Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 26.238/10)
Strasbourg
Definitivă
11 martie 2019
Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Brisc împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din: Ganna Yudkivska, preşedinte, Paulo Pinto de Albuquerque, Faris Vehabovic, Egidijus Kuris, Iulia Antoanella Motoc, Georges Ravarani, Péter Paczolay, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 23 octombrie 2018,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află Cererea nr. 26.238/10 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ioan-Vasile Brisc („reclamantul“), a sesizat Curtea la 26 aprilie 2010, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“).
2. Guvernul român („Guvernul“) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul s-a plâns că dreptul său de a comunica informaţii, garantat de art. 10 din Convenţie, a fost încălcat.
4. La 20 octombrie 2015, capătul de cerere întemeiat pe art. 10 din Convenţie a fost comunicat Guvernului, iar restul capetelor de cerere au fost declarate inadmisibile, în temeiul art. 54 § 3 din Regulamentul Curţii.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1963 şi locuieşte în Baia Mare.
A. Contextul cauzei
6. La momentul faptelor, reclamantul era prim-procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş. De asemenea, făcea parte din personalul parchetului însărcinat cu furnizarea către mass-media de informaţii privind procedurile judiciare.
7. La 21 octombrie 2008, procurorii Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş au prins-o în flagrant pe V.F. primind bani de la o rudă a lui V.T.V., care se afla în detenţie în Penitenciarul Baia Mare.
8. Potrivit declaraţiilor date de deţinut, V.F. promisese să intervină şi să transmită banii primiţi procurorilor şi judecătorilor care urmau să ia o decizie privind liberarea condiţionată a acestuia.
9. La 22 octombrie 2008, dosarul a fost transferat Direcţiei Naţionale Anticorupţie („DNA“), care, prin lege, era competentă să continue ancheta.
10. În aceeaşi zi, reclamantul a emis un comunicat de presă, care a beneficiat de o atenţie considerabilă din partea publicului.
11. Comunicatul de presă era redactat după cum urmează:
"ParchetuI de pe lângă Tribunalul Maramureş, fiind sesizat de către organele de poliţie despre faptul că V.F. pretinde şi primeşte bani de la diferite persoane pentru a favoriza liberarea condiţionată a unor deţinuţi din Penitenciarul Baia Mare, a organizat prinderea în flagrant a sus-numitei în ziua de ieri, 21 octombrie 2008.
Cu ocazia flagrantului sus-numita a primit suma de 1.650 euro de la un aparţinător al unui deţinut [...]
În cauză s-a început urmărirea penală sub aspectul infracţiunii de trafic de influenţă, iar din primele cercetări rezultă că învinuita a primit în total 9.650 euro din cei 11.000 euro care au fost pretinşi pentru favoruri legate de folosirea la muncă şi liberarea condiţionată, de care a beneficiat acel deţinut.
Conform susţinerilor deţinutului în cauză, învinuita a pretins că sumele erau destinate angajaţilor penitenciarului, care aveau responsabilităţi în privinţa repartizării la muncă a deţinuţilor sau făceau parte din comisia de liberare condiţionată. Mai mult, învinuita a spus acelui deţinut că o parte din banii respectivi vor fi remişi şi magistraţilor, judecători şi procurori, care au atribuţii în legătură cu liberarea condiţionată.
Având în vedere că s-a stabilit existenţa unei sume de peste 10.000 euro, care a constituit obiectul infracţiunii de trafic de influenţă, dosarul a fost declinat la Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Cluj."
12. În aceeaşi zi, la cererea unui canal de televiziune local, AXA TV, reclamantul a dat o scurtă declaraţie în care oferea, în principal, aceleaşi informaţii care se regăseau în comunicatul de presă.
13. Prezentatorul ştirilor a adăugat următoarele comentarii la informaţiile oferite de reclamant:
"Comisia pentru liberare condiţionată, formată din nouă persoane, este condusă de un judecător delegat. Coincidenţă sau nu, tot ieri - când a avut loc flagrantul şi a fost eliberat deţinutul - denunţător, a expirat şi mandatul judecătorului delegat la penitenciarul Baia Mare [...]."
14. Câteva ziare locale au scris articole despre incident. Unele conţineau imagini ale operaţiunii de prindere în flagrant delict, surprinse de jurnaliştii care fuseseră prezenţi la operaţiunea organizată de procurori şi poliţie.
B. Cercetarea disciplinară a reclamantului
15. La 3 noiembrie 2008, judecătorul G.E. a formulat o plângere în faţa Consiliului Superior al Magistraturii („CSM“) prin care solicita începerea cercetării disciplinare împotriva reclamantului în legătură cu modul în care acesta informase mass-media despre incidentul din 21 octombrie 2008. Aceasta a susţinut că, în momentul incidentului, era judecător delegat la Penitenciarul Baia Mare şi, din cauza comunicatului de presă al reclamantului şi a interviului oferit postului AXA TV, mass-media a sugerat că ar putea fi posibila beneficiară a banilor.
16. Secţia pentru procurori în materie disciplinară a CSM a declanşat o cercetare împotriva reclamantului în legătură cu două abateri disciplinare, şi anume nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter şi atitudinea nedemnă în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, în temeiul art. 99 lit. d) şi k) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. De asemenea, CSM a hotărât că reclamantul a încălcat dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 544/2001 în ceea ce priveşte restricţionarea accesului cetăţenilor la informaţiile privind procedura în timpul anchetei.
17. Reclamantul a fost audiat de Secţia pentru procurori în materie disciplinară a CSM la 23 martie 2009. Potrivit declaraţiei sale, a pregătit comunicatul de presă după ce a primit informaţii suplimentare despre anchetă din partea prim-procurorului DNA. A transmis apoi comunicatul de presă către doi colegi de la DNA, şi anume procurorului responsabil de caz şi procurorului-şef, şi le-a solicitat opinia. Primul nu a avut obiecţii cu privire la comunicatul de presă; cel de-al doilea i-a recomandat să-i limiteze conţinutul la aspectele legate de ancheta desfăşurată de parchetul său.
18. La 27 martie 2009, avocatul reclamantului a primit o scrisoare din partea preşedintelui Tribunalului Baia Mare. În scrisoarea respectivă, preşedintele instanţei afirma că nu considera necesar să iniţieze o cercetare privind pretinsele fapte de corupţie săvârşite de judecători de la Judecătoria Baia Mare, pentru că, în opinia sa, „în comunicat nu s-a făcut referire la identitatea magistraţilor implicaţi“.
19. La şedinţa care a avut loc în faţa Secţiei pentru procurori a CSM la 31 martie 2009, reclamantul a fost asistat de un avocat ales. A propus ca probă o înregistrare video a programului de ştiri prezentat de AXA TV despre incidentul din 21 octombrie 2008, astfel încât să poată fi comparat cu comunicatul de presă redactat de reclamant. De asemenea, a propus audierea redactorului de ştiri al AXA TV. Drept probe cu înscrisuri, a solicitat copii ale articolelor publicate în ziarele locale în ceea ce priveşte incidentul şi scrisoarea adresată de Consiliul Naţional al Audiovizualului judecătorului G.E. în replică la plângerea acesteia cu privire la comentariile făcute de AXA TV cu privire la pretinsa sa implicare în traficul de influenţă.
20. În cursul aceleiaşi şedinţe, Secţia pentru procurori a CSM a ascultat declaraţiile procurorului care a organizat flagrantul. Acesta a declarat că flagrantul a fost realizat într-un spaţiu public, şi anume un bar, în prezenţa a doi jurnalişti, dintre care unul a făcut fotografii. Fotografiile au însoţit articolele publicate de ziarele locale în zilele care au urmat evenimentelor.
21. Reclamantul a solicitat CSM să-i audieze pe cei doi jurnalişti. Cererea a fost respinsă, iar jurnalistul care făcuse fotografiile a dat o declaraţie scrisă, ataşată la dosar de către reclamant. Jurnalistul a susţinut că a fost prezent la acţiunea de prindere în flagrant delict din întâmplare: participa la o conferinţă în clădirea în care aceasta a fost organizată. Văzându-i pe poliţiştii mascaţi intrând în bar, i-a urmat şi a văzut cum suspecta V.F. era prinsă în flagrant.
22. Audiat de CSM în cursul şedinţei din 31 martie 2009, procurorul de caz al DNA a declarat că derularea anchetei penale nu a fost periclitată de comunicatul de presă emis de reclamant. În plus, comunicatul de presă făcea trimitere doar la „afirmaţiile denunţătorului făcute în acea etapă iniţială a dosarului, respectiv la cele făcute la Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş“.
23. Judecătorul G.E. a fost audiat de Secţia pentru procurori a CSM. Aceasta a declarat că, înainte de a depune plângerea în faţa CSM, a solicitat AXA TV să-şi retracteze comentariile cu privire la orice posibilă legătură între încetarea mandatului său de judecător delegat la Penitenciarul Maramureş şi cauza legată de traficul de influenţă. Întrucât nu a primit niciun răspuns, ea a sesizat Consiliul Naţional al Audiovizualului, însă nu a fost mulţumită de răspunsul primit.
24. Reclamantul a ataşat la dosar copii ale plângerilor către canalul de televiziune şi către Consiliul Naţional al Audiovizualului de către judecătorul G.E. şi scrisorile primite în replică.
Partea relevantă a scrisorii transmise de Consiliul Naţional al Audiovizualului este redactată după cum urmează:
"Întrunit în şedinţă publică în data de 11 noiembrie 2008 Consiliul Naţional al Audiovizualului a analizat raportul de monitorizare întocmit de Serviciul inspecţie şi a vizionat înregistrarea-martor menţionată în sesizarea dumneavoastră [...].
S-a constatat că ştirea la care faceţi referire a fost difuzată în cadrul buletinului de ştiri din data de 22 octombrie 2008 de la ora 21,30. În ştire nu s-a făcut nicio asociere între numele dumneavoastră şi conţinutul materialului, aşa încât datele prezentate în emisiunea de ştiri nu v-au putut leza imaginea publică.
Membrii Consiliului au considerat că nu sunt întrunite condiţiile acordării rectificării sau dreptului la replică, aşa cum sunt reglementate de art. 52 şi 60 ale Deciziei nr. 187/2006 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare."
25. La 6 aprilie 2009, reclamantul a trimis o scrisoare către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. A ataşat o copie a comunicatului de presă emis la 22 octombrie 2008 şi a solicitat opinia procurorului general cu privire la modul în care îl redactase şi, mai ales, dacă a fost redactat în conformitate cu Ordinul procurorului general nr. 116 din 24 mai 2007 privind desfăşurarea activităţii de relaţii cu mass-media în Ministerul Public (infra, pct. 63).
26. La 10 aprilie 2009, reclamantul a primit răspuns la scrisoarea sa din partea unui procuror care lucra la Biroul de informare şi relaţii publice din cadrul Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
27. În opinia procurorului, informaţiile furnizate de reclamant în comunicatul de presă fuseseră „unele minimale, generale, însă necesare pentru ca opinia publică să înţeleagă situaţia de fapt“. În ceea ce priveşte faptul că reclamantul a emis comunicatul de presă după ce cauza a fost declinată la DNA, procurorul concluziona că acţiunea fusese conformă cu practica urmată de Ministerul Public. În plus, comunicatul de presă conţinea doar informaţii privind ancheta desfăşurată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş.
28. Scrisoarea respectivă, însoţită de Ordinul procurorului general nr. 116/2007, a fost ataşată de reclamant la dosarul care urma să fie examinat de CSM la 13 aprilie 2009.
29. În observaţiile sale orale în faţa Secţiei pentru procurori în materie disciplinară, avocatul reclamantului a susţinut că reclamantul a acţionat cu bună-credinţă când a informat presa despre incident. Trimiterile sale au fost generale şi impersonale şi nu a făcut nicio trimitere la vreo persoană anume. De asemenea, a susţinut că reclamantul nu a făcut altceva decât să îşi îndeplinească obligaţia de a informa presa şi de a proteja imaginea instituţiei şi a sistemului judiciar informând publicul despre o anchetă penală în curs. Publicul fusese deja expus la informaţii despre incident, întrucât cei doi jurnalişti care fuseseră prezenţi la flagrant publicaseră articole despre incident. Avocatul a subliniat, de asemenea, că reclamantul a respectat confidenţialitatea anchetei şi nu s-a referit decât la activitatea desfăşurată de parchetul său, fără a face declaraţii care ar fi putut duce la identificarea magistratului, judecător sau procuror, care era pretinsul beneficiar al banilor de la V.F. Trimiterea făcută de reclamant la „magistraţi, judecători şi procurori, care au atribuţii în legătură cu liberarea condiţionată a deţinuţilor“ era prea generală pentru a avea drept rezultat identificarea magistratului în cauză. Avocatul a concluzionat afirmând că informaţiile prezentate de AXA TV despre incident fuseseră mult mai cuprinzătoare decât cele oferite de reclamant în comunicatul de presă şi în cadrul interviului dat canalului de televiziune AXA TV.
30. La 5 mai 2009, Secţia pentru procurori în materie disciplinară a CSM a hotărât că reclamantul a comis 2 abateri disciplinare, prevăzute de art. 99 lit. d) şi k) din Legea nr. 303/2004, şi i-a impus o sancţiune disciplinară în temeiul art. 100 din Legea nr. 303/2004, sub forma unei mustrări. Secţia pentru procurori a reţinut că reclamantul a emis un comunicat de presă şi a dat un interviu postului AXA TV, dezvăluind informaţii despre ancheta privind infracţiunea de trafic de influenţă la 22 octombrie 2008.
31. În continuare a constatat că reclamantul a furnizat informaţii despre pretinsul beneficiar al banilor daţi de V.F. fără a verifica acurateţea declaraţiilor deţinutului şi a procedat astfel la o zi după ce dosarul a fost declinat la DNA. Astfel de informaţii au condus la identificarea judecătorului G.E. ca fiind unul dintre pretinşii beneficiari ai banilor. Secţia pentru procurori a concluzionat că reclamantul a încălcat astfel dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 544/2001 în ceea ce priveşte restricţionarea accesului cetăţenilor la informaţiile privind procedura în timpul anchetei atunci când exista riscul ca rezultatul anchetei să fie periclitat sau sursele confidenţiale să fie dezvăluite. Din modul în care a fost redactat comunicatul de presă, „sfera magistraţilor care ar putea fi beneficiarii acestor sume de bani este restrânsă şi limitată şi făcea posibilă identificarea judecătorului delegat la Penitenciarul Baia Mare, care la acea dată era judecătorul G.E.“ În măsura în care mandatul de şase luni de delegare a expirat chiar la momentul producerii evenimentelor în cauză, mass-media a formulat speculaţii că încetarea mandatului avea legătură cu cauza de trafic de influenţă.
32. Doi dintre cei cinci procurori care alcătuiau Secţia pentru procurori s-au opus aplicării avertismentului în cazul atitudinii nedemne în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi. Aceştia şi-au exprimat poziţia într-o opinie separată.
33. Ei au subliniat, printre altele, că:
(i) numele persoanelor presupuse a fi primit bani din partea traficantului de influenţă nu au fost menţionate în comunicatul de presă sau în interviul televizat; exista doar o trimitere generală, impersonală la judecătorii şi procurorii care erau implicaţi în liberarea condiţionată a deţinuţilor;
(ii) printre persoanele din acest domeniu se numărau nu doar judecătorul delegat la penitenciar, ci şi judecătorii care examinează cererile de liberare condiţionată în primă instanţă şi în recurs, precum şi procurorii care participă la şedinţele de judecată privind astfel de cereri. Trimiterea făcută de AXA TV la judecătorul a cărui legătură cu activitatea penitenciarului tocmai se încheiase a fost făcută în contextul unor comentarii suplimentare, care nu au fost incluse în comunicatul de presă;
(iii) trimiterea la judecătorul delegat a făcut posibilă identificarea magistratului, însă de vreme ce această afirmaţie era imputabilă exclusiv canalului de televiziune, acesta din urmă ar fi trebuit să poarte răspunderea pentru toate comentariile şi speculaţiile ulterioare;
(iv) doar informaţiile suplimentare privind încetarea mandatului judecătorului delegat permiteau identificarea judecătorului G.E. Posibilele daune aduse reputaţiei acesteia nu puteau fi imputate comunicatului de presă al parchetului;
(v) comunicatul de presă al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş şi interviul petentului se refereau la infracţiunea de trafic de influenţă, nu la infracţiunea de luare de mită. Petentul a afirmat că acuzaţiile privind presupuşii beneficiari ai banilor fuseseră făcute de deţinut.
C. Recursul formulat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
34. Reclamantul a formulat recurs împotriva deciziei Secţiei pentru procurori a CSM.
35. Acesta s-a plâns de inechitatea procedurii în faţa Secţiei pentru procurori. Invocând art. 10 din Convenţie, reclamantul sa plâns, de asemenea, de faptul că impunerea unei sancţiuni disciplinare i-a încălcat dreptul de a comunica informaţii presei.
36. A susţinut că audierea celor doi jurnalişti prezenţi la operaţiunea de prindere în flagrant ar fi dovedit că el nu a oferit nicio informaţie confidenţială. Aceştia au publicat articole, însoţite de fotografii ale incidentului, afirmând că „legăturile lui V.F. duc, spun surse neoficiale, spre personalul Penitenciarului, dar şi în zona magistraţilor“.
37. În plus, principalul motiv al emiterii comunicatului de presă a fost acela de a preveni eventuale speculaţii în presă despre operaţiune - care era deja cunoscută de presă - care ar fi putut fi prejudiciabile pentru sistemul judiciar.
38. În ceea ce priveşte acuzaţia că a demonstrat o atitudine dispreţuitoare faţă de colega sa, judecătorul G.E., reclamantul a susţinut că aceasta din urmă nu l-a contactat să îşi exprime nemulţumirea faţă de comunicatul de presă înainte de a formula plângerea în faţa CSM. Dacă ar fi ştiut că aceasta considera că reputaţia şi imaginea publică i-au fost afectate de comunicatul de presă din 22 octombrie 2008, ar fi putut să clarifice această chestiune prin emiterea unuia nou.
39. Înalta Curte a admis cererea formulată de Asociaţia Magistraţilor din România de a interveni în litigiu în susţinerea recursului reclamantului.
40. Asociaţia şi-a justificat intervenţia sa în cadrul procedurii disciplinare, făcând trimitere la rolul său de protectoare a statutului magistraţilor şi a imaginii lor publice, subliniind că - în opinia sa - decizia pronunţată de CSM împotriva reclamantului a avut un impact negativ grav asupra carierei profesionale a acestuia. A mai afirmat că, în opinia sa, comunicatul de presă emis de reclamant a respectat prevederile Legii nr. 554/2001, Ghidul CSM privind cooperarea între instanţe şi parchete şi mass-media, precum şi orientările emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. A subliniat, de asemenea, faptul că reclamantul a respectat Recomandarea Rec (2003)13 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, în condiţiile în care nu a divulgat către mass-media informaţii confidenţiale despre ancheta penală şi nu a subminat în niciun mod soluţionarea procesului penal.
41. La 23 noiembrie 2009, Completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins recursul reclamantului. Sa reţinut că reclamantul ar fi trebuit să limiteze comunicatul de presă la un minim de informaţii, ceea ce nu ar fi permis identificarea niciunui magistrat drept posibil beneficiar al banilor obţinuţi de traficantul de influenţă din partea familiei deţinutului. În opinia Înaltei Curţi, reclamantul nu ar fi trebuit să adauge în comunicatul de presă trimiterea la „magistraţi, judecători şi procurori, care au atribuţii în legătură cu liberarea condiţionată“.
42. Unul dintre judecători a redactat o opinie separată, observând că respectivul comunicat de presă redactat de reclamant conţinea doar informaţii generale şi impersonale despre operaţiunea de prindere în flagrant şi ancheta penală în curs. Judecătorul a observat că reclamantul nu a menţionat în comunicatul de presă şi în interviu magistraţi sau angajaţi ai penitenciarului implicaţi în liberarea condiţionată a deţinuţilor din Penitenciarul Baia Mare. Reclamantul nu putea fi tras la răspundere pentru faptul că, după prezentarea comunicatului de presă, AXA TV a făcut trimiteri explicite la judecătorul delegat la Penitenciarul Baia Mare. Probele depuse la dosar au demonstrat că judecătorul G.E. avea deja de o relaţie tensionată cu mass-media locală.
D. Revocarea reclamantului din funcţia de prim-procuror
43. La 5 mai 2009, în ziua în care a fost admisă acţiunea disciplinară împotriva reclamantului, Secţia pentru procurori a CSM a emis o decizie de revocare a acestuia din funcţia de prim-procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş.
44. Reclamantul a contestat această decizie în faţa plenului CSM la 8 mai 2009.
45. La 21 mai 2009, plenul CSM a respins contestaţia reclamantului.
46. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei decizii în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
47. Prin Decizia din 8 decembrie 2009, Înalta Curte a respins recursul reclamantului. S-a considerat că revocarea reclamantului din funcţia de prim-procuror fusese consecinţa directă a aplicării unei sancţiuni disciplinare în temeiul prevederilor obligatorii ale art. 51 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 303/2004. Revocarea unui magistrat dintr-o funcţie de conducere în urma aplicării unei sancţiuni disciplinare este, de asemenea, obligatorie potrivit legii (infra, pct. 50).
E. Evenimentele care au urmat revocării reclamantului din funcţia de prim-procuror
48. La 19 mai 2009, adjunctul prim-procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş a formulat o plângere împotriva reclamantului, susţinând că acesta din urmă continua să activeze ca prim-procuror în ciuda Deciziei CSM din 5 mai 2009 prin care fusese revocat din funcţia respectivă (supra, pct. 43).
49. A fost instituită o nouă acţiune disciplinară împotriva reclamantului, care a susţinut că a fost ameninţat cu excluderea din profesie dacă va continua să îşi exercite atribuţiile de prim-procuror. Prin urmare, a hotărât să renunţe la funcţie, chiar dacă recursul împotriva deciziei CSM de revocare din funcţia de prim-procuror avea efect suspensiv, potrivit legii.
II. Dreptul intern relevant
A. Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în vigoare la data faptelor
50. În conformitate cu prevederile art. 51 alin. (2) lit. c), revocarea din funcţia de conducere a magistraţilor se dispune de CSM în cazul aplicării unei sancţiuni disciplinare.
51. Conform prevederilor art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, orice persoană poate sesiza CSM în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a oricărei altei abateri disciplinare.
52. Sancţiunile disciplinare care pot fi impuse unui judecător sau procuror găsit vinovat de abateri sunt enumerate la art. 100, după cum urmează: avertismentul, diminuarea indemnizaţiei, mutarea disciplinară şi excluderea din magistratură.
53. Constituie abateri disciplinare, în conformitate cu prevederile art. 99 alin. (1) lit. d) şi k), nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter şi atitudinea nedemnă faţă de colegi în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu.
B. Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii
54. CSM este organizat în conformitate cu Legea nr. 317/2004 şi este un organ colegial, independent de autorităţile publice. CSM este alcătuit din 19 membri: 9 judecători şi 5 procurori aleşi în adunările generale ale judecătorilor şi procurorilor, care compun cele două secţii ale Consiliului, una pentru judecători şi una pentru procurori, 2 reprezentanţi ai societăţii civile, aleşi de Senat, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
55. Conform art. 44 alin. (1), CSM îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor.
56. Competenţa recursului împotriva hotărârile secţiilor CSM prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară aparţine Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [art. 51 alin. (3)]. La momentul faptelor în cauză, completul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a examinat recursul a fost alcătuit din 9 judecători.
C. Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public
57. În conformitate cu art. 12 alin. (1) lit. e), de la accesul cetăţenilor sunt exceptate informaţii despre procedura penală în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei sau se dezvăluie surse confidenţiale.
58. Prevederile generale ale Legii nr. 544/2001 privind sistemul plângerilor care pot fi depuse împotriva refuzului autorităţii ori instituţiei publice de a furniza informaţii de interes public (prevăzute la capitolul III din lege) se aplică şi procurorilor.
D. Ghidul de bune practici privind cooperarea între instanţe şi parchet şi mass-media
59. Prin Hotărârea nr. 277 din 13 aprilie 2006, CSM a adoptat Ghidul de bune practici pentru cooperarea între instanţe, parchetele de pe lângă acestea şi mass-media. Documentul a fost publicat pe site-ul CSM şi a fost comunicat tuturor instanţelor şi parchetelor de pe lângă acestea. Recomandarea 5 alin. (4) din ghid prevede următoarele:
"Informaţiile furnizate reprezentanţilor mass-media nu trebuie să pericliteze bunul mers al activităţilor judiciare, să afecteze principiul confidenţialităţii sau să ducă la încălcarea altor drepturi, în conformitate cu legile interne, pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte."
60. Ghidul a fost modificat prin Hotărârea nr. 542 din 5 iunie 2008.
61. Potrivit ghidului modificat, în cadrul instanţelor şi al parchetelor sunt desemnate anumite structuri care să exercite funcţia de relaţii publice şi cooperarea cu mass-media. Niciun alt membru al instanţelor sau parchetelor nu este autorizat să furnizeze informaţii în afara structurilor stabilite prin ghid.
62. În cursul anchetei penale, mass-media nu are acces la dosarul penal, iar informaţiile publice sunt diseminate prin intermediul unor comunicate de presă emise de purtătorul de cuvânt al parchetului.
E. Ordinul nr. 116/2007 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind desfăşurarea activităţii de relaţii cu mass-media în Ministerul Public
63. Ordinul nr. 116/2007 al procurorului general defineşte politica oficială privind comunicarea instituţională a procurorilor cu mass-media. Acesta încurajează un dialog permanent între jurnalişti şi purtătorii de cuvânt sau procurorii-şefi de la parchetele din ţară, astfel încât să ofere informaţii corecte şi prompte publicului.
F. Instrumente europene relevante:
- Recomandarea Rec (2003)13 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele membre privind furnizarea de informaţii prin intermediul mass-media în legătură cu procesele penale (adoptată de Comitetul de Miniştri la 10 iulie 2003)
64. Părţile relevante ale recomandării sunt redactate după cum urmează:
"[...]
Reamintind că mass-media are dreptul de a informa publicul în baza dreptului publicului de a primi informaţii, inclusiv informaţii referitoare la aspecte de interes public, în conformitate cu art. 10 din Convenţie, şi că are obligaţia profesională de a face acest lucru;
Reamintind că dreptul la prezumţia de nevinovăţie, la un proces echitabil şi la respectarea vieţii private şi de familie, în conformitate cu art. 6 şi 8 din Convenţie, constituie cerinţe fundamentale care trebuie respectate în orice societate democratică;
Subliniind importanţa mass-media în informarea publicului despre procesele penale, făcând astfel vizibilă funcţia preventivă pe care o are legea penală, precum şi în asigurarea controlului public asupra modului de funcţionare a sistemului de justiţie penală;
Considerând interesele protejate de art. 6, 8 şi 10 din Convenţie ca posibil conflictuale şi necesitatea de a pune în balanţă aceste drepturi, având în vedere situaţia de fapt din fiecare caz individual, ţinând seama de rolul de supraveghere exercitat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în asigurarea respectării angajamentelor asumate în temeiul Convenţiei;
[...]
Dorind să consolideze o dezbatere informată privind protecţia drepturilor şi a intereselor în joc în contextul informării de către mass-media cu privire la procesele penale şi să promoveze bunele practici în toată Europa, asigurând în acelaşi timp accesul mass-media la procesele penale;
[...]
Recomandă, recunoscând în acelaşi timp diversitatea sistemelor juridice naţionale privind procedura penală, ca guvernele statelor membre:
1. să preia sau să consolideze, în funcţie de caz, toate măsurile pe care le consideră necesare pentru a implementa principiile anexate la prezenta recomandare, în limitele dispoziţiilor lor constituţionale,
2. să disemineze la scară largă prezenta recomandare şi principiile sale anexate, însoţite, după caz, de o traducere, şi
3. să le aducă în special în atenţia autorităţilor judiciare şi serviciilor de poliţie, precum şi să le pună la dispoziţia organizaţiilor reprezentative de avocaţi şi profesionişti din domeniul mass-media.
Anexă la Recomandarea Rec (2003)13 - Principii privind furnizarea de informaţii prin intermediul mass-media cu privire la procesele penale
Principiul 1 - Informarea publicului prin intermediul mass-media
Publicul trebuie să fie în măsură să primească informaţii despre activitatea autorităţilor judiciare şi ale serviciilor de poliţie prin intermediul mass-media. Prin urmare, jurnaliştii trebuie să fie capabili să relateze şi să comenteze în mod liber despre funcţionarea sistemului de justiţie penală, care să fie supusă numai limitelor date de următoarele principii.
Principiul 2 - Prezumţia de nevinovăţie
Respectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie este parte integrantă a dreptului la un proces echitabil.
În consecinţă, opiniile şi informarea despre procesele penale în derulare trebuie să fie comunicate şi diseminate prin intermediul mass-media numai dacă acestea nu prejudiciază prezumţia de nevinovăţie a suspectului sau inculpatului.
[...]
Principiul 6 - Informaţii periodice în cursul procesului penal
În cursul unui proces penal de interes public sau al altor procese penale care au primit o atenţie specială din partea publicului, autorităţile judiciare şi serviciile de poliţie ar trebui să informeze mass-media despre actele lor esenţiale, cu condiţia ca acest lucru să nu prejudicieze confidenţialitatea investigaţiilor şi anchetelor poliţiei sau să nu întârzie ori să nu împiedice rezultatul procedurilor. În cazul proceselor penale care se derulează într-o lungă perioadă de timp, aceste informaţii trebuie să fie furnizate periodic.
[...]
Principiul 8 - Protecţia vieţii private în contextul proceselor penale în curs
Furnizarea de informaţii despre suspecţi, inculpaţi sau persoane condamnate ori alte părţi la procesele penale trebuie să respecte dreptul acestora la protecţia vieţii private, în conformitate cu art. 8 din Convenţie. Protecţie specială trebuie să li se acorde părţilor care sunt minori sau alte persoane vulnerabile, precum şi victimelor, martorilor şi familiilor suspecţilor, acuzaţilor şi condamnaţilor. În toate cazurile, o atenţie specială trebuie acordată efectelor nocive pe care dezvăluirea de informaţii care permit identificarea acestora le-ar putea avea asupra persoanelor menţionate în prezentul principiu."
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenţie
65. Reclamantul s-a plâns că i-a fost aplicată o sancţiune disciplinară şi că a fost revocat din funcţia de prim-procuror pentru că a comunicat presei informaţii privind o cercetare penală în curs, în calitatea sa de membru al personalului desemnat să menţină contactul cu presa.
El a invocat art. 10 din Convenţie, care prevede:
"1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti."
A. Cu privire la admisibilitate
66. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. Constată, de asemenea, că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
a) Reclamantul
67. Reclamantul a susţinut, în primul rând, că prin comunicatul de presă nu a intenţionat să dezvăluie informaţii confidenţiale, ci să servească interesului public, prin îndeplinirea obligaţiei de a informa publicul despre fapte referitoare la procesele penale în curs. Comunicatul de presă în litigiu nu a influenţat ancheta în curs de desfăşurare şi nici nu a încălcat prezumţia de nevinovăţie.
68. În ceea ce priveşte ingerinţa în dreptul său de a comunica informaţii în temeiul art. 10 din Convenţie, reclamantul a susţinut că ingerinţa nu era prevăzută de lege, întrucât legea invocată de autorităţile interne nu era suficient de clară şi de previzibilă. În special, noţiunile de „confidenţialitate“ şi „atitudine nedemnă faţă de colegi“ nu au fost definite sau explicate cu o mai mare precizie.
69. Reclamantul a susţinut că sancţiunea impusă nu a avut niciun scop legitim şi, în orice caz, a fost disproporţionată şi a avut un efect descurajator.
70. În opinia sa, era dificil de imaginat că un „scop legitim“ poate fi urmărit prin impunerea unei sancţiuni disciplinare unui procuror numit să comunice informaţii presei, întrucât nu a făcut altceva decât să-şi îndeplinească obligaţia profesională de a comunica informaţii corecte şi prompte presei în legătură cu procesele penale în curs, de interes public.
71. Comunicatul de presă şi interviul acordat AXA TV au avut scopul de a proteja însăşi esenţa statului de drept, independenţa şi buna funcţionare a sistemului judiciar - care erau aspecte de interes public -, oferind informaţii prompte în ceea ce priveşte evenimentele care au atras atenţia publicului.
72. În continuare, reclamantul a susţinut că avea obligaţia de a informa presa despre cazul de trafic de influenţă, întrucât informaţii despre acesta fuseseră deja dezvăluite publicului de doi jurnalişti care au asistat la operaţiunea de prindere în flagrant şi zvonuri despre posibila implicare a magistraţilor se răspândiseră în oraş. În consecinţă, era obligat să răspundă reprezentanţilor presei locale care i-au cerut să exprime poziţia oficială a parchetului său cu privire la incident, pentru a evita speculaţiile că ar fi încercat să ascundă informaţii doar pentru că existau zvonuri privind implicarea unor magistraţi ca fiind posibilii destinatari ai banilor. Reclamantul a încercat să protejeze imaginea sistemului judiciar şi, în special, imaginea colegilor săi magistraţi, reacţionând prompt şi oferind informaţii exacte.
73. În plus, canalul AXA TV este cel care a adăugat informaţii privind încetarea mandatului judecătorului G.E. la Penitenciarul Baia Mare şi l-au asociat cu operaţiunea de prindere în flagrant. În orice caz, aceste informaţii nu au fost nici măcar corecte, întrucât mandatul judecătorului expirase la 18 octombrie 2008, cu câteva zile înainte de operaţiune, nu după aceasta. Reclamantul nici măcar nu avea cunoştinţă despre încetarea mandatului celei în cauză şi nu ar fi trebuit să fie considerat răspunzător pentru asocierea celor două evenimente.
74. În plus, reclamantul a susţinut că DNA şi alte parchete emit, în general, comunicate de presă care conţin mai multe informaţii despre anchetele penale în curs, în comparaţie cu comunicatul de presă pe care îl redactase. În sprijinul acestei afirmaţii, a transmis Curţii mai multe comunicate de presă emise de diferite parchete care ofereau informaţii despre anchete în curs privind infracţiuni de corupţie activă şi pasivă.
75. Faptul că procurorii care au emis astfel de comunicate de presă nu au fost sancţionaţi de CSM l-a făcut să suspecteze existenţa unor alte posibile motive pentru care a fost sancţionat şi revocat din funcţia de prim-procuror. A adăugat că, în pofida faptului că recursul său împotriva deciziei CSM avea efect suspensiv, a fost forţat să renunţe la poziţia sa de prim-procuror înainte ca o hotărâre definitivă să fi fost pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât fusese iniţiată o nouă procedură disciplinară împotriva sa şi fusese ameninţat cu excluderea din magistratură dacă va continua să îşi exercite atribuţiile în respectiva funcţie (supra, pct. 49).
76. Reclamantul a adăugat că a fost responsabil cu comunicarea de informaţii presei timp de aproximativ cinci ani şi, în consecinţă, dispunea de o vastă experienţă în acest tip de activitate. În tot acest timp nu a avut niciodată probleme cu privire la modul în care erau redactate comunicatele sale de presă.
77. Reclamantul nu a fost de acord cu afirmaţia Guvernului potrivit căreia autorităţile naţionale au examinat în mod corespunzător plângerile sale împotriva sancţiunii disciplinare şi revocării din funcţia de prim-procuror. În opinia sa, autorităţile nu au încercat să stabilească adevărul, în măsura în care au respins majoritatea cererilor sale de probe în susţinerea afirmaţiilor sale.
78. Jurnaliştii care au fost martori la flagrantul delict nu au fost audiaţi nici în faţa CSM, nici a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În plus, nu s-a ţinut seama de scrisorile primite de judecătorul G.E. din partea canalului de televiziune şi a Consiliului Naţional al Audiovizualului sau de scrisoarea primită de reclamant de la parchetul general care confirma conformitatea comunicatului său de presă cu ghidul şi reglementările aplicabile (supra, pct. 24 şi 27).
79. În ceea ce priveşte afirmaţia judecătorului G.E. potrivit căreia comunicatul de presă i-a întinat imaginea publică, reclamantul a făcut trimitere la scrisoarea primită de avocatul său de la preşedintele Judecătoriei Baia Mare la 27 martie 2009. În scrisoarea respectivă, preşedintele instanţei afirma că nu considera necesar să deschidă o anchetă privind posibile fapte de corupţie săvârşite de judecători de la Judecătoria Baia Mare întrucât, în opinia sa, „în comunicat nu s-a făcut referire la identitatea magistraţilor implicaţi“ (supra, pct. 18).
b) Guvernul
80. Guvernul a susţinut că măsura disciplinară luată împotriva reclamantului, urmată de revocarea sa din funcţia de prim-procuror, din cauza modului în care a prezentat presei informaţii despre ancheta penală în curs, ar putea fi considerată o ingerinţă în dreptul reclamantului în temeiul art. 10 din Convenţie. A subliniat că o astfel de ingerinţă era prevăzută de lege. Abaterile disciplinare de care fusese acuzat reclamantul şi sancţiunile care i-au fost impuse sunt definite în Legea nr. 303/2004. În plus, în calitatea sa de membru desemnat să ofere informaţii presei, reclamantul ar fi trebuit să respecte
Ghidul de bune practici care reglementează cooperarea dintre instanţe şi procurori cu mass-media, adoptat de CSM (Decizia nr. 277/2006) şi dispoziţiile Ordinului procurorului general nr. 116/2007.
81. În opinia Guvernului, prevederile legale aplicabile reclamantului erau suficient de clare şi previzibile. În plus, fuseseră publicate în Monitorul Oficial şi, prin urmare, erau uşor accesibile tuturor magistraţilor.
82. Potrivit Guvernului, reclamantul, în calitatea sa de prim-procuror şi membru al personalului desemnat să ofere informaţii presei, ar fi trebuit să acţioneze cu mai multă diligenţă atunci când informa presa despre o anchetă care se afla în faza sa iniţială. În plus, în momentul în care a emis comunicatul de presă, cauza nu mai era cercetată de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş, întrucât fusese deja declinată la DNA.
83. În ceea ce priveşte obligaţia autorităţilor de a păstra confidenţialitatea dosarelor judiciare în cursul anchetelor, Guvernul a făcut referire la cauzele Căşuneanu împotriva României (nr. 22.018/10, 16 aprilie 2013), Voicu împotriva României (22.015/10, 10 iunie 2014) şi Apostu împotriva României (22.765/12, 3 februarie 2015). În aceste cauze, Curtea a constatat încălcări ale Convenţiei pentru ingerinţe în dreptul la viaţă privată. pe motiv că, în fazele preliminare ale anchetelor, presa a avut acces la informaţii privind viaţa privată a reclamantului conţinute în dosarele cauzei şi că, în pofida interesului public suscitat de obiectul cauzei, dezvăluirea de informaţii în această fază a anchetei a împiedicat reclamanţii să îşi apere reputaţia sau să conteste exactitatea informaţiilor dezvăluite.
84. Ingerinţa a fost necesară pentru a proteja reputaţia altora, pentru a susţine respectarea prezumţiei de nevinovăţie, precum şi pentru a menţine autoritatea şi imparţialitatea sistemului judiciar.
85. În ceea ce priveşte proporţionalitatea sancţiunilor impuse reclamantului, Guvernul a susţinut că au fost necesare pentru a proteja scopurile legitime sus-menţionate.
86. Reclamantul a comunicat mai multe informaţii decât era necesar; adăugând informaţia că presupuşii beneficiari ai banilor erau magistraţi, judecători şi procurori implicaţi în liberarea condiţionată a deţinuţilor, acesta a incitat la o mulţime de speculaţii privind implicarea judecătorului G.E. în traficul de influenţă.
87. Plângerile reclamantului împotriva aplicării sancţiunii disciplinare au fost analizate în mod corespunzător de către autoritatea disciplinară şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Acestea au oferit motive suficiente şi relevante pentru susţinerea sancţiunilor.
88. În plus, sancţiunea aplicată reclamantului în speţă nu era disproporţionată în raport cu sancţiunile aplicate reclamanţilor în alte cauze examinate de Curte.
2. Motivarea Curţii
a) Existenţa unei ingerinţe
89. Nu se contestă de către părţi că a existat o ingerinţă în dreptul la libertatea de exprimare a reclamantului în temeiul art. 10 din Convenţie. La rândul său, Curtea nu constată niciun motiv pentru a concluziona altfel.
90. O astfel de ingerinţă va încălca art. 10 dacă nu îndeplineşte cerinţele paragrafului al doilea al articolului respectiv. Prin urmare, rămâne de stabilit dacă ingerinţa era „prevăzută de lege“, urmărea unul sau mai multe dintre scopurile legitime menţionate la paragraful respectiv şi era „necesară întro societate democratică“.
b) Justificarea ingerinţei
(i) Legalitatea
91. Curtea reaminteşte că expresia „prevăzută de lege“ menţionată la paragraful al doilea al art. 10 impune ca măsura în litigiu să aibă un temei juridic în dreptul intern, dar se referă şi la calitatea legii în cauză, care ar trebui să fie accesibilă persoanei în cauză şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale [a se vedea, între alte hotărâri, Rotaru împotriva României (MC), nr. 28.341/95, pct. 52, CEDO 2000-V, şi Maestri împotriva Italiei (MC), nr. 39.748/98, pct. 30, 2004-I].
92. În ceea ce priveşte cerinţa de previzibilitate, Curtea a hotărât în mod repetat că o normă poate fi considerată „lege“ în sensul art. 10 § 2 dacă este formulată cu suficientă precizie pentru a permite unei persoane să îşi adapteze comportamentul. Persoana trebuie să fie capabilă - dacă este necesar, cu o consiliere adecvată - să prevadă, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele respective, consecinţele pe care o acţiune dată le poate avea. Acele consecinţe nu trebuie neapărat să fie previzibile cu certitudine absolută. Deşi certitudinea este de dorit, aceasta poate avea drept consecinţă o rigiditate excesivă, iar legea trebuie să fie capabilă să ţină pasul cu evoluţia circumstanţelor. În consecinţă, numeroase legi sunt formulate inevitabil în termeni care, într-o mai mare sau mai mică măsură, sunt vagi şi a căror interpretare şi aplicare constituie chestiuni de practică [a se vedea Perinθek împotriva Elveţiei (MC), nr. 27.510/08, pct. 131-133, CEDO 2015 (extrase), Satakunnan Markkinaporssi Oy şi Satamedia Oy împotriva Finlandei (MC), nr. 931/13, pct. 143, CEDO 2017 (extrase)].
93. În cauza de faţă, abaterile disciplinare de care a fost acuzat reclamantul erau prevăzute la art. 99 lit. d) şi k) din Legea nr. 303/2004 şi sancţiunea a fost impusă în temeiul art. 100 din aceeaşi lege (supra, pct. 52 şi 53). Reclamantul a menţionat ambiguitatea noţiunilor „confidenţialitatea anchetei“ şi „atitudine nedemnă faţă de colegi“ conţinute în definiţiile abaterilor disciplinare de care fusese acuzat.
94. Curtea nu este convinsă de argumentul său potrivit căruia prevederile legale erau formulate atât de vag încât nu putea să prevadă aplicabilitatea lor în cazul său. Formularea art. 99 lit. d) şi k) din Legea nr. 303/2004 era suficient de clară pentru a-i permite reclamantului, care, fiind procuror, era totuşi informat şi cunoştea bine legea, să îi înţeleagă sensul.
95. Prin urmare, Curtea consideră că ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare al reclamantului a respectat cerinţa de legalitate.
(ii) Scop legitim
96. În continuare, Curtea trebuie să stabilească dacă ingerinţa în litigiu urmărea un scop legitim.
97. Guvernul a susţinut că ingerinţa a fost necesară pentru a proteja reputaţia altora, pentru a susţine respectarea prezumţiei de nevinovăţie, precum şi pentru a menţine autoritatea şi imparţialitatea sistemului judiciar. Reclamantul a susţinut că sancţiunea impusă nu a avut niciun scop legitim.
98. Curtea observă că autorităţile interne şi-au bazat deciziile pe încălcarea de către reclamant a secretului anchetei judiciare şi adoptarea unei atitudini nedemne faţă de judecătorul G.E., fapt care i-a adus atingere imaginii publice a acesteia din urmă.
99. Având în vedere observaţiile părţilor şi circumstanţele speciale ale cauzei, Curtea consideră că ingerinţa a avut scopul de a garanta respectarea dreptului unei persoane care încă nu a fost judecată la prezumţia de nevinovăţie. De asemenea, a avut scopul de a asigura buna administrare a justiţiei, prin evitarea oricărei influenţe externe. Aceste scopuri corespund protecţiei „reputaţiei sau a drepturilor altora“ şi menţinerii „autorităţii şi imparţialităţii sistemului judiciar“ (a se vedea Ernst şi alţii împotriva Belgiei, nr. 33.400/96, pct. 98, 15 iulie 2003, şi Dupuis şi alţii împotriva Franţei, nr. 1.914/02, pct. 32, 7 iunie 2007).
100. În consecinţă, Curtea acceptă că ingerinţa în litigiu a urmărit un scop legitim în sensul art. 10 § 2 din Convenţie şi va proceda la examinarea condiţiei de a fi „necesară într-o societate democratică“.
(iii) Necesară într-o societate democratică
101. Principiile generale referitoare la întrebarea dacă o ingerinţă în libertatea de exprimare este „necesară într-o societate democratică“ sunt consacrate în jurisprudenţa Curţii [a se vedea, printre altele, Bédat împotriva Elveţiei, (MC), nr. 56.925/08, pct. 48, CEDO 2016].
102. Pentru a evalua dacă decizia de a aplica o sancţiune disciplinară şi de a-l revoca pe reclamant din funcţia de prim-procuror - o măsură luată ca răspuns la comunicatul de presă şi interviul dat canalului local de televiziune – a fost „necesară într-o societate democratică“, Curtea trebuie să examineze ingerinţa reclamată în contextul cauzei în ansamblu şi să stabilească dacă era „proporţională cu scopul legitim urmărit“ şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt „relevante şi suficiente“. Procedând astfel, Curtea trebuie să se asigure că autorităţile naţionale au aplicat standarde care erau conforme cu principiile prevăzute la art. 10 şi, în plus, că s-au bazat pe o evaluare acceptabilă a faptelor relevante.
103. De asemenea, Curtea va acorda o importanţă deosebită funcţiei deţinute de reclamant, declaraţiilor sau opiniilor pe care le-a exprimat public, contextului în care au fost formulate, precum şi reacţiilor la acestea [a se vedea Wille împotriva Liechtensteinului (MC), nr. 28.396/95, pct. 63, CEDO 1999 -VII].
(α) Statutul reclamantului şi contextul în care a făcut declaraţiile
104. Curtea observă că reclamantul a dat presei declaraţiile în litigiu în contextul îndeplinirii sarcinilor sale ca membru al personalului desemnat să ofere informaţii presei, funcţie pe care o ocupase în ultimii cinci ani. În această calitate, avea obligaţia profesională de a comunica informaţii presei cu privire la anchetele care atrăgeau atenţia mass-mediei, la fel cum a făcuto în cazul traficului de influenţă dezvăluit în cursul operaţiunii de prindere în flagrant organizate de parchetul său.
105. Curtea reaminteşte că statutul de care beneficia reclamantul în calitate de prim-procuror nu îl privează de protecţia art. 10 (a se vedea Kayasu împotriva Turciei, nr. 64.119/00 şi 76.292/01, pct. 91-92, 13 noiembrie 2008).
(β) Contribuţia declaraţiilor în litigiu la o dezbatere de interes public
106. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, există posibilităţi reduse în temeiul art. 10 § 2 din Convenţie de a aduce restricţii dezbaterii chestiunilor de interes public. Marja de apreciere a statelor este astfel redusă în cazul în care este în discuţie o dezbatere a unei chestiuni de interes public (a se vedea Satakunnan Markkinapörssi Oy şi Satamedia Oy, citată anterior, pct. 167, precum şi cauzele la care se face trimitere în aceasta).
107. În acest sens, Curtea a hotărât deja că publicul are interesul legitim să fie informat asupra proceselor penale în curs, precum şi că observaţiile privind funcţionarea sistemului judiciar constituie o chestiune de interes public [a se vedea Morice împotriva Franţei (MC), nr. 29.369/10, pct. 152, CEDO 2015].
108. Astfel, Curtea acceptă că obiectul comunicatului de presă al reclamantului şi al interviului, şi anume ancheta penală privind operaţiunea de prindere în flagrant organizată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş, reprezenta un subiect de interes public. Acest incident suscitase interes la nivel local şi reclamantul, în calitatea sa de membru al personalului desemnat să informeze presa despre anchetele penale în curs, considerase oportun să comunice presei anumite aspecte ale cercetărilor în curs privind infracţiunea de trafic de influenţă.
(γ) Măsura în care declaraţiile în litigiu au încălcat secretul anchetei penale
109. Subliniind că drepturile garantate de art. 10 şi art. 6 § 1 merită în principiu să fie respectate într-o măsură egală, Curtea reaminteşte că este legitim să se acorde protecţie specială secretului anchetei, ţinând seama de miza proceselor penale, atât pentru administrarea justiţiei, cât şi pentru dreptul persoanelor anchetate la respectarea prezumţiei de nevinovăţie. Curtea evidenţiază că secretul anchetei penale este menit să protejeze, pe de o parte, interesele procesului penal, preîntâmpinând riscurile de înţelegeri secrete, precum şi pericolul de dispariţie sau de falsificare a probelor, şi, pe de altă parte, interesele inculpatului, în special din perspectiva prezumţiei de nevinovăţie şi, mai general, a relaţiilor şi a intereselor sale personale. Secretul este justificat, de asemenea, de necesitatea de a proteja procesul de formare a opiniei şi procesul decizional al sistemului judiciar (a se vedea Bédat, citată anterior, pct. 68).
110. Evaluând impactul comunicatului de presă şi al interviului reclamantului, Curtea observă că nimic din declaraţiile reclamantului nu justifică acuzaţia de dezvăluire a unei anchete penale în curs. Curtea consideră că reclamantul a acţionat cu precauţie, abţinându-se să identifice nominal pe vreuna dintre persoanele implicate până la finalizarea anchetei judiciare.
111. Curtea observă, de asemenea, că procurorul care lucra la Biroul de informare şi relaţii publice, care evaluase comunicatul de presă la cererea reclamantului, a concluzionat că informaţiile oferite de reclamant fuseseră „unele minimale, generale, necesare, însă, pentru ca opinia publică să înţeleagă situaţia de fapt“ şi că reclamantul îşi limitase comunicatul de presă la împărtăşirea de informaţii despre ancheta efectuată de parchetul său (supra, pct. 27).
112. Reclamantul nu a adoptat nicio poziţie în ceea ce priveşte vinovăţia vreuneia dintre persoanele implicate, ci doar a oferit o descriere sumară a cazului parchetului în faza sa iniţială. Comunicatul său de presă, după cum confirmă declaraţiile procurorului responsabil de dosar după declinarea acestuia la DNA, nu a prejudiciat buna desfăşurare a anchetei (supra, pct. 22).
113. În plus, Curtea observă că reclamantul nu a folosit sau citat documentele protejate de secretul unei anchete judiciare şi nici nu a dezvăluit în alt fel informaţii confidenţiale despre procesul penal în curs (a se compara cu Dupuis şi alţii, citată anterior, pct. 43). În momentul în care reclamantul a emis comunicatul de presă, informaţiile privind operaţiunea de prindere în flagrant nu mai erau confidenţiale; cei doi jurnalişti prezenţi la incident publicaseră articole, însoţite de fotografiile făcute cu respectiva ocazie (supra, pct. 20).
114. Comportamentul reclamantului a fost aşadar în conformitate cu principiile privind furnizarea de informaţii despre procesele penale prin intermediul mass-mediei, astfel cum se subliniază în Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei Rec (2003)13 (supra, pct. 64) şi în Ghidul de bune practici privind cooperarea între instanţe şi parchet şi mass-media, adoptat de CSM (supra, pct. 59-62).
115. Curtea constată că nu există nimic în declaraţiile reclamantului care ar fi permis autorităţilor naţionale să-l acuze de încălcarea secretului anchetei penale.
(δ) Cu privire la pretinsul impact asupra reputaţiei profesionale a judecătorului G.E.
116. Curtea observă că singurul scop al comunicatului de presă şi interviului incriminate a fost acela de a informa publicul despre o anchetă penală în curs de interes evident pentru publicul local, în niciun caz de a acuza magistraţii de săvârşirea de infracţiuni.
117. Cu toate acestea, autorităţile disciplinare interne au hotărât că acel comunicat de presă şi interviul dat postului AXA TV de către reclamant au fost lipsite de respect faţă de judecătorul G.E., întrucât au făcut posibilă identificarea acesteia de către presă drept posibilul beneficiar al banilor (supra, pct. 31).
118. Curtea a hotărât în mod constant că, atunci când examinează dacă este necesară o ingerinţă în libertatea de exprimare într-o societate democratică în scopul „protejării reputaţiei [...] altora“, poate fi nevoită să stabilească dacă autorităţile au menţinut un just echilibru în cadrul apărării a două valori garantate de Convenţie care pot intra în conflict una cu cealaltă în unele cazuri, şi anume, pe de o parte, libertatea de exprimare, apărată de art. 10, şi, pe de altă parte, dreptul la respectarea vieţii private, consacrat de art. 8 (a se vedea, între multe alte hotărâri, Annen împotriva Germaniei, nr. 3.690/10, pct. 55, 26 noiembrie 2015, şi Cheltsova împotriva Rusiei, nr. 44,294/06, pct. 79, 13 iunie 2017).
119. Curtea subliniază că, pentru ca art. 8 din Convenţie să fie aplicabil, atacul adus reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să aducă atingere exercitării de către o persoană a dreptului la respectarea vieţii sale private [a se vedea A. împotriva Norvegiei, nr. 28.070/06, pct. 64, 9 aprilie 2009, Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), nr. 39.954/08, pct. 83, 7 februarie 2012]. Cu toate acestea, nu este convinsă că, în circumstanţele cauzei, comunicatul de presă şi interviul în litigiu puteau fi considerate drept un atac care atingea pragul necesar de gravitate şi care putea cauza prejudicii reputaţiei profesionale a judecătorului G.E.
120. În ceea ce priveşte susţinerea judecătorului G.E. potrivit căreia comunicatul de presă şi interviul dat canalului de televiziune de către reclamant i-au afectat reputaţia, reclamantul a argumentat că acceptarea de către autorităţile naţionale a plângerii lui G.E. împotriva sa nu fusese suficient de bine întemeiată, având în vedere faptul că aceasta nu fusese identificată în comunicatul de presă sau în interviu.
121. În acest sens, Curtea remarcă faptul că diligenţa reclamantului în exercitarea atribuţiilor sale în calitate de membru al personalului desemnat să ofere informaţii presei a fost susţinută de doi dintre procurorii Secţiei disciplinare pentru procurori a CSM şi de unul dintre judecătorii din completul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care s-au opus sancţionării reclamantului (supra, pct. 33 şi 42). Aceştia au susţinut că numele pretinşilor beneficiari ai banilor daţi de traficantul de influenţă nu au fost menţionate în comunicatul de presă sau în interviul televizat şi că respectivul comunicat de presă conţinea doar o trimitere generală, impersonală la judecătorii şi procurorii implicaţi în liberarea condiţionată a deţinuţilor. Trimiterea la judecătorul G.E. - al cărei mandat de judecător delegat la penitenciar încetase - a fost făcută de AXA TV.
122. Consiliul Naţional al Audiovizualului, care a examinat plângerea judecătorului G.E cu privire la modul în care AXA TV a difuzat ştirile despre flagrantul delict, concluzionase că reputaţia judecătorului G.E. nu fusese lezată (supra, pct. 24).
123. În continuare, Curtea observă că, hotărând că interviul şi comunicatul de presă au fost defăimătoare faţă de judecătorul G.E., autorităţile naţionale nu au ţinut seama de faptul că declaraţiile nu proveneau de la reclamant, ci fuseseră în mod clar făcute de o altă parte; reclamantul nu a susţinut niciodată că poziţia oficială a Ministerului Public era aceea că pretinşii beneficiari ai banilor erau magistraţi; acesta pur şi simplu citase ceea ce a afirmat deţinutul că i s-a spus de către suspecta prinsă în flagrant (supra, pct. 11).
124. Curtea observă că nu există nicio dovadă că autorităţile interne au efectuat un exerciţiu de punere în balanţă între necesitatea de a proteja reputaţia judecătorului G.E. şi dreptul reclamantului de a comunica informaţii pe teme de interes general privind anchetele penale în curs. Acestea şi-au limitat analiza la simpla discutare a atingerii aduse reputaţiei petentei fără a răspunde afirmaţiilor reclamantului şi CSM potrivit cărora declaraţiile în litigiu fuseseră făcute de o terţă parte, precum şi fără a ţine seama de criteriile stabilite de jurisprudenţa Curţii.
125. Evaluând impactul comunicatului de presă şi al interviului reclamantului, Curtea nu observă nimic în declaraţiile reclamantului care să permită autorităţilor interne să îl acuze de încălcarea dreptului la o imagine publică protejată al vreunuia dintre colegii magistraţi.
c) Concluzie
126. Având în vedere consideraţiile precedente, Curtea consideră că standardele aplicate de instanţele interne nu au fost compatibile cu principiile consacrate de art. 10 şi că instanţele interne nu au prezentat „motive relevante şi suficiente“ pentru a demonstra că ingerinţa în litigiu era necesară într-o societate democratică pentru protecţia puterii judecătoreşti şi pentru protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora. Având în vedere că există posibilităţi reduse în temeiul art. 10 § 2 din Convenţie de a aduce restricţii dezbaterii aspectelor de interes public, Curtea constată că ingerinţa a fost disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi, prin urmare, nu a fost „necesară întro societate democratică“.
127. Prin urmare, a fost încălcat art. 10 din Convenţie.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
128. Art. 41 din Convenţie prevede:
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
129. Reclamantul a pretins că, drept consecinţă a încetării premature a mandatului său, cariera profesională şi reputaţia iau fost afectate. Acesta a solicitat acordarea sumei de 50.000 EUR cu titlu de reparaţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.
130. Reclamantul a pretins, de asemenea, că, drept rezultat al încetării premature a mandatului său de prim-procuror, a pierdut indemnizaţia acordată acestei funcţii. În cererea sa, prezintă un calcul detaliat al prejudiciului material în sumă de 1.825 EUR.
131. În ceea ce priveşte prejudiciul material solicitat de reclamant, Guvernul a luat notă de faptul că reclamantul a transmis documente în sprijinul pretenţiei sale. Prin urmare, nu s-a opus acordării acestuia.
132. În continuare, Guvernul a considerat că suma solicitată de reclamant cu titlu de prejudiciu moral este excesivă. Făcând trimitere la Cauza Karácsony şi alţii împotriva Ungariei (MC) [nr. 42.461/13 şi 44.357/13, pct. 181, CEDO 2016 (extrase)], a solicitat Curţii să decidă că o constatare a unei încălcări a art. 10 ar constitui în sine o reparaţie echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral suferit de reclamant.
133. În ceea ce priveşte cererea legată de prejudiciul material, Curtea observă că reclamantul a suferit pierderi materiale, având în vedere salariile de care ar fi beneficiat dacă încălcarea Convenţiei nu ar fi avut loc şi ar fi fost în măsură să rămână în funcţia de prim-procuror până la sfârşitul mandatului. În consecinţă, consideră că reclamantul este îndreptăţit să recupereze întreaga suma solicitată, şi anume 1.825 EUR.
134. De asemenea, Curtea consideră că reclamantul a suferit cu siguranţă un prejudiciu moral pe care constatarea unei încălcări a Convenţiei în această hotărâre nu este suficientă pentru a-l remedia. Prin urmare, ţinând seama de toate informaţiile de care dispune şi pronunţându-se în echitate, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantului 4.500 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
135. Reclamantul a pretins, de asemenea, suma de 2.460 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa Curţii.
136. Guvernul nu a contestat această pretenţie.
137. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real şi necesar al acestora, iar cuantumul lor este unul rezonabil. În prezenta cauză, ţinând seama de documentele pe care le deţine şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului suma de 140 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa Curţii.
C. Dobânzi moratorii
138. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA:
1. declară, cu majoritate de voturi, capătul de cerere în temeiul art. 10 admisibil;
2. hotărăşte, cu cinci voturi la două, că a fost încălcat art. 10 din Convenţie;
3. hotărăşte, cu cinci voturi la două:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
(i) 1.825 EUR (o mie opt sute douăzeci şi cinci euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material;
(ii) 4.500 EUR (patru mii cinci sute euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
(iii) 140 EUR (o sută patruzeci euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant, pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris la 11 decembrie 2018, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.
PREŞEDINTE,
GANNA YUDKIVSKA
Grefier,
Marialena Tsirli
În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din Regulamentul Curţii, opinia separată a judecătorilor Yudkivska şi Kuris se anexează la prezenta hotărâre.
G.Y.
M.T.
OPINIA SEPARATĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR KŪRIS, SUSŢINUTĂ DE DOAMNA JUDECĂTOR YUDKIVSKA
I. 1. Poate să pară întrucâtva derutant că, întrucât am votat împotriva admisibilităţii cererii în temeiul art. 10 din Convenţie şi împotriva constatării unei încălcări a articolului respectiv, ne exprimăm totuşi satisfacţia asupra faptului că reclamantul şi-a câştigat cauza la Strasbourg. Chiar o facem. Modul în care reclamantul a fost tratat de autorităţile interne nu face faţă niciunuia din standardele unui proces echitabil, cu atât mai puţin celor ale unui caracter rezonabil.
2. Reclamantul s-a plâns în temeiul art. 10 şi al altor prevederi ale Convenţiei, inclusiv al art. 6 § 1 şi 2. Cauza nu a fost comunicată Guvernului decât în temeiul art. 10. Celelalte capete de cerere au fost declarate inadmisibile.
3. Ceea ce a determinat obiecţia noastră faţă de prezenta hotărâre este faptul că situaţia reclamantului a fost evaluată din perspectiva art. 10.
Dar înainte de a ajunge la acest punct, vă rog să ne permiteţi să abordăm esenţa cauzei.
II.
4. Reclamantul era prim-procuror la nivel judeţean. El era însărcinat cu menţinerea presei informată despre anchetele penale în curs. O acţiune disciplinară a fost iniţiată împotriva sa ca urmare a informaţiilor pe care le-a transmis presei, cu privire la o cauză care privea în mod clar un aspect de interes general. S-a hotărât că a comis 2 abateri disciplinare şi a fost sancţionat oficial. Pe deasupra, ca o consecinţă directă a faptului că a fost sancţionat în cadrul procedurii disciplinare, a mai şi fost revocat din funcţia de prim-procuror.
5. Ancheta penală s-a referit la modul în care reclamantul a informat oficial presa într-un comunicat de presă şi, la scurt timp după, într-un interviu televizat cu privire la un presupus trafic de influenţă în cadrul sistemului judiciar, legat de prezumata liberare condiţionată din detenţie a unui deţinut în schimbul unei sume de bani. Informaţii despre incident fuseseră deja difuzate în mass-media înainte de intervenţia reclamantului. Mai exact, publicul fusese informat că suspecta a fost prinsă în flagrant în timp ce accepta banii. Se pare că suspecta însăşi nu era în măsură să dispună liberarea din închisoare şi, astfel, fie ar fi băgat banii în buzunar fără să fi făcut ceea ce a promis să facă pentru deţinutul în cauză, fie intenţiona să împartă banii cu o persoană care era în măsură să ia astfel de decizii. Nu e de mirare că incidentul, prevestitor clar al unui caz de corupţie de profil înalt, a atras atenţia opiniei publice. În consecinţă, era firesc să existe un anumit tip de comunicare oficială cu opinia publică în privinţa incidentului. Comunicatul de presă emis de reclamant conţinea menţiunea că suspecta i-a spus deţinutului în cauză că o parte din bani trebuia să ajungă la „magistraţi, judecători şi procurori, care au atribuţii în liberarea condiţionată a deţinuţilor“. Nu s-a comunicat evaluarea că această afirmaţie a suspectei era credibilă. Postul de ştiri TV care l-a intervievat pe reclamant a adăugat propriile observaţii la comunicarea oficială. A făcut aluzie la un anumit judecător (care condusese până la acest moment comisia de liberare condiţionată), crescând speculaţiile dacă nu cumva încetarea mandatului acesteia la penitenciarul în cauză (nu) avea legătură cu presupusa activitate infracţională. Aluzia era foarte inadecvată şi lipsită de profesionalism, întrucât se baza pe informaţii inexacte care, fără îndoială, nu ar fi fost furnizate postului de către reclamant. Numele judecătorului totuşi nu a fost dezvăluit în cursul respectivului program. Cu toate acestea, după cum se întâmplă adesea, astfel de secrete rămân neştiute doar o perioadă scurtă de timp.
Este de înţeles că judecătorul în cauză nu a fost mulţumit de aluziile scăpate în timpul programului de ştiri. Este de înţeles că aceasta a iniţiat proceduri prin care să fie retractate informaţiile care o legau de pretinsul trafic de influenţă. Nu este mai puţin de înţeles nemulţumirea sa faţă de tăcerea din partea canalului de televiziune şi răspunsul formalist oferit de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Ce a fost mai puţin de înţeles a fost faptul că ea şi-a direcţionat apoi nemulţumirea împotriva reclamantului, care nu făcuse nicio aluzie la ea (sau la vreun alt funcţionar judiciar) în mod specific, ci doar s-a referit la cuvintele suspectei (a căror veridicitate nu a susţinut-o), indicând un larg, vast şi nedefinit grup de „magistraţi, judecători şi procurori“. Este chiar şi mai puţin de înţeles că a fost deschisă o anchetă disciplinară împotriva reclamantului - cu excepţia cazului în care o astfel de etapă procedurală era necesară înainte ca plângerea judecătorului să fie respinsă. Şi ceea ce nu a fost deloc de înţeles, ba chiar a fost un lucru care să te lase cu gura căscată, a fost sancţionarea reclamantului pentru ceva ce nu el, ci canalul de ştiri făcuse.
6. Audiat de Secţia pentru procurori, reclamantul a susţinut că acest comunicat de presă fusese redactat pe baza informaţiilor primite în exercitarea atribuţiilor sale. Avocatul reclamantului a afirmat că reclamantul a acţionat cu bună-credinţă, informând presa despre incident, referinţele sale fuseseră generale şi impersonale şi nu s-a făcut referire la vreo persoană anume; nu a făcut nimic altceva decât să îşi îndeplinească obligaţia de a informa presa despre o anchetă penală în curs, despre care publicul avea deja cunoştinţă. Canalul de televiziune a fost cel care a dezvoltat tema, oferind mai multe informaţii în programul de ştiri decât ceea ce primise de la reclamant.
7. Această poziţie a fost confirmată de diverse instituţii şi oficiali. Consiliul Naţional al Audiovizualului a considerat că emisiunea televizată nu a conţinut nicio trimitere specifică la judecătorul care a formulat plângere în faţa sa. Procurorul de la Biroul de informare relaţii publice a considerat că informaţiile date de reclamant în comunicatul de presă fuseseră „unele minimale, generale, necesare, însă, pentru ca opinia publică să înţeleagă situaţia de fapt“ şi că acţiunea reclamantului a respectat practicile urmate de Ministerul Public. În opinia preşedintelui judecătoriei, comunicatul de presă nu făcea nicio trimitere la identitatea magistraţilor posibil implicaţi în traficul de influenţă. Procurorul responsabil de caz a considerat că respectivul comunicat de presă nu a compromis rezultatul anchetei penale.
8. Fără a ţine seama de aceste elemente, Secţia de disciplină pentru procurori s-a pronunţat împotriva reclamantului. A considerat că reclamantul a oferit informaţii despre pretinsul beneficiar al banilor daţi pentru trafic de influenţă, fără a verifica exactitatea declaraţiilor suspectei (de parcă reclamantul ar fi putut verifica exactitatea lor în condiţiile în care nu era responsabil de caz, care, întâmplător, era în fază iniţială). În opinia Secţiei pentru procurori, tocmai această „neverificare“ a condus la identificarea unui singur judecător drept posibil beneficiar al banilor şi la speculaţiile mass-mediei privind aspectul dacă încetarea mandatului acesteia putea avea legătură cu infracţiunea în cauză. În continuare, Secţia pentru procurori a susţinut că „modul“ în care a fost redactat comunicatul de presă ridica riscul ca rezultatul anchetei să fie periclitat sau surse confidenţiale dezvăluite (acest lucru fiind în contradicţie cu declaraţia explicită a procurorului responsabil de caz).
9. Secţia pentru procurori nu s-a împovărat să ofere explicaţii despre cum ar fi fost modul „adecvat“ de a redacta comunicatul de presă. Aceasta pur şi simplu i-a aplicat reclamantului sancţiunea disciplinară, l-a găsit vinovat de nerespectarea confidenţialităţii documentelor cu caracter secret şi de atitudine nedemnă în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi. Cu privire la acest ultim aspect, decizia a fost luată cu trei voturi la două. Logica argumentelor celor care s-au opus ar putea fi răsturnată cu greu, dar opinia majorităţii este cea care are forţă juridică.
10. Acţiunea Secţiei pentru procurori a produs efecte imediat după aprobarea sa. În aceeaşi zi, Secţia pentru procurori, ca urmare a propriilor constatări, a decis revocarea reclamantului din funcţia de prim-procuror. Această decizie a fost luată înainte chiar ca reclamantul să fi avut posibilitatea de a contesta constatările Secţiei de disciplină pentru procurori în faţa vreunei instanţe sau autorităţi - fie şi în faţa plenului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii. Atunci când a ajuns totuşi în plen, revocarea sa era deja un fait accompli, întrucât fusese nevoit să demisioneze din funcţia de prim-procuror după ce o nouă procedură disciplinară a fost iniţiată împotriva sa, fiind ameninţat cu excluderea completă din profesie. Contestaţia sa a fost respinsă.
11. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, de asemenea, recursul. Raţionamentul Înalte Curţi a fost că, odată ce a fost impusă o sancţiune disciplinară, chiar dacă a luat forma unei mustrări, un procuror trebuia în mod necesar să fie revocat din funcţie. Acest lucru se întâmplă indiferent de faptul că mustrarea pare să fie cea mai blândă dintr-o serie de sancţiuni disciplinare prevăzute în lege şi nu se compară cu revocarea din funcţie - care este o sancţiune distinctă şi autonomă şi cea mai severă.
Unde ne duce un astfel de raţionament? În cazul în care un procuror este revocat din funcţie, indiferent ce sancţiune disciplinară este impusă, atunci toate sancţiunile mai blânde decât revocarea din funcţie sunt fictive, deoarece toate conduc la revocarea din funcţie a procurorului: fie imediat, fie ca urmare a instituirii oricărei sancţiuni mai blânde. Tertium non datur. În fapt, secundum non datur: alegerea este între revocare şi revocare. Măreţ standard. În cazul în care astfel de reguli lipsite de compromis, de neînfrânt sunt în mod consecvent aplicate (sunt? felicitări!), corpul procurorilor români este evident că e compus exclusiv din funcţionari perfecţi, infailibili, curaţi ca lacrima.
12. În orice caz, reclamantul a făcut recurs în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei Secţiei pentru procurori prin care s-a hotărât că a comis 2 abateri disciplinare şi i s-a aplicat mustrarea. El şi-a menţinut ideea că nu a oferit presei nicio informaţie confidenţială. Dimpotrivă, comunicatul de presă avea ca scop prevenirea eventualelor speculaţii cu privire la incident, deja cunoscut de presă, care ar fi putut aduce prejudicii sistemului judiciar. De asemenea, a respins acuzaţia că ar fi avut o atitudine dispreţuitoare faţă de judecătorul în cauză. Asociaţia Magistraţilor din România a intervenit în procedură în sprijinul reclamantului, susţinând că acesta respectase reglementările relevante, atât pe cele interne, cât şi pe cele ale Consiliului Europei.
Toate fără niciun rezultat. Înalta Curte, cu majoritate de voturi, a respins recursul, arătând că reclamantul ar fi trebuit să îşi limiteze comunicatul de presă la minimul de informaţii, care nu ar fi permis identificarea niciunui magistrat ca posibil beneficiar al banilor tranzacţionaţi. Dacă nu ar fi menţionat în comunicatul de presă că banii în cauză ar fi primiţi de „magistraţi, judecători şi procurori, care au atribuţii în liberarea condiţionată a deţinuţilor“, în viziunea acestei instanţe, totul ar fi fost de vis, magnific.
13. Înalta Curte nu a oferit nicio explicaţie despre modul în care ar fi fost posibil să fie raportată o anchetă privind presupusa liberare condiţionată ilegală a unui deţinut din închisoare în schimbul unei sume de bani fără a face aluzie, cel puţin la modul general, că posibilul beneficiar al acestor bani a fost unul (sau mai mulţi) dintre cei care iau deciziile privind liberarea condiţionată a deţinuţilor (cu menţiunea că aşa ar fi fost potrivit doar afirmaţiilor suspectei). Cine altcineva ar putea lua decizii privind liberarea deţinuţilor, dacă nu chiar „magistraţii, judecători şi procurori“? Este sigur că nu cumva secretarii (secretarele), bibliotecarii, şoferii sau oamenii de serviciu care lucrează pe undeva prin sistemul judiciar? Este evident ca lumina zilei.
Este uşor de imaginat că ascunderea fie şi a unei uşoare aluzii că posibilul beneficiar putea (presupunând că afirmaţiile suspectei se dovedeau a fi corecte) fi un magistrat, un judecător sau un procuror ar fi creat, în ochii opiniei publice, suspiciunea că se fac încercări de a proteja pe cineva. Aparent, în opinia Înaltei Curţi, ascunderea unor astfel de „informaţii“ (care reprezentau ceea ce o persoană rezonabilă ar fi putut ea însăşi să concluzioneze), dând naştere astfel unei suspiciuni legitime că se întâmpla ceva putred, ar fi fost un lucru perfect legitim.
III.
14. Problema care ne preocupă aici a apărut atunci când reclamantul, în recursul împotriva deciziei Secţiei pentru procurori, s-a plâns (nu doar că procedura disciplinară împotriva sa a fost inechitabilă, ci şi) că aplicarea unei sancţiuni disciplinare i-a încălcat dreptul de a comunica informaţii presei. El a invocat prevederile art. 10. Poate că el (şi avocatul său) a considerat că acest argument suplimentar ar face cazul să fie mai puternic.
15. Aşa s-a întâmplat - dacă nu la nivel intern, unde judecătorii nu au fost convinşi de acest argument, cu siguranţă însă la Strasbourg, întrucât reclamantul a avut în cele din urmă câştig de cauză. Totuşi, în opinia noastră, acest lucru s-a realizat în detrimentul clarităţii în ceea ce priveşte rolul art. 10.
16. Haideţi să examinăm mai atent argumentele prin care reclamantul şi-a justificat cererea în temeiul art. 10. Ne vom limita doar la cele care privesc în mod direct însăşi esenţa acestui articol (fără a intra în consideraţiile legate de statutul confidenţial sau neconfidenţial al informaţiilor dezvăluite; posibilul risc pe care îl prezentau pentru ancheta în curs de desfăşurare; rolul programului de ştiri TV în crearea de speculaţii despre un anumit judecător; caracterul adecvat sau inadecvat al analizei dacă imaginea publică a respectivului judecător a fost întinată).
17. Reclamantul a subliniat (nu doar o dată) că el a comunicat presei informaţiile în litigiu în calitatea sa de membru al personalului desemnat să menţină contactul cu presa. Acesta era responsabil cu furnizarea de informaţii presei de aproximativ cinci ani.
Nu există dubii asupra acestui lucru. Informarea presei era datoria sa - o funcţie importantă. Mass-media are obligaţia profesională de a-i informa pe cetăţeni, iar el avea obligaţia profesională de a informa mass-media, astfel încât fiecare să poată să îşi îndeplinească în mod corespunzător obligaţiile profesionale. Acestea sunt cunoscute sub numele de autorităţi publice care acţionează în interes public. Are legătură cu responsabilizarea autorităţilor, transparenţa, încrederea din partea publicului şi statul de drept, cu alte cuvinte, cu virtuţile civice care sunt, nu în ultimul rând, printre cele apărate de Convenţie - dar şi de dreptul român.
18. Reclamantul a susţinut că îşi îndeplinea obligaţia de a informa publicul despre fapte referitoare la procesele penale în curs. Niciun obiectiv legitim nu ar putea fi urmărit prin impunerea unei sancţiuni disciplinare unui procuror care pur şi simplu îşi îndeplinea obligaţia profesională de a oferi informaţii prompte şi exacte presei, potrivit rolului care îi fusese atribuit. Niciunul dintre ceilalţi procurori care emiseseră comunicate de presă nu fusese sancţionat disciplinar de Secţia pentru procurori, chiar şi atunci când comunicase mai multe informaţii despre anchetele penale în curs decât o făcuse reclamantul. Se presupune că aceştia îşi îndepliniseră în mod adecvat îndatoririle, în timp ce sa considerat că reclamantul nu a făcut-o.
19. Reclamantul a afirmat în mod clar că obligaţia sa de a informa presa despre caz era chiar mai stringentă, întrucât informaţii despre acesta fuseseră deja oferite publicului de către mass-mediei, iar zvonurile despre posibila implicare a funcţionarilor judiciari se răspândiseră în localitate. Un răspuns oficial oferit mass-mediei era necesar pentru a proteja imaginea sistemului judiciar. A făcut tot ce era posibil pentru a se asigura că informarea sa era corectă.
20. Paradoxul este că, deşi reclamantul susţine că drepturile sale în temeiul art. 10 au fost încălcate, în fapt a susţinut că pur şi simplu îşi exercita atribuţiile de funcţionar public - nu că îşi exercita vreun drept.
21. Atribuţiile funcţionarilor publici nu fac obiectul art. 10. Acest articol garantează dreptul la libertatea de exprimare.
Acest drept include libertatea de a emite opinii şi libertatea de a comunica informaţii şi idei.
Nu trebuie să existe nicio ingerinţă în comunicarea de informaţii şi idei din partea unei autorităţi publice.
Astfel, art. 10 operează implicit o distincţie între persoane particulare şi autorităţile publice, iar aceasta din urmă nu trebuie să se amestece în libertatea de exprimare a persoanelor particulare.
Desigur, exprimarea unor persoane publice, cum ar fi, de exemplu, membrii Parlamentului, poate fi, de asemenea, protejată de art. 10 [a se vedea Karácsony şi alţii împotriva Ungariei (MC), nr. 42.461/13 şi 44.357/13, 17 mai 2016], dar, după cum ilustrează cauza citată, această exprimare trebuie să fie făcută separat de exercitarea funcţiilor oficiale.
În plus, Curtea, dezvoltându-şi jurisprudenţa şi îmbunătăţind standardele de protecţie a drepturilor omului, a interpretat art. 10 în sensul că poate fi invocat şi pentru a proteja accesul la informaţii [a se vedea Magyar Helsinki Bizottság împotriva Ungariei (MC), nr. 18.030/11, 8 noiembrie 2016].
22. Libertatea de exprimare sau a discursului, în cel mai larg sens al cuvântului, este o noţiune extinsă. Odată cu evoluţia tehnologiilor şi a globalizării, nu face altceva decât să se extindă.
Noţiunea „exprimare“ (sau vorbire) include nu doar comunicarea orală sau în scris, ci şi comunicarea nonverbală, ba chiar tăcerea: lipsa exprimării explicite poate, de asemenea, să transmită informaţii, opinii sau idei. Aceste diferite forme de exprimare se manifestă în domenii deosebit de diverse, ceea ce face ca noţiunea de libertate de exprimare să fie aplicabilă nu doar vorbirii de zi cu zi sau discursului politic (care rămâne ţinta centrală a aplicabilităţii acestui concept în litigiu), ci şi exprimării religioase (sau nereligioase) a credinţei sau absenţei acesteia, cercetării ştiinţifice şi predării (libertatea academică), exprimării artistice, literaturii şi jurnalismului, radiodifuzării şi mediei electronice, chiar şi comerţului şi propagandei etc. - toate formele de comunicare unu la unu, unu către mai mulţi şi mai mulţi către unu. Nu putem aborda toate aceste aspecte aici (dar nici nu vom lăsa să treacă această ocazie fără a face trimitere la o importantă sursă de inspiraţie pentru opinii despre importanţa libertăţii de exprimare în manifestările sale diverse: Timothy Garton Ash, „Free Speech: Ten Principles for a Connected World“ (London: Atlantic Books, 2016).
Jurisprudenţa Curţii referitoare la numeroasele sfere de aplicare a conceptului de libertate de exprimare este abundentă; nu e nevoie să o cităm aici.
23. Cu toate acestea, un concept larg nu este neapărat atotcuprinzător. Curtea a exclus aplicabilitatea art. 10 în numeroase cauze în care reclamanţii au susţinut că le-a fost încălcată libertatea de exprimare. Curtea este cea care defineşte domeniul de aplicare al articolelor din Convenţie. Pe lângă multe altele, jura novit curia înseamnă, de asemenea, şi acest lucru. Şi este tot Curtea cea care stabileşte cum ceva care intră în domeniul de aplicare al unui articol, în speţă art. 10, nu beneficiază de protecţia sa. Discursurile de incitare la ură, precum şi discursul care incită la dezordine şi criminalitate nu sunt în mod normal protejate. Publicitatea comercială poate fi restricţionată. Dezvăluirea de informaţii sensibile (inclusiv informaţii confidenţiale şi secrete de stat) poate fi bine justificată. Libertatea de exprimare trebuie să fie echilibrată şi se poate retrage în faţa dreptului la respectarea vieţii private. Discursul care are ca scop subminarea autorităţii şi imparţialităţii sistemului judiciar poate fi tras la răspundere penală. Şi aşa mai departe.
Astfel, pot exista - şi desigur există - tipuri de exprimări care intră în cadrul art. 10, dar nu beneficiază de protecţia sa.
24. Cu toate acestea, în speţă, nu suntem preocupaţi de protecţia a ceva care nu intră în cadrul art. 10. Ce ne deranjează este faptul că ceea ce a hotărât majoritatea să fie protejat de acest articol se află în mod clar în afara domeniului său de aplicare.
Condiţia sine qua non pentru ca o activitate să intre în domeniul de aplicare al art. 10 este ca activitatea în cauză să constituie exprimare în sensul acestui articol. Este atât de banal - şi, cu toate acestea, nu trebuie neglijat că activitatea în cauză trebuie să conţină două elemente constitutive (sau determinante): (i) trebuie să fie expresia a ceva care (ii) a fost realizat în exercitarea libertăţii respective. O exprimare (prin cuvinte, semne, sunete, acţiuni, scris, simboluri, tăcere etc.) considerată individual nu este suficientă pentru a constitui o manifestare a libertăţii de exprimare în sensul art. 10. În acest scop, ambele elemente sunt necesare.
Un cantonier care flutură steagul se exprimă, în sensul că transmite un mesaj cuiva. Înseamnă asta totuşi că îşi exercită astfel libertatea de exprimare? Cu alte cuvinte, exprimându-se el însuşi, îşi exprimă propriul sine? Sau poliţistul care foloseşte fluierul pentru a opri o maşină care accelerează este cu siguranţă implicat în acţiunea de a exprima - dar îşi exercită el libertatea de exprimare? Dacă am dori să luăm în considerare un exemplu opus, de pildă, o persoană care se exprimă zgomotos în somn. Ar constitui o astfel de exprimare exercitarea vreunei libertăţi? (Unii se exprimă astfel şi nu se bucură întotdeauna să afle ce au exprimat şi cui.) Un răspuns pozitiv la o astfel de întrebare aparent retorică ar echivala cu a susţine că un somnambul care merge în timp ce doarme îşi exercită libertatea de circulaţie în temeiul art. 2 din Protocolul nr. 4. Hai să fim serioşi!
25. Revenind la situaţia reclamantului, considerăm că însăşi esenţa a ceea ce înseamnă libertatea de exprimare a fost trecută cu vederea în speţă.
Este incontestabil că reclamantul nu a afirmat niciodată că a avut vreo opinie asupra cauzei cu privire la care a informat mass-media. Într-adevăr, nimic din comunicatul de presă sau interviul TV nu ar putea fi interpretat ca o exprimare a opiniei sale - în fapt, vreo opinie. A fost o comunicare a faptelor astfel cum erau cunoscute la momentul respectiv.
Reclamantul a afirmat mai mult decât clar că nu şi-a exprimat nici propriile sale idei, nici ideile altcuiva. Nu au existat deloc idei, cu excepţia cazului în care atribuim cuvântul „idei“ oricărei forme de exprimare.
Şi nu a existat nicio ingerinţă în comunicarea de către reclamant a informaţiilor către public din partea vreunei autorităţi publice. Dimpotrivă, acesta şi-a exercitat îndatoririle, fiind el însuşi în acelaşi timp parte a autorităţii publice. El a acţionat, în fapt, în calitate de portavoce a autorităţii.
În teorie, dacă ar fi ascuns informaţiile respective despre un aspect de interes public, acesta ar fi încălcat dreptul de a fi informat al publicului sau dreptul de acces la informaţii al mass-mediei. Nu acesta a fost cazul în speţă.
Ar fi putut, de asemenea, să se abată de la funcţiile sale oficiale (şi probabil ar fi încălcat reglementările interne) dacă nu ar fi informat publicul despre incident, care era legat de un aspect de interes public. Nu s-a întâmplat acest lucru.
Unde este atunci încălcarea dreptului reclamantului în temeiul art. 10?
Unde se află acest drept în speţă?
26. Pentru a rezuma, esenţa argumentelor reclamantului în faţa Curţii o reprezintă faptul că el nu şi-a exercitat nicio libertate atunci când a comunicat informaţiile către mass-media. El nu avea libertatea de a nu le comunica sau, în subsidiar, de a comunica doar o parte din informaţii, ascunzând ceea ce era esenţial şi oricum uşor de înţeles de orice persoană rezonabilă sau cel puţin de cei care aveau vreo idee despre cine adoptă deciziile privind liberarea condiţionată a deţinuţilor. Nu a comunicat nimic ce nu era justificat de interesul public. Aceasta a fost practica generală de mulţi ani - nu doar practica reclamantului, ci a tuturor funcţionarilor (procurori) însărcinaţi cu funcţii similare.
Astfel, nu desfăşura nicio activitate protejată de art. 10.
IV.
27. Cele de mai sus nu sunt menite a susţine că reclamantul nu s-a implicat într-o activitate protejată de Convenţie sau că nu avea o cauză care să fie susţinută la Strasbourg.
Desigur că a avut.
Numai că această cauză ar fi trebuit să fie examinată nu în temeiul art. 10, ci al art. 6 sau al art. 8 sau în temeiul ambelor articole.
28. În acest stadiu al procedurii, Curtea a fost împiedicată să examineze capetele de cerere ale reclamantului în temeiul art. 6 (şi cele în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1), întrucât au fost declarate inadmisibile de către un alt complet. Este foarte posibil ca motivele acestei situaţii să fi fost perfect valabile la acel moment.
29. Cu toate acestea, jurisprudenţa Curţii este un organism în curs de dezvoltare în mod constant şi neîncetat. Din 2015, când cererea a fost comunicată Guvernului, jurisprudenţa nouă care este aplicată ar indica faptul că situaţia reclamantului (în special revocarea sa din funcţie rapidă şi necondiţionată) intră în mod evident în sfera de aplicare a art. 8. Poate că cea mai recentă hotărâre cu grad de autoritate ar fi Denisov împotriva Ucrainei [(MC), nr. 76.639/11, 25 septembrie 2018]. Am putea face referire, de asemenea, la Bărbulescu împotriva României [(MC), nr. 61.496/06, 5 mai 2017]. Doctrina cuprinsă în aceste două hotărâri (în special cea dintâi) sugerează nu numai că situaţia reclamantului intră sub incidenţa art. 8, ci şi că o constatare a încălcării art. 8 ar fi putut constitui un posibil rezultat. Dar chiar şi în 2015 existau hotărâri cu grad de autoritate (cum ar fi, de exemplu, Sidabras şi Džiautas împotriva Lituaniei, nr. 55.480/00 şi 59.330/00, 27 iulie 2004), care ar fi sugerat acelaşi lucru.
30. În mod similar şi pentru aplicabilitatea art. 6. Pentru a concluziona, este suficient să aruncăm o privire la Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei [(MC), nr. 21.722/11, 9 ianuarie 2013], Morice împotriva Franţei [(MC), nr. 2.969/10, 23 aprilie 2015] sau Baka împotriva Ungariei [(MC), nr. 20.261/12, 23 iunie 2016].
31. Cu toate acestea, nu am dori să emitem o judecată în avans în privinţa unei astfel de analize, cu atât mai mult cu cât nu a avut loc niciodată şi ar fi pur ipotetică.
Există un alt aspect la care am dori să ne referim.
32. Uneori, Curtea include în domeniul de aplicare al anumitor articole ceva ce nu îşi are rolul acolo.
Cu privire la art. 8, cel mai regretabil exemplu recent în acest sens a fost Ermenyi împotriva Ungariei (nr. 22.254/14, 22 noiembrie 2016), unde Curtea a mers mai departe decât în hotărârea de referinţă Oleksandr Volkov (citată anterior), în care noţiunea de „viaţă privată“ a fost interpretată în aşa fel încât putea, în principiu, să includă şi activităţi de natură profesională sau afaceri. Reclamantul, care fusese revocat din postul de vicepreşedinte al Curţii Supreme, a depus plângerea în temeiul art. 6, art. 13 şi art. 14, însă Curtea, care era „stăpânul caracterizării juridice a faptelor cauzei“ şi bazându-se pe principiul jura novit curia, i-a reclasificat plângerea ca intrând sub incidenţa art. 8 şi a constatat o încălcare a respectivului articol. „Relaţiile cu lumea exterioară“ ale reclamantului, viaţa sa socială sau chiar relaţiile sale profesionale au fost considerate, prin urmare, ca fiind complet dependente de postul său, care era însă o funcţie suplimentară pe lângă atribuţiile sale judiciare şi statutul său de judecător. Noţiunea „viaţă privată“ a fost astfel extinsă încât să cuprindă aproape orice acţiune a autorităţilor vizavi de o persoană, în calitate de participant la piaţa forţei de muncă, fie ca membru al unei profesii, fie ca deţinător al oricărei alte funcţii oficiale.
În Denisov (citată anterior), Curtea a dat înapoi faţă de această abordare de tip „all-inclusive“. A constatat că o plângere în temeiul art. 8, în multe privinţe similară cu cea examinată în Erményi, era ratione materiae incompatibilă cu Convenţia şi, în consecinţă, inadmisibilă (fără a denunţa totuşi oficial Erményi).
33. Un lucru similar se întâmplă în prezent cu art. 10. Prezenta hotărâre interpretează domeniul de aplicare al art. 10 prea extins, importând aici ceea ce ar trebui să fie perceput în mod clar ca situându-se în afară, potrivit tuturor standardelor logicii.
Nu susţinem că aceasta este deja o tendinţă generală. Dar, odată ce hotărârile devin definitive, se face trimitere la ele în alte cauze - şi nu întotdeauna în mod critic. Prezenta hotărâre are potenţialul de a se reproduce în sine multiplicându-şi abordarea de fond în jurisprudenţa viitoare.
Nu e simplă previziune faptul că va veni ziua în care Marea Cameră va trebui să reexamineze abordarea Brisc - şi să o răstoarne. Pentru un nou tip de Erményi va fi necesar un nou Denisov.
V.
34. Ce ar fi trebuit făcut? Şi s-ar fi putut face ceva, dat fiind că reclamantul nu s-a plâns în temeiul art. 8, iar capătul de cerere în temeiul art. 6 a fost declarat inadmisibil?
35. Odată cu Radomilja şi alţii împotriva Croaţiei [(MC, nr. 37.685/10 şi 22.768, 20 martie 2018], acest lucru nu pare a fi o problemă importantă. Jura novit curia. Acest principiu (printre altele) validează reîncadrarea cererilor, care a devenit o practică răspândită.
36. O astfel de reîncadrare a prezentelor capete de cerere ale reclamantului ca intrând în domeniul de aplicare al art. 8 ar fi fost foarte logică, în cazul în care Camera s-ar fi simţit obligată să respecte interpretarea vieţii private astfel cum este expusă în Denisov (citată anterior).
În consecinţă, cauza domnului Brisc ar fi trebuit să fie recomunicată (chiar dacă nu a fost comunicată de la început) Guvernului în temeiul art. 8.
37. Cel mai regretabil, această opţiune a fost respinsă. Poate că respectiva cauză era pe rolul Curţii de prea mult timp. Era prea veche (cererea datează din 2010).
Dar întârzierea cauzelor pendinte reprezintă o problemă de altă natură, care nu poate fi soluţionată în mod satisfăcător prin adoptarea de decizii în cauză în temeiul unor articole „greşite“, atunci când există o nouă jurisprudenţă care clarifică în temeiul cărui articol ar trebui examinate.
38. Având în vedere toate acestea, argumentul enunţat la pct. 89 din prezenta hotărâre este ciudat - dar, în acelaşi timp, revelator. Majoritatea afirmă:
"Nu se contestă de către părţi că a existat o ingerinţă în dreptul la libertatea de exprimare a reclamantului în temeiul art. 10 din Convenţie. La rândul său, Curtea nu constată niciun motiv pentru a concluziona altfel."
Desigur, „nu se contestă“! Şi ce dacă?
Un truc similar (numai că într-un mod mult mai brutal) a fost deja utilizat în Ermenyi (citată anterior, pct. 31).
Dar ce se întâmplă cu jura novit curia?
Este Curtea cea care cunoaşte dreptul, mai presus de toate, dreptul Convenţiei? Sau sunt părţile cele care o „cunosc“ şi, dacă ele nu sunt în dezacord, Curtea trebuie să le urmeze viziunea, oricare ar fi acesta?
39. Citatul de mai sus este, totuşi, cu adevărat remarcabil din încă un alt motiv.
Merită repetat încă o dată că dreptul la libertatea de exprimare, consacrat de art. 10, include libertatea de opinie şi libertatea de a primi şi de a comunica informaţii sau idei.
Dacă majoritatea este într-adevăr de acord cu părţile că „a existat o ingerinţă în exercitarea de către reclamant a dreptului la libertatea de exprimare în temeiul art. 10“, ar putea - sau mai degrabă ar fi trebuit - (lăsând la o parte „informaţiile“ pe care reclamantul, potrivit propriilor sale observaţii, nu avea „libertatea“ de a nu le comunica) să încerce să indice cel puţin una dintre „opiniile“ sau „ideile“ pe care reclamantul le-ar fi exprimat (vă rugăm să reţineţi forma de plural a ambelor cuvinte).
În comunicatul de presă în litigiu nu am găsit niciuna.
De asemenea, majoritatea nu a menţionat niciuna.
Deoarece nu au existat.
40. Aşadar, despre ce este vorba în cauza reclamantului?
Este vorba despre a „exercita“ - ce? Libertatea?!
41. Acest lucru trimite întreaga opoziţie dintre drepturi şi obligaţii (şi multe alte capitole ale teoriei juridice) la coşul de gunoi.
Pentru că observaţiile reclamantului (care poate sincer, dar în mod eronat, a invocat art. 10 şi, din nefericire, Guvernul, culmea, nu a observat acest lucru) transmise Curţii şi în procedura naţională radiază în jurul unui singur mesaj: Nu am avut libertate în ceea ce am făcut! Doar îmi îndeplineam îndatoririle mele profesionale! O simplă obligaţie! Am făcut ceea ce trebuia să fac - nici mai mult, nici mai puţin!
42. Fiecare astfel de reinterpretare duce undeva.
Aşadar - unde ne conduce înţelegerea unei obligaţii ca fiind un drept?
Unde am citit noi că libertatea este o îndatorire? Sau că îndatorirea este o libertate?
Era în Hegel? Că libertatea este o necesitate recunoscută?
Sau poate în „1984“ - că libertatea este sclavie?
[22 noiembrie 2018]
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
