Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Strasbourg
(Cererea nr. 36.049/21)
Hotărârea este definitivă. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza P. împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din: Tim Eicke, preşedinte, Branko Lubarda, Ana Maria Guerra Martins, judecători, şi Ilse Freiwirth, grefier adjunct de secţie,
având în vedere:
- cererea (nr. 36.049/21) îndreptată împotriva României, prin care o resortisantă a acestui stat, doamna P. („reclamanta“), născută în 1984 şi domiciliind în Cernica, reprezentată de domnul F.V. Ştefan, avocat în Bucureşti, a sesizat Curtea la 7 iulie 2021 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“);
– decizia de a aduce prezenta cerere la cunoştinţa guvernului român („Guvernul“), reprezentat de agentul său guvernamental, doamna O.F. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe,
– decizia de a examina cu prioritate cererea [art. 41 din Regulamentul Curţii („Regulamentul“)];
– observaţiile părţilor;
– decizia prin care Curtea a respins obiecţia Guvernului faţă de examinarea cererii de către un comitet,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 21 noiembrie 2023,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
OBIECTUL CAUZEI
1. Cererea are ca obiect violenţa domestică a cărei victimă pretinde că a fost reclamanta. Persoana în cauză afirmă că atât ea, cât şi copiii săi, născuţi în 2014 şi 2016, au fost supuşi din partea soţului său, T., unor abuzuri fizice repetate, constatate prin certificatele medico-legale din martie şi iulie 2017, precum şi unor abuzuri psihologice, susţinute de rapoarte de expertiză, inclusiv de un raport de evaluare psihologică privind cei doi copii întocmit de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului la 9 aprilie 2019, care atestă consecinţele psihologice ale violenţelor la care au fost supuse persoanele în cauză. Acest raport a fost depus la dosarul de urmărire penală.
2. La 24 septembrie 2018, reclamanta a depus o plângere penală pentru violenţă domestică, ameninţare şi şantaj privind fapte de violenţă săvârşite între ianuarie 2015 şi august 2018.
3. La 11 februarie 2020, în cadrul urmăririi penale, poliţia l-a informat pe suspectul T. cu privire la acuzaţiile formulate împotriva lui. La 21 iulie 2020, T. a fost audiat de poliţie, după ce aceasta din urmă i-a trimis două citaţii la 31 octombrie 2019 şi la 4 februarie 2020, la care T. nu a răspuns. În declaraţia sa, el a recunoscut că a ameninţat-o pe reclamantă cu moartea, dar a adăugat că a făcut-o pentru că era supărat şi că nu îi dorea niciun rău.
4. În acelaşi timp, la 21 septembrie şi 24 octombrie 2018 şi la 28 ianuarie 2019, reclamanta a obţinut ordine de protecţie succesive pentru ea şi pentru copiii săi, pentru o perioadă cumulată de nouă luni, în temeiul Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice.
5. Printr-o hotărâre din 26 februarie 2020, Judecătoria Alexandria a pronunţat divorţul dintre reclamantă şi T. şi i-a încredinţat mamei copiii. Printr-o hotărâre din 8 ianuarie 2021, Tribunalul Teleorman a admis apelul declarat de T. şi a decis că autoritatea părintească va fi exercitată în comun de ambii părinţi, că domiciliul copiilor va fi stabilit la mamă şi că tatăl va avea drept de vizitare.
6. Prin ordonanţa din 4 martie 2021, parchetul de pe lângă judecătoria de sector competentă din Bucureşti a dispus clasarea parţială a cauzei în ceea ce priveşte mai multe acte de violenţă comise între 2015 şi sfârşitul anului 2017 şi continuarea cercetărilor în ceea ce priveşte actele de violenţă comise între aprilie şi august 2018, inclusiv un episod care a avut loc în noaptea de 16 spre 17 august 2018, în urma căruia reclamanta şi-a dus copiii la spitalul din localitate, deoarece aceştia vomitaseră după ce fuseseră bătuţi de tatăl lor.
7. Urmărirea penală era încă în curs în iulie 2021, dată când a fost depusă cererea la Curte.
8. Printr-o încheiere interlocutorie pronunţată la 5 mai 2022, judecătoria de sector competentă din Bucureşti a admis contestaţia reclamantei privind durata excesivă a urmăririi penale având ca obiect violenţa domestică şi a dispus finalizarea cercetărilor până la 5 noiembrie 2022.
9. Printr-o încheiere interlocutorie pronunţată la 18 mai 2023, aceeaşi instanţă a admis a treia contestaţie a reclamantei privind durata excesivă a urmăririi penale şi a dispus finalizarea cercetărilor până la 30 iunie 2023. În hotărârea sa, instanţa a precizat că singurul demers făcut după 5 mai 2022 şi în termen de şase luni de la această dată a fost contactarea telefonică a unui martor la 27 iulie 2022 şi, ulterior, întocmirea unui proces-verbal în care se menţiona că martorul nu locuia la o anumită adresă. De asemenea, instanţa a constatat că, în urma celei de-a doua contestaţii a reclamantei, care fusese admisă de judecătorie, doar două acte de urmărire penală au fost efectuate în termenul stabilit de instanţă pentru finalizarea cercetărilor, şi anume audierea suspectului T., care a avut loc la 28 februarie 2023, şi noua audiere a suspectului prin comisia rogatorie dispusă la 24 aprilie 2023.
10. Printr-o ordonanţă din 7 august 2023, parchetul de pe lângă judecătoria de sector competentă din Bucureşti a clasat cauza având ca obiect fapte de violenţă domestică pentru motivul lipsei probelor suficiente împotriva suspectului, pe de o parte, şi al prescrierii răspunderii penale a acestuia, pe de altă parte, în ceea ce priveşte acuzaţiile de ameninţare.
11. La 19 august 2023, reclamanta a obţinut pentru ea şi copiii săi un ordin de protecţie provizoriu emis de poliţie şi care îl viza pe T. pentru motivul că acesta se comportase violent atunci când a mers la domiciliul reclamantei pentru a-şi vizita copiii. Acest ordin provizoriu a fost confirmat la 22 august 2023 printr-o hotărâre a Judecătoriei Cornetu.
12. Invocând art. 3 din Convenţie şi, în esenţă, art. 8, reclamanta s-a plâns că autorităţile nu au acţionat şi nu au luat măsurile necesare pentru a-i proteja copiii şi pe ea însăşi. Ea le reproşează tergiversarea urmăririi penale privind plângerea sa pentru violenţă domestică. Reclamanta consideră că viaţa şi sănătatea sa, precum şi ale copiilor săi sunt în continuare în pericol.
13. Invocând art. 14 din Convenţie, coroborat cu art. 2 şi 3, consideră că autorităţile locale de protecţie a copilului au învinovăţit-o, în calitate de soţie şi mamă a copiilor săi, pentru situaţia conflictuală cu fostul soţ şi au fost reticente în a-i oferi asistenţa necesară, în pofida hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea sa.
MOTIVAREA CURŢII
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie
14. Reclamanta susţine că urmărirea penală având ca obiect violenţa domestică nu a fost efectivă.
15. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate în sensul art. 35 din Convenţie, Curtea îl declară admisibil.
16. Principiile generale referitoare la caracterul efectiv al urmăririi penale privind fapte de violenţă domestică au fost rezumate în Hotărârea Buturugă împotriva României (nr. 56.867/15, pct. 60-62, 11 februarie 2020). Dispoziţiile Convenţiei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice (cunoscută sub numele de „Convenţia de la Istanbul“) sunt citate în Hotărârea M.G. împotriva Turciei (nr. 646/10, pct. 54, 22 martie 2016). Această convenţie a intrat în vigoare în România la 1 septembrie 2016.
17. În special, Curtea a hotărât că statele au o obligaţie pozitivă de a institui şi de a aplica în mod eficient un sistem de combatere a tuturor formelor de violenţă domestică şi de a oferi victimelor garanţii procedurale suficiente (Opuz împotriva Turciei, nr. 33.401/02, pct. 145, CEDO 2009, şi Bălşan împotriva României, nr. 49.645/09, pct. 57 in fine, 23 mai 2017).
18. Curtea observă că, la 24 septembrie 2018, reclamanta a sesizat autorităţile cu privire la comportamentul violent al soţului său (supra, pct. 2). Invocând certificatele medico-legale (supra, pct. 1), reclamanta s-a referit în special la ameninţările proferate de soţul său şi la violenţele exercitate de acesta asupra sa. Cu toate acestea, Curtea observă că cercetările privind violenţa domestică de care s-a plâns reclamanta au durat aproape cinci ani în faţa parchetului şi că acest interval de timp a dus la prescripţia răspunderii penale a suspectului pentru unele dintre faptele denunţate (supra, pct. 10).
19. În plus, Curtea observă că, în cursul urmăririi penale care a avut o durată excesiv de lungă, judecătoria a pronunţat trei hotărâri judecătoreşti în favoarea reclamantei, în care a stabilit în trei rânduri termene de finalizare a procedurii care nu au fost respectate de autorităţile competente cu efectuarea urmăririi penale (supra, pct. 9).
20. De asemenea, observă că organele de cercetare nu l-au audiat pe suspect decât în iulie 2020, adică la un an şi zece luni după ce reclamanta a depus plângerea pentru violenţă domestică. Într-o cauză similară cu prezenta speţă, care privea presupuse acte de violenţă domestică, Curtea a considerat că revenea autorităţilor competente cu efectuarea urmăririi penale sarcina de a lua cu promptitudine măsurile necesare pentru a clarifica circumstanţele cauzei (Buturugă, citată anterior, pct. 68).
21. Curtea observă că parchetul a concluzionat, de asemenea, că nu existau suficiente probe care să îl incrimineze pe T., în pofida probelor furnizate, cum ar fi raportul de evaluare psihologică întocmit de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului la 9 aprilie 2019 (supra, pct. 1). În ceea ce priveşte probele considerate insuficiente, Curtea observă, de asemenea, că autorităţile nu par să fi depus toate eforturile pentru a găsi şi a audia anumiţi martori cu promptitudinea pe care o impune o plângere penală privind fapte de violenţă domestică care implică copii (supra, pct. 9). În consecinţă, Curtea nu este convinsă că astfel de concluzii ar avea un efect disuasiv de natură să limiteze un fenomen atât de grav precum violenţa domestică (Buturugă, citată anterior, pct. 68).
22. Aceasta accentuează diligenţa deosebită necesară în soluţionarea plângerilor pentru violenţă domestică şi consideră că în cadrul procedurilor interne trebuie să se ţină seama de caracteristicile specifice ale faptelor de violenţă domestică, astfel cum sunt recunoscute în Convenţia de la Istanbul (supra, pct. 17). În speţă, constată că ancheta internă efectuată de autorităţile naţionale nu a luat în considerare aceste caracteristici specifice, cum ar fi luarea în considerare ca o circumstanţă agravantă a faptului că infracţiunea a fost comisă în prezenţa copiilor (ibid., pct. 67).
23. Este adevărat că reclamanta a invocat cu succes dispoziţiile Legii nr. 217/2003 şi că judecătoria a emis ordine de protecţie în favoarea reclamantei şi a copiilor săi pentru o perioadă totală de nouă luni (supra, pct. 4). Curtea observă în această privinţă că ordinele în cauză au fost emise într-o perioadă ulterioară incidentelor denunţate de reclamantă, care au avut loc între 2015 şi august 2018, şi că efectele acestor ordine nu au avut consecinţe asupra caracterului efectiv al urmăririi penale efectuate în speţă. În consecinţă, Curtea consideră că, deşi cadrul juridic instituit de statul pârât i-a oferit reclamantei o formă de protecţie, această protecţie i-a fost acordată după ce faptele violente au fost denunţate şi nu a putut să remedieze deficienţele din cadrul urmăririi penale (ibid., pct. 72).
24. Ţinând seama de deficienţele sus-menţionate, Curtea consideră că reclamanta nu a beneficiat de o anchetă care să răspundă cerinţelor art. 3 din Convenţie.
25. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenţie.
II. Cu privire la celelalte capete de cerere
26. Reclamanta a formulat şi alte capete de cerere în temeiul art. 8 şi 14 din Convenţie coroborat cu art. 2 şi 3. Având în vedere faptele speţei, argumentele părţilor şi concluziile menţionate mai sus, Curtea consideră că a statuat asupra principalelor probleme juridice ridicate de prezenta cauză şi că nu este necesar să examineze admisibilitatea şi temeinicia celorlalte capete de cerere [Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României (MC), nr. 47.848/08, pct. 156, CEDO 2014].
Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
27. Reclamanta solicită 15.000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care consideră că l-a suferit.
28. În această privinţă, Guvernul lasă acest aspect la aprecierea Curţii.
29. Curtea acordă reclamantei 12.500 EUR pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pentru aceasta.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie;
3. hotărăşte că nu este necesară examinarea admisibilităţii şi temeiniciei celorlalte capete de cerere formulate în temeiul altor dispoziţii ale Convenţiei;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantei, în termen de trei luni, 12.500 EUR (douăsprezece mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pentru aceasta, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, care va fi convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte;
5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 12 decembrie 2023, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.
PREŞEDINTE
TIM EICKE
Grefier adjunct,
Ilse Freiwirth
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
