Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 30.474/03)
Strasbourg
Prezenta hotărâre este definitivă, dar poate suferi modificări de formă.
În Cauza Costache şi alţii împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-un comitet compus din:
Vincent A. de Gaetano, preşedinte,
Egidijus Kūris,
Gabriele Kucsko-Stadlmayer, judecători,
şi Andrea Tamietti, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 21 martie 2017,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află Cererea nr. 30.474/03 îndreptată împotriva României, prin care patru resortisanţi români, domnii Ion Costache şi Ştefan Costache şi doamnele Otilia Costache şi Anghelina Costache („reclamanţii“), au sesizat Curtea la 28 august 2003, în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“).
2. Primul reclamant a decedat la 30 ianuarie 2009. Doamna Floarea Costache, văduva şi moştenitoarea sa, şi-a exprimat dorinţa de a continua procedura în numele său.
3. Doamna Anghelina Costache a decedat la 22 iunie 2008. Domnul Costache Ştefan şi doamna Otilia Costache au decedat la date nespecificate înainte de 2015. Niciunul dintre moştenitorii acestor trei reclamanţi nu şi-a exprimat dorinţa de a continua procedura în numele lor.
4. Guvernul român („Guvernul“) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
5. La 8 martie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
6. La o dată neprecizată, în cursul anului 1995, reclamanţii au introdus o acţiune în justiţie împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi a Consiliului Local al Sectorului 6 din Bucureşti, prin care solicitau reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui teren cu o suprafaţă de 1,761 mp, situat pe strada Valea Lungă nr. 37-39, sectorul 6, Bucureşti.
7. Printr-o decizie din 9 aprilie 1998, Tribunalul Bucureşti, ca instanţă de fond, a admis acţiunea reclamanţilor. Părţile nu au formulat cale de atac împotriva deciziei şi, în consecinţă, aceasta a rămas definitivă.
8. La 27 ianuarie 1999, Primăria Municipiului Bucureşti, prin primarul general, invocând, printre altele, art. 322 alin. (5) din Codul de procedură civilă (denumit în continuare „CPC“ - a se vedea infra, pct. 13), a introdus o cale extraordinară de atac împotriva reclamanţilor, solicitând revizuirea hotărârii definitive din 9 aprilie 1998 şi susţinând că se descoperise un nou înscris cu privire la terenul revendicat de reclamanţi. Aceasta a făcut trimitere la un raport întocmit la 29 decembrie 1998 de Administraţia Pieţelor Sectorul 6 Bucureşti, în care se stipula că terenul revendicat de reclamanţi era ocupat de o piaţă.
9. Printr-o decizie din 24 septembrie 1999, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea formulată de Primăria Municipiului Bucureşti, prin primarul general, motivând că înscrisul nu existase la dosar în cursul judecăţii în primă instanţă şi că acesta arăta că terenul revendicat de reclamanţi era ocupat de o piaţă.
10. Printr-o decizie din 29 ianuarie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul reclamanţilor, motivând că înscrisul invocat de Primăria Municipiului Bucureşti, prin primarul general, era un înscris care nu respecta cerinţele prevăzute la art. 322 alin. (5) din CPC, întrucât acesta nu a existat la data pronunţării deciziei definitive din 9 aprilie 1998. În plus, instanţa de apel a constatat că, fără un motiv obiectiv, autorităţile naţionale nu ridicaseră în faţa instanţei de fond, în cursul judecăţii în primă instanţă, problema situaţiei juridice a terenului şi ar fi putut recupera investiţia făcută pe terenul revendicat de reclamanţi prin introducerea unei acţiuni separate împotriva acestora, având ca obiect recuperarea contravalorii.
11. Printr-o decizie definitivă din 14 ianuarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul declarat de Primăria Municipiului Bucureşti, prin primarul general, motivând că, deşi înscrisul nu existase în cursul procesului care se finalizase prin pronunţarea hotărârii definitive din 9 aprilie 1998, acesta a vizat o situaţie preexistentă. În plus, instanţa a concluzionat că dispoziţiile art. 322 alin. (5) din CPC trebuiau interpretate ca făcând referire la înscrisuri folosite de către una dintre părţi pentru a demonstra, în lumina unor elemente de probă noi, fapte care, în general, nu au fost cunoscute de instanţa care pronunţase hotărârea care face obiectul revizuirii. În lumina celor de mai sus, instanţa supremă a reţinut că noţiunea „înscris“ trebuia interpretată în mod restrictiv. În cele din urmă, a considerat lipsit de relevanţă faptul că înscrisul invocat de partea care solicita revizuirea fusese obţinut ca urmare a verificărilor în cuprinsul altor înscrisuri care existau la momentul pronunţării hotărârii din 9 aprilie 1998 şi care atestau aceleaşi fapte, dar care nu fuseseră prezentate instanţei care pronunţase hotărârea respectivă.
12. La 12 februarie 2002, reclamanţii au depus o cerere în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989; aceştia au solicitat restituirea în natură a terenului cu o suprafaţă de 1,761 mp. Din dosarul cauzei rezultă că, în 2010, cererea era încă pendinte în faţa autorităţilor administrative, în măsura în care era necesar să fie depuse documente suplimentare.
II. Dreptul intern relevant
13. În măsura în care este relevant şi aşa cum era în vigoare la momentul respectiv, art. 322 din CCP prevedea următoarele:
ART. 322
"Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:
[...]
5. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor [...]."
ÎN DREPT
I. Aspecte preliminare
14. Curtea constată că domnul Ştefan Costache şi doamnele Otilia Costache şi Anghelina Costache au decedat după depunerea cererilor lor (a se vedea supra, pct. 3). Nicio persoană nu şi-a exprimat dorinţa de a le susţine pretenţiile în ceea ce priveşte prezenta cerere.
15. Având în vedere cele ce precedă şi în măsura în care nu există împrejurări speciale în ceea ce priveşte respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt definite în Convenţie şi protocoalele sale, care să impună continuarea examinării capetelor de cerere formulate de aceşti reclamanţi, Curtea hotărăşte să radieze de pe rolul său cererea formulată de domnul Ştefan Costache şi de doamnele Otilia Costache şi Anghelina Costache, în conformitate cu art. 37 § 1 lit. (a) din Convenţie.
16. Curtea observă în continuare că primul reclamant, domnul Ion Costache, a decedat la 30 ianuarie 2009 şi că soţia şi moştenitoarea sa, doamna Floarea Costache, şi-a exprimat dorinţa de a continua procedura în numele său (supra, pct. 2).
17. Curtea permite în mod normal rudei apropiate să continue o procedură, cu condiţia ca aceasta să aibă un interes legitim, atunci când reclamantul iniţial a decedat după depunerea cererii în faţa Curţii [a se vedea Malhous împotriva Republicii Cehe (dec.) (MC), nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII, Larionovs şi Tess împotriva Letoniei (dec.), nr. 45.520/04 şi 19.363/05, pct. 172, 25 noiembrie 2014 şi Paposhvili împotriva Belgiei (MC), nr. 41.738/10, pct. 126, CEDO 2016]. Având în vedere obiectul cererii şi toate probele de care dispune, Curtea consideră că soţia primului reclamant are un interes legitim pentru continuarea procedurii şi, aşadar, că are calitatea procesuală activă necesară în temeiul art. 34 din Convenţie [a se vedea, de exemplu, Carrella împotriva Italiei, nr. 33.955/07, pct. 48-51, 9 septembrie 2014, şi Murray împotriva Ţărilor de Jos (MC), nr. 10.511/10, pct. 79, CEDO 2016].
18. Din motive practice, domnul Ion Costache va continua să fie numit „primul reclamant“ în prezenta hotărâre, deşi doamna Floarea Costache va fi considerată ca atare.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
19. Primul reclamant s-a plâns că, prin anularea hotărârii definitive din 9 aprilie 1998, i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil. Acesta a invocat art. 6 § 1 din Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante se citesc după cum urmează:
Art. 6
"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale [...] de către [o] instanţă [...], care va hotărî [...] asupra [...] drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]"
A. Cu privire la admisibilitate
20. Curtea observă că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. (a) din Convenţie. De asemenea, observă că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
21. Primul reclamant a susţinut că principiul securităţii juridice, consacrat de art. 6 § 1 din Convenţie, a fost încălcat în cazul său, având în vedere anularea hotărârii interne definitive pronunţate în favoarea sa.
În continuare, a argumentat că probele prezentate de Primăria Municipiului Bucureşti, prin primarul general, nu întruneau condiţiile pentru a fi considerate probe noi de natură să conducă la redeschiderea unui proces în sensul art. 322 alin. (5) din CPC.
22. Guvernul a contestat argumentul. Acesta a argumentat, în esenţă, că cererea de revizuire a fost utilizată pentru corectarea unei erori judiciare şi a unei denegări de dreptate, astfel încât să se asigure că interesele terţului, care era adevăratul proprietar al terenului, erau luate în considerare. În continuare, Guvernul a declarat că procedura de revizuire a avut caracter echitabil, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi în deplină conformitate cu cerinţele art. 6 din Convenţie.
23. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca o decizie definitivă pronunţată de către o instanţă nu trebuie repusă în discuţie [a se vedea Brumărescu împotriva României (MC), nr. 28.342/95, pct. 61, CEDO 1999-VII].
24. Securitatea juridică implică respectarea principiului autorităţii de lucru judecat (ibidem, pct. 62), şi anume a principiului caracterului definitiv al hotărârilor. Acest principiu subliniază faptul că nicio parte nu are dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar cu scopul de a obţine o reexaminare a fondului pricinii. Competenţa de control judiciar a instanţelor superioare ar trebui exercitată pentru a repara erorile judiciare şi denegările de dreptate, iar nu pentru o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate a existenţei a două opinii cu privire la un subiect nu reprezintă un motiv de reexaminare. Abaterile de la acest principiu sunt justificate numai când sunt impuse de împrejurări cu caracter substanţial şi obligatoriu (a se vedea, de exemplu, Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, pct. 52, CEDO 2003-IX).
25. Totuşi, cerinţele de securitate juridică nu sunt absolute; în anumite împrejurări, redeschiderea procesului poate fi cea mai adecvată măsură reparatorie în cazul în care cerinţele art. 6 nu au fost respectate (a se vedea Mitrea împotriva României, 26.105/03, pct. 25, 29 iulie 2008). În orice caz, competenţa de a judeca calea extraordinară de atac a revizuirii ar trebui exercitată de autorităţi astfel încât să se păstreze, în cea mai mare măsură posibilă, un echilibru just între interesele aflate în joc (a se vedea, mutatis mutandis, Nikitin împotriva Rusiei, nr. 50.178/99, pct. 57, CEDO 2004-VIII).
26. Curtea reaminteşte, de asemenea, că a constatat în mod repetat că redeschiderea procedurilor pe baza unor noi probe s-a făcut cu încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie atunci când hotărârea instanţei naţionale care admitea redeschiderea procesului nu indica motivul pentru care informaţiile sau probele noi nu au putut fi obţinute în cursul primului set de proceduri [a se vedea Popov împotriva Moldovei (nr. 2), nr. 19.960/04, pct. 50-54, 6 decembrie 2005].
27. Curtea observă că, în prezenta cauză, Curtea Supremă de Justiţie a reţinut că raportul transmis de Primăria Municipiului Bucureşti, prin primarul general, era un înscris care îndeplinea cerinţele art. 322 alin. (5) din CPC (a se vedea supra, pct. 11), deşi acest raport nu existase la momentul pronunţării hotărârii definitive din 9 aprilie 1998, după cum impune dispoziţia citată din CPC. În plus, instanţa respectivă a reexaminat cauza pe fond, realizând o interpretare diferită a probelor deja apreciate de instanţa de grad inferior.
28. Prin urmare, Curtea consideră că în prezenta cauză s-a produs o încălcare a celor două principii enunţate în jurisprudenţa sa: acela că revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar instanţa internă care admite redeschiderea cauzei ar trebui să indice motivul pentru care noile probe nu au putut fi obţinute în cursul primului set de proceduri (a se vedea supra, pct. 24 şi 26). În această ultimă privinţă, Curtea observă că Curtea Supremă de Justiţie a statuat că erau şi alte înscrisuri care existau în momentul pronunţării hotărârii definitive din 9 aprilie 1998 şi care atestau aceleaşi fapte precum raportul din 29 decembrie 1998. Deşi observă că aceste alte înscrisuri nu au fost prezentate instanţei care a pronunţat hotărârea definitivă în cauză, Curtea Supremă de Justiţie nu a examinat motivele care au stat la baza acestei omisiuni (a se vedea supra, pct. 11).
29. În cele din urmă, Curtea consideră că nu s-a demonstrat că eroarea judiciară pretins comisă de instanţa de fond în prezenta cauză era de natură să justifice anularea hotărârii definitive şi irevocabile.
30. Considerentele anterioare sunt suficiente pentru a-i permite Curţii să concluzioneze că, prin anularea deciziei definitive din 9 aprilie 1998, autorităţile nu au păstrat un just echilibru între interesele aflate în joc şi, prin urmare, au încălcat dreptul primului reclamant la un proces echitabil.
Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie, drept consecinţă a nerespectării principiului securităţii juridice.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
31. Primul reclamant s-a plâns că, prin anularea hotărârii din 9 aprilie 1998, care îi recunoştea dreptul de proprietate asupra terenului în cauză, autorităţile naţionale l-ar fi privat de bunurile sale. Acesta a invocat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, redactat după cum urmează:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
32. Având în vedere constatările sale în ceea ce priveşte art. 6 § 1 (a se vedea supra, pct. 28-30) şi având în vedere faptul că primul reclamant are posibilitatea de a solicita redeschiderea procesului în faţa instanţelor interne (a se vedea infra, pct. 38), Curtea consideră că nu este necesar să se examineze admisibilitatea şi fondul capătului de cerere formulat de primul reclamant în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Stanca Popescu împotriva României, nr. 8.727/03, pct. 112, 7 iulie 2009, S.C. IMH Suceava S.R.L. împotriva României, nr. 24.935/04, pct. 45, 29 octombrie 2013, Rozalia Avram împotriva României, nr. 19.037/07, pct. 46, 16 septembrie 2014 şi S.C. Britanic World S.R.L. împotriva României, nr. 8.602/09, pct. 50, 26 aprilie 2016).
IV. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenţiei
33. În cele din urmă, primul reclamant s-a plâns, în temeiul art. 6 din Convenţie şi al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, cu privire la durata procedurilor pe care le-a iniţiat în temeiul legilor privind restituirea proprietăţilor şi că, prin nesoluţionarea cererilor sale, autorităţile interne l-au privat de dreptul de acces la o instanţă şi de bunurile sale (a se vedea supra, pct. 12).
34. Curtea a examinat aceste capete de cerere aşa cum au fost formulate. Totuşi, având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor prevăzute în Convenţie sau în protocoalele la aceasta (a se vedea Preda şi alţii împotriva României, nr. 9.584/02, 33.514/02, 38.052/02, 25.821/03, 29.652/03, 3.736/03, 17.750/03 şi 28.688/04, pct. 136, 139, 142 şi 154, 29 aprilie 2014).
Rezultă că aceste capete de cerere trebuie să fie respinse în conformitate cu art. 35 § 1, § 3 şi § 4 din Convenţie.
V. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
35. Art. 41 din Convenţie prevede:
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
36. Primul reclamant a solicitat 900 000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, această sumă reprezentând valoarea terenului cu o suprafaţă de 1,761 mp. Totodată, a mai solicitat 100 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
37. Guvernul a declarat că pretenţia în ceea ce priveşte prejudiciul material era speculativă şi nefondată. De asemenea a susţinut că suma solicitată cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral este excesivă.
38. Curtea a constatat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie ca urmare a încălcării principiului securităţii juridice şi, pentru motivele expuse anterior la pct. 32, a considerat că nu a fost necesar să examineze admisibilitatea şi fondul capătului de cerere în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1. În cauze similare sa ţinut cont de faptul că art. 509 alin. (10) din Codul de procedură civilă permite reclamantului să sesizeze instanţele interne cu calea extraordinară de atac a revizuirii cu scopul de a restabili situaţia existentă înainte de încălcarea Convenţiei (a se vedea, printre multe alte hotărâri, Sfrijan împotriva României, nr. 20.366/04, pct. 48 şi 49, 22 noiembrie 2007 şi S.C. IMH Suceava S.R.L., citată anterior, pct. 56). Având în vedere principiul subsidiarităţii, Curtea consideră că, în circumstanţele prezentei cauze, primul reclamant ar trebui mai întâi să sesizeze instanţele naţionale cu o acţiune în ceea ce priveşte încălcarea constatată. Prin urmare, respinge pretenţiile primului reclamant cu privire la prejudiciul material [a se vedea, de exemplu, Rozalia Avram împotriva României (reparaţie echitabilă), nr. 19.037/07, pct. 13, 5 aprilie 2016].
Pe de altă parte, consideră că primul reclamant a suferit un prejudiciu moral şi îi acordă 3 600 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecată
39. Primul reclamant a mai solicitat 50 000 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor naţionale şi în faţa Curţii.
40. Guvernul a argumentat că nu au fost prezentate documente relevante în susţinerea acestor pretenţii. În orice caz, a considerat că suma era speculativă şi excesivă.
41. Curtea constată că primul reclamant nu a prezentat nicio factură în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată şi onorariile. În consecinţă, respinge acest capăt de cerere.
C. Dobânzi moratorii
42. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. decide să scoată de pe rolul său cererea în ceea ce îi priveşte pe domnul Ştefan Costache şi pe doamnele Otilia Costache şi Anghelina Costache;
2. decide că doamna Floarea Costache are calitatea procesuală activă pentru a continua procedura în numele soţului său decedat, domnul Ion Costache;
3. declară admisibil capătul de cerere formulat de domnul Ion Costache în temeiul art. 6 § 1 în ceea ce priveşte anularea deciziei definitive din 9 aprilie 1998;
4. hotărăşte că nu este necesară examinarea admisibilităţii şi a fondului capătului de cerere formulat de domnul Ion Costache în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie în ceea ce priveşte anularea deciziei definitive din 9 aprilie 1998;
5. declară inadmisibile celelalte capete de cerere;
6. hotărăşte că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie ca urmare a anulării deciziei definitive din 9 aprilie 1998;
7. hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească doamnei Floarea Costache, în termen de trei luni, 3 600 EUR (trei mii şase sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral, sumă care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
(b) că, de la expirarea termenului de trei luni menţionat anterior şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
8. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 11 aprilie 2017, în temeiul art. 77 § 2 şi § 3 din Regulamentul Curţii.
PREŞEDINTE
VINCENT A. DE GAETANO
Grefier adjunct,
Andrea Tamietti
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
