Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 23.126/16) Strasbourg Definitivă 1 iunie 2022
┌──────────────────────────────────────┐
│Art. 4 din Protocolul nr. 7 • Dreptul │
│de a nu fi judecat sau pedepsit de │
│două ori • Redeschiderea urmăririi │
│penale şi condamnarea ulterioară │
│pentru o infracţiune rutieră, pe baza │
│aceluiaşi dosar, fără administrarea de│
│probe noi, o interpretare diferită a │
│legislaţiei relevante şi reexaminarea │
│circumstanţelor cauzei │
└──────────────────────────────────────┘
Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă. În Cauza Stăvilă împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din: Yonko Grozev, preşedinte, Faris Vehabović, Iulia Antoanella Motoc, Gabriele Kucsko-Stadlmayer, Pere Pastor Vilanova, Jolien Schukking, Ana Maria Guerra Martins, judecători, şi Ilse Freiwirth, grefier adjunct de secţie, având în vedere: - Cererea (nr. 23.126/16) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Iosif-Amadeus Stăvilă („reclamantul“), a sesizat Curtea, la 18 aprilie 2016, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“); – decizia de a comunica cererea Guvernului României („Guvernul“); – observaţiile părţilor, după ce a deliberat în camera de consiliu, la 25 ianuarie 2022, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată: INTRODUCERE 1. Reclamantul s-a plâns că redeschiderea urmăririi penale faţă de el şi condamnarea lui ulterioară au încălcat dreptul său la apărare, principiul egalităţii armelor, dreptul de a nu fi judecat şi pedepsit de două ori pentru aceeaşi infracţiune, dreptul la o cale de atac efectivă, precum şi principiul securităţii juridice. Acesta a invocat art. 6 şi 13 din Convenţie şi art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. ÎN FAPT 2. Reclamantul s-a născut în 1994 şi trăieşte în Arăneag. Acesta a fost reprezentat de domnul C. Berar, avocat în Ineu. 3. Guvernul a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna O. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 4. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părţi, pot fi rezumate după cum urmează. I. Urmărirea penală faţă de reclamant 5. La 3 aprilie 2013, reclamantul conducea un autovehicul pe un drum public şi a fost oprit de poliţie pentru un control de rutină. Atunci când agenţii de poliţie i-au cerut documentele autoturismului, reclamantul a recunoscut că nu posedă permis de conducere. 6. La 26 aprilie 2013, agenţii din cadrul Postului de Poliţie Comunal Târnova au început urmărirea penală faţă de reclamant, în temeiul articolului 86 alineatul (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice („Ordonanţa“ - a se vedea infra, pct. 39) pentru conducerea unui autovehicul fără deţinerea unui permis de conducere. 7. La 4 noiembrie 2013, un procuror de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Ineu („procurorul“) a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului, pe motiv că fapta acestuia era lipsită de pericolul social al unei infracţiuni, având în vedere atingerea minimă adusă valorilor apărate de legea penală şi faptul că reclamantul şi-a recunoscut faptele şi le-a regretat, precum şi faptul că a cooperat cu anchetatorii. Procurorul a considerat că era necesar să se aplice reclamantului sancţiunea cu caracter administrativ a amenzii, în cuantum de 500 lei [113 euro (EUR)], care era suficientă pentru reeducarea acestuia. 8. Reclamantul nu a contestat această ordonanţă în faţa unui procuror ierarhic superior sau a unei instanţe şi aceasta a rămas definitivă şi executorie, în sensul autonom atribuit acestui termen de Convenţie (a se vedea infra, pct. 58 şi trimiterea citată). II. Redeschiderea urmăririi penale faţă de reclamant 9. La 13 august 2014, un procuror ierarhic superior de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara („procurorul ierarhic superior“) a infirmat ca nelegală ordonanţa din 4 noiembrie 2013 (a se vedea supra, pct. 7) şi a dispus redeschiderea urmăririi penale faţă de reclamant. Acesta a invocat articolul 335 alineatul (1) din Codul penal, care intrase în vigoare la 1 februarie 2014 şi abrogase articolul 86 alineatul (1) din Ordonanţă (a se vedea infra, pct. 39). În plus, procurorul ierarhic superior a trimis dosarul cauzei la un judecător de cameră preliminară pentru a examina legalitatea şi temeinicia ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale, în conformitate cu articolul 335 alineatul (4) din Codul de procedură penală („C. proc. pen.“ - a se vedea infra, pct. 41). 10. Pe baza elementelor de probă din dosarul cauzei, procurorul ierarhic superior a reţinut că faptele reclamantului prezentau pericolul social al unei infracţiuni, dat fiind faptul că acestea ar fi putut constitui un pericol pentru siguranţa circulaţiei rutiere. S-a apreciat că scopul preventiv-educativ şi represiv al sancţiunii penale nu putea fi atins prin aplicarea reclamantului a unei sancţiuni cu caracter administrativ. Constatarea potrivit căreia faptele reclamantului nu prezentau pericolul social al unei infracţiuni a fost nelegală întrucât legea nu condiţiona existenţa infracţiunii de producerea vreunei urmări, impunând ca acţiunile unei persoane să aibă consecinţe reale pentru ca infracţiunea în cauză să existe, iar o astfel de interpretare ar fi dat impresia că fapta, încadrată de lege drept infracţiune, era mai puţin periculoasă. Nu se putea susţine că reprezenta o atingere minimă adusă valorilor apărate de lege şi era lipsit în mod vădit de importanţă faptul că pe drumurile publice circula un autoturism condus de o persoană care nu poseda permis de conducere. Nici atitudinea sinceră a reclamantului nu era de natură a caracteriza favorabil persoana suspectului, întrucât aceasta nu a reprezentat expresia propriei sale voinţe, ci rezultatul prinderii sale în flagrant şi al probelor evidente administrate în cauză. 11. Prin încheierea din 24 septembrie 2014, care nu este supusă vreunei căi de atac, Judecătoria Ineu - judecător de cameră preliminară, în Camera de consiliu şi fără participarea părţilor - a hotărât că ordonanţa din 13 august 2014 (a se vedea supra, pct. 9 şi 10) era legală şi temeinică şi a confirmat redeschiderea urmăririi penale faţă de reclamant. Judecătorul de cameră preliminară a hotărât, de asemenea, că în mod corect s-a reţinut că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia scoaterea de sub urmărire penală. 12. Pornind de la starea de fapt, astfel cum a fost reţinută în cuprinsul ordonanţei procurorului, judecătorul de cameră preliminară a constatat, de asemenea, că aspectele cu privire la faptul că reclamantul a recunoscut şi regretat săvârşirea faptei şi a cooperat cu anchetatorii nu erau de natură a înlătura pericolul social concret al infracţiunii. Deşi nu deţinea permis de conducere, suspectul nu a ezitat să conducă autovehiculul, ignorând urmarea care s-ar fi putut produce raportat la circulaţia rutieră şi pietonală. 13. Având în vedere acţiunile reclamantului, procurorul ierarhic superior în mod legal a concluzionat că nu se putea reţine că ar fi reprezentat o atingere minimă adusă valorilor apărate de lege şi că ar fi fost lipsit în mod vădit de importanţă faptul că pe drumurile publice circula un autoturism condus de o persoană care nu poseda permis de conducere. 14. La 3 şi, respectiv, 4 decembrie 2014, procurorul ierarhic superior a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de reclamant şi l-a citat pe acesta să se înfăţişeze în calitate de inculpat. Reclamantul a primit citaţiile la 5 decembrie 2014. 15. La 11 decembrie 2014, procurorul ierarhic superior a luat declaraţia reclamantului. Acesta a mărturisit că a condus un autoturism fără a poseda permis de conducere. 16. La 13 ianuarie 2015, procurorul ierarhic superior a dispus trimiterea în judecată a reclamantului şi a trimis cauza acestuia la judecătorie. 17. La aceeaşi dată, judecătoria i-a trimis reclamantului o copie a actului de sesizare a instanţei şi l-a informat că dosarul cauzei sale urma să fie examinat în curând de un judecător de cameră preliminară, care trebuia să se pronunţe cu privire la legalitatea sesizării instanţei şi să hotărască dacă aceasta avea competenţa să o examineze. În plus, judecătorul de cameră preliminară trebuia să verifice legalitatea efectuării actelor de urmărire penală, a administrării probelor şi a probelor depuse la dosar. Reclamantul a fost invitat să depună cereri şi obiecţii scrise în termen de douăzeci de zile, prin care să conteste legalitatea probelor depuse la dosarul cauzei, precum şi a efectuării actelor de urmărire penală şi a administrării probelor. 18. La 28 ianuarie 2015, procurorul ierarhic superior a solicitat Serviciului Fiscal Orăşenesc Ineu să restituie reclamantului amenda aplicată acestuia la 4 noiembrie 2013 (a se vedea supra, pct. 7), dacă acesta o achitase deja. 19. La 18 februarie 2015, Serviciul Fiscal Orăşenesc Ineu a informat procurorul ierarhic superior cu privire la faptul că nu putea să îi restituie reclamantului amenda, întrucât acesta nu o plătise. 20. Printr-o încheiere de şedinţă din 2 aprilie 2015, care nu este supusă vreunei căi de atac, Judecătoria Ineu - judecător de cameră preliminară, în Camera de consiliu şi cu participarea părţilor, inclusiv a reclamantului, care era prezent - a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi a dispus începerea judecăţii. Instanţa a reţinut că reclamantul nu a formulat nicio cerere sau excepţie, oral sau scris, şi că nu exista niciun motiv pentru ca instanţa să ridice din oficiu astfel de excepţii. III. Judecata în faţa instanţei de prim grad 21. În şedinţa din 7 mai 2015, judecătoria a luat declaraţia reclamantului şi a admis judecarea cererii sale în cadrul unei proceduri simplificate, întrucât acesta a recunoscut că săvârşise faptele cu privire la care a fost acuzat. Instanţa a reţinut că părţile nu au formulat nicio cerere sau excepţie în cauză şi că reclamantul solicitase să fie judecat numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, pentru a beneficia de o reducere a cuantumului pedepsei aplicate. În plus, instanţa a hotărât că probele administrate în faza de urmărire penală erau suficiente pentru a pronunţa o decizie în cauză şi a amânat judecata pentru a-i permite reprezentantului legal al reclamantului să depună documente suplimentare la dosar. 22. La 23 iulie 2015, reclamantul a solicitat judecătoriei să dispună fie încetarea procesului penal, întrucât ordonanţa procurorului ierarhic superior din 13 august 2014 (a se vedea supra, pct. 9) era nelegală, fie achitarea sa. Acesta a susţinut că procurorul ierarhic superior infirmase în mod nelegal ordonanţa definitivă din 4 noiembrie 2013 (a se vedea supra, pct. 7), prin simpla reexaminare a probelor disponibile şi în lipsa unor fapte sau probe noi ori recent descoperite şi fără să fi identificat un viciu de procedură fundamental în cadrul procedurii. Abordarea procurorului ierarhic superior încălcase principiile securităţii juridice şi ne bis in idem şi îl ţinuse pe reclamant într-o stare prelungită de incertitudine. În plus, competenţa procurorului ierarhic superior de a infirma o ordonanţă definitivă la mai mult de nouă luni de la emiterea acesteia l-a plasat pe reclamant într-o poziţie considerabil dezavantajoasă şi a constituit o încălcare a principiului egalităţii armelor. 23. Reclamantul a susţinut, de asemenea, că ordonanţa din 13 august 2014 fusese confirmată de un judecător de cameră preliminară, care se pronunţase în Camera de consiliu şi fără ca reclamantul să fi fost citat să îşi prezinte poziţia cu privire la această chestiune, nici măcar în scris (a se vedea supra, pct. 11-13). Dispoziţiile privind desfăşurarea procedurilor menţionate anterior au fost declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională [a României („CCR“)] la 23 iunie 2015 (a se vedea infra, pct. 42-44). Prin privarea reclamantului de posibilitatea de a contesta, în această etapă a procedurii, legalitatea ordonanţei în cauză a procurorului ierarhic superior s-ar încălca dreptul reclamantului la apărare şi la o cale de atac efectivă, întrucât ar ignora o decizie obligatorie a CCR. 24. La 6 august 2015, judecătoria l-a condamnat pe reclamant la un an şi două luni de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui autovehicul fără a deţine un permis de conducere. Instanţa a hotărât că încadrarea juridică a acuzaţiei îndreptate împotriva acestuia trebuia să fie schimbată, întrucât articolul 86 alineatul (1) din Ordonanţă (a se vedea infra, pct. 39) era legea penală mai favorabilă în cazul său. În plus, fapta sa prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni. Atingerea adusă prin fapta sa valorilor apărate de legea penală nu era minimă, întrucât acesta a săvârşit infracţiunea în cursul termenului de încercare al suspendării condiţionate a executării unei pedepse de două luni de închisoare, care îi fusese aplicată pentru o infracţiune săvârşită anterior. Recunoaşterea formală de către reclamant a vinovăţiei sale nu era de natură să diminueze gravitatea infracţiunii în condiţiile constatării infracţiunii flagrante şi ale dovedirii depline a acesteia. 25. Instanţa a hotărât, de asemenea, că încheierea din 24 septembrie 2014 (a se vedea supra, pct. 11) era legală şi temeinică, întrucât decizia CCR din iunie 2015 (a se vedea infra, pct. 42-44) avea doar efecte ex nunc, iar judecătorul de cameră preliminară pronunţase încheierea în cauză înainte de decizia CCR şi în conformitate cu normele procedurale în vigoare la momentul respectiv. În plus, ordonanţa procurorului nu constituia o hotărâre definitivă, care împiedica punerea în mişcare a acţiunii penale, atât timp cât reclamantul nu a făcut dovada achitării amenzii care îi fusese aplicată, iar art. 335 din Codul de procedură penală (a se vedea infra, pct. 41) permitea redeschiderea urmăririi penale. IV. Judecata în faţa instanţei de apel 26. Reclamantul a declarat apel împotriva sentinţei şi a reiterat argumentele invocate în faţa instanţei de prim grad (a se vedea supra, pct. 22-23). În plus, acesta a susţinut că instanţa inferioară a interpretat greşit dispoziţiile legale aplicabile, a apreciat superficial circumstanţele cauzei şi nu a ţinut seama de unele dintre argumentele sale. 27. Printr-o decizie penală din 22 octombrie 2015, care nu este supusă vreunei căi de atac ordinare, Curtea de Apel Timişoara („Curtea de apel“) a respins apelul reclamantului. Aceasta a hotărât că, spre deosebire de vechile dispoziţii ale Codului de procedură penală, noile dispoziţii, care intraseră în vigoare în februarie 2014, respectau cerinţele prevăzute de jurisprudenţa Curţii şi prevedeau controlul judecătoresc al legalităţii ordonanţelor parchetului prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale, pentru a garanta că procedurile sunt redeschise în mod echitabil şi într-un termen rezonabil de scurt. Aşadar, reclamantul nu putea să susţină că au fost încălcate drepturile sale garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. 28. În plus, procedura din 24 septembrie 2014 (a se vedea supra, pct. 11) nu putea încălca Decizia CCR din iunie 2015 (a se vedea infra, pct. 42-44), întrucât această decizie avea doar efecte ex nunc. Pe de altă parte, faptul că reclamantul nu a fost citat în cursul acestei proceduri nu a adus atingere drepturilor sale, în măsura în care acesta beneficiase de posibilitatea de a formula orice cereri şi excepţii cu privire la faza de urmărire penală a procedurii, în cursul procedurii din 2 aprilie 2015 (a se vedea supra, pct. 20). Însă reclamantul nu făcuse acest lucru şi judecătorul de cameră preliminară a confirmat legalitatea sesizării instanţei, a efectuării actelor de urmărire penală şi a administrării probelor. 29. Criticile reclamantului referitoare la pretinsa nelegalitate a ordonanţei procurorului ierarhic superior nu mai puteau fi examinate de instanţă, întrucât încheierile din 24 septembrie 2014 şi din 2 aprilie 2015 (a se vedea supra, pct. 11 şi 20) erau definitive şi fuseseră pronunţate de judecători independenţi de cameră preliminară, prin respectarea garanţiilor prevăzute în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Reclamantul a solicitat, de asemenea, să fie judecat în cadrul unei proceduri simplificate şi numai pe baza probelor depuse la dosarul cauzei în cursul urmăririi penale (a se vedea supra, pct. 21). 30. Instanţa a constatat, de asemenea, că în cauză nu era incident principiul non bis in idem, întrucât au fost respectate garanţiile procesuale prevăzute în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi în dreptul naţional (dispoziţiile Codului de procedură penală) şi, în temeiul dreptului intern, era posibilă redeschiderea urmăririi penale, ulterior scoaterii de sub urmărire penală. 31. În sfârşit, instanţa a hotărât că reclamantul nu putea fi achitat prin invocarea unor argumente similare celor invocate de instanţa de prim grad (a se vedea supra, pct. 24). V. Cererea de revizuire a procedurii 32. Reclamantul a introdus o cerere de revizuire a încheierii penale (cale extraordinară de atac) din 24 septembrie 2014 (a se vedea supra, pct. 11), a sentinţei penale din 6 august 2015 şi a deciziei penale din 22 octombrie 2015 (a se vedea supra, pct. 24 şi 27), solicitând infirmarea ordonanţei procurorului ierarhic superior, încetarea procesului penal îndreptat împotriva lui şi casarea sentinţei din 6 august 2015 şi deciziei din 22 octombrie 2015. Acesta a reiterat argumentele invocate anterior în faţa instanţei de prim grad (a se vedea supra, pct. 22-23). 33. Printr-o sentinţă din 26 ianuarie 2016, care era supusă unei căi de atac, judecătoria a respins cererea de revizuire formulară de reclamant ca inadmisibilă. Instanţa a constatat că ordonanţa procurorului ierarhic superior fusese verificată de o instanţă la 24 septembrie 2014. Faptul că reclamantul nu a fost citat în cursul acestei proceduri nu a adus atingere drepturilor sale, întrucât acesta ar fi putut invoca orice excepţii cu privire la faza de urmărire penală a procedurii şi la actul de sesizare a instanţei, în cursul procedurii din 2 aprilie 2015 (a se vedea supra, pct. 20). 34. Reclamantul a declarat apel împotriva sentinţei penale, invocând argumente similare celor invocate în faţa instanţei inferioare (a se vedea supra, pct. 32). 35. Printr-o decizie definitivă din 21 aprilie 2016, Curtea de apel a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant. Instanţa a constatat inadmisibilitatea cererii de revizuire formulate de reclamant, întrucât aceasta nu viza o hotărâre a instanţei asupra fondului. Dispoziţia din Codul de procedură penală care a fost declarată neconstituţională de Curtea de Constituţie (a se vedea infra, pct. 42-44) era o normă de drept procesual penal, şi nu o normă de drept substanţial. În plus, reclamantul ar fi putut să conteste legalitatea urmăririi penale în procedura de cameră preliminară. VI. Alte informaţii relevante 36. La 6 august 2020, Parchetul General a informat Guvernul că, în ceea ce priveşte practica instanţelor interne, decizia respectivă afecta doar procedurile de judecată în camera preliminară în cadrul cărora au fost verificate ordonanţe prin care procurorii au dispus redeschiderea urmăririi penale, care erau încă pendinte la data publicării deciziei CCR din 23 iunie 2015 (22 septembrie 2015). Procedurile de judecată în camera preliminară care se încheiaseră înainte de data publicării deciziei CCR nu erau afectate de această decizie, iar aceasta nu producea efecte în privinţa procedurilor respective. Aceste ultime proceduri erau definitive şi nu mai puteau face obiectul unei verificări. CADRUL JURIDIC ŞI PRACTICA RELEVANTE I. Constituţia 37. Dispoziţiile constituţionale relevante privind aplicarea la nivel naţional a tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului, dreptul de acces la o instanţă şi dreptul la apărare, exercitarea căilor de atac, precum şi efectele deciziilor Curţii Constituţionale prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţii legale interne, sunt prezentate în hotărârea pronunţată în Cauza Mihail Mihăilescu împotriva României (nr. 3.795/15, pct. 21, 12 ianuarie 2021). II. Codul penal şi ordonanţa Guvernului 38. Dispoziţiile relevante din vechiul Cod penal, care a fost în vigoare până la 1 februarie 2014, privind normele aplicabile faptelor cu privire la care se consideră că nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni sunt prezentate în Hotărârea în Cauza Mihalache împotriva României (MC) nr. 54.012/10, pct. 33, 8 iulie 2019. 39. Articolul 86 alineatul (1) din Ordonanţă, care a fost în vigoare până la 1 februarie 2014, şi articolul 335 alineatul (1) din Codul penal, care a fost în vigoare până la 1 februarie 2014, prevăd că conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către o persoană care nu posedă permis de conducere se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani. III. Codul de procedură penală 40. Dispoziţiile relevante din vechiul Cod de procedură penală, care a fost în vigoare până la 1 februarie 2014, referitoare la ordonanţele emise de procurori prin care s-au dispus scoaterea de sub urmărire penală, pe motiv că fapta cercetată nu prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni, şi aplicarea sancţiunii cu caracter administrativ a amenzii sunt prezentate în Hotărârea în Cauza Mihalache (citată anterior, pct. 34). 41. Art. 335 din Codul de procedură penală, astfel cum era în vigoare la momentul faptelor, are următorul cuprins: Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale "(1) Dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia [de clasare] constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale [...](2) În cazul în care au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea, procurorul revocă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale.(3) Când constată că suspectul sau inculpatul nu şi-a îndeplinit cu rea-credinţă obligaţiile stabilite conform art. 318 alin. (3), procurorul revocă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale.(4) Redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sancţiunea nulităţii. Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului, asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale. [...]" IV. Decizia Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 708 din 22 septembrie 2015 42. La 23 iunie 2015, în urma unei excepţii ridicate de Avocatul Poporului la 3 martie 2015, Curtea Constituţională a decis, cu majoritate de voturi, că art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală era neconstituţional, în măsura în care judecătorul de cameră preliminară putea să se pronunţe cu privire la redeschiderea urmăririi penale fără participarea procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului. Curtea a statuat că, spre deosebire de vechiul Cod de procedură penală în vigoare înainte de februarie 2014, noul Cod de procedură penală impune ca ordonanţa prin care un procuror a dispus redeschiderea urmăririi penale să fie supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară. În acest fel, dispoziţiile din Codul de procedură penală au fost puse în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care impune realizarea unui control judecătoresc pentru a aprecia dacă redeschiderea cauzei nu este inechitabilă şi dacă perioada scursă de la încetarea anchetei nu este excesivă. 43. În cadrul verificării ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale, un judecător de cameră preliminară trebuie să se pronunţe asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei în cauză. Dacă verificarea legalităţii ordonanţei constă într-o analiză în vederea stabilirii dacă în cauză este aplicabilă una dintre condiţiile prevăzute la articolul 335 din Codul de procedură penală pentru reluarea urmăririi penale, verificarea temeiniciei ordonanţei presupune însă un control asupra situaţiilor de fapt care au determinat aplicarea condiţiilor menţionate anterior. În plus, confirmarea ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale de către judecătorul de cameră preliminară are ca efect formularea unei acuzaţii în materie penală, în sensul Convenţiei, împotriva persoanei vizate de aceasta. Faptul că nici procurorul şi nici suspectul sau, după caz, inculpatul nu au fost aşadar citaţi să participe la această procedură şi să îşi susţină în mod direct argumentele, în faţa judecătorului de cameră preliminară, încălca drepturile acestora la un proces echitabil şi la apărare, prevăzute de Constituţie. 44. CCR a hotărât, de asemenea, că judecătorul de cameră preliminară nu poate stabili situaţiile de fapt - pe care trebuie să le examineze în cursul unei asemenea proceduri - în mod formal şi unilateral, printr-o procedură necontradictorie, întrucât aprecierea faptelor presupune o prezenţă efectivă şi activă a părţilor şi, uneori, audierea lor de către instanţă. 45. În cadrul unei opinii separate, unii dintre judecătorii CCR şi-au exprimat convingerea că dispoziţiile relevante ale articolului 335 alineatul (4) din Codul de procedură penală erau constituţionale. Aceştia au reţinut că judecătorul de cameră preliminară nu verifică aspecte ce ţin de fondul cauzei şi nici nu stabileşte vinovăţia suspectului sau a inculpatului, în cadrul examinării ordonanţei parchetului de redeschidere a urmăririi penale. În plus, în această fază a procedurii, acţiunea penală nu a fost redeschisă. În consecinţă, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu sunt aplicabile garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil în materie penală instituite prin art. 6 din Convenţie. În plus, suspectul sau, după caz, inculpatul va beneficia, pe parcursul urmăririi penale, după redeschidere, de toate garanţiile procesuale specifice unui proces echitabil. În situaţia în care, în urma efectuării urmăririi penale astfel reluate, inculpatul este trimis în judecată, acesta va beneficia întâi de judecarea cauzei sale conform procedurii de cameră preliminară, iar apoi potrivit celei de judecată, proceduri ce oferă garanţiile procesuale specifice dreptului la un proces echitabil. ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie 46. Reclamantul s-a plâns că redeschiderea urmăririi penale şi condamnarea acestuia au încălcat dreptul său la apărare şi principiul egalităţii armelor, întrucât (i) legalitatea ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale fusese examinată de un judecător de cameră preliminară în absenţa lui şi fără ca acesta să fi fost citat să participe la proces şi (ii) instanţele de judecată au refuzat să examineze argumentele sale referitoare la nelegalitatea ordonanţei în cauză, deşi CCR recunoscuse inechitatea unei asemenea proceduri de judecată în camera preliminară şi o declarase neconstituţională, înainte de încheierea procesului acestuia. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, că ordonanţa de redeschidere a urmăririi penale a încălcat principiul securităţii juridice, întrucât a fost pronunţată după nouă luni de la încetarea acţiunii împotriva sa, în lipsa apariţiei unor fapte sau probe noi în cauză. Reclamantul a invocat art. 6 din Convenţie, care, în măsura în care este relevant, prevede următoarele: "1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa [...] [...]3. Orice acuzat are, în special, dreptul: [...](c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el [...] [...]" A. Argumentele părţilor 1. Guvernul 47. Guvernul a admis că procedura din 24 septembrie 2014 (a se vedea supra, pct. 11) s-a desfăşurat în camera de consiliu şi fără participarea reclamantului. Cu toate acestea, a argumentat că reclamantul a avut posibilitatea să conteste legalitatea rechizitoriului prin care a fost trimis în judecată, probele depuse la dosar, efectuarea actelor de urmărire penală şi administrarea probelor, în cursul procedurii din 2 aprilie 2015 (a se vedea supra, pct. 20). Reclamantul nu a făcut acest lucru, deşi, în cursul acestei proceduri, i s-a oferit posibilitatea de a formula excepţii, atât oral, cât şi în scris, şi a fost prezent în faţa judecătorului de cameră preliminară. 48. Reclamantul a acceptat de bunăvoie, fără echivoc şi fiind conştient în totalitate de consecinţe să fie judecat în cadrul unei proceduri simplificate (a se vedea supra, pct. 21) şi, prin urmare, a renunţat implicit la unele dintre drepturile sale procedurale. Decizia lui a fost însoţită de garanţii procedurale suficiente şi a presupus acceptarea tuturor probelor depuse la dosarul cauzei sale, inclusiv ordonanţa procurorului ierarhic superior şi încheierea motivată din 24 septembrie 2014. Atât timp cât reclamantul nu a profitat de toate garanţiile menţionate anterior (a se vedea supra, pct. 47), acesta nu poate argumenta că principiul securităţii juridice a fost încălcat în cauza sa. 49. Guvernul a subliniat că autorităţilor li se permitea să redeschidă procedura în situaţia în care, în procedura anterioară, a fost identificat un viciu fundamental care ar fi putut afecta soluţionarea cauzei. În temeiul dispoziţiilor interne relevante, o decizie a CCR are doar efecte ex nunc şi dobândeşte forţă juridică obligatorie abia începând cu data publicării acesteia. Având în vedere că încheierea motivată din 24 septembrie 2014 a fost pronunţată înainte de publicarea deciziei CCR din 23 iunie 2015 (a se vedea supra, pct. 42), instanţele naţionale, inclusiv instanţele de judecată, erau obligate să aplice legea privind efectele deciziilor CCR. Instanţele au examinat argumentele reclamantului referitoare la pretinsa nelegalitate a ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale, ulterior deciziei CCR, le-au respins şi au oferit motive în acest sens. 2. Reclamantul 50. Reclamantul a contestat argumentul Guvernului potrivit căruia acesta ar fi putut să formuleze excepţii împotriva ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale în cauza sa, în cursul procedurii din 2 aprilie 2015. În opinia lui, contestarea caracterului echitabil al ordonanţei procurorului ierarhic superior nu intra în sfera de aplicare a acestei proceduri. În plus, Decizia CCR din 23 iunie a fost pronunţată după încheierea procedurii din 2 aprilie 2015. Prin urmare, nu exista niciun motiv pentru ca un judecător de cameră preliminară să reexamineze ordonanţa procurorului ierarhic superior în această etapă a procedurii, atât timp cât aceasta fusese confirmată prin încheierea definitivă din 24 septembrie 2014 (a se vedea supra, pct. 11). Faptul că instanţele au refuzat să examineze legalitatea ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale, chiar şi ulterior pronunţării deciziei de către CCR, este o dovadă suficientă că acestea ar fi procedat la fel şi înainte de pronunţarea deciziei de către CCR. 51. Reclamantul a admis că decizia CCR a dobândit forţă juridică obligatorie abia din momentul publicării şi se aplica doar ex nunc. Cu toate acestea, procedura din cauza sa era încă pendinte în faţa curţii de apel la 22 septembrie 2015, data publicării deciziei CCR. Prin urmare, instanţele erau obligate să pună în aplicare această decizie. 52. Faptul că a fost de acord cu judecarea cauzei sale în cadrul unei proceduri simplificate şi că a recunoscut săvârşirea infracţiunii nu poate fi un argument valabil, care să justifice încălcarea dreptului său la un proces echitabil, prin redeschiderea urmăririi penale împotriva sa. În plus, deciziile sale mai sus menţionate nu puteau să împiedice achitarea sa de către instanţe. B. Motivarea Curţii 53. Curtea subliniază de la început că plângerile reclamantului cuprind două aspecte. Pe de o parte, acestea privesc pretinsa încălcare a dreptului său la apărare, a principiului egalităţii armelor şi a principiului securităţii juridice în cadrul procedurii de judecată în camera preliminară, în care a fost examinată legalitatea ordonanţei procurorului ierarhic superior de a redeschide urmărirea penală faţă de acesta (a se vedea supra, pct. 11). Pe de altă parte, acestea privesc pretinsa încălcare a dreptului său la apărare şi a principiului egalităţii armelor în cursul procedurii de judecată (a se vedea supra, pct. 24 şi 27). Prin urmare, Curtea va examina mai întâi primul capăt de cerere formulat de reclamant şi apoi pe cel de-al doilea. 54. Curtea observă, de asemenea, că argumentele Guvernului sugerează că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne disponibile în privinţa capetelor sale de cerere, întrucât nu le-a prezentat în faţa judecătorului de cameră preliminară care a examinat legalitatea rechizitoriului prin care acesta a fost trimis în judecată la 2 aprilie 2015 (a se vedea supra, pct. 47-48). Totuşi, Curtea nu va discuta exclusiv argumentele Guvernului referitoare la pretinsa neepuizare de către reclamant a căilor de atac interne disponibile, întrucât, chiar presupunând că aceste argumente ar fi respinse, capetele de cerere ale reclamantului sunt inadmisibile pentru următoarele motive: 1. Cu privire la pretinsa încălcare a dreptului la apărare al reclamantului şi a principiilor egalităţii armelor şi securităţii juridice în cursul procedurii de judecată în cameră preliminară în care a fost examinată ordonanţa de redeschidere a urmăririi penale (a) Principii generale 55. Curtea reiterează faptul că dreptul la un proces echitabil prevăzut la art. 6 § 1 este un drept absolut. Cu toate acestea, un proces echitabil nu poate fi obiectul unei singure reguli invariabile, ci trebuie să depindă de circumstanţele fiecărei cauze în parte. Preocuparea principală a Curţii, în temeiul art. 6 § 1, este să aprecieze caracterul echitabil al procesului penal în ansamblu. Curtea reiterează că garanţiile prevăzute la art. 6 se aplică de la momentul la care o „acuzaţie în materie penală“ există în sensul jurisprudenţei Curţii şi pot fi prin urmare relevante în cadrul procedurilor premergătoare judecăţii dacă şi în măsura în care este posibil să se aducă atingere caracterului echitabil al procesului printr-o omisiune iniţială a respectării acestora. Faza de urmărire penală poate prezenta o importanţă deosebită pentru pregătirea procesului penal. De exemplu, probele obţinute în această fază determină deseori cadrul în care infracţiunea imputată va fi analizată în proces. Totuşi, modul în care art. 6 urmează să fie aplicat în faza de urmărire penală depinde de particularităţile procedurii respective şi de împrejurările cauzei [a se vedea Ibrahim şi alţii împotriva Regatului Unit (MC) nr. 50.541/08, 50.571/08, 50.573/08 şi 40.351/09, pct. 250-253, 13 septembrie 2016, cu trimiterile suplimentare]. 56. În ceea ce priveşte art. 6 din Convenţie, Curtea reafirmă, de asemenea, că casarea unei hotărâri definitive este un act instantaneu care nu creează o situaţie continuă, chiar dacă, precum în speţă, implică redeschiderea procedurii. În plus, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenţie, Curtea poate să examineze doar capete de cerere în privinţa cărora au fost epuizate căile de atac interne şi care au fost formulate în termen de şase luni de la data rămânerii „definitive“ a hotărârii interne. În cazul în care nu există nicio cale de atac adecvată împotriva unui anumit act despre care se pretinde că încalcă dispoziţiile Convenţiei, data la care are loc actul respectiv este considerată „definitivă“ în sensul regulii privind termenul de şase luni (a se vedea, de exemplu, Topallaj împotriva Albaniei, nr. 32.913/03, pct. 103, 21 aprilie 2016, cu trimiterile suplimentare). (b) Aplicarea acestor principii în speţă 57. Revenind la cauza reclamantului, Curtea subliniază că, potrivit Guvernului, ordonanţa prin care procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului nu era o hotărâre definitivă în sensul Convenţiei, întrucât reclamantul nu a plătit niciodată amenda care i-a fost aplicată (a se vedea infra, pct. 85). 58. Totuşi, Curtea observă că a stabilit deja că o ordonanţă prin care un procuror a dispus atât scoaterea de sub urmărire penală a unui reclamant - pe motiv că faptele nu prezentau pericolul social al unei infracţiuni -, cât şi aplicarea unei sancţiuni executorii cu caracter administrativ pentru faptele săvârşite de reclamant - după ce procurorul a apreciat toate circumstanţele cauzei - rămâne definitivă, în sensul autonom atribuit acestui termen de Convenţie, la expirarea termenului legal prevăzut pentru exercitarea de către reclamant a căii de atac de care dispune pentru a contesta ordonanţa respectivă (a se vedea Mihalache, citată mai sus, pct. 13, 100-101 şi 126). 59. Curtea subliniază că părţile nu contestă faptul că, după ce a luat cunoştinţă de ordonanţa din 4 noiembrie 2013, reclamantul nu a considerat că era necesar să se prevaleze de calea de atac prevăzută pentru contestarea acestei ordonanţe (a se vedea supra, pct. 8). De asemenea, Guvernul nu a susţinut - şi, în orice caz, nu a prezentat nicio probă în acest sens - că, prin simplul fapt că reclamantul nu a plătit amenda care îi fusese aplicată (a se vedea supra, pct. 19), a fost restabilit termenul prevăzut pentru exercitarea căii de atac menţionate anterior. 60. Prin urmare, Curtea apreciază că nu există niciun motiv de îndoială cu privire la faptul că ordonanţa procurorului din 4 noiembrie 2013 rămăsese definitivă în sensul Convenţiei, la data la care procurorul ierarhic superior şi-a exercitat puterea discreţionară de a redeschide urmărirea penală faţă de reclamant, şi anume 13 august 2014 (a se vedea supra, pct. 9). 61. În aceste condiţii, Curtea consideră că termenul de şase luni pentru formularea plângerilor reclamantului referitoare la redeschiderea procedurii a început să curgă la 24 septembrie 2014, când judecătorul de cameră preliminară a confirmat (a se vedea supra, pct. 11) ordonanţa procurorului ierarhic superior din 13 august 2014, prin care fusese infirmată ordonanţa din 4 noiembrie 2013. Reclamantul nu a susţinut că, la 11 decembrie 2014, când procurorul ierarhic superior i-a luat declaraţia (a se vedea supra, pct. 15), nu cunoştea pe deplin conţinutul încheierii motivate a judecătorului de cameră preliminară şi consecinţele acesteia. Cu toate acestea, reclamantul a depus cererea sa în faţa Curţii la 18 aprilie 2016 - adică la mai mult de şase luni după ce a luat cunoştinţă de pretinsa încălcare de către judecătorul de cameră preliminară a dreptului său la apărare, a principiului egalităţii armelor şi a cerinţei securităţii juridice. 62. În ceea ce priveşte problema dacă reclamantul dispunea de căi de atac interne adecvate pentru a contesta actul pe care acesta îl considera drept o încălcare a Convenţiei, Curtea observă că reclamantul a recunoscut că, dacă nu ar fi existat decizia CCR din 23 iunie 2015, instanţele naţionale - inclusiv judecătorul de cameră preliminară care a examinat legalitatea rechizitoriului prin care acesta a fost trimis în judecată - nu ar fi avut niciun motiv legal valabil pentru a examina caracterul echitabil al ordonanţei din 13 august 2014 şi al încheierii definitive din 24 septembrie 2014, pronunţată în cauza sa (a se vedea supra, pct. 50). Prin urmare, formularea plângerii sale în faţa instanţelor interne nu i-ar fi oferit nicio perspectivă rezonabilă de reuşită. 63. Este adevărat că Guvernul şi instanţele interne par să nu fie de acord cu opinia reclamantului potrivit căreia formularea plângerii sale, referitoare la caracterul inechitabil al încheierii definitive din 24 septembrie 2014, în faţa judecătorului de cameră preliminară care a examinat legalitatea actului de trimitere în judecată a reclamantului ar fi fost lipsită de orice perspectivă de succes (a se vedea supra, pct. 28-29, 33, 35, şi 47-48). 64. Cu toate acestea, Curtea nu este convinsă că poate să conteste opinia reclamantului. În această privinţă observă că Guvernul nu a prezentat niciun exemplu concret de jurisprudenţă internă, în special dinaintea deciziei CCR din 23 iunie 2015, care să arate că judecătorii de cameră preliminară care au verificat legalitatea unor rechizitorii au examinat şi au admis posibile argumente similare celor invocate de reclamant, referitoare la echitatea unor proceduri de judecată în camera preliminară încheiate, în cadrul cărora a fost confirmată legalitatea unor ordonanţe ale procurorilor de a redeschide urmărirea penală. De asemenea, opinia procurorului general - exprimată la câţiva ani după încheierea procedurii în cauza reclamantului şi după ce este de presupus că jurisprudenţa instanţelor naţionale a avut timp să se dezvolte - pare să confirme faptul că procedurile de judecată în camera preliminară, în care au fost verificate ordonanţe ale procurorilor prin care s-a dispus redeschiderea urmăririlor penale încheiate înainte de pronunţarea deciziei de către CCR, erau definitive şi nu mai puteau face obiectul unei verificări (a se vedea supra, pct. 36). 65. În acest context, Curtea apreciază că este dificil să accepte abordarea reclamantului de a rămâne inactiv şi de a aştepta încheierea procesului său, după ce luase cunoştinţă de încheierea din 24 septembrie 2014, înainte de a formula o cerere în faţa Curţii. 66. Chiar presupunând că ar putea ignora faptul că reclamantul nu avea cum să ştie, în decembrie 2014, că Avocatul Poporului va ridica o excepţie de neconstituţionalitate, la 3 martie 2015, în faţa CCR (a se vedea supra, pct. 42) sau că această excepţie va fi admisă, dat fiind limbajul clar folosit în Constituţie cu privire la efectele deciziilor CCR prin care s-au admis excepţii de neconstituţionalitate (a se vedea supra, pct. 37), Curtea are îndoieli serioase cu privire la faptul că reclamantul putea să se aştepte în mod rezonabil, în orice etapă a procedurii în care a fost implicat, ca decizia CCR în discuţie să aibă vreun efect în circumstanţele cauzei sale sau ca instanţa de judecată să o pună în aplicare. 67. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, având în vedere că decizia CCR în discuţie privea doar normele de procedură relevante referitoare la procedura de cameră preliminară în cadrul căreia era verificată o ordonanţă prin care procurorul a dispus redeschiderea urmăririi penale, procedură care, în cazul reclamantului, s-a finalizat prin pronunţarea unei încheieri care a rămas definitivă cu mult timp înainte ca CCR să fi pronunţat decizia sa. Într-adevăr, ambele instanţe de judecată ordinare par să fi examinat şi să fi respins acest argument, reiterând faptul că deciziile CCR aveau doar efecte ex nunc (a se vedea supra, pct. 25 şi 28). 68. Având în vedere toate considerentele de mai sus, Curtea apreciază că reclamantul trebuia, sau cel puţin ar fi trebuit, să îşi dea seama, la 11 decembrie 2014, că nu dispunea de nicio cale de atac internă adecvată, care să îi ofere o perspectivă rezonabilă de reuşită pentru plângerea sa referitoare la pretinsa inechitate a procedurii de judecată în cameră preliminară în cadrul căreia a fost verificată ordonanţa prin care procurorul ierarhic superior a dispus redeschidea urmăririi penale faţă de acesta. 69. Rezultă că acest capăt de cerere a fost introdus tardiv şi trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 § 1 şi § 4 din Convenţie. 2. Cu privire la pretinsa încălcare a dreptului la apărare al reclamantului şi a principiului egalităţii armelor în faza de judecată a procesului 70. Curtea observă că reclamantul s-a plâns de refuzul instanţelor de judecată de a examina argumentele sale referitoare la nelegalitatea ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale faţă de acesta (a se vedea supra, pct. 46). Cu toate acestea, Curtea subliniază că reclamantul a fost în mod evident în măsură să invoce toate argumentele sale referitoare la nelegalitatea acestei ordonanţe în faţa instanţelor de judecată şi că instanţele de judecată au examinat şi au respins aceste argumente, oferind motive pentru această soluţie (a se vedea supra, pct. 22-35). 71. Curtea consideră, aşadar, că nemulţumirea reclamantului priveşte mai degrabă calitatea motivelor prezentate de instanţele de judecată pentru respingerea argumentelor sale, în special modul de interpretare a cadrului juridic relevant aplicabil în cauza sa, decât absenţa unor astfel de motive. 72. Din jurisprudenţa Curţii reiese că o hotărâre judecătorească internă poate fi caracterizată ca fiind „arbitrară“ într-o măsură care prejudiciază caracterul echitabil al procesului numai dacă este lipsită de motivare sau dacă motivarea se bazează pe o vădită eroare de fapt sau de drept săvârşită de instanţa naţională, având ca rezultat o „denegare de dreptate“ [a se vedea Moreira Ferreira împotriva Portugaliei (nr. 2) (MC), nr. 19.867/12, pct. 85, 11 iulie 2017]. 73. Având în vedere probele de care dispune, inclusiv dispoziţiile interne relevante aplicabile în speţă şi constatările sale de mai sus (a se vedea supra, pct. 57-67), Curtea nu poate identifica niciun element în motivarea hotărârilor instanţelor de judecată care să indice că acestea s-au bazat pe erori vădite, care ar face ca ordonanţele în cauză să fie arbitrare într-o măsură care prejudiciază caracterul echitabil al procedurii în cauza reclamantului. 74. Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat şi trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 § 3 şi § 4 din Convenţie. II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din Convenţie 75. Reclamantul s-a plâns că procedura judiciară, inclusiv cererea de revizuire a procedurii, introdusă împotriva deciziei definitive de condamnare a acestuia, nu i-a oferit o cale de atac efectivă pentru pretinsele încălcări ale drepturilor sale prevăzute de Convenţie, fiind astfel încălcat art. 13 din Convenţie, care prevede următoarele: "Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de [...] Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale." A. Argumentele părţilor 1. Guvernul 76. Guvernul a susţinut că art. 13 nu este aplicabil în situaţiile în care pretinsa încălcare a Convenţiei a avut loc în cadrul procedurii judiciare. 77. În orice caz, reclamantul a beneficiat de căi de atac interne efective pentru a-şi prezenta plângerile cu privire la pretinsa nelegalitate a ordonanţei procurorului ierarhic superior din 13 august 2014 şi efectele deciziei CCR asupra acţiunii iniţiate împotriva sa. Argumentele sale au fost examinate în faza de judecată a procedurii şi în cadrul unei cereri de revizuire. Argumentele ar fi putut fi reexaminate şi la 2 aprilie 2015, însă reclamantul nu le-a invocat. Faptul că instanţele au respins argumentele sale, formulând o motivare pertinentă în acest sens, nu înseamnă că acele căi de atac de care dispunea reclamantul erau ineficiente. 2. Reclamantul 78. Reclamantul a susţinut că instanţele nu i-au pus la dispoziţie o cale de atac efectivă, care îi permitea să obţină revizuirea legalităţii procedurii de redeschidere a urmăririi penale în cauza sa în lumina deciziei CCR. Conform cadrului juridic intern, încheierea pronunţată de un judecător de cameră preliminară nu poate fi verificată prin intermediul unei cereri de revizuire a procedurii. În plus, instanţele de judecată au respins argumentele sale referitoare la nelegalitatea ordonanţei procurorului ierarhic superior din 13 august 2014, invocând pur şi simplu efectul res judicata al încheierii din 24 septembrie 2014. B. Motivarea Curţii 79. Curtea reiterează faptul că art. 13 impune existenţa unei căi de atac în dreptul intern numai în ceea ce priveşte plângerile care pot fi considerate ca fiind „întemeiate“ în sensul Convenţiei (a se vedea Boyle şi Rice împotriva Regatului Unit, 27 aprilie 1988, pct. 52, Seria A nr. 131). În plus, rolul art. 6 în raport cu art. 13 este acela al unei lex specialis, cerinţele art. 13 fiind înglobate în cerinţele mai stricte ale art. 6 (a se vedea, de exemplu, Kuznetsov şi alţii împotriva Rusiei, nr. 184/02, pct. 87, 11 ianuarie 2007 şi Efendiyeva împotriva Azerbaidjanului, nr. 31.556/03, pct. 59, 25 octombrie 2007). 80. Având în vedere că respectivele capete de cerere formulate de reclamant în temeiul art. 6 din Convenţie au fost declarate inadmisibile şi, prin urmare, plângerile sale în această privinţă nu pot fi considerate „întemeiate“ în sensul Convenţiei şi că, în orice caz, reclamantul a avut posibilitatea să formuleze, în faţa instanţelor naţionale, excepţii cu privire la caracterul echitabil al procedurii şi la principiul ne bis in idem, Curtea consideră că respectivul capăt de cerere formulat de reclamant în temeiul art. 13 este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenţie. III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie 81. Reclamantul s-a plâns că decizia procurorului ierarhic superior de a redeschide urmărirea penală i-a încălcat drepturile garantate de art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, care, în măsura în care este relevant, prevede următoarele: "1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat.2. Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată. [...]" A. Cu privire la admisibilitate 82. Curtea observă că acest capăt de cerere nu este nici vădit nefondat, nici inadmisibil pentru alte motive enumerate la art. 35 din Convenţie. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părţilor (a) Reclamantul 83. Reclamantul a susţinut că, deşi nu a plătit efectiv amenda care i-a fost aplicată în noiembrie 2013 (a se vedea supra, pct. 7 şi 19), a fost urmărit penal de două ori pentru aceeaşi infracţiune. Circumstanţele cauzei sale erau similare altor cauze în care Curtea a constatat o încălcare a art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. 84. Faptul că acesta nu a plătit amenda nu a jucat niciun rol în decizia procurorului ierarhic superior de a redeschide urmărirea penală. (b) Guvernul 85. Guvernul a admis că procedurile îndreptate împotriva reclamantului, inclusiv amenda care i-a fost aplicată, erau de natură penală, au avut ca obiect aceleaşi fapte şi au avut ca rezultat condamnări. Cu toate acestea, ordonanţa din 4 noiembrie 2013 (a se vedea supra, pct. 7) nu era definitivă în sensul Convenţiei, întrucât reclamantul nu a plătit niciodată amenda care i-a fost aplicată. 86. În orice caz, procurorul ierarhic superior a redeschis urmărirea penală faţă de reclamant din cauza unui viciu fundamental în cadrul procedurii anterioare. În special, ordonanţa din 4 noiembrie 2013 fusese nelegală întrucât aplicase în mod greşit normele de procedură penală relevante. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât reclamantul a recidivat în cursul termenului de încercare al suspendării condiţionate a executării unei pedepse de două luni de închisoare, care îi fusese aplicată pentru o altă infracţiune (a se vedea supra, pct. 24), şi, prin urmare, acesta nu mai putea să beneficieze de un alt act de clemenţă. 87. Procurorul ierarhic superior nu s-a bazat pe motivul menţionat mai sus pentru a redeschide urmărirea penală faţă de reclamant. Cu toate acestea, instanţele l-au luat în considerare la aprecierea cauzei. 2. Motivarea Curţii 88. Curtea reiterează principiile stabilite în jurisprudenţa sa privind dublarea urmăririi penale (a se vedea Mihalache, citată anterior, pct. 47-49). 89. În speţă, Curtea constată că Guvernul nu a contestat faptul că procedura care a condus la emiterea ordonanţei din 4 noiembrie 2013 (a se vedea supra, pct. 7) şi cea care a condus la decizia definitivă din 22 octombrie 2015 (a se vedea supra, pct. 27) erau de natură penală în sensul art. 4 din Protocolul nr. 7. În plus, acesta nu a contestat faptul că cele două decizii privesc aceleaşi fapte (a se vedea supra, pct. 85). Curtea constată că nu există niciun motiv pentru a adopta o poziţie diferită. 90. Prin urmare, rămâne să stabilească dacă a existat o dublare a procedurii în cauza reclamantului. 91. Curtea observă că Guvernul a recunoscut, de asemenea, că ordonanţa prin care procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului a implicat o „condamnare“ în sensul material al termenului (a se vedea supra, pct. 85). Curtea consideră că nu există niciun motiv pentru a adopta o poziţie diferită. 92. În plus, în pofida argumentelor contrare invocate de Guvern, Curtea a stabilit deja că ordonanţa menţionată mai sus rămăsese definitivă, în sensul Convenţiei, la 13 august 2014, dată la care procurorul ierarhic superior şi-a exercitat puterea discreţionară de a redeschide urmărirea penală faţă de reclamant (a se vedea supra, pct. 58). 93. Potrivit jurisprudenţei Curţii, ordonanţa prin care un procuror ierarhic superior a dispus redeschiderea unei proceduri încheiate printr-o condamnare definitivă, ordonanţă care este rezultatul unei simple reexaminări a faptelor în lumina legislaţiei aplicabile, în lipsa unor fapte sau probe noi ori recent descoperite şi fără să fi fost identificat un viciu fundamental în cadrul acestei proceduri, nu este inclusă în circumstanţele excepţionale menţionate la art. 4 § 2 din Protocolul nr. 7, care justifică o posibilă redeschidere a procedurii (a se vedea Mihalache, citată anterior, pct. 135-137). 94. În speţă, procurorul ierarhic superior şi judecătorul de cameră preliminară au luat deciziile lor pe baza aceluiaşi dosar ca şi procurorul, nefiind depusă ori examinată nicio probă nouă. Prin urmare, redeschiderea cauzei nu a fost justificată de apariţia unor fapte noi sau recent descoperite. 95. În plus, din ordonanţa din 13 august 2014 şi din încheierea din 24 septembrie 2014 reiese că redeschiderea urmăririi penale a fost justificată de interpretarea diferită a legislaţiei relevante şi de aprecierile diferite ale circumstanţelor cauzei de către procurorul ierarhic superior şi de către judecătorul de cameră preliminară, circumstanţe care, în opinia acestora, ar fi trebuit să fie examinate în cadrul unui proces penal şi nu puteau fi considerate ca reprezentând o „atingere minimă“ [adusă valorilor apărate de lege] şi pedepsite doar prin sancţiunea cu caracter „administrativ“ a amenzii (a se vedea supra, pct. 9-13). 96. Guvernul a subliniat că instanţele de judecată au luat de asemenea în considerare la aprecierea cauzei faptul că reclamantul a săvârşit infracţiunea în cauză în cursul termenului de încercare al suspendării condiţionate a executării unei pedepse de două luni de închisoare, care îi fusese aplicată pentru o infracţiune săvârşită anterior (a se vedea supra, pct. 86). Totuşi, Curtea observă că Guvernul a admis că acest motiv nu a fost invocat de procurorul ierarhic superior sau de judecătorul de cameră preliminară în deciziile lor de redeschidere a urmăririi penale faţă de reclamant (a se vedea supra, pct. 87). Astfel, Curtea consideră greu de acceptat faptul că acest motiv s-a numărat printre motivele care au determinat redeschiderea urmăririi penale faţă de reclamant. 97. Chiar presupunând că ar putea fi de acord cu faptul că redeschiderea urmăririi penale faţă de reclamant a fost determinată de erorile comise de procuror atunci când a apreciat circumstanţele specifice ale cauzei reclamantului în lumina legislaţiei aplicabile, Curtea reiterează faptul că greşelile sau erorile autorităţilor statului ar trebui să fie în beneficiul acuzatului. Cu alte cuvinte, riscul oricărei greşeli făcute de organul de urmărire penală sau de o instanţă trebuie suportat de stat, iar erorile nu trebuie remediate în detrimentul persoanei în cauză (a se vedea Radchikov împotriva Rusiei, nr. 65.582/01, pct. 50, 24 mai 2007). 98. Simpla apreciere că ancheta desfăşurată în cauza reclamantului a condus la o scoatere „eronată“ de sub urmărire penală nu poate, în sine, în lipsa unor erori judiciare sau a unor încălcări grave ale procedurii judiciare, a unui abuz de putere, a unor erori vădite în aplicarea dreptului material sau a altor motive importante legate de interesele justiţiei, să indice existenţa unui viciu fundamental în procedura anterioară. În caz contrar, povara consecinţelor lipsei de diligenţă a organelor de urmărire penală în cursul cercetării preliminare ar fi transferată în întregime către reclamant şi, mai important, o simplă alegaţie privind existenţa unei deficienţe sau a unei erori în cadrul anchetei, oricât de minoră şi nesemnificativă ar fi, ar crea posibilitatea nelimitată ca acuzarea să comită un abuz de procedură, solicitând redeschiderea unei proceduri încheiate (ibid., pct. 48). 99. Prin urmare, Curtea nu poate fi de acord cu afirmaţia Guvernului potrivit căreia redeschiderea urmăririi penale faţă de reclamant a fost justificată de un viciu fundamental în procedura anterioară (a se vedea supra, pct. 86). 100. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că motivele oferite de procurorul ierarhic superior şi de judecătorul de cameră preliminară pentru a justifica redeschiderea urmăririi penale în temeiul ordonanţei din 13 august 2014 sunt în contradicţie cu condiţiile stricte impuse de art. 4 § 2 din Protocolul nr. 7. Prin urmare, redeschiderea urmăririi penale în prezenta cauză nu era justificată de excepţia prevăzută de această dispoziţie. 101. Rezultă că reclamantul a fost condamnat pe baza ordonanţei din 4 noiembrie 2013, care rămăsese definitivă la data la care a fost pusă în mişcare o nouă acţiune penală, ca urmare a ordonanţelor din 13 august şi din 24 septembrie 2014. Având în vedere că niciuna dintre situaţiile care permit conexarea procedurilor [a se vedea A şi B împotriva Norvegiei (MC), nr. 24.130/11 şi nr. 29.758/11, pct. 112-34, 15 noiembrie 2016] sau redeschiderea procedurii nu a existat în speţă, Curtea concluzionează că reclamantul a fost judecat de două ori pentru aceeaşi infracţiune, fiind încălcat principiul ne bis in idem. 102. În consecinţă, a fost încălcat art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie 103. Art. 41 din Convenţie prevede: "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă." A. Prejudiciu 104. Reclamantul a solicitat 50.000 EUR pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a celei de-a doua condamnări şi a detenţiei sale. 105. Guvernul a susţinut că pretenţia reclamantului privind prejudiciul moral era excesivă şi că simpla constatare a unei încălcări ar constitui o reparaţie echitabilă suficientă. 106. Curtea consideră că simpla constatare a unei încălcări nu este suficientă pentru a despăgubi reclamantul pentru sentimentul de nedreptate şi frustrare pe care trebuie să îl fi simţit acesta ca urmare a redeschiderii urmăririi penale (a se vedea Mihalache, citată anterior, pct. 148). Pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantului 5.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral. B. Cheltuieli de judecată 107. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 408 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa Curţii. El a prezentat avocatului său o chitanţă care atestă plata acestei sume. 108. Guvernul a susţinut că pretenţia reclamantului nu a fost justificată pe deplin şi, prin urmare, caracterul real, necesar şi rezonabil al acestor cheltuieli era îndoielnic. 109. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ţinând seama de documentele aflate în posesia sa, de încălcarea constatată şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantului suma integrală solicitată de acesta pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa sa. C. Dobânzi moratorii 110. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA: 1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere formulat în temeiul art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie şi inadmisibilă în ceea ce priveşte celelalte capete de cerere; 2. hotărăşte că a fost încălcat art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie; 3. hotărăşte: (a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii: (i) 5.000 EUR (cinci mii de euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit; (ii) 408 EUR (patru sute opt euro) pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit; (b) că, de la expirarea termenului de trei luni menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată anuală egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale; 4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 1 martie 2022, în conformitate cu art. 77 § 2 şi § 3 din Regulamentul Curţii. PREŞEDINTE YONKO GROZEV Grefier adjunct, Ilse Freiwirth În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din Regulamentul Curţii, opinia separată a judecătorului Grozev se anexează la prezenta hotărâre. YGR IF OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI GROZEV Deşi sunt pe deplin de acord cu concluzia potrivit căreia cele două capete de cerere formulate în speţă în temeiul art. 6 sunt inadmisibile, am rezerve semnificative cu privire la motivele pentru care primul capăt de cerere, formulat în temeiul art. 6, a fost declarat inadmisibil de majoritate. Şi întrucât are legătură cu principiile fundamentale ale interpretării şi aplicării art. 6 din Convenţie, această chestiune merită abordată în cadrul unei opinii separate. Acest capăt de cerere formulat de reclamant priveşte decizia judecătorului de cameră preliminară de a redeschide urmărirea penală şi pretinsa încălcare a drepturilor acestuia, din cauza încălcării dreptului său la apărare şi a principiilor egalităţii armelor şi securităţii juridice în cadrul procedurii în faţa judecătorului de cameră preliminară. Majoritatea a decis să trateze procedura prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi, desfăşurată în faţa judecătorului de cameră preliminară, ca fiind o procedură separată, atrăgând astfel aplicarea tuturor garanţiilor prevăzute de art. 6. Şi, întrucât cererea a fost depusă la Curte la mai mult de şase luni de la decizia judecătorului de cameră preliminară, aceasta a fost declarată inadmisibilă de majoritate, pentru depăşirea termenului de şase luni. Dezacordul meu priveşte aspectul dacă art. 6 ar putea fi aplicat separat diferitelor faze ale procesului penal la nivel naţional, în speţă decizia judecătorului de cameră preliminară de a continua urmărirea penală faţă de reclamant în faţa instanţelor naţionale. Curtea a susţinut în mod constant că acest lucru nu este posibil, întrucât principalul scop al art. 6 din Convenţie, în ceea ce priveşte procedurile penale, este de a asigura un proces echitabil în faţa unei „instanţe“ competente, care să hotărască asupra „unei acuzaţii în materie penală“. Stabilirea definitivă a temeiniciei unei acuzaţii în materie penală a fost interpretată în mod constant ca fiind decizia definitivă - în conformitate cu dreptul intern - prin care acuzatul a fost declarat vinovat sau nevinovat şi sancţiunea definitivă care i-a fost aplicată. Prin urmare, Curtea a refuzat să aplice garanţiile prevăzute la art. 6 oricărei proceduri separate care ar putea exista în temeiul dreptului intern, efectuând, în schimb, o analiză a caracterului echitabil al procedurii penale în ansamblu. Potrivit uneia dintre numeroasele referinţe, preocuparea principală a Curţii este să aprecieze caracterul echitabil al procesului penal în ansamblul său. Respectarea cerinţelor unui proces echitabil trebuie apreciată de la caz la caz, având în vedere evoluţia procesului în ansamblul său, şi nu pe baza examinării izolate a unui anumit aspect sau eveniment [a se vedea Ibrahim şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 50.541/08 şi alte 3 cereri, pct. 250-251, 13 septembrie 2016]. Motivul acestei abordări este în mod evident acela de a le permite instanţelor interne să soluţioneze şi să remedieze orice deficienţă înainte ca problema în cauză să fie prezentată în faţa Curţii. Aceasta nu înseamnă că evenimentele din cadrul unei astfel de proceduri separate, şi în special în faza precontencioasă, nu sunt relevante pentru caracterul echitabil al procesului penal în ansamblu. Curtea a recunoscut că art. 6 se aplică procedurilor premergătoare judecăţii - în special drepturilor garantate de art. 6 § 3 - şi că acesta „poate fi relevant înainte de trimiterea în judecată, dacă şi în măsura în care este posibil să se aducă atingere în mod semnificativ caracterului echitabil al procesului, ca urmare a nerespectării iniţiale a dispoziţiilor sale“ [a se vedea Dvorski împotriva Croaţiei (MC), nr. 25.703/11, pct. 76, CEDO 2015]. Curtea a statuat în mod expres că nu este exclus ca un anumit factor să fie atât de decisiv astfel încât să permită stabilirea caracterului echitabil al procesului într-o fază incipientă a procedurii. În această privinţă, în cazul în care a fost identificat un viciu de procedură, instanţelor naţionale le revine în primul rând obligaţia de a aprecia dacă acest viciu de procedură a fost remediat în cadrul procedurii ulterioare, lipsa unei aprecieri în acest sens fiind în sine, prima facie, incompatibilă cu cerinţele unui proces echitabil, în conformitate cu art. 6 din Convenţie [a se vedea Simeonovi împotriva Bulgariei (MC), nr. 21.980/04, pct. 113, 12 mai 2017, şi Mehmet Zeki \'c7elebi împotriva Turciei, nr. 27.582/07, pct. 51, 28 ianuarie 2020]. Cu toate acestea, Curtea a refuzat în mod constant să verifice separat evenimentele din faza precontencioasă şi le-a revizuit în mod constant ţinând seama de faza ulterioară a procedurii. Astfel, Curtea a examinat în mod specific dacă pretinsele încălcări din faza precontencioasă au adus atingere caracterului echitabil al procesului şi dacă instanţele de judecată şi de apel au luat măsuri pentru a remedia atingerea în cauză. Într-adevăr, dreptul intern oferă garanţii procedurale sporite în anumite etape ale procedurii interne, inclusiv beneficiul unei proceduri contradictorii şi posibilitatea formulării unui apel în faţa unei instanţe superioare, astfel cum a constatat Curtea Constituţională a Românei în legătură cu procedura în faţa judecătorului de cameră preliminară (a se vedea punctele 42-44 din hotărâre). Dar acest lucru ţine de decizia instanţelor interne cu privire la modul cel mai adecvat de organizare a procedurii penale, pentru a asigura un echilibru între numeroasele drepturi şi interese aflate în joc, în vederea realizării unei proceduri judiciare eficiente şi echitabile. Totuşi, aceasta nu este o obligaţie impusă de Convenţie şi nici nu necesită o analiză separată a Curţii cu privire la respectarea art. 6. Revenind la faptele din speţă, reclamantul s-a plâns că „redeschiderea urmăririi penale şi condamnarea acestuia au încălcat dreptul său la apărare şi principiul egalităţii armelor, întrucât legalitatea ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale fusese examinată de un judecător de cameră preliminară în absenţa lui şi fără ca acesta să fi fost citat să participe la proces [...]“ (a se vedea supra, pct. 46). Potrivit abordării standard a Curţii, întrebarea la care ar fi trebuit să se răspundă mai întâi este dacă această pretinsă încălcare a adus atingere în mod semnificativ fazelor ulterioare ale procesului reclamantului. În opinia mea, răspunsul la această întrebare este în mod evident nu. Având în vedere că, potrivit Convenţiei, nu există un drept la controlul jurisdicţional al unei decizii de a continua urmărirea penală în faţa instanţelor, că argumentele juridice invocate de reclamant au fost examinate de instanţele naţionale şi că posibilitatea acestuia de a pregăti o apărare eficientă nu a fost afectată (a se vedea punctele 28-29 din hotărâre), nu există niciun element în analiza efectuată de instanţele naţionale cu care să nu fiu de acord. Prin urmare, acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi inadmisibil pentru acest motiv. ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
