fiind mama sa). Când se pregăteau să intre în restaurant, o maşină a venit spre ei în plină viteză. Din maşină au ieşit cinci persoane, şi anume cele indicate mai sus. Tote persoanele erau înarmate cu bâte. Una dintre acestea a pulverizat gaz lacrimogen în ochii părţii vătămate şi apoi toate l-au lovit în cap şi peste mâini. A căzut, dar a continuat să fie lovit până şi-a pierdut cunoştinţa. Soţia sa a reuşit să sune la poliţie. Ofiţerul de poliţie G.H. a ajuns şi a sunat la ambulanţă, care l-a dus la spital, în vreme ce soţia sa şi cele cinci persoane au fost duse la secţia de poliţie. Totuşi, din motive necunoscute, la secţia de poliţie nu au fost luate declaraţii în această etapă. Partea vătămată a susţinut că persoanele respective îi erau cunoscute deoarece anterior câştigase un proces civil împotriva lor în legătură cu proprietatea asupra unui lot de pământ. 9. D.D. sen. a menţionat în plus că, deşi se afla încă în spital, adică la 27 şi 28 septembrie 2008, O.D. a venit să-l vadă şi l-a ameninţat că îl va omorî. Personalul spitalului a sunat poliţia, care l-a escortat pe O.D. afară şi l-a amendat pentru incident. Partea vătămată a afirmat şi că atât el, cât şi soţia sa au avut conflicte anterioare cu O.D. şi V.D., cărora li s-au aplicat amenzi pentru că i-au lovit. III. Ancheta prealabilă cu privire la incidentul din 17 septembrie 2008 10. La 4 februarie 2009, procurorul de caz l-a audiat pe D.D. sen., care a repetat detaliile menţionate în plângerea sa penală (a se vedea supra, pct. 8), inclusiv în privinţa conflictelor anterioare avute cu presupuşii făptuitori. A numit mai mulţi martori despre care susţinea că au fost prezenţi fie la momentul incidentului din 17 septembrie 2008, fie la 27 şi 28 septembrie 2008 la spital (a se vedea supra, pct. 5 şi 9). El a mai spus că, la momentul respectiv, cei cinci suspecţi erau cercetaţi în legătură cu o plângere penală depusă de un executor judecătoresc, care îi acuzase că nu au respectat o hotărâre definitivă care acorda părţii vătămate drepturi de proprietate asupra unui lot de teren, precum şi de tulburarea posesiei părţii vătămate asupra respectivului teren. La aceeaşi dată, partea vătămată a formulat pretenţii civile împotriva presupuşilor făptuitori. 11. Partea vătămată a fost reinternată în spital între 13 şi 24 februarie 2009 în urma deteriorării stării de sănătate, în special o tulburare de echilibru, vertij, insomnie şi depresie, precum şi deficienţe de auz la urechea stângă. 12. Dosarul medical al lui D.D. sen. a fost atunci adus la zi, iar la 26 februarie 2009 raportul de expertiză medico-legală din septembrie 2008 (a se vedea supra, pct. 7) a fost suplimentat în consecinţă. S-a concluzionat că leziunile necesitau încă 20 de zile de îngrijiri medicale, totalizând astfel 65-70 de zile. 13. Dat fiind că nu au fost făcuţi alţi paşi de către procurorul de caz în legătură cu plângerea sa penală, partea vătămată sa plâns în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din cauza ineficienţei anchetei. Această plângere a fost trimisă Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş. 14. La 23 aprilie 2009, procurorul a admis plângerea părţii vătămate, ca plângere privind tergiversarea procedurii. Observând că niciun pas în anchetă nu fusese făcut de procurorul de caz de la 12 noiembrie 2008 (a se vedea supra, pct. 5), în afara consemnării declaraţiei date de partea vătămată la 4 februarie 2009 (a se vedea supra, pct. 10), procurorul a stabilit ca termen de anchetă 4 mai 2009, până la care procurorul de caz trebuia să ia toate măsurile necesare pentru soluţionarea cauzei. 15. La 8 mai 2009, procurorul de caz a decis să înceapă urmărirea penală faţă de G.T. sen., G.T. jr., V.D., O.D. şi F.M., pentru tentativă de omor calificat şi tulburare gravă a ordinii publice. 16. La 13 mai 2009, procurorul de caz i-a audiat pe cei cinci suspecţi care erau asistaţi de avocatul lor ales. Toţi au declarat că la momentul incidentului în litigiu se aflau în alt oraş, numind mai mulţi martori care puteau confirma locul în care se aflau. Toţi au susţinut că partea vătămată era o persoană agresivă care se îmbăta adesea şi avea mulţi duşmani. Au acceptat, în principiu, să fie supuşi unui test poligraf. Cu toate acestea, testele nu au fost niciodată efectuate. 17. În declaraţia sa, G.T. jr. a declarat că la 16 şi 17 septembrie 2008 el şi martorul P.B. au fost acasă la un client (nu se menţiona numele clientului) pentru a-i construi o sobă. Tatăl său, G.T. sen., care vorbise iniţial cu clientul despre sobă, nu mai era în stare să efectueze munca promisă, din cauză că fusese atacat de D.D. sen. la 16 septembrie. Deoarece a fost internat în aceeaşi zi, G.T. jr. a trebuit să îl înlocuiască în efectuarea comenzii clientului. 18. G.T. sen. a declarat că la 17 septembrie 2008 el şi soţia sa au fost la Spitalul Sighetu Marmaţiei, încercând să obţină certificatul medical care să confirme leziunile pe care D.D. sen. i le provocase cu o zi înainte. 19. V.D. a declarat că şi el s-a dus la acelaşi spital cu G.T. sen. şi soţia acestuia, pentru a obţine certificatul medical care să îi confirme leziunile. A afirmat că la 14 septembrie a fost lovit de D.D. sen. şi de fiii acestuia, prin urmare la 17 septembrie 2008 avea mâna în ghips. 20. F.M. a declarat că la 17 septembrie 2008 a fost la muncă, şi anume la restaurantul pe care îl conducea împreună cu fratele său. A afirmat că faptul putea fi confirmat de angajaţii care au fost prezenţi. 21. La 28 august 2009, partea vătămată s-a plâns în faţa Inspectoratului de Poliţie Judeţean Maramureş că a fost ameninţat de agresorii săi şi, prin urmare, era urgent să continue cercetarea penală. 22. La 9 septembrie 2009, plângerea a fost admisă de procuror, ţinând seama de faptul că nu au fost făcuţi alţi paşi după 13 mai 2009 (a se vedea supra, pct. 16). Parchetul a dispus: întocmirea unui raport medical privind leziunile suferite de partea vătămată; ca partea vătămată să fie ascultată din nou şi confruntată cu presupuşii agresori, dacă este cazul; ca martorii să fie audiaţi şi ca orice altă dovadă să fie depusă la dosar. Termenul pentru finalizarea anchetei era stabilit la 1 octombrie 2009. 23. La 21 septembrie 2009, părţii vătămate i s-a cerut de procurorul de caz să explice motivele absenţei sale de la examinarea medicală programată la 8 mai 2009 la Serviciul de Medicină Legală Baia Mare; examinarea a fost dispusă de procurorul de caz pentru a obţine un nou raport medical. Partea vătămată a susţinut că nu i-a fost niciodată comunicată programarea medicală şi că, în orice caz, în acea zi era internat în Cluj-Napoca. 24. La aceeaşi dată, soţia părţii vătămate (a treia reclamantă), precum şi mama acesteia au dat o declaraţie în calitate de martori în faţa procurorului. Ambele femei, precum şi partea vătămată au fost ulterior confruntate cu fiecare dintre presupuşii agresori. 25. De această dată, G.T. sen. a explicat că leziunile suferite de partea vătămată au fost probabil produse când aceasta a căzut din căruţa sa cu cai, fiind în stare avansată de ebrietate. 26. Raportul medical din 24 septembrie 2009, întocmit de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Baia Mare la cererea procurorului de caz, a concluzionat că leziunile suferite de partea vătămată la 17 septembrie 2008 au necesitat între 18 şi 19 zile de îngrijiri medicale şi nu au pus în pericol viaţa părţii vătămate; nu a fost stabilită nicio invaliditate, iar internarea sa între 13 şi 24 februarie 2009 (a se vedea supra, pct. 11) era fără legătură cauzală cu leziunile suferite la 17 septembrie 2008. 27. La 26 aprilie 2010, poliţia oraşului Borşa a notificat partea vătămată că trebuia să se prezinte la Cluj-Napoca la 28 aprilie sau la 5 mai 2010 în faţa unei comisii medicale care, conform dispoziţiei procurorului de caz, trebuia să emită un raport medical. Partea vătămată a declarat că nu se va duce la examinare, fiind deja examinată „de o altă comisie medicală în Bucureşti“. 28. La 13 mai 2010, doi martori propuşi de partea vătămată au făcut declaraţii în care au susţinut că, în ziua incidentului, au auzit unele zgomote în faţa restaurantului din localitate, dar nu au putut da alte detalii. 29. La 13 iulie 2010, Institutul de Medicină Legală Cluj-Napoca a emis o scrisoare în care declara că, în lipsa părţii vătămate, care nu se prezentase în faţa comisiei medicale pentru examinare (a se vedea supra, pct. 27), nu putea întocmi un raport în legătură cu leziunile suferite de aceasta la 17 septembrie 2008. Totuşi, bazându-se exclusiv pe dosarul medical al părţii vătămate, a concluzionat că nu exista o justificare clinică sau paraclinică pentru diagnosticul de rană deschisă la cap şi contuzie, niciun astfel de traumatism nefiind consemnat pe foile de observaţie clinică relevante. 30. La 23 septembrie 2010, când se afla în spitalul din Borşa, partea vătămată a fost audiată de procurorul de caz. Aceasta a declarat că nu mai dorea să fie supusă altor examinări medicale, dat fiind că leziunile care i-au fost produse în septembrie 2008 au necesitat între 65 şi 70 de zile de îngrijiri medicale. A declarat şi că semnătura de pe declaraţia dată la poliţie la 17 septembrie 2008 (a se vedea supra, pct. 5) nu îi aparţinea şi că nu declarase la acel moment că numai G.T. jr. era răspunzător pentru atac. 31. În perioada dintre iunie şi decembrie 2010, procurorul de caz a audiat 11 martori. 32. La 20 decembrie 2010, procurorul de caz l-a trimis în judecată pe G.T. jr., sub acuzaţia de lovire sau alte violenţe asupra părţii vătămate (a se vedea infra, pct. 62), precum şi de tulburare gravă a ordinii publice. Procurorul a considerat că nu existau suficiente probe împotriva lui G.T. pentru tentativă de omor calificat; aceasta se baza pe faptul că intenţia lui G.T. jr. a fost de a-şi răzbuna tatăl care fusese lovit în ziua precedentă de către D.D. sen., şi nu să îi ia viaţa acestuia din urmă. În plus, documentele medicale care menţionau gravitatea leziunilor, necesitând între 18 şi 19 zile de îngrijiri medicale, demonstrau că loviturile nu fuseseră atât de puternice încât să poată duce la pierderea vieţii. În acest scop, procurorul a făcut referire şi la concluziile formulate de Institutul de Medicină Legală Cluj-Napoca, care arăta că partea vătămată nu a suferit un traumatism cranian (a se vedea supra, pct. 29). 33. Procurorul de caz a decis, de asemenea, încetarea procedurii faţă de alţi făptuitori, şi anume G.T. sen., V.D., O.D. şi F.M. A considerat relevant că în prima sa plângere partea vătămată însăşi l-a indicat pe G.T. jr. ca fiind făptuitor, fără a menţiona implicarea oricărei alte persoane (a se vedea supra, pct. 5). Mai mult, nu exista alt mijloc de probă pentru a dovedi că cei patru suspecţi au săvârşit fapta penală împotriva părţii vătămate. 34. Decizia procurorului de caz de neîncepere a urmăririi penale faţă de G.T. sen., V.D., O.D. şi F.M. nu a fost contestată de partea vătămată. IV. Cauza penală în faţa instanţelor naţionale 35. La 9 august 2011, în timp ce procesul penal împotriva lui G.T. jr. se afla pe rolul Judecătoriei Vişeu de Sus, partea vătămată a murit. 36. La cererea poliţiei, a fost efectuată o autopsie la 1 septembrie 2011. A arătat, inter alia, inflamarea creierului, precum şi meningită purulentă. A remarcat, de asemenea, existenţa unui nivel foarte ridicat de alcool în sângele victimei. Sa stabilit că moartea a fost neviolentă şi cauzată de consecinţele toxice şi septice ale meningitei purulente. 37. La şedinţa din 27 septembrie 2011, judecătoria a luat notă de dorinţa reclamanţilor de a continua procedura în numele părţii vătămate, în calitatea lor de moştenitori. Instanţa a dispus un nou raport de autopsie pentru a stabili împrejurările în care a decedat partea vătămată. 38. În consecinţă, la 12 aprilie 2012, Institutul de Medicină Legală Cluj-Napoca a emis un nou raport medical, în baza unui set de acte medicale privind multiplele internări ale părţii vătămate şi supravegherea medicală care a urmat. Experţii au concluzionat că la 17 septembrie 2008 partea vătămată a suferit o rană deschisă la cap pe partea stângă, precum şi o contuzie minoră. Respectivele leziuni necesitaseră între 25 şi 30 de zile de îngrijiri medicale. Totuşi leziunile neurologice şi fractura de coloană depistate în urma incidentului din 17 septembrie 2008, precum şi decesul părţii vătămate nu au o legătură cauzală cu traumatismul cranian suferit la data respectivă, leziunea fiind mai degrabă de natură patologică decât traumatică. 39. La 26 iunie 2012, judecătoria a luat notă de concluziile medicilor legişti şi, având în vedere numărul de zile de îngrijiri medicale necesare, a schimbat încadrarea juridică a acuzaţiei din lovire sau alte violenţe în vătămare corporală (a se vedea infra, pct. 62). 40. La 23 octombrie 2012, Judecătoria Vişeu de Sus l-a achitat pe G.T. jr., respingând astfel acţiunea civilă introdusă de reclamanţi în numele părţii vătămate. 41. Instanţa a arătat că soţia părţii vătămate (a treia reclamantă) nu a putut fi audiată în calitate de martor deoarece se aflase în sala de judecată în cursul procesului. Mama părţii vătămate murise înainte de proces, astfel încât nu a mai putut fi audiată. Şi un alt martor propus de partea vătămată a fost audiat de instanţă, dar declaraţiile sale nu erau convingătoare, întrucât a afirmat că nu văzuse partea vătămată în acea zi. 42. Când a fost audiat de instanţă, G.T. jr. a declarat că numele clientului pentru care construise o sobă în ziua incidentului (a se vedea supra, pct. 17) era O.M.P. Instanţa l-a audiat atunci pe O.M.P. în calitate de martor. Acesta a declarat că la începutul lui septembrie (anul nu era menţionat), inculpatul îi construise o sobă la domiciliu. Acest alibi a fost confirmat de un alt martor, P.B., care a declarat că la momentul incidentului în litigiu G.T. jr. se afla acasă la O.M.P., care locuia în alt oraş, unde construia o sobă. 43. Instanţa a reţinut că nu se puteau pune la îndoială relaţiile conflictuale existente între familia părţii vătămate şi familia lui G.T. jr. Totuşi, însăşi partea vătămată a prezentat versiuni diferite ale faptelor, iniţial indicând unul şi ulterior mai mulţi agresori (a se vedea supra, pct. 5, 8 şi 10). În acelaşi timp, existau probe cu înscrisuri la dosarul cauzei care dovedeau că partea vătămată suna adesea la serviciul de urgenţă fără un motiv anume, pur şi simplu pretinzând că era în pericol. Prin urmare, instanţa a considerat că o explicaţie pentru incident, în afară de ipoteza procurorului că G.T. jr. dorise să îşi răzbune tatăl, era că D.D. sen. dorise să contrabalanseze plângerea penală formulată împotriva sa de familia lui G.T. jr. în legătură cu incidentele din 14 şi 16 septembrie 2008 (a se vedea supra, pct. 17-19). 44. Instanţa a concluzionat că probele prezentate nu erau suficient de decisive încât să infirme prezumţia de nevinovăţie care opera în beneficiul lui G.T. jr. şi astfel să justifice o condamnare. 45. Reclamanţii şi parchetul au formulat recurs împotriva hotărârii tribunalului, argumentând în special că schimbările încadrării juridice, mai întâi de către procurorul de caz în rechizitoriu, din tentativă de omor calificat în lovire sau alte violenţe (a se vedea supra, pct. 32), şi apoi de judecătorie, în vătămare corporală (a se vedea supra, pct. 39), erau ilegale şi nefondate. 46. La 16 octombrie 2013, Curtea de Apel Cluj a admis recursul şi a retrimis cauza instanţei inferioare pentru rejudecare. A hotărât că o corectă încadrare juridică a faptelor penale de examinat era cea de tentativă de omor calificat, dat fiind că agresorul folosise o bâtă sau o bâtă de baseball pentru a lovi la cap partea vătămată, prin care i-a produs o rană deschisă la cap. Instanţa a subliniat că în încadrarea unei fapte penale elementul esenţial era intenţia făptuitorului, şi nu neapărat numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru rănile produse. Instanţa a criticat, de asemenea, faptul că instanţa inferioară a analizat doar probele prezentate în faţa sa, ignorând cu totul, fără nicio justificare, probele prezentate în faza de urmărire penală. 47. Cauza a fost trimisă pentru rejudecare în faţa Tribunalului Maramureş, care a reexaminat toate probele disponibile, inclusiv audiind din nou părţile. 48. La 30 septembrie 2015, tribunalul l-a condamnat pe G.T. jr. la 6 ani de închisoare pentru infracţiunea de tentativă de omor calificat. 49. Instanţa a constatat că majoritatea martorilor şi-a modificat declaraţiile date în cursul rejudecării cauzei astfel încât să îl favorizeze pe inculpat, afirmând fie că acesta nu a fost prezent la momentul şi locul incidentului, fie că incidentul nu a existat. Instanţa, totuşi, a decis să ignore aceste noi declaraţii ca fiind făcute pro causa şi contradictorii cu declaraţiile anterioare ale martorilor, şi anume cele date în faţa autorităţilor de anchetă şi a Judecătoriei Vişeu de Sus. În motivare, instanţa s-a întemeiat pe declaraţiile din urmă, deoarece fuseseră făcute la un moment mai apropiat de incident. 50. În continuare, instanţa a observat că inculpatul a dat numele clientului pentru care construise o sobă doar după 3 ani de la incident, deşi iniţial susţinuse că nu îşi aminteşte acel nume (a se vedea supra, pct. 17 şi 42). În acelaşi timp, martorul însuşi afirmase iniţial că inculpatul construise pentru el cândva o sobă la începutul lui septembrie, fără a preciza anul (a se vedea supra, pct. 42), şi apoi, în faţa tribunalului, acelaşi martor a spus că soba fusese construită cu exact 6 ani înainte. De asemenea, tribunalul a luat act de faptul că martorul care îi oferise lui G.T. jr. un alibi, P.B., era de fapt un angajat al familiei T.; declaraţia sa, prin urmare, nu era de încredere. 51. Instanţa a considerat relevant şi refuzul nejustificat al inculpatului de a susţine testul poligraf, deşi un astfel de test nu era considerat probă într-o cauză penală. 52. Instanţa a reţinut că existau martori care confirmaseră incidentul, şi anume ofiţerul de poliţie V.L. (a se vedea supra, pct. 4; având în vedere că a decedat în 2009, celălalt ofiţer de poliţie, M.D., nu a dat niciodată o declaraţie în faţa autorităţilor), un angajat al restaurantului din localitate şi un alt martor care văzuse partea vătămată şi pe soţia sa când intrau în restaurant la momentul presupusului incident. 53. Instanţa a admis, de asemenea, pretenţiile civile ale reclamanţilor şi le-a acordat 6.500 lei româneşti [RON - aproximativ 1.450 euro (EUR)] cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, ca şi echivalentul în RON a 6.000 EUR pentru prejudiciul moral. 54. Reclamanţii au atacat hotărârea, argumentând că ar fi trebuit să îi fie aplicată o pedeapsă mai aspră inculpatului. Au cerut, de asemenea, să fie acordată o sumă mai mare pentru prejudiciul moral. 55. Inculpatul a declarat apel, de asemenea. Instanţa de apel l-a audiat pe inculpat; niciun martor nu a fost audiat în apel. 56. La 12 februarie 2016, Curtea de Apel Cluj a admis apelul inculpatului şi l-a achitat pe baza lipsei de probe incriminatoare. În consecinţă, a respins în întregime pretenţiile civile ale reclamanţilor. 57. Instanţa de apel a reţinut existenţa unei relaţii conflictuale între familia părţii vătămate, pe de o parte, şi familia inculpatului, pe de altă parte. A reţinut, de asemenea, contradicţiile dintre declaraţiile succesive ale inculpatului în faţa autorităţilor, precum şi refuzul său de a fi supus testului poligraf. Totuşi, a considerat că aceste elemente nu erau suficiente pentru a justifica o condamnare. Mai mult, contradicţii şi ezitări cu privire la circumstanţele exacte ale incidentului, inclusiv în privinţa persoanelor care au participat la acesta şi a celor care au asistat, existau şi în declaraţiile date de martorii citaţi de reclamanţi. Acestea au determinat instanţa să concluzioneze că prezumţia de nevinovăţie a inculpatului nu a fost ignorată. 58. La 16 martie 2016, reclamanţii au formulat contestaţie în anulare împotriva acestei decizii, susţinând că Judecătoria Vişeu de Sus nu era competentă să examineze cauza, în măsura în care ancheta prealabilă se concentrase pe fapta penală de tentativă de omor calificat, care era de competenţa unui tribunal, mai degrabă decât de competenţa unei judecătorii. Totuşi, rechizitoriul a schimbat încadrarea juridică în „lovire sau alte violenţe“ şi cauza a fost în mod incorect trimisă în faţa tribunalului menţionat anterior. 59. Calea de atac a fost admisă în principiu de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 11 mai 2016, în măsura în care erau îndeplinite criteriile de admisibilitate. 60. La 22 iunie 2016, Înalta Curte a respins contestaţia ca nefondată, hotărând că o contestaţie în anulare era o cale de atac extraordinară care permitea părţilor să conteste exclusiv chestiuni de jurisdicţie implicând instanţele, şi nu autorităţile din faza anchetei prealabile. CADRUL JURIDIC ŞI PRACTICA RELEVANTE 61. Legislaţia internă relevantă cu privire la acţiunile civile din cadrul procesului penal este stabilită în Cauza Nicolae Virgiliu Tănase împotriva României [(MC), nr. 41.720/13, pct. 66-70, 25 iunie 2019]. 62. Prevederile Codului penal în vigoare la momentul faptelor referitoare la faptele penale de lovire sau alte violenţe, vătămare corporală, omor şi omor calificat sunt prezentate în Cauza Ciorcan şi alţii împotriva României (nr. 29.414/09 şi 44.841/09, pct. 73, 27 ianuarie 2015). ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 din Convenţie 63. Reclamanţii se plângeau că autorităţile nu au efectuat o anchetă efectivă şi promptă cu privire la incidentul din 17 septembrie 2008. Aceştia au invocat art. 2 din Convenţie, care, în măsura în care este relevant, prevede următoarele: "(1) Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege [...]" A. Cu privire la admisibilitate 64. Curtea constată că plângerea nu este nici vădit nefondată, nici inadmisibilă pentru alte motive enumerate la art. 35 din Convenţie. Prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părţilor (a) Guvernul 65. Guvernul a acceptat că circumstanţele cauzei au făcut să fie aplicabil aspectul procedural al art. 2 din Convenţie. Acesta a susţinut în continuare că ancheta a fost efectivă, desfăşurată legal şi în termen rezonabil, dată fiind complexitatea cauzei. 66. Autorităţile au iniţiat prompt ancheta, ţinând seama că felul leziunilor fizice produse lui D.D. sen., care au necesitat mai puţin de 60 de zile de îngrijiri medicale, a declanşat nevoia ca plângerea penală să fie formulată la parchet în prealabil pentru a putea fi îndeplinit orice act de urmărire penală. Această condiţie obligatorie i-a fost comunicată părţii vătămate imediat după ce a dat prima declaraţie la spital chiar în ziua incidentului (a se vedea supra, pct. 6). 67. În plus, autorităţile au fost active şi au făcut eforturi pentru a clarifica circumstanţele incidentului în litigiu. Toţi martorii citaţi de părţi au fost audiaţi şi reaudiaţi în faza urmăririi penale. În cauză au fost întocmite mai multe rapoarte medico-legale, inclusiv în legătură cu decesul părţii vătămate, pentru a stabili împrejurările decesului acesteia şi dacă aveau vreo legătură cauzală cu incidentul în litigiu. Atât partea vătămată, cât şi succesorii acesteia au fost constant implicaţi în proceduri, iar cererile lor au fost tratate în mod corespunzător şi rezonabil. 68. Guvernul a susţinut în plus că o parte semnificativă a probelor din dosar era strâns legată de probele relevante pentru altă cauză penală cu privire la incidentele din 14 şi 16 septembrie 2008 (a se vedea supra, pct. 17-19), când fiii părţii vătămate, şi anume primii doi reclamanţi, au agresat fizic pe G.T. sen. şi pe martorul V.D. Procesul din urmă se încheiase la 7 ianuarie 2016, când cei doi făptuitori au fost condamnaţi la 6 ani închisoare. Dat fiind că instanţele au decis să nu unească cele două cauze, în pofida cererii reclamanţilor în acest scop, dificultăţile în administrarea probelor comune celor două dosare au făcut ca procedurile să fie chiar mai complexe. 69. Guvernul a menţionat în continuare că, la 1 februarie 2014, prin urmare în timp ce procedura era pendinte în faţa instanţelor, noul Cod penal şi noul Cod de procedură penală au intrat în vigoare, ceea ce a afectat, inter alia, procedura de citare, cu efecte directe asupra duratei generale a procesului. 70. În ultimul rând, Guvernul a susţinut că, la un anumit moment în perioada 2011-2016, numărul de judecători repartizaţi Secţiei penale a Tribunalului Maramureş a scăzut de la opt la cinci, ca urmare a reorganizării pe baza estimării volumului de muncă din respectiva secţie. La fel, numărul de cauze care trebuiau analizate de un procuror de pe lângă Tribunalul Maramureş în perioada dintre 2008 şi 2010 a fost în medie de 510 dosare pe an. În pofida acestor dificultăţi obiective, autorităţile au acţionat cu diligenţă în prezenta cauză, în încercarea de a realiza o urmărire penală eficientă a incidentului în litigiu. (b) Reclamanţii 71. Reclamanţii au susţinut că autorităţile interne nu şi-au îndeplinit obligaţiile în temeiul art. 2, după cum urmează. 72. În primul rând, autorităţile nu au iniţiat ancheta din oficiu, în pofida faptului că existau suficiente elemente factuale care indicau gravitatea infracţiunii săvârşite, având în vedere obiectul folosit pentru a lovi, precum şi partea corpului care a suferit loviturile. 73. În al doilea rând, probele necesare, inclusiv cele de la locul incidentului, fie nu fuseseră asigurate deloc, fie nu fuseseră strânse cu promptitudine, în pofida faptului că poliţia ajunsese la faţa locului imediat după incident. De altfel, primii paşi în anchetă fuseseră făcuţi cu o întârziere nejustificată, după cum reieşea din faptul că prima măsură luată în cauză a fost audierea părţii vătămate la aproximativ 5 luni de la incident, iar audierea martorilor direcţi după un an de la acesta. Întârzierile nejustificate în luarea măsurilor în anchetă au fost confirmate de două decizii ale procurorului, care a constatat că ancheta a fost prelungită (a se vedea supra, pct. 14 şi 22). În plus, ceilalţi martori au fost audiaţi la peste un an de la producerea incidentului. 74. În al treilea rând, partea vătămată nu a fost implicată în cadrul procedurilor premergătoare judecăţii, în măsura în care toţi suspecţii şi martorii au fost audiaţi fără ca acestuia să îi fie în vreun fel permis să participe. 75. În sfârşit, autorităţile nu i-au identificat şi nu i-au sancţionat pe cei responsabili, deşi au prelungit acţiunea timp de peste 7 ani, o întârziere nejustificat de mare în raport cu cauza, care nu a fost deosebit de complexă. 2. Motivarea Curţii (a) Principii generale 76. Cerând statului să adopte măsurile corespunzătoare pentru a proteja viaţa persoanelor aflate sub jurisdicţia sa, art. 2 impune obligaţia statului de a asigura dreptul la viaţă prin punerea în aplicare a unor norme penale eficiente pentru a descuraja săvârşirea de infracţiuni împotriva persoanei, susţinută de un mecanism de aplicare a legii pentru prevenirea, eliminarea şi sancţionarea încălcărilor unor astfel de norme. Această obligaţie impune, implicit, efectuarea unei anume forme de anchetă oficială efectivă dacă există motive pentru a crede că o persoană a suferit vătămări care i-au pus viaţa în pericol în împrejurări suspecte, chiar dacă presupusul făptuitor al atacului mortal nu este un agent al statului [a se vedea Mustafa Tunθ şi Fecire Tunθ împotriva Turciei (MC), nr. 24.014/05, pct. 171, 14 aprilie 2015, şi trimiterile citate]. 77. Curtea a mai precizat şi că respectarea cerinţelor procedurale de la art. 2 se evaluează pe baza câtorva parametri esenţiali: caracterul adecvat al măsurilor de anchetă; promptitudinea anchetei; implicarea familiei persoanei decedate; independenţa anchetei. Aceste elemente sunt strâns legate între ele şi fiecare, considerat separat, nu este un scop în sine. Sunt criterii care, considerate împreună, permit să se evalueze gradul de eficacitate al măsurilor de anchetă (ibid., pct. 225). 78. Curtea subliniază şi că, în măsura în care ancheta duce la acuzaţii care să fie formulate în faţa instanţelor naţionale, aceasta consideră că obligaţiile procedurale în temeiul art. 2 se extind la faza procesuală a procedurilor. În astfel de cauze, procedura în ansamblul său, inclusiv faza de judecată, trebuie să îndeplinească cerinţele acestei dispoziţii din Convenţie (a se vedea Sarbyanova-Pashaliyska şi Pashaliyska împotriva Bulgariei, nr. 3.524/14, pct. 38, 12 ianuarie 2017). 79. În ultimul rând, o cerinţă de promptitudine şi rapiditate rezonabilă este implicită în acest context. Trebuie acceptat că pot exista obstacole sau dificultăţi care împiedică mersul anchetei într-o anumită situaţie. Cu toate acestea, o reacţie promptă a autorităţilor în cercetarea morţilor suspecte poate fi, în general, considerată esenţială pentru a menţine încrederea publicului că acestea respectă statul de drept şi pentru a preveni orice aparenţă de complicitate la fapte ilicite sau de toleranţă faţă de acestea (a se vedea Olewnik-Cieplińska şi Olewnik împotriva Poloniei, nr. 20.147/15, pct. 137, 5 septembrie 2019, şi trimiterile citate). (b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză 80. Curtea reafirmă că, în anumite circumstanţe, a constatat că a fost angajată obligaţia procedurală în temeiul art. 2 din Convenţie în cauze cu incidente în care persoana al cărei drept la viaţă se presupunea că fusese încălcat nu a murit. În astfel de cauze, Curtea a considerat relevant că victima a suferit vătămări care pun viaţa în pericol. Deşi nu există o regulă generală, se pare că dacă activitatea implicată prin însăşi natura sa este periculoasă şi expune viaţa unei persoane unui risc real şi iminent, cum ar fi folosirea violenţei care pune viaţa în pericol, nivelul vătămărilor suferite poate să nu fie decisiv şi, în absenţa leziunilor, plângerea în astfel de cauze poate totuşi fi examinată sub incidenţa art. 2 [a se vedea, mutatis mutandis, Nicolae Virgiliu Tănase împotriva României (MC), nr. 41.720/13, pct. 139-140, 25 iunie 2019, şi toate trimiterile citate]. 81. În raport cu principiile generale de mai sus şi având în vedere, în special, folosirea violenţei care pune viaţa în pericol împotriva reclamantului, Curtea concluzionează că art. 2 este aplicabil în prezenta cauză. Guvernul nu contestă aceasta (a se vedea supra, pct. 65). 82. Curtea consideră mai departe că, deşi plângerea reclamanţilor privea în principal presupusa durată excesivă a anchetei, care, declarau aceştia, a împiedicat autorităţile de anchetă să elucideze circumstanţele infracţiunii, problema centrală de rezolvat în prezenta cauză este dacă ancheta condusă cu privire la incidentul de la 17 septembrie 2008 a fost în întregime efectivă, în conformitate cu cerinţele de la art. 2 menţionate mai sus. 83. Curtea remarcă, de la început, că în urma plângerii penale depuse de D.D. sen. la 12 noiembrie 2008 (a se vedea supra, pct. 8), organele de urmărire penală au luat primele măsuri în anchetă după mai mult de 4 luni de la incidentul violent de la 17 septembrie 2008, adică la 4 februarie 2009 (a se vedea supra, pct. 10), atunci când procurorul de caz a audiat pentru prima dată partea vătămată. 84. Curtea reiterează că, în situaţia când viaţa a fost pusă în pericol cu intenţie, autorităţile trebuie să acţioneze din oficiu odată ce problema le este adusă la cunoştinţă. Nu pot lăsa la iniţiativa rudei apropiate să depună plângerea oficială sau să îşi asume răspunderea în realizarea procedurilor de anchetă. Mai mult, ancheta trebuie să fie eficientă în sensul că poate duce la identificarea şi pedepsirea celor vinovaţi. Aceasta nu este o obligaţie de rezultat, ci una de mijloace. Autorităţile trebuie să ia toate măsurile pe care le au la dispoziţie pentru colectarea probelor legate de incident, inclusiv, inter alia, declaraţii ale martorilor oculari şi probe criminalistice [a se vedea, mutatis mutandis, Al-Skeini şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 55.721/07, pct. 165-66, CEDO 2011]. 85. În acest scop, Curtea reţine argumentele reclamanţilor conform cărora, ţinând seama de gravitatea rănilor provocate victimei, autorităţile trebuiau să iniţieze de îndată o anchetă din oficiu, fără a cere victimei să depună o plângere penală prealabilă. În orice caz, chiar şi după ce o asemenea plângere penală prealabilă a fost depusă în noiembrie 2008 (a se vedea supra, pct. 8 şi 83), nu au fost luate măsuri în cadrul anchetei până în luna februarie a anului următor. 86. În continuare Curtea reţine că, deşi cei doi ofiţeri de poliţie au ajuns la faţa locului imediat după incident, nu au luat nicio declaraţie de martor şi nici nu au protejat eventualele probe la acel moment (a se vedea supra, pct. 4 şi 8). 87. Curtea subliniază, de asemenea, că, în pofida faptului că victima dăduse numele presupuşilor făptuitori cel mai târziu la 12 noiembrie 2008 (a se vedea supra, pct. 8), procurorul de caz i-a chestionat pentru prima dată la 13 mai 2009 (a se vedea supra, pct. 16), la aproximativ 9 luni de la incident, fără a notifica victima în prealabil sau ulterior. În plus, acest act procedural a fost realizat numai după ce Tribunalul Maramureş a admis plângerea părţii vătămate cu privire la tergiversarea procesului şi a fixat un termen pentru finalizarea anchetei (a se vedea supra, pct. 14). 88. Procurorului de caz i-au trebuit alte câteva luni (a se vedea supra, pct. 24 şi 28) să examineze pentru prima dată martorii indicaţi de părţi. Din nou, aceşti paşi au fost întreprinşi în urma unei a doua plângeri cu privire la tergiversarea cererii introduse de partea vătămată şi admise de procuror, care a fixat un termen pentru ca ancheta să fie finalizată la 1 octombrie 2009 (a se vedea supra, pct. 22). Termenul era în orice caz depăşit cu mai mult de un an, deoarece rechizitoriul nu a fost emis până la 20 decembrie 2010 (a se vedea supra, pct. 32). 89. În această privinţă, Curtea reiterează că a subliniat în repetate rânduri că este important ca martorii să fie contactaţi şi chestionaţi imediat după astfel de incidente, când amintirile sunt recente (a se vedea, de exemplu, Dinu împotriva României, nr. 64.356/14, pct. 82, 7 februarie 2017). Acest aspect devine mult mai relevant într-o cauză precum cea de faţă, dat fiind că instanţele naţionale au avut opinii divergente cu privire la fiabilitatea declaraţiilor martorilor, care variau de-a lungul timpului, tocmai având în vedere timpul lung dintre incident şi momentul când au fost făcute declaraţiile (a se vedea supra, pct. 49-50). 90. Durata totală a procedurii în cauză era provocată şi de retrimiterea dispusă de instanţa de apel în 2013 din cauza erorii procedurale comise de instanţa inferioară, care a încadrat greşit faptele penale examinate (a se vedea supra, pct. 46). Ulterior, instanţa inferioară a trebuit să înceapă din nou procedura, inclusiv prin a reexamina toate probele disponibile. Procedura a fost astfel şi mai mult întârziată, fără ca reclamanţii să aibă o contribuţie la această întârziere. 91. Curtea reţine declaraţia Guvernului cu privire la complexitatea ridicată a speţei, care necesita examinarea unor probe complexe, inclusiv de natură legală, şi care justifica, în opinia sa, durata de peste 7 ani a procesului (a se vedea supra, pct. 67-68). 92. Curtea acceptă că rapoartele medico-legale sunt esenţiale pentru a elucida împrejurările leziunilor, precum şi gradul lor de gravitate, inclusiv cu referire la o potenţială legătură cauzală cu decesul ulterior al victimei. Totuşi, nu poate ignora faptul că necesitatea de a avea mai multe asemenea rapoarte a devenit imperativă odată ce medicii legişti începuseră să aibă opinii divergente asupra problemei. 93. Astfel, opiniile experţilor au variat de la a considera că rana deschisă de la cap necesita mai mult de 65-70 de zile de îngrijiri medicale (a se vedea supra, pct. 12), până la a fi de opinia că nu exista deloc o rană deschisă la cap (a se vedea supra, pct. 29). Asemenea divergenţe de opinie au cerut fără îndoială o mai precisă evaluare medicală, justificând deci parţial prelungirea procesului. Totuşi, aşa cum s-a menţionat mai sus, divergenţa în sine nu poate fi în vreun fel atribuită reclamanţilor, deoarece, din chestiuni de principiu, este responsabilitatea statului să instituie un mecanism eficient, capabil să ofere răspunsuri prompte şi de încredere la întrebările adresate de anchetele penale. În acest sens, Curtea a hotărât deja că statul este responsabil şi pentru întârzierile în prezentarea rapoartelor şi a opiniilor experţilor desemnaţi de instanţă şi că se poate constata şi responsabilitatea sa pentru deficienţele structurale ale sistemului judiciar care produc întârzieri (a se vedea, mutatis mutandis şi în contextul art. 6 din Convenţie, Rutkowski şi alţii împotriva Poloniei, nr. 72.287/10 şi alte 2 cereri, pct. 128, 7 iulie 2015). 94. Consideraţii similare se aplică în ceea ce priveşte afirmaţiile Guvernului cu privire la volumul mare de muncă al autorităţilor naţionale la momentul faptelor (a se vedea supra, pct. 70). Curtea reiterează că este responsabilitatea statului să ia măsuri adecvate, cum ar fi, inter alia, estimarea eficientă a nevoilor de resurse umane din cadrul sistemului judiciar, astfel încât să se asigure că acesta funcţionează corespunzător şi, în special, că cerinţele Convenţiei privind caracterul rezonabil al duratei procedurilor sunt respectate (a se vedea, mutatis mutandis, Mardosai împotriva Lituaniei, nr. 42.434/15, pct. 55, 11 iulie 2017, şi, printre multe alte hotărâri în contextul art. 6 din Convenţie, Docevski împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, nr. 66.907/01, pct. 33-34, 1 martie 2007). 95. Prin urmare, Curtea concluzionează că, în pofida unor eforturi intermitente ale organelor de urmărire penală de a elucida circumstanţele leziunilor suferite de D.D. sen. (a se vedea supra, pct. 14, 22, 46 şi 47), gradul de adecvare în general al măsurilor de investigare aplicat trebuie să fie pus sub semnul întrebării. Curtea face trimitere în special la absenţa unei reacţii oportune şi adecvate din partea acestor autorităţi în fazele preliminare ale anchetei, la care se referă plângerea din prezenta cauză (a se vedea supra, pct. 4, 8 şi 74), inclusiv în ceea ce priveşte modul în care partea vătămată a fost implicată în anchetă. Neajunsurile au fost confirmate chiar de autorităţi atunci când au admis în două rânduri plângerile părţii vătămate care priveau tergiversarea procedurii (a se vedea supra, pct. 14 şi 22). 96. Curtea nu poate decât să concluzioneze că deficienţele menţionate mai sus au avut inevitabil un impact negativ atât asupra eficacităţii, cât şi asupra duratei măsurilor de investigare ulterioare, prin periclitarea competenţei de a stabili faptele şi amplificarea posibilităţii ca infracţiunea să rămână nepedepsită (a se vedea, mutatis mutandis, Anna Todorova împotriva Bulgariei, nr. 23.302/03, pct. 79, 24 mai 2011). 97. În consecinţă, a fost încălcat art. 2 din Convenţie sub aspect procedural. II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie 98. Art. 41 din Convenţie prevede: "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă." A. Prejudiciu 99. Reclamanţii au pretins suma totală de 15.000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral. 100. Guvernul a considerat pretenţiile ca fiind excesive, având în vedere jurisprudenţa relevantă a Curţii în materie. 101. Curtea consideră că reclamanţii trebuie să fi suferit un prejudiciu moral care nu poate fi compensat prin simpla constatare a unei încălcări. Având în vedere natura încălcării constatate şi pronunţându-se în echitate, acordă reclamanţilor suma de 15.000 EUR în solidar cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit. 102. De asemenea, Curtea observă că astfel a refuzat să indice în mod specific unui guvern că ar trebui, ca răspuns la constatarea încălcării procedurale a art. 2, să desfăşoare o nouă urmărire penală (a se vedea Abuyeva şi alţii împotriva Rusiei, nr. 27.065/05, pct. 240, 2 decembrie 2010, şi toate trimiterile citate). Şi nici nu consideră potrivit să facă aceasta în speţă. Curtea reţine constatarea sa de mai sus că, în speţă, caracterul efectiv al anchetei a fost deja subminat în etapele iniţiale de faptul că autorităţile interne nu au aplicat măsuri de investigare esenţiale (a se vedea supra, pct. 95). Prin urmare, este îndoielnic că situaţia care exista anterior încălcării putea fi restabilită. În astfel de circumstanţe, având în vedere principiile stabilite citate anterior, Curtea constată foarte potrivit să lase la latitudinea Guvernului pârât alegerea mijloacelor de folosit în ordinea juridică internă pentru îndeplinirea obligaţiei legale conform art. 46 din Convenţie (a se vedea Kukayev împotriva Rusiei, nr. 29.361/02, pct. 134, 15 noiembrie 2007). B. Cheltuieli de judecată 103. De asemenea, reclamanţii au solicitat 8.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa instanţelor interne. 104. Guvernul a argumentat că suma era excesivă şi că, în orice caz, reclamanţii nu au depus documente relevante pentru a susţine în întregime pretenţia pentru onorariile avocatului. 105. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ţinând seama de documentele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde suma de 8.000 EUR pentru toate cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamanţi cu titlu de impozit. C. Dobânzi moratorii 106. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA: 1. declară cererea admisibilă; 2. hotărăşte că a fost încălcat art. 2 din Convenţie; 3. hotărăşte: (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor în solidar, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume care trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii: (i) 15.000 EUR (cincisprezece mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral; (ii) 8.000 EUR (opt mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamanţi cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată; (b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale; 5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere. PREŞEDINTE JON FRIDRIK KJØLBRO Grefier, Andrea Tamietti ANEXA 1 Lista reclamanţilor
┌───┬─────────────┬────────┬─────────┬──────────┐
│Nr.│Numele │Data │Cetăţenia│Domiciliul│
│ │reclamantului│naşterii│ │ │
├───┼─────────────┼────────┼─────────┼──────────┤
│ │ │ │ │San │
│1 │Dumitru │1975 │română │Giuliano │
│ │Danciu │ │ │Milanese, │
│ │ │ │ │Italia │
├───┼─────────────┼────────┼─────────┼──────────┤
│ │ │ │ │San │
│2 │Ionuc Danciu │1986 │română │Giuliano │
│ │ │ │ │Milanese, │
│ │ │ │ │Italia │
├───┼─────────────┼────────┼─────────┼──────────┤
│3 │Sava Danciu │1954 │română │Borşa, │
│ │ │ │ │România │
├───┼─────────────┼────────┼─────────┼──────────┤
│4 │Lupa Timiş │1974 │română │Como, │
│ │ │ │ │Italia │
└───┴─────────────┴────────┴─────────┴──────────┘
------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
