Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 28 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.
ARTICOL UNIC
Se aprobă tezele prealabile ale proiectului Codului patrimoniului cultural, prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
PRIM-MINISTRU
DACIAN JULIEN CIOLOŞ
Contrasemnează:
---------------
p. Ministrul culturii,
Oana Bogdan,
secretar de stat
Viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale
şi administraţiei publice,
Vasile Dîncu
Viceprim-ministru, ministrul economiei, comerţului şi
relaţiilor cu mediul de afaceri,
Costin Grigore Borc
Ministrul energiei,
Victor Vlad Grigorescu
Ministrul educaţiei naţionale şi cercetării ştiinţifice,
Mircea Dumitru
p. Ministrul mediului, apelor şi pădurilor,
Erika Stanciu,
secretar de stat
Ministrul comunicaţiilor şi pentru societatea informaţională,
Delia Popescu
Ministrul afacerilor interne,
Ioan-Dragoş Tudorache
Ministrul apărării naţionale,
Mihnea Ioan Motoc
Ministrul fondurilor europene,
Dragoş Cristian Dinu
Ministrul transporturilor,
Petru Sorin Buşe
Ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale,
Achim Irimescu
p. Ministrul afacerilor externe,
Marius Cristian Bădescu,
secretar de stat
Bucureşti, 29 noiembrie 2016.
Nr. 905.
ANEXĂ
TEZELE PREALABILE
ale Codului patrimoniului cultural
CUPRINS
1. PATRIMONIUL CULTURAL - ILUSTRARE GRAFICĂ
1.1. Scurt istoric al contextului dezvoltării conceptului Codului
1.2. Probleme de fond pentru care este nevoie de un consens politic larg
1.3. Concluzii privind evoluţia percepţiei patrimoniului cultural în societate
2. REZULTATE ALE ANALIZELOR SITUAŢIEI PREZENTE ÎN DOMENIUL PATRIMONIULUI CULTURAL
2.1. Comisia prezidenţială instituită în 2009 pentru alcătuirea unui raport asupra stării patrimoniului
2.2. Situaţia în sistemul justiţiei
2.3. Disfuncţionalităţi generale privind tehnica legislativă şi reglementările existente
2.3.1. Precizia conţinutului
2.3.2. Vidul legislativ la nivelul legilor şi al normelor de aplicare
2.3.3. Capacitatea scăzută de a putea aplica măsurile legale
2.4. Disfuncţionalităţi ce ţin de fondul reglementărilor
2.4.1. Precizia conceptelor utilizate în prezent
2.4.2. Suprareglementarea sau vidul legislativ
2.4.3. Ineficienţa unor concepte prevăzute de cadrul legal în vigoare
3. DESCRIEREA SOLUŢIILOR LEGISLATIVE PROPUSE ÎN CADRUL CODIFICĂRII
4. STRUCTURA PROPUSĂ
Titlul I - DISPOZIŢII GENERALE
Titlul II - AUTORITĂŢI, INSTITUŢII ŞI ORGANISME CU ATRIBUŢII ÎN DOMENIUL PATRIMONIULUI CULTURAL NAŢIONAL
Titlul III - REGLEMENTĂRI SPECIFICE PATRIMONIULUI CULTURAL IMOBIL
Titlul IV - REGLEMENTĂRI SPECIFICE PEISAJULUI CULTURAL ŞI ARIILOR PROTEJATE
Titlul V - REGLEMENTĂRI SPECIFICE PATRIMONIULUI CULTURAL MOBIL
Titlul VI - REGLEMENTĂRI SPECIFICE PATRIMONIULUI IMATERIAL
Titlul VII - CONTROL, RĂSPUNDERI ŞI SANCŢIUNI
Titlul VIII - DISPOZIŢII TRANZITORII ŞI FINALE
5. LEGISLAŢIA CARE ESTE SUPUSĂ CODIFICĂRII
6. EFECTELE PRECONIZATE ASUPRA MEDIULUI DE AFACERI, MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR, RESPECTIV IMPACTUL SOCIAL AL MĂSURILOR PROPUSE
1. PATRIMONIUL CULTURAL - ILUSTRARE GRAFICĂ*)
Patrimoniul Cultural
──────────
*) Notă CTCE:
Ilustrarea grafică se găseşte în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.047 din 27 decembrie 2016 la pagina 4 (a se vedea imaginea asociată).
──────────
Abordarea integrată a protecţiei patrimoniului imobil**)
──────────
**) Notă CTCE:
Imaginea se găseşte în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.047 din 27 decembrie 2016 la pagina 5 (a se vedea imaginea asociată).
──────────
Etape de elaborare***)
──────────
***) Notă CTCE:
Imaginea se găseşte în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.047 din 27 decembrie 2016 la pagina 6 (a se vedea imaginea asociată).
──────────
1.1. Scurt istoric al contextului dezvoltării conceptului Codului
Intenţia de a elabora un cod al patrimoniului a fost luată în calcul de Ministerul Culturii (şi Cultelor la momentul iniţial) încă din perioada anilor 2005-2008, atunci când acest obiectiv a fost cuprins în strategia patrimoniului cultural, urmând să fie reluat în toate programele de guvernare şi ale miniştrilor culturii de după anul 2008. Originea acestei intenţii poate fi legată de procese de codificare similare ce au avut loc în Franţa, în Italia (ţări latine şi cu o tradiţie administrativă axată pe centralism, la nivel de stat sau de regiuni ale statului) la începutul anului 2004. Ulterior, mai multe alte ţări au adoptat legi unificate privind protecţia patrimoniului cultural, cu concretizări de dată recentă chiar în spaţiul nostru geografic, în ţări precum Bulgaria, Croaţia, Serbia sau Muntenegru. Exista deja un proces de reformă pe domeniul legislaţiei patrimoniului şi în Marea Britanie (mai exact, în Anglia), ca exemplu de stat bazat pe o altă tradiţie administrativă şi juridică decât Franţa sau Italia. Acest proces fusese iniţiat în cursul anului 2000, iar în 2008, atunci când în România se punea această problemă şi la nivel instituţional, în Marea Britanie era în curs un proces amplu de dezbateri publice prilejuite de o primă schiţă a legii (Draft Heritage Protection Bill). Această dezbatere a dus în 2013 la ceea ce se numeşte Enterprise and Regulatory Reform Act, text legislativ ce pare să adapteze nevoia protejării patrimoniului cultural la presiunile mediului economic, în special în segmentul imobiliar. Dacă în Franţa procesul legislativ a fost unul relativ rapid, practic de colare a legislaţiei deja existente într-un singur pachet normativ, în Italia, ca şi în Anglia, procesul de reformă a fost unul îndelungat, de 7, respectiv 13 ani.
Procesul similar din România a fost unul la fel de îndelungat şi anevoios însă din cu totul alte motive faţă de aceste exemple internaţionale. Această decizie de a moderniza şi reforma legislaţia existentă în România poate fi legată şi de creşterea presiunii publice pentru corectarea unor practici administrative defectuoase denunţate de numeroasele organizaţii neguvernamentale care s-au constituit în vederea protejării şi punerii în valoare a patrimoniului cultural din ţara noastră şi care, de la începutul anilor 2000, au început să capete o voce din ce în ce mai puternică în societatea noastră. La rândul său, presiunea publică s-a format ca urmare a unei creşteri a presiunilor dezvoltării infrastructurii (rutiere, feroviare, industriale), uneori cu efecte directe distructive asupra bunurilor de interes arheologic, a unor zone ample urbane sau rurale şi chiar a peisajului unor rezervaţii naturale atunci când au fost omise din planificarea investiţiilor acele servituţi generate de patrimoniul cultural. Majoritatea problemelor care au coagulat această presiune publică se leagă în special de patrimoniul construit, fie în cazul monumentelor istorice, fie în cazul proceselor legate de dezvoltarea urbanistică ce afectează sever zonele protejate, atât cele construite, cât şi cele de mediu. Nu trebuie uitat impactul deosebit produs de acţiunile de braconaj arheologic în zona cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei şi emoţia publică produsă de recuperarea spectaculoasă a brăţărilor dacice expuse azi la Muzeul Naţional de Istorie a României. Cazurile notorii ale Roşiei Montane sau ale demolărilor semnificative din Bucureşti, dar şi din alte mari oraşe (Constanţa fiind un exemplu în acest sens), degradarea unor zone tradiţionale rurale, precum satele săseşti ori cele maramureşene, toate acestea au generat luări de poziţie publice chiar şi în mediul internaţional (rezoluţii ICOMOS privind cazul Sighişoarei sau al Roşiei Montane, diverse acţiuni cu mare impact mediatic ale Prinţului Charles al Marii Britanii), precum şi unele poziţii critice ale organizaţiilor neguvernamentale locale care au culminat recent chiar şi cu apariţia unor mişcări politice izvorâte tocmai din aceste demersuri.
Scopurile acestei necesare reforme legislative au fost însă relativ vagi în primă instanţă, varianta codului fiind una considerată a fi inutilă de o parte a societăţii, ţinând cont că în România sunt în vigoare legi ce acoperă toate marile domenii cu implicaţii în protecţia patrimoniului cultural şi că majoritatea acestor legi erau de dată foarte recentă la nivelul anului 2008. Astfel, România are în prezent o lege a monumentelor istorice din 2001, o lege privind arheologia iniţiată ca ordonanţă în 2000, o lege a patrimoniului mobil din 2001, o lege a muzeelor şi colecţiilor din anul 2003, o lege a patrimoniului imaterial din anul 2008, o lege a patrimoniului industrial din anul 2008. Legislaţia în domeniul urbanismului, cu trimitere la zonele protejate, se bazează pe o hotărâre a Guvernului din anul 1996, care a adoptat Regulamentul general de urbanism, pe o lege din 2000 privind amenajarea teritoriului naţional, care are o secţiune dedicată zonelor protejate, precum şi pe legea specifică a urbanismului din anul 2001. La fel ca legea autorizării în construcţii care, fiind adoptată în 1991, este una dintre cele mai vechi, legea urbanismului a fost amendată de mai multe ori, ultimele schimbări fiind chiar în curs de adoptare în 2016, în paralel cu eforturile de codificare a legislaţiei acestui domeniu.
Deci s-ar putea spune că România nu duce lipsă de legislaţie care să acopere nevoile specifice ale patrimoniului cultural şi că aceasta ar trebui să fie una modernă, niciuna dintre legile esenţiale nefiind mai veche de 20 de ani. Totuşi, multiplele iniţiative de amendare a acestor legi, ineficienţa în protejarea efectivă a patrimoniului semnalată de o parte a societăţii civile, inexistenţa normelor clare de aplicare a unor prevederi legale au pus pe agenda publică ideea de codificare în anul 2008. Procesul de aderare la Uniunea Europeană a evidenţiat, în plus, nevoia de a ajusta cadrul legislativ intern pentru a consacra efectiv în practica internă convenţiile internaţionale deja asumate de România. Procesul a fost sprijinit în anul 2009 prin instituirea unei comisii prezidenţiale de analiză a stării patrimoniului naţional, care a produs un raport în acest sens.
În cursul anului 2015 a fost revizuită Strategia naţională de apărare a ţării, aducând patrimoniul cultural între valorile, interesele şi simbolurile care definesc o Românie puternică. Din acest punct de vedere, patrimoniul cultural constituie astăzi unul dintre obiectivele interne de securitate naţională şi o resursă strategică de dezvoltare.
La nivel naţional se poate însă spune că persistă o mentalitate de plasare în plan secund, dacă nu chiar de desconsiderare totală a problemelor de protejare a patrimoniului cultural naţional. Aceasta a fost probată în timp de sumele alocate culturii, acestea fiind cele mai mici din Uniunea Europeană (conform unui interviu al ministrului culturii din 2010). În ciuda acestei constatări din 2010, bugetul alocat culturii prin ministerul de resort a fost din ce în ce mai mic, alocările bugetare respective fiind întotdeauna considerate o cheltuială, şi nu o investiţie.
Chiar şi în privinţa rolului patrimoniului în atragerea fondurilor europene a existat pentru primul ciclu postaderare o lipsă de interes pentru acest domeniu. În ultimă instanţă, pe când schema-cadru a absorbţiei fondurilor structurale şi de coeziune era deja configurată, Ministerul Culturii a încercat în cursul anului 2006 să introducă prevederi care să permită finanţarea acţiunilor care să vizeze şi reabilitarea patrimoniului cultural. În ciuda faptului că patrimoniul poate să fie un concept integrator, cu implicaţii sociale, în dezvoltarea abilităţilor profesionale, în reabilitarea centrelor urbane şi rurale, cu atingere a sectorului turistic sau al altor servicii, nu s-a reuşit o bună cuprindere a sa. Astfel se face că segmentele de oportunitate pentru finanţarea patrimoniului au fost puţine, asimilate în special dezvoltării rurale, şi nu la o scară mai amplă şi conform importanţei sale, aşa cum alte ţări precum Grecia, Portugalia sau Spania au înţeles să-l dea în raport cu finanţarea europeană. În loc ca România să beneficieze majoritar de bugetele alocate de Uniunea Europeană, chestiunea patrimoniului a fost mult mai intens vizată de fondurile provenite din mecanismul de finanţare SEE rezultat din Memorandumul de înţelegere între ţările asociate Uniunii Europene, anume Regatul Norvegiei, Republica Islanda, Principatul Liechtenstein şi Guvernul Românei pentru perioada 2009-2014, intrat în vigoare în 2012. În actualul ciclu de finanţare (2014-2020) situaţia s-a îmbunătăţit în mod relativ, acum existând o linie distinctă de finanţare pentru tema reabilitării patrimoniului cultural prin Programul operaţional regional. Fondurile disponibile prin Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2014-2020 pentru măsura 7 dedicată serviciilor şi înnoirii satelor au fost deja epuizate, sumele disponibile pentru fiecare proiect de restaurare sau de intervenţie în infrastructură fiind relativ mici.
Un impact important în începutul schimbării de mentalitate l-a constituit succesul deosebit în sens economic şi social pe care l-a avut programul Sibiu - Capitală Culturală Europeană 2007. De asemenea, după o lungă perioadă de abandon a centrului istoric al Bucureştiului, în general perceput ca o vastă ruină ce trebuie mai curând asanată şi demolată, aşa cum s-a susţinut că a fost nevoie în cazul Halei Matache, s-a constatat că după investiţiile făcute în perioada 2006-2010 în domeniul public (reabilitarea infrastructurii străzilor), a apărut un interes public deosebit pentru acest spaţiu urban. Coagularea rapidă a investiţiilor private a transformat un spaţiu lipsit iniţial de orice interes într-o zonă ce focalizează o mare parte din activităţile de timp liber şi de turism ale capitalei, în ciuda faptului că majoritatea clădirilor au rămas într-o stare tehnică relativ critică. Aceste exemple foarte vizibile în media au generat un interes din ce în ce mai mare al autorităţilor publice de a profita de oportunităţile de piaţă existente şi insuficient exploatate până în ultimii 5-10 ani, perioadă ce coincide şi cu procesul de elaborare a Codului patrimoniului.
Din păcate, se poate constata că în ultimii ani, pe fondul descoperirii acestui potenţial de finanţare existent, o serie de proiecte au fost dezvoltate având ca ţintă în special această oportunitate de atragere a unor fonduri pentru lucrări la monumente istorice, lăsând chestiunile legate direct de calitatea intervenţiilor într-un plan mai mult decât secundar. Efectele unor astfel de politici de finanţare au fost devastatoare pentru unele obiective monumente istorice prin denaturarea autenticităţii acestor imobile sau chiar prin distrugeri ireversibile ale substanţei originale. Din păcate, multe efecte negative sunt generate de un aport financiar important constituit de finanţarea europeană. Chestiunea denaturării mărturiilor istorice autentice nu este însă una specifică României, reuniunea preşedinţilor de comitete naţionale ICOMOS din Europa, desfăşurată la Atena în iunie 2016, a evidenţiat îngrijorări pentru acest aspect în special din ţările est-europene, adică cele cu nevoile de investiţii cele mai mari pe acest sector.
Prin urmare, Codul patrimoniului cultural are în vedere anticiparea acestei presiuni economice astfel încât nevoile protejării şi punerii în valoare a patrimoniului să nu fie în conflict cu procedurile financiare şi cu rezultatele urmărite preponderent sub aspectul rentabilităţii sau al corectitudinii desfăşurării programelor de finanţare. De aceea, s-ar putea constata că programele dedicate în mod special patrimoniului probabil nu sunt eficiente şi că, pe viitor, ar trebui regândit sistemul astfel încât să se recunoască rolul integrator pe care patrimoniul îl are în dezvoltarea durabilă. Ca urmare, în toate liniile de finanţare existente pe marile programe operaţionale ar fi poate mai eficient să existe clauze de prioritizare a acelor proiecte care conţin o componentă de patrimoniu cultural, componentă ce ar putea fi prezentă în absolut toate cele 9 programe operaţionale existente în prezent (http://www.fonduri-structurale.ro). Pentru acest motiv este necesară acceptarea principiului fundamental, enunţat ca atare, care constată că unul dintre cei 4 piloni ai dezvoltării durabile este păstrarea şi afirmarea diversităţii culturale (UNESCO, The Universal Declaration on Cultural Diversity, 2001; UN, Johannesburg World Summit on Sustainable Development, 2002; UNESCO, The Paris Declaration "On Heritage as a driver for development", 2011).
Un alt aspect legat de importanţa patrimoniului în cadrul dezvoltării durabile este cel al peisajelor. Deşi România este una dintre primele ţări ce a ratificat Convenţia europeană a peisajului adoptată la Florenţa la 20 octombrie 2000, nu a luat nicio măsură ce decurgea din această convenţie. Ignorarea problemei peisajului ca element fundamental al patrimoniului cultural naţional, dar şi ca mecanism esenţial al dezvoltării durabile a determinat distrugerea multor areale unice. În acest sens, peisajul poate reprezenta instrumentul integrator al politicilor de protejare a patrimoniului cultural şi natural cu politicile de dezvoltare. Cu toate acestea, importanţa acestuia a rămas până în acest moment doar la nivel declarativ, nefiind prevăzute mecanisme de operaţionalizare în teritoriu. Astfel, Strategia naţională şi Planul de acţiune pentru conservarea biodiversităţii 2014-2020 pun accent pe importanţa peisajului atât ca parte a patrimoniului naţional, cât şi ca element de planificare a dezvoltării echilibrate, dar nu reuşesc să determine niciun instrument specific.
Contextul introducerii peisajului ca parte componentă esenţială a patrimoniului este legat de Strategia de dezvoltare teritorială a României, tendinţele şi provocările teritoriale majore incluzând reliefarea importanţei ecosistemelor şi peisajelor la nivel european şi, implicit, creşterea importanţei acestora la nivel naţional. Pe de altă parte, se constată augmentarea intervenţiilor antropice în zonele protejate, manifestate mai ales prin acţiuni contrare măsurilor de protecţie şi ignorarea problemelor peisajului şi ale vieţii rurale în procesul de dezvoltare. Acest fapt determină necesitatea abordării integrate a problemei peisajului ca element integrator al politicilor sectoriale ce includ şi protejarea patrimoniului, mai ales a peisajelor culturale.
1.2. Probleme de fond pentru care este nevoie de un consens politic larg
Pentru o abordare coerentă şi previzibilă a problemelor patrimoniului cultural este absolută nevoie a se atinge un oarecare consens naţional în ceea ce priveşte principiile ce ar trebui să guverneze politicile publice vizând protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural.
În mod evident, chestiunea protejării patrimoniului cultural implică inevitabil servituţi asupra drepturilor de proprietate în raport cu bunurile culturale vizate de legislaţia specifică, presupune costuri, în general mai mari, privind întreţinerea sau utilizarea curentă a respectivelor bunuri, impune necesităţi
speciale de selectare a materialelor sau a manoperei care rezultă din nevoile tehnice speciale în cazul lucrărilor de întreţinere sau de restaurare. Toate aceste aspecte conduc la măsuri ce presupun o mai mare sau mai mică pondere a implicării statului prin: facilităţi fiscale, subvenţii sau finanţări directe, intervenţii directe prin instituţiile proprii specializate, precum şi un sistem de coerciţie. De aceea, trasarea limitelor între care acţiunea politicilor publice s-ar putea desfăşura conform noului cadru legislativ ar trebui să aibă o acceptare cât mai largă în cadrul societăţii în general - fie ea reprezentată politic, în Parlament, fie prin diversele organizaţii neguvernamentale. Cele mai importante aspecte ce nu pot fi clarificate pe termen lung decât în condiţii de consens politic sunt:
a) nivelurile la care poate fi reglementat exerciţiul dreptului de proprietate asupra bunurilor culturale protejate;
b) gradul în care proprietarii privaţi pot fi sprijiniţi prin bugetele publice pentru a proteja şi pune în valoare bunurile care fac parte din patrimoniul cultural;
c) asprimea sau toleranţa sistemului de sancţiuni atât în formele infracţionale, cât şi în cele contravenţionale;
d) opţiunea sau obligaţia statului de a interveni în situaţii speciale ce ar putea fi identificate într-o paletă restrânsă sau, dimpotrivă, extinsă;
e) preeminenţa interesului public asupra interesului privat, precum şi faptul că protecţia patrimoniului (cultural sau natural) este o activitate de interes public;
f) nivelul descentralizării, astfel încât să existe un echilibru între competenţele administraţiei locale şi cele ale administraţiei centrale;
g) determinarea sistemului de finanţare cel mai potrivit pentru protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural, în condiţiile în care este evident că sistemul de alocări bugetare directe este unul nesatisfăcător. Problema timbrului monumentelor istorice a ilustrat foarte bine această nevoie atunci când finanţarea a fost cuplată şi apoi desprinsă de colectările bugetare legate de jocurile de noroc;
h) oportunitatea de a decide dacă modelul financiar sau fiscal care va fi instituit prin Codul patrimoniului cultural va merge în continuare pe abordarea deficitară a subvenţiilor de stat sau dacă acesta va fi reformat pentru a utiliza fie o redirecţionare clară a unor procentaje din încasările fluctuante ale Loteriei Naţionale, fie de a institui o formă de fond de investiţii suveran care să finanţeze programe multianuale în mod independent.
1.3. Concluzii privind evoluţia percepţiei patrimoniului cultural în societate
Există o creştere accentuată a interesului public pentru situaţia patrimoniului cultural şi, în acelaşi timp, o capacitate administrativă redusă a factorilor de decizie, care poate conduce la alterarea sensului acţiunilor de protejare şi punere în valoare a patrimoniului prin excese în acţiunile de modernizare, reabilitare sau de presupusă punere în valoare. Se mai poate spune că a existat şi există în continuare o lipsă de apreciere a potenţialului economic şi social pe care patrimoniul îl poartă şi că în ultimii ani a apărut tendinţa periculoasă ca, prin intermediul unor programe de finanţare insuficient controlate din punct de vedere al calităţii intervenţiilor, să existe mai curând efecte negative şi chiar ireversibile asupra patrimoniului cultural, cu precădere asupra celui imobil. Această temă a fost menţionată explicit şi în Parlamentul European ca fiind o temă comună europeană, identificarea sa fiind cuprinsă în raportul vicepreşedintelui Comisiei pentru cultură şi educaţie, raportor pentru această chestiune ce a fost prezentată public în plenul adunării parlamentare în septembrie 2015, cu titlul "Spre o abordare integrată a patrimoniului cultural european" [cod de identificare: 2014/2149(INI)].
Prin urmare, propunerea de codificare a legislaţiei patrimoniului cultural vizează prioritar:
a) clarificarea definirii patrimoniului şi a scopurilor pentru care se iau măsurile administrative care se referă la acest patrimoniu;
b) simplificarea şi transparentizarea mecanismelor care guvernează activităţile de protejare şi de punere în valoare a patrimoniului cultural;
c) introducerea de măsuri care ar aduce completări unui cadru legislativ mult mai larg decât cel deja enunţat explicit, dat fiind gradul mare de interferenţă a problemelor de protejare şi punere în valoare a patrimoniului cultural cu alte domenii (cum ar fi educaţia, în general, şi pregătirea profesională, în particular; alte chestiuni reglementate prin alte coduri, precum cele privind dreptul muncii ori regimul fiscal);
d) consacrarea unui set de reguli majore, văzute drept un "decalog al patrimoniului", astfel încât acestea să poată sta la baza oricăror politici publice din acest domeniu.
2. REZULTATE ALE ANALIZELOR SITUAŢIEI PREZENTE ÎN DOMENIUL PATRIMONIULUI CULTURAL
2.1. Comisia prezidenţială instituită în 2009 pentru alcătuirea unui raport asupra stării patrimoniului
Raportul Comisiei prezidenţiale pentru patrimoniul construit, siturile istorice şi naturale reprezintă un moment important datorită nivelului ridicat de interes politic acordat problematicii patrimoniului cultural prin patronajul Preşedintelui României şi prin vizibilitatea mediatică obţinută în consecinţă. Problema majoră a raportului este una constantă în acest domeniu, lipsa datelor statistice consistente şi relevante. Se poate spune că rezultatul analizei făcute de această comisie se constituie într-o prezentare destul de cuprinzătoare a problemelor patrimoniului cultural naţional, preponderent sub aspectul simptomelor acestora.
Valoarea raportului constă, în special, în sinteza prezentată în anexa sa, care reliefează problemele constatate şi măsurile sugerate grupate pe categorii distincte. Tabelul anexei respective grupează problemele constatate pe următoarele categorii: cadrul strategic, cadrul legal, relaţia cu comisia naţională de specialitate, intervenţiile asupra construcţiilor protejate (ca monumente istorice sau ca părţi ale zonelor construite protejate), monitorizarea şi controlul, problema sancţiunilor, inventarierea şi evidenţa monumentelor şi clarificarea relaţiilor cu Institutul Naţional al Patrimoniului, finanţarea în domeniu, cercetarea, formarea personalului calificat, atestarea specialiştilor şi autorizarea agenţilor economici, cooperarea şi relaţiile cu societatea civilă, probleme specifice de gestiune prin măsuri de concesionare sau de exercitare a drepturilor de preempţiune ori de expropriere pentru cauză de utilitate publică.
În mare măsură, deficienţele constatate de această sinteză se referă nu la chestiuni care să fie structurale, ci, mai curând, la origini ce ţin de politicile publice sau de aplicarea defectuoasă a cadrului legal existent pentru patrimoniul imobil. Pe lângă acestea sunt identificate totuşi şi cauze legislative sau de proastă configurare a instituţiilor menite să protejeze şi să pună în valoare acest patrimoniu.
Raportul constituie o sursă pentru soluţiile vizate de proiectul Codului patrimoniului cultural.
2.2. Situaţia în sistemul justiţiei
În ceea ce priveşte situaţia constatării şi sancţionării încălcărilor prevederilor actuale ale tuturor actelor normative din domeniul patrimoniului cultural, din păcate nu există date statistice publicate şi nici informaţii detaliate care să arate amploarea şi natura exactă a fenomenului infracţional sau contravenţional.
Cu titlu de exemplificare, pentru primele 6 luni ale anului 2016, Inspectoratul General al Poliţiei a anunţat constatarea a 323 de infracţiuni (faţă de 194 în primele 4 luni) având ca obiect material patrimoniul cultural, dintre care 56% au privit încălcarea regimului de autorizare a construcţiilor, 12,5% au fost furturi - majoritatea din lăcaşe de cult. Au fost recuperate 7.446 de bunuri culturale mobile, aproximativ 53% dintre acestea provenind din situri arheologice. În primele 4 luni ale anului, s-a dispus începerea urmării penale pentru 109 persoane.
2.3. Disfuncţionalităţi generale privind tehnica legislativă şi reglementările existente
Disfuncţionalităţi legate de cadrul legal existent se referă la 3 tipuri de aspecte ce pot fi invocate atât în raport cu tehnica legislativă, cât şi cu fondul operativ al prevederilor legale curente:
a) imprecizia conţinutului, definirile inadecvate ori contradictorii în legi complementare;
b) vidul legislativ;
c) ineficienţa prevederilor legale şi capacitatea instituţională scăzută de a putea aplica măsurile legale.
2.3.1. Precizia conţinutului
În acest sens, fundamentală este decizia de a revizui definiţiile pentru toate speciile patrimoniului cultural, astfel încât acestea să genereze o interpretare unitară la nivelul întregului domeniu. Există vicii de definire a monumentului istoric din categoria "ansamblu" sau "sit" în raport cu zonele construite protejate din legislaţia specifică domeniului urbanism, astfel încât s-au generat confuzii de interpretare a statutului corect pe care unele monumente sau zone protejate îl au.
Din actuala lege a muzeelor şi colecţiilor se nasc mai multe confuzii legate de caracterul public în ce priveşte accesul la patrimoniu versus caracterul public din punct de vedere al naturii proprietăţii. În aceeaşi lege, colecţiile sunt definite ca instituţii de sine stătătoare, deşi o astfel de interpretare ar duce la o serie de aberaţii administrative sau manageriale.
În legislaţia domeniului arheologiei sunt definite o serie de concepte care nu sunt utilizate în cuprinsul reglementărilor, făcându-le astfel inutile şi generând confuzie referitoare la încadrarea unor acţiuni de cercetare. De exemplu, noţiunile de "zone arheologice de interes prioritar" sau "sit arheologic declarat de interes naţional" nu sunt însoţite de descrierea modului în care acestea se instituie sau a consecinţelor directe ce ar rezulta din acest statut.
O practică similară se remarcă în legea referitoare la patrimoniul industrial, în această lege definirile nefiind însoţite de nicio consecinţă concretă şi, cu atât mai puţin de măsuri de sancţionare ori stimulare, după caz.
La nivel normativ se resimte nevoia revizuirii procedurilor implicate în clasarea monumentelor istorice. Aici descrierile metodologice de evaluare se referă la aspecte ce nu pot fi în mod real aplicate decât construcţiilor, nu şi siturilor arheologice, deşi acestea se clasează prin aceeaşi metodologie.
În fapt, majoritatea textelor de lege din domeniul patrimoniului necesită o reluare atentă pentru simplificarea şi clarificarea acestora în sensul aşezării lor într-o formă care să fie mai puţin centrată pe precizia ştiinţifică a unor definiţii, ci să fie aplicată scopurilor administrative.
2.3.2. Vidul legislativ la nivelul legilor şi al normelor de aplicare
Mai multe aspecte care ţin de insuficienţa unor prevederi legale pot fi menţionate aici. La nivel de lege s-a făcut simţită lipsa reglementării domeniului peisajului cultural astfel încât să fie preluate în legislaţia internă obligaţiile internaţionale asumate de România. Nu se poate spune că România are alte tipuri de vid legislativ, însă în cadrul unora dintre prevederile legale în vigoare lipsesc prevederi punctuale. Una dintre aceste lipsuri este legată de arheologia subacvatică unde, ca şi în cazul peisajului, deşi România a aderat la o convenţie internaţională dedicată acestui subiect, nu există niciun fel de definire a contextului arheologiei subacvatice şi nici a procedurilor speciale pe care le-ar implica această ramură a arheologiei, în ciuda menţionării în lege a existenţei ramurii cu practicile şi nevoile ei distincte.
O situaţie similară în ceea ce priveşte patrimoniul arheologic este lipsa procedurilor pentru mediul rupestru, care nu poate fi accesibil pentru identificare şi cercetare decât în cadrul unor proiecte pluridisciplinare, cu componentă speologică şi arheologică.
În plus, se resimte lipsa normativelor în unele situaţii speciale care presupun derogarea de la normele curente, aplicabile bunurilor comune. Această nevoie este descrisă ca decurgând din principiul esenţial legat de asigurarea transmiterii patrimoniului cultural în forma sa autentică generaţiilor viitoare.
Dacă pentru unele cazuri problema poate fi rezolvată prin simpla precizare într-un articol de lege a exceptării bunurilor din patrimoniul cultural naţional clasate de la unele rigori tehnice, pentru alte cazuri este imperios necesar să se emită norme care să determine soluţiile de asigurare alterative. Cu alte cuvinte, dacă poate fi acceptabil ca pentru cazuri extrem de puţine, chiar punctuale, să se poată face derogări de la normele de poluare (de exemplu, punerea în circulaţie a unui tren tras de o locomotivă cu aburi de secol XIX) sau de la normele privind dotarea cu anumite elemente de siguranţă (menţinerea în circulaţie a unui autoturism antebelic ce nu ar avea lămpi de semnalizare sau centuri de siguranţă), acest lucru nu se poate aplica în cazul construcţiilor decât cu definirea soluţiilor alternative.
În acest caz, vidul legislativ la nivel de norme se explică prin faptul că nu au fost niciodată publicate în Monitorul Oficial al României norme aplicate cazului monumentelor istorice, în completarea codului de proiectare seismică. Din această cauză, inginerii structurişti sunt constrânşi să prevadă soluţii tehnice care, prin integrarea monumentelor istorice în structuri suplimentare din beton armat, distrug elementele purtătoare de valoare culturală ale clădirilor prin chiar metodele de consolidare a acestora. Aceste constrângeri decurg direct din coeficienţii de siguranţă suplimentară, din subestimarea caracteristicilor materialelor şi structurilor istorice, din variaţia lungimii de calcul pentru intervalele de recurenţă a marilor seisme şi referirile la clasele de importanţă şi de expunere ale clădirilor.
Comisia Naţională a Monumentelor Istorice a semnalat problema ministrului culturii într-un studiu adoptat la începutul anului 2016 privind necesitatea diferenţierii în cadrul legii (ca principiu enunţat) şi a actelor normative subsecvente a intervenţiilor pe bunurile culturale imobile faţă de cele pe restul clădirilor existente, în scopul prezervării valorilor culturale.
Factorii de calcul pot fi ajustaţi în funcţie de schimbarea soluţiilor de utilizare a clădirilor şi de asumare a unor alte grade de risc acceptabil ce ar putea folosi coeficienţi de siguranţă corespunzător mai mici pot genera un compromis între nevoile de siguranţă acceptabile şi menţinerea autenticităţii unui monument istoric. Aceste norme vor fi prevăzute în articolele ce fac referire la menţinerea autenticităţii, în cuprinsul titlului IV, în capitolul privind imobilele şi grupurile de imobile, ca fiind obligatoriu a se elabora.
2.3.3. Capacitatea scăzută de a putea aplica măsurile legale
Formulări defectuoase se regăsesc în actuala lege privind monumentele istorice în ceea ce priveşte posibilitatea strămutării unui monument istoric. Astfel, măsura de a împiedica separarea unui monument de contextul său ar putea fi ocolită oricând cineva ar căuta să o forţeze (a se vedea exemplul mult mediatizat al Halei Matache, monument istoric, demolat în vederea presupusei relocări, la data demontării sale aceasta fiind cea mai veche hală comercială din capitală). Lipseşte detalierea necesară în legea exproprierii pentru cauză de utilitate publică pentru a putea explica modul în care este interpretat interesul public în executarea unor lucrări de salvare a monumentelor istorice.
Acest interes şi obiectivul precis de salvare a unui bun protejat de la distrugere sunt motivaţii prezente în ambele legi, cea privind protejarea monumentelor istorice şi cea a exproprierii pentru cauză de utilitate publică. Modul de exprimare a posibilităţii statului de a interveni pentru a salva un monument istoric de la distrugere este însă defectuos exprimat. Această măsură nu a fost aplicată niciodată din cauza interpretărilor diferite şi, mai ales, a reticenţei juriştilor să avizeze hotărârile de declarare a interesului public şi de declanşare a procedurilor de expropriere.
De asemenea, activitatea distinctă a Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice în raport cu cea a comisiilor zonale ale monumentelor istorice are unele aspecte legate de competenţe ce sunt formulate defectuos.
2.4. Disfuncţionalităţi ce ţin de fondul reglementărilor
În general, conţinutul textelor de lege de la noi este mult mai detaliat decât cel al legilor ce servesc aceloraşi scopuri în alte ţări europene. Pe de altă parte, cel puţin teoretic, spectrul de probleme ale patrimoniului cultural este acoperit, cu unele lacune locale. În ceea ce priveşte dificultăţile de aplicare, în unele cazuri s-ar putea spune că nu este vorba în special de disfuncţii provenite direct din fondul reglementărilor, ci mai ales din capacitatea din ce în ce mai scăzută a aparatului administrativ ori a politicilor publice defectuos concepute din punct de vedere al programelor sau al alocărilor bugetare.
2.4.1. Precizia conceptelor utilizate în prezent
Poate cea mai gravă confuzie conceptuală din prezent este definirea utilităţii publice a protecţiei patrimoniului. Deşi sunt făcute explicit precizări în legile care acoperă domeniul patrimoniului cultural din care rezultă că protejarea sau salvarea monumentelor istorice poate constitui cauză de utilitate publică sau că interesul prezervării monumentelor istorice este acelaşi indiferent de natura proprietăţii - publice sau private - şi deşi există chiar norme metodologice în vigoare privind finanţarea (sau creditarea) lucrărilor la monumentele istorice deţinute de proprietari privaţi, totuşi proprietarii privaţi de monumente istorice nu au acces la astfel de finanţări tocmai din cauza impreciziei legii.
De asemenea grav, în definirile infracţiunilor din Codul penal, singura referire la patrimoniu se face în raport cu noţiunea de "distrugere". Distrugerea, ca atare, are limite extrem de vagi, mai ales în raport cu un bun cultural unde, câteodată, distrugere a valorii culturale ar putea să fie chiar şi o curăţare excesivă (de exemplu, lustruirea unor monede antice le poate diminua semnificativ valoarea atât culturală, cât şi comercială; repictarea cu materiale şi tehnici ireversibile a unei fresce poate duce la distrugerea sa).
Imposibilitatea, în unele cazuri, de a face distincţie între lucrări de desfiinţare sau lucrări de intervenţie, care pot presupune şi lucrări parţiale de desfiinţare, generează de cele mai multe ori controverse privind natura avizelor sau a autorizaţiilor necesare. În special la monumente, această distincţie poate duce sau nu la procedura unei declasări parţiale prealabile şi la autorizări distincte de desfiinţare, respectiv de construire. Pe de altă parte, în conceptul mai larg al restaurării unui monument istoric, restaurarea poate presupune desfiinţarea unor părţi sau corpuri de clădire parazitare, caz în care majoritatea specialiştilor s-ar referi la astfel de lucrări ca la "intervenţii asupra monumentului istoric".
În domeniul arheologiei, este necesară o precizie mai mare a definirii fazelor de cercetare arheologică în raport cu cele de dezvoltare a proiectului de intervenţie în sit.
2.4.2. Suprareglementarea sau vidul legislativ
Se poate vorbi despre suprareglementare a activităţii în chestiunea patrimoniului imobil deşi nu se poate spune că respectivele prevederi legale induc un blocaj având în vedere mai curând inutilitatea acestora, deci neaplicarea lor. Este vorba despre existenţa unei reglementări speciale privind concesionarea monumentelor istorice, deşi există o lege cu caracter general în acest sens.
Acesteia i se adaugă legea privind patrimoniul industrial care, în fapt, are cinci articole din opt ce dublează prevederi din legea monumentelor istorice, restul de trei nerezolvând nicio cerinţă administrativă.
O situaţie similară se poate spune că afectează legislaţia patrimoniului imaterial unde o serie de definiri sau încadrări ştiinţifice nu îşi găsesc nicio aplicaţie practică printre măsurile de protejare şi de stimulare a acestui patrimoniu.
O situaţie certă de suprareglementare se regăseşte în două măsuri diferite prevăzute de legislaţia aferentă arheologiei, respectiv a patrimoniului mobil, în legătură cu aceeaşi speţă a descoperirilor întâmplătoare. Ambele legi prevăd predarea bunurilor descoperite autorităţilor, dar precizează termene diferite, de 48, respectiv 72 de ore. De asemenea, această predare legală a bunurilor arheologice descoperite întâmplător este recompensată după o lege, însă după cealaltă nu, rezultând astfel o confuzie atât în ce priveşte justeţea recompensei, cât şi a procedurii respective. În acelaşi timp, din parcurgerea ambelor legi rezultă confuzii referitoare la atribuţiile autorităţilor locale sau de poliţie care ar trebui să răspundă de preluarea acelor bunuri în condiţiile în care însăşi noţiunea de "descoperire întâmplătoare" necesită o clarificare pentru a putea discerne actele de bună-credinţă de cele de braconaj arheologic ascuns sub posibilităţile de interpretare ale acestei definiţii actuale.
2.4.3. Ineficienţa unor concepte prevăzute de cadrul legal în vigoare
Chestiunea preempţiunii este una care se poate încadra în această definire a ineficienţei, probabil din cauza nedefiniri exacte a scopului unui asemenea instrument.
Se constată o ineficienţă evidentă a măsurilor de sancţionare existente în prezent. De subliniat aici că infracţiunea de
distrugere prevăzută de Codul penal se manifestă sub aspectul laturii subiective, cu intenţie, situaţie ce limitează aria de investigaţii asupra cazurilor ce prejudiciază patrimoniul cultural. O altă limitare a legii penale este cea a determinării pedepselor în funcţie de un prejudiciu material care poate fi cuantificat. Prejudicierea patrimoniului cultural are o dimensiune ce nu poate fi asociată doar valorii materiale. Această valoare materială poate fi adesea nesemnificativă în raport cu cea culturală. Diminuarea limitelor de pedeapsă din noul Cod penal, însoţită de un nivel de educaţie deficitar, nu poate descuraja faptele care afectează patrimoniul cultural.
3. DESCRIEREA SOLUŢIILOR LEGISLATIVE PROPUSE ÎN CADRUL CODIFICĂRII
Proiectul Codului vine cu o organizare piramidală a informaţiei juridice, pornind de la enunţul unor principii general aplicabile practicilor administrative în relaţie cu patrimoniul, stabilind un set de reguli comune tuturor speciilor patrimoniului cultural naţional (tangibil sau intangibil). Urmează o descriere separată pentru toate aceste măsuri ce sunt necesare în mod specific doar uneia sau alteia dintre componentele patrimoniului cultural. Pentru o mai bună înţelegere a conceptelor, separat de articolele de lege propriu-zise, este propus un glosar de termeni care, împreună cu principiile fundamentale, să permită interpretarea unitară şi fără echivoc a legii, în concordanţă cu normele de tehnică legislativă în vigoare.
În acelaşi timp, se are în vedere simplificarea pe cât posibil a textului de lege, eliminând acele prevederi care se află în prezent în diversele legi disparate ce au un caracter eminamente de definire ştiinţifică sau care se dovedesc lipsite de finalitate, fie prin inexistenţa unor norme şi proceduri de aplicare, fie prin imposibilitatea de a prevedea sancţiuni corespunzătoare pentru neimplementare. Multe dintre prevederile cuprinse în legislaţia în vigoare sunt, de altfel, elemente de detaliu ce îşi au locul tocmai în diverse norme de aplicare ce ar trebui instituite sau perpetuate în forme revizuite, după caz. De aceea, proiectul Codului patrimoniului cultural urmăreşte identificarea cu precizie şi indicarea tuturor acelor procese ce trebuie rezolvate la nivel de norme ale legii, cu o ierarhizare clară, pentru a permite reducerea la esenţă a textului Codului, făcând astfel mai eficientă aplicarea sa.
Ca urmare, pentru proiectul Codului se propune următoarea structură în care conţinutul articolelor este organizat în titluri, capitole şi secţiuni.
Titlurile urmăresc delimitarea largă a problemelor, pe definiţii şi dispoziţii generale, pe identificarea instituţiilor publice de orice tip, care au un rol în protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural, şi apoi pe marile direcţii de categorisire a acestuia - patrimoniul imobil, patrimoniul mobil, patrimoniul imaterial, peisajul cultural. În final, un titlu comun speciilor patrimoniului îşi propune rezolvarea unitară a tuturor măsurilor coercitive - infracţiuni, contravenţii şi procedurile de aplicare - în raport cu tot ceea ce pe parcursul titlurilor anterioare a fost identificat ca obligaţie sau interdicţie, după caz. Măsurile tranzitorii şi finale sunt cuprinse în titlul ce încheie proiectul Codului, cu precizarea clară a actelor abrogate, a celor care se menţin în vigoare pe o perioadă nedefinită sau pe una determinată după caz, precum şi a termenelor de intrare în vigoare a măsurilor propuse prin lege.
Capitolele servesc delimitării problematicii titlurilor în grupe şi subcategorii mari şi distincte, precum separarea chestiunilor patrimoniului imobil în cele două mari categorii: arheologia şi protejarea imobilelor sau a grupurilor de imobile sau pentru plasarea informaţiilor legate de procedurile administrative separat de procedurile profesionale specifice pentru protejarea şi punerea în valoare a bunurilor culturale.
Secţiunile cuprind articolele care urmăresc, în mare, acelaşi tipar în cadrul titlurilor sau al capitolelor, pe grupe care descriu următoarele aspecte: definirile aprofundate şi specifice ale subdomeniilor, problemele legate de regimul de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul cultural naţional, identificarea responsabilităţilor şi a competenţelor diverselor instituţii relevante acelor titluri sau capitole, procedurile administrative implicate, măsurile de protecţie specifice şi chestiunile legate de finanţarea publică a activităţilor de interes public. Aceste tematici, deşi cu caracteristici comune ce sunt cuprinse în titlul al doilea, se repetă în respectivele secţiuni însă având conţinutul aplicat specificităţii titlului sau capitolului acestora.
Articolele sunt într-o proporţie destul de apropiată ca număr atât noi, cât şi preluări ale textelor existente din legislaţia care urmează a fi abrogată, cu formulările lor din prezent sau cu rescrierea lor parţială.
4. STRUCTURA PROPUSĂ
TITLUL I
DISPOZIŢII GENERALE
Scopul acestui titlu este de a institui 10 principii care ar trebui să fundamenteze orice măsură publică sau privată luată în raport cu patrimoniul cultural. Acestea au fost în dezbatere publică, nu au generat opinii contrare şi sunt următoarele:
1. Principiul resursei nonregenerabile şi al dezvoltării durabile
Patrimoniul cultural este un ansamblu de valori materiale şi imateriale ce constituie o resursă de identitate naţională nonregenerabilă, fundamentală pentru o dezvoltare durabilă.
2. Principiul interesului public şi al responsabilităţilor statului
Protejarea patrimoniul cultural este de utilitate publică, obiectiv al intereselor de securitate naţională şi angajează responsabilitatea statului, aşa cum decurge ea din Constituţie.
3. Principiul diversităţii şi al complementarităţii identităţilor culturale, fără discriminare
Protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural naţional implică menţinerea diversităţii şi complementarităţii tuturor expresiilor şi formelor sale, locale şi regionale, indiferent de caracterul majoritar sau minoritar al grupului social care le-a generat.
4. Principiul responsabilităţilor cetăţeneşti echitabile în protejarea patrimoniului cultural
Protejarea patrimoniului cultural naţional este în responsabilitatea fiecărui cetăţean, dar nu trebuie să devină povară pentru niciunul.
5. Principiul unităţii dintre patrimoniul cultural şi contextul său
Patrimoniul cultural este un complex de expresii format atât din elemente majore, cât şi din acele elemente minore care, constituind contextul celor majore, generează valoare culturală prin asocierea lor.
6. Principiul autenticităţii
Protejarea patrimoniului cultural are ca scop păstrarea şi transmiterea resursei culturale către generaţiile viitoare, în forma sa autentică şi nealterată.
7. Principiul specializării
Protejarea patrimoniului cultural presupune un complex de acţiuni care necesită înaltă specializare.
8. Principiul educaţiei
Patrimoniul cultural face parte integrantă din formarea şi educaţia permanentă a cetăţenilor.
9. Principiul incluziunii şi al accesibilităţii
Patrimoniul cultural este fundament al unei societăţi incluzive şi participative.
10. Principiul identităţii şi al priorităţii tratatelor internaţionale
Patrimoniul cultural este o parte importantă a politicilor externe ale României; respectarea tratatelor internaţionale privind protejarea patrimoniului cultural la care România este parte este prioritară în condiţiile legii.
Proiectul Codului introduce trimiterea interpretării articolelor sale la un glosar de termeni cuprins în anexă, potrivit art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, urmează să fie eliminate pe cât posibil interpretările diferite ale sensurilor intenţionate de legiuitor pentru toate acele cuvinte sau sintagme rezultate îndeobşte din practicile profesionale specializate.
Titlul I cuprinde în debutul său următoarele 3 articole:
a) Despre interpretarea dispoziţiilor Codului în relaţie strictă cu principiile sale de prim ordin şi cu terminologia specifică;
b) Principiile de prim ordin;
c) Terminologia specifică.
În acest titlu a fost cuprinsă informaţia juridică ce este comună tuturor speciilor patrimoniului, precum şi a regulilor general aplicabile acestora. În sensul reformei intenţionate, aici sunt cuprinse definiri mai simplificate şi aplicate prioritar scopului lor administrativ, în comparaţie cu formulări anterioare orientate spre corectitudinea profesională şi ştiinţifică specifică mediului academic. Prin acest titlu se încearcă uniformizarea practicilor care astăzi sunt relativ diferite între speciile patrimoniului. Astfel, măsurile vizează uniformizarea relaţionării cu proprietatea privată, cu modul în care se instituie sau se elimină regimul de protecţie legală, dar şi cu felul în care se consemnează informaţiile de interes administrativ în registrele patrimoniului. Se intenţionează utilizarea termenului unic de "registru", spre deosebire de situaţia actuală în care se folosesc noţiunile de "listă" pentru monumente, "registru" pentru patrimoniul mobil şi "repertoriu" pentru arheologie. Dificultatea referirii cu un termen unic la acest instrument administrativ constă în faptul că aceşti termeni sunt deja consacraţi în practicile ştiinţifice ale fiecărei clase de patrimoniu.
Între definirile propuse se accentuează scopul definitoriu al măsurilor prevăzute de lege în vederea protejării patrimoniului cultural (ce lipsea până în prezent), şi anume cel de transmitere a acestuia generaţiilor viitoare în formă autentică şi nealterată. De asemenea, sunt accentuate legăturile constituţionale care conduc la concluzia insuficient prezentă astăzi în legislaţia fundamentală - codurile civil şi penal - anume că prejudicierea patrimoniului cultural naţional este o faptă gravă. Lipsa unor prevederi explicite în acest sens până acum făcea ca aproape în totalitatea cazurilor infracţiunilor de patrimoniu aduse în faţa justiţiei să se constate lipsa pericolului social sau a gravităţi faptelor, actele deliberate de distrugere a patrimoniului fiind invariabil nesancţionate corespunzător din această cauză.
În reformarea practicilor curente şi pentru susţinerea procesului descentralizării şi al întăririi rolului administraţiilor publice locale, a fost introdusă o categorie distinctă de protecţie legală a patrimoniului, ce cade în sarcina şi la dispoziţia autorităţilor locale - "bunurile memoriei comunităţii". În acest fel, este de dorit departajarea mai clară a valorilor locale de cele naţionale. Prin urmare, acest demers ar trebui, pe de o parte, să întărească statutul bunurilor culturale clasate prin stabilirea şi susţinerea unui nivel mai elevat pentru acţiunile de clasare. Pe de altă parte, ar permite exprimarea mai clară a interesului local în identificarea şi protejarea acelor valori relevante pentru localităţile sau regiunile respective, dar care, în condiţiile legilor actuale, ar coborî nejustificat baremul de evaluare pentru a li se putea asigura protecţie prin singurul instrument legal existent, anume clasarea. Prin urmare, acest instrument ar crea un pandant local al sistemului central de protecţie care se manifestă prin clasarea bunurilor mobile sau imobile. Se va introduce astfel un nivel inferior de protejare a acestor bunuri culturale, În acest fel se lasă responsabilităţi şi libertăţi locale privind luarea deciziilor de a extinde protecţia asupra acelor bunuri mobile sau imobile care sunt de interes pentru respectivele comunităţi, dar care nu întrunesc calităţile necesare pentru recunoaşterea lor ca valori culturale de relevanţă naţională.
Un aspect esenţial al propunerilor Codului este separarea chestiunilor de protejare a patrimoniului cultural care poate fi descris numai prin folosirea cuvântului "zonă" de cele care se referă la bunuri sau grupări de bunuri mobile ori imobile. Aceste tipuri de patrimoniu ce implică întotdeauna un areal nu pot fi în realitate gestionate decât printr-o reglementare specifică, de tipul regulamentelor folosite în planificarea teritoriului şi a urbanismului, şi care sunt în general cunoscute ca reglementări pentru "zone protejate". Reforma propusă de proiectul Codului constă în identificarea explicită a acestei categorii de patrimoniu ca fiind o parte majoră a patrimoniului cultural naţional, acest statut fiind relativ ambiguu sau slab susţinut în legislaţia curentă.
Prin urmare, pe lângă protecţia prin instrumentul "clasării", a protejării locale cu titlu de "bun al memoriei comunităţii" se introduce şi instrumentul distinct al protejării unei părţi de teritoriu, fie el intravilan, extravilan sau mixt, prin utilizarea titulaturii de "peisaj cultural". Formula de "peisaj cultural" este şi astăzi prezentă în Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la art. 3, lit. c), noţiunea de "peisaj cultural" este cuprinsă în enumerările ce concură la descrierea categoriei de "sit" - una dintre cele trei ipostaze sub care se clasează un monument istoric - dar fără nicio detaliere şi fără nicio consecinţă directă specifică în măsurile acestei legi. Din raţiuni operative şi de extindere a descentralizării şi a competenţelor autorităţilor publice locale în protejarea şi punerea în valoare a acestei componente esenţiale a patrimoniului cultural naţional, se impune implementarea acestei forme de protecţie.
De regulă, mecanismul administrativ al protecţiei este declanşat de jos în sus, de la nivelul unităţilor administrativ teritoriale pentru acele părţi de teritoriu ce conţin valori de importanţa locală. Se prevede însă şi acţiunea de sus în jos, pentru respectivele părţi de teritoriu care sunt fie prea vaste, fie pentru cele cărora li se recunoaşte relevanţa specială şi de interes naţional şi care ar trebui impusă nu prin hotărârile unităţilor administrativ teritoriale (în sensul prevăzut de legislaţia administraţiei publice locale), ci prin hotărâri ale Guvernului. Prin urmare, se preconizează că această clasă a patrimoniului cultural naţional va avea două trepte de relevanţă, respectiv fie "peisaj cultural de importanţă locală", fie "peisaj cultural de importanţă naţională". Având în vedere complexitatea acestei problematici şi caracterul extins interinstituţional ce îi este specific, chestiunea peisajului are rezervat în cuprinsul proiectului de Cod un titlu distinct.
Un aspect important legat de procesul clasării bunurilor culturale a fost reevaluat. Proiectul Codului încearcă eliminarea unor probleme birocratice aflate în special în sarcina muzeelor, legate de statutul juridic al protecţiei bunurilor din administrarea acestora prin inversarea abordării procesului de clasare. Măsura legislativă propusă este de a considera toate bunurile culturale aflate în proprietate publică ca fiind clasate a priori în categoria fond, urmând ca, în timp, acele bunuri să poată fi ori declasate, ori să li se schimbe categoria în categoria tezaur, după caz. În acelaşi grup de probleme legate de instituirea protecţiei legale, proiectul Codului introduce criteriile generale luate în calcul în acest proces, criterii ce în prezent nu sunt exprimate deloc (arheologie) sau sunt prezente doar la nivel de norme ale legii (monumente, patrimoniu mobil), făcându-le potenţial fluctuante din punct de vedere politic prin menţionarea lor doar la acest nivel de reglementare.
Chestiunea autenticităţii este una vitală în procesul de clarificare a cadrului legislativ pentru că este unul dintre elementele de practică neuniformă în sistemul patrimoniului cultural. De exemplu, este evident faptul că tezaurizarea unor bunuri mobile este dependentă de identificarea certă a unui autor celebru, a unei anumite vechimi sau a apartenenţei la un curent stilistic anume. De aici decurge şi preocuparea unor persoane de a falsifica astfel de bunuri şi reacţia deja consacrată în practica legislativă de a pedepsi falsificatorii. Totuşi, în ce priveşte patrimoniul construit, nu există nicio abordare în acest sens.
În acest context este pentru prima dată când se vizează menţionarea explicită a conceptelor de "autenticitate" sau de "vechime relativă" în corpul legii şi nu doar în normele sale de aplicare sau în normele de deontologie profesională ale restauratorilor. Mai mult, principiile de bune practici existente în documente internaţionale recunoscute de specialişti se propune a fi menţionate explicit a fi un temei al opiniilor profesionale exprimate de comisiile de specialitate în procesele de avizare, mărind în acest fel gradul de obiectivitate al respectivelor opinii profesionale.
Precizarea tipurilor de studii de evaluare, obligativitatea acestora pentru tragerea concluziilor legate de instituirea regimurilor de protecţie, separarea explicită a valorii culturale de cea financiar-contabilă în cadrul acestor evaluări sunt măsuri legislative menite să elimine unele neclarităţi procedurale ce ar putea apărea atunci când în situaţii de control sau de procese în instanţă sunt implicate persoane fără pregătire în domeniile patrimoniului cultural. De exemplu, denumirea de "expertiză" utilizată în prezent în relaţie cu patrimoniul mobil are un cu totul alt înţeles tehnic decât cel consacrat pentru domeniul construcţiilor şi, implicit al patrimoniului cultural imobil. Prin urmare, identificarea explicită şi neechivocă a tipurilor de studii şi investigaţii ce trebuie să fundamenteze deciziile administraţiei publice se impune a fi prezentă în conţinutul acestui titlu.
În proiectul Codului se introduce noţiunea de "tehnician al patrimoniului" pentru a corecta o disfuncţie gravă a sistemului actual, care atestă specializarea în domeniile patrimoniului cultural exclusiv pentru persoanele cu studii superioare. Prin această măsură se urmăreşte creşterea atractivităţii perfecţionării profesionale continue recunoscute ca atare. Pe termen lung interesul este de a recupera forţa de muncă specializată în aceste domenii ce este plecată peste hotare, acolo unde investiţiile în restaurarea profesionistă a patrimoniului cultural sunt importante. De asemenea, după abrogarea unor prevederi oricum disfuncţionale (ca urmare a condiţiilor de aderare la Uniunea Europeană în 2007), legate de acreditările firmelor de construcţii în domeniul monumentelor istorice, această măsură de mutare a controlului calităţii execuţiei prin urmărirea atestării meşterilor, se impune. Detalierea propunerii textului de lege vizează ca prin această atestare a meşterilor să existe posibilitatea de a certifica faptul că, cel puţin la nivelul coordonării echipelor implicate în restaurarea patrimoniului cultural, ar exista un filtru de control preliminar, în condiţiile în care acest filtru nu mai există nicăieri în execuţia de lucrări, ci se limitează strict la elaborarea şi avizarea proiectelor tehnice respective.
Se încearcă reformarea modului de finanţare prin instituirea unui sistem de fond de investiţii, concept care necesită o mediere politică şi un sprijin social larg înainte de a se putea ajunge la forma considerată optimă. Pe de altă parte, acest aspect este determinant în vederea stimulării interesului voluntar de a declara, deţine, conserva şi a pune în valoare bunurile patrimoniului cultural naţional deţinute în proprietate privată. De aceea, pornind de la principiul responsabilităţii cetăţeneşti echitabile, sunt propuse în mod explicit măsurile prin care posesorii privaţi pot fi sprijiniţi în sarcinile care le revin, recunoscând faptul că servituţile impuse de stat odată cu instituirea regimurilor de protecţie adecvate induc, de cele mai multe ori, costuri suplimentare, precum şi grade variate de incapacitate de fructificare deplină a drepturilor de proprietate.
Prin urmare:
a) se recunoaşte dreptul la consultanţă gratuită pentru chestiunile legate de variantele optime de păstrare şi punere în valoare a bunurilor;
b) se stimulează interesul de a declara şi deţine în condiţiile stipulate de lege a unor bunuri ce ar putea fi donate sau moştenite cu taxarea lor redusă sau în lipsa taxării;
c) se instituie principiul compensării acelor cheltuieli suplimentare care apar ca urmare a nevoilor speciale ale practicilor sau a lucrărilor de conservare şi restaurare ce nu sar impune unor bunuri similare comune, negrevate de servituţile unui bun cultural protejat.
Compensarea acestor costuri suplimentare, a cărei justificare este pentru prima dată identificată cu claritate, decurge astfel în mod direct din recunoaşterea interesului public al unor lucrări executate cu respectarea servituţilor impuse deţinătorului privat de către stat sau de către comunitatea în mijlocul căreia se află respectivul bun protejat.
Titlul I dedicat dispoziţiilor generale comune pentru toate categoriile patrimoniului cultural urmează să aibă următoarea structură a conţinutului:
Capitolul I. Principii
Capitolul II. Definiţii şi dispoziţii generale privind patrimoniul cultural
Secţiunea 1. Obiectul de reglementare şi definiţiile generale
a) Scopul Codului patrimoniului cultural
b) Despre prevenirea prejudicierii patrimoniului cultural şi despre interesul public al protejării acestuia
c) Definiţia generală a patrimoniului cultural
d) Despre patrimoniul cultural naţional ca ansamblu de bunuri asupra cărora s-a instituit protecţia legală, la nivel naţional sau la nivel local
e) Instituirea prin norme distincte a regimului de protecţie la nivel naţional sau la nivel local
f) Despre protejarea bunurilor culturale din patrimoniul cultural naţional de importanţă naţională prin clasare
g) Despre protejarea bunurilor culturale din patrimoniul cultural naţional de importanţă locală prin titlul de "bun al memoriei comunităţii"
h) Despre protejarea bunurilor culturale din patrimoniul cultural naţional de importanţă locală sau naţională prin titlul de "peisaj cultural"
Secţiunea a 2-a. Cercetarea, evaluarea şi protejarea patrimoniului cultural naţional
a) Definirea cercetării şi evaluării bunurilor patrimoniului cultural
b) Definirea protecţiei patrimoniului cultural naţional
Secţiunea a 3-a. Regimul de proprietate asupra patrimoniului cultural naţional
a) Despre regimul proprietăţii şi despre servituţile asupra acesteia în cazul bunurilor din patrimoniul cultural naţional
b) Exproprierea pentru cauză de utilitate publică a bunurilor din patrimoniul cultural naţional
c) Despre dreptul de preempţiune
d) Despre dreptul de administrare a bunurilor patrimoniului cultural naţional aflate în proprietate publică
Secţiunea a 4-a. Obligaţii generale ale autorităţilor publice
a) Despre răspunderile diferite ale statului faţă de proprietatea publică şi faţă de cea privată în raport cu bunurile aparţinând patrimoniului cultural naţional
b) Despre obligaţiile generale ale autorităţilor în raport cu patrimoniul cultural naţional
c) Despre obligaţiile Ministerului Culturii în relaţie cu elaborarea şi coordonarea strategiilor şi politicilor publice în domeniul patrimoniului cultural
d) Despre obligaţiile Ministerului Culturii de a supraveghea, controla şi coordona activităţile autorităţilor publice în domeniul patrimoniului cultural naţional
e) Despre obligaţiile Ministerului Culturii de a centraliza şi a gestiona inventarele şi registrele patrimoniului cultural naţional şi de a genera periodic statisticile relevante pentru domeniul patrimoniului cultural
f) Despre obligaţiile deţinătorilor de drept public sau privat de a menţine evidenţe proprii ale bunurilor patrimoniului cultural naţional deţinute
g) Despre obligaţiile autorităţilor statului de a limita circulaţia internaţională ilicită a bunurilor culturale
h) Despre obligaţiile autorităţilor publice şi ale deţinătorilor drepturilor de administrare de a micşora riscurile la care ar putea fi expuse bunurile din patrimoniul cultural naţional
i) Despre obligaţia de a asigura specializarea şi atestarea personalului calificat care gestionează bunurile aparţinând patrimoniului cultural naţional
Secţiunea a 5-a. Drepturi şi obligaţii generale ale deţinătorilor bunurilor din patrimoniul cultural naţional
a) Obligaţia de a permite accesul la bunul cultural susceptibil de a fi clasat sau protejat ca bun al memoriei comunităţii
b) Dreptul deţinătorului legal de a cere schimbarea încadrării juridice a protecţiei unui bun cultural, delimitarea în timp a acestui drept
c) Despre obligaţiile deţinătorilor de bunuri din patrimoniul cultural naţional de a le asigura condiţii optime de păstrare precum şi de securitate, de a permite accesul la aceste bunuri în vederea verificării respectivelor condiţii
d) Despre obligaţia de a face lucrări asupra bunurilor clasate numai cu personal calificat şi atestat
e) Dreptul deţinătorilor de bunuri culturale clasate de a obţine consultanţă gratuită privind măsurile optime de protejare a acelor bunuri
f) Despre posibilitatea derogărilor de la normele aplicabile unor bunuri comune în uz curent, cu scopul menţinerii autenticităţii bunurilor culturale clasate
Secţiunea a 6-a. Finanţarea şi fiscalitatea protejării patrimoniului cultural naţional
a) Obligaţia finanţării cercetării, a intervenţiilor de urgenţă şi a exproprierii bunurilor patrimoniului cultural naţional
b) Despre preeminenţa criteriilor de calitate în raport cu cele referitoare la preţul cel mai mic în cursul evaluărilor ofertelor depuse în cadrul licitaţiilor privind atribuirea lucrărilor de protejare sau punere în valoare a patrimoniului cultural naţional
c) Tipuri de ajutor economic pentru proprietarii de drept privat ai bunurilor din patrimoniul cultural naţional
d) Despre stabilirea criteriilor şi a proporţiilor în care statul poate susţine fiscal sau financiar proprietarii de drept privat ai bunurilor aparţinând patrimoniului cultural naţional
e) Despre donaţia şi moştenirea bunurilor patrimoniului cultural naţional
f) Concesionarea
g) Despre un fond de investiţii pentru protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural naţional
h) Despre sursele de alimentare a fondului de investiţii
i) Despre măsuri obligatorii de finanţare a formării continue şi a specializării personalului care lucrează în domenii ale conservării şi punerii în valoare a patrimoniului cultural naţional
Capitolul III. Evidenţa patrimoniului cultural şi inventarele naţionale
Secţiunea 1. Evidenţa patrimoniului
a) Definirea generală a inventarului patrimoniului cultural
b) Definirea evidenţei patrimoniului şi indicarea responsabilităţilor legate de evidenţă
Secţiunea a 2-a. Procedurile instituirii regimului de protecţie
a) Definirea clasării respectiv a acordării titlului de bun al memoriei comunităţii
b) Definirea declasării şi a revocării titlului de bun al memoriei comunităţii
c) Despre etapele procesului de clasare sau declasare
d) Despre etapele procesului de acordare a statutului de bun al memoriei comunităţii
e) Despre etapele analizei şi a formării deciziei de instituire a protecţiei
f) Criterii majore de evaluare la instituirea protecţiei legale
g) Identificarea categoriilor de relevanţă administrativă a patrimoniului cultural naţional
Secţiunea a 3-a. Inventarierea patrimoniului cultural
a) Instituirea obligativităţii fişei de inventariere a bunurilor din patrimoniul cultural naţional şi identificarea operatorilor acestor fişe
b) Identificarea prin atribuirea de coduri unice bunurilor patrimoniului cultural naţional
c) Despre inventare şi despre natura conţinutului registrelor patrimoniului cultural
d) Despre nivelul de acces al publicului larg şi al specialiştilor la informaţiile din fişele de inventariere
e) Despre interpretarea drepturilor de autor, de reproducere şi de administrare a informaţiilor legate de fişe, registre sau inventare
f) Despre digitizarea registrelor şi utilizarea programelor software de tip "open-source" pentru facilitarea accesului la informaţie
Secţiunea a 4-a. Registrele persoanelor atestate în domeniile patrimoniului cultural naţional
a) Despre atestare: scop şi categorii distincte de persoane fizice atestate
b) Criteriile şi procedurile de atestare sau de retragere a atestatului
c) Despre registrele atestărilor
d) Administrarea atestării
e) Atestarea sau recunoaşterea atestatelor cetăţenilor străini
f) Despre experţi judiciari în domeniile patrimoniului cultural
TITLUL II
AUTORITĂŢI, INSTITUŢII ŞI ORGANISME CU ATRIBUŢII ÎN DOMENIUL PATRIMONIULUI CULTURAL NAŢIONAL
Titlul urmăreşte identificarea autorităţilor, instituţiilor şi a organismelor care au rol direct sau indirect în domeniul patrimoniului cultural, cu menţionarea explicită a ariilor generale de responsabilitate şi cu precizarea, acolo unde este nevoie, a relaţiilor dintre acestea, în vederea determinării clare a raporturilor de subordonare sau de colaborare. Totodată, titlul serveşte completării punctuale a unor legi speciale care rămân în vigoare, dar care au nevoie de clarificări pe linia responsabilităţilor sau a obligaţiilor instituţionale.
Proiectul prevede atribuţii specifice protejării patrimoniului cultural naţional, atât pentru autorităţi publice centrale, cât şi pentru cele locale.
Pe lângă prevederile privind autoritatea publică centrală de specialitate - Ministerul Culturii - şi cele deja consacrate în legislaţia actuală, legate de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, mai sunt incluse referiri şi la Ministerul Afacerilor Interne, cu structurile sale specializate în protejarea patrimoniului cultural din cadrul Poliţiei Române, la Ministerul Apărării Naţionale, la Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor şi la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale ca autorităţi centrale avizatoare ale planurilor de peisaj şi a documentaţiilor de urbanism şi amenajare din care fac parte integrantă, respectiv la Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice, pentru acesta din urmă statuându-se în special obligativitatea organizării de programe de formare iniţială în domeniul patrimoniului cultural, la nivel preuniversitar, universitar şi postuniversitar.
În ceea ce priveşte Ministerul Culturii şi serviciile sale deconcentrate, actualele atribuţii ale acestora, într-un număr şi cu o complexitate crescute pentru toate tipurile de patrimoniu cultural, nu pot fi îndeplinite decât prin suplimentarea numărului de specialişti (în prezent, la nivelul direcţiilor judeţene, se înregistrează o medie de 3-4 specialişti). Sunt necesare optimizări legislative privind avizarea şi relaţia comisiilor de specialitate cu emitentul avizelor, simplificarea şi clarificarea unor prevederi.
Raportul Comisiei prezidenţiale pentru patrimoniul construit, siturile istorice şi naturale subliniază deficitul de personal în poliţia de patrimoniu: 50 de ofiţeri la nivelul întregii ţări, din care 7 la nivel central, majoritatea judeţelor având doar un singur poliţist. O altă structură, Agenţia Naţională pentru Arii Protejate, existentă în perioada 2008-2009, subordonată Ministerului Mediului, avea tot doar 50 de angajaţi şi sarcini importante în domeniul protecţiei peisajelor. Între timp, în 2016, Agenţia a fost reînfiinţată.
Scopul principal al titlului rămâne descrierea unor entităţi fundamentale funcţionării sistemului destinat protejării şi punerii în valoare a patrimoniului cultural. Unele au caracter de generalitate şi de uniformizare a practicilor. Aici se înscriu muzeele, ca instituţii, sau comisiile de specialitate, ca organisme. Măsura propusă prin acest titlu este de a uniformiza practicile diverse din prezent prin stabilirea, prin lege, a modului de constituire, a atribuţiilor majore, prin limpezirea caracterului juridic al rezultatelor activităţii acestor comisii de specialitate cu rol consultativ.
Alte organisme au caracter de unicitate şi necesită consemnarea existenţei lor prin lege, astfel încât, orice viitoare hotărâre a Guvernului de înfiinţare sau de modificare a regulilor de funcţionare, să respecte unele principii stabilite prin Cod. Astfel, Institutul Naţional al Patrimoniului, instituţie în subordinea Ministerului Culturii ce are atribuţii exclusive în domeniul patrimoniului cultural (amintim gestionarea Programului naţional de restaurare a monumentelor istorice, administrarea bazelor de date şi a registrelor naţionale din domeniul patrimoniului cultural, atât material, cât şi imaterial, editarea unor publicaţii de specialitate, printre care "Revista monumentelor istorice", alte activităţi de cercetare, documentare şi protejare a patrimoniului cultural) trebuie să aibă prevăzute prin lege respectivele atribuţii. În ceea ce priveşte Programul Naţional de Restaurare a Monumentelor Istorice, o revizuire a modului în care acesta funcţionează sau constituirea de fonduri locale/regionale de protejare a patrimoniului cultural se impune.
Institutului Naţional al Patrimoniului i se alătură alte entităţi care, deşi au o sferă de activitate mai largă, sunt esenţiale în administrarea domeniului patrimoniului cultural. Printre acestea se află şi aşezămintele culturale sau Institutul Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală, instituţii determinante pentru pregătirea în viitor a meşterilor în unele meserii tradiţionale implicate în restaurarea patrimoniului sau pentru menţinerea şi transmiterea tradiţiilor ce ţin de patrimoniul imaterial, respectiv de consolidarea continuă a unor bune practici în domeniul protejării şi punerii în valoare a patrimoniului cultural material. Institutului Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală, instituţie funcţionând în subordinea Ministerului Culturii, îi revin atribuţii esenţiale în perfecţionarea şi formarea profesională continuă a personalului de specialitate din domeniul patrimoniului cultural, prin organizarea de programe specifice, precum şi atribuţii de realizare de studii şi cercetări în această arie de activitate.
Faţă de prevederile Legii nr. 311/2003 a muzeelor şi colecţiilor, republicată, ce face obiectul codificării, proiectul aduce o serie de modificări:
a) punerea în concordanţă a clasificării muzeelor cu reglementările generale privind proprietatea publică şi domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale;
b) limitarea procedurii de acreditare la muzeele şi colecţiile publice nou-înfiinţate;
c) obligativitatea funcţionării ca organizaţii cu personalitate juridică a muzeelor şi colecţiilor publice de drept privat;
d) interzicerea explicită a utilizării titulaturii de "muzeu" sau "colecţie publică" în lipsa acreditării, precum şi a titulaturilor neconforme cu nivelul de clasificare;
e) introducerea funcţiei de specialitate, obligatorie, de "conservator general" al colecţiilor muzeale, normele metodologice privind funcţionarea muzeelor şi colecţiilor publice urmând să detalieze standardele minimale în domeniu şi măsurile structurale şi organizatorice obligatorii pentru toate
instituţiile muzeale de drept public, ca şi pentru organizaţiile similare de drept privat.
Un alt aspect vizat de măsurile acestui titlu este de a identifica elementele de specificitate pentru atribuţiile din domeniul patrimoniului cultural ce cad în sarcina unor instituţii dar care, fie nu sunt bine precizate în legislaţia lor specifică, fie nu au fost identificate până în prezent ca atare. Este cazul arhivelor, domeniu pentru care se impune precizarea unor aspecte ce ţin de proceduri, de nivelul de acces la informaţie, atunci când aceasta se referă la chestiuni eminamente culturale.
În contextul prezentat, Arhivele Naţionale ale României, denumite în continuare ANR, reprezintă în fapt o instituţie de interes naţional, un depozitar al memoriei instituţionale a Statului român. Atât pe plan local, cât şi naţional, eficacitatea şi deschiderea unei asemenea structuri generează o susţinere identitară importantă, menită să asigure într-un cadru normal dezvoltarea diversităţii culturale. Rolul acestei instituţii cu adevărată vocaţie culturală este acela de a garanta conservarea informaţiei pentru viitor. Vocaţia culturală este dată de deţinerea celui mai important patrimoniu istoric al României. În orice stat cu tradiţie democratică, arhivele reprezintă cheia accesului la informaţie, iar instituţia gestionară creează standarde şi suportă inovaţia în domeniul informaţiei şi al conservării ei. ANR au, de asemenea, funcţia de a oferi celorlalţi gestionari de arhivă un cadru metodologic şi practic de a păstra şi utiliza informaţia arhivistică, dar şi să vegheze la buna conservare a acesteia.
În condiţiile transformărilor petrecute în societatea românească în ultimii 20 de ani, precum şi a cadrului normativ actual depăşit, capacitatea funcţională a ANR de a-şi îndeplini atribuţiile privind administrarea, supravegherea şi protecţia specială a Fondului arhivistic naţional, s-a diminuat considerabil. Mai mult, ANR înregistrează fenomene grave, precum:
a) incapacitatea de salvare a Fondului arhivistic naţional;
b) distrugerea de documente în propriile depozite, din cauza condiţiilor improprii de păstrare;
c) pierderi de documente din Fondul arhivistic naţional în favoarea altor agenţi, publici şi privaţi (Academia Română, biblioteci, firmele private de arhivare);
d) incapacitatea de a controla şi gestiona documentele electronice;
e) tendinţa unor instituţii publice de a-şi transfera responsabilităţi către ANR sau de externalizare a obligaţiilor legale privind propriile arhive etc.
În acest context s-a impus necesitatea modificării cadrului normativ existent, care să permită o mai bună gestionare a domeniului arhivistic, conturarea clară a patrimoniului protejat şi delimitarea responsabilităţilor între sectorul public şi cel privat. Astfel, este absolut necesară adoptarea unor prevederi legale care să permită:
a) instituirea şi definirea conceptului de patrimoniu arhivistic naţional ca parte componentă a patrimoniului cultural naţional;
b) o definire a conceptelor de arhivă publică şi privată, precum şi a celor de arhive de interes public;
c) înfiinţarea unui Consiliu Naţional al Arhivelor, organism interministerial cu rol consultativ în elaborarea politicilor şi strategiilor în domeniul arhivistic;
d) redimensionarea funcţiilor şi atribuţiilor ANR în concordanţă cu noile responsabilităţi ale instituţiei.
În acelaşi timp există şi cazuri precum cele care ar viza Autoritatea Navală Română alături de Poliţia de Frontieră, singurele instrumente administrative operative ce ar putea servi completării legislaţiei în domeniul arheologiei pentru a putea acoperi şi problematica cercetărilor subacvatice şi a evitării braconajului arheologic de acest tip. Pentru acest caz particular, măsurile prezente în propunerea Codului patrimoniului cultural s-ar rezuma la cel mult un articol sau două, după cum va reieşi din dezbaterile concrete prevăzute de lege ulterior aprobării tezelor, astfel încât să se rezolve problema identificării ambarcaţiunilor sau a scufundătorilor ce ar putea participa la acţiunile de recuperare a patrimoniului arheologic subacvatic. Prin aceste măsuri România ar putea să-şi respecte angajamentele asumate prin acceptarea Convenţiei asupra protecţiei patrimoniului cultural subacvatic adoptată la Paris la 2 noiembrie 2001, în acord cu prevederile Legii nr. 99/2007.
Rolul social important al organizaţiilor nonguvernamentale care au ca scop protejarea patrimoniului ar urma să fie recunoscut pentru prima oară de actul normativ principal în domeniu. Se încurajează colaborarea între autorităţile publice şi societatea civilă şi, totodată, implicarea activă a cetăţenilor în ocrotirea şi punerea în valoare a patrimoniului naţional.
Structura propusă pentru titlul II "Autorităţi, instituţii şi organisme cu atribuţii în domeniul protejării şi valorificării patrimoniului cultural" este următoarea:
Capitolul I. Autorităţi şi instituţii administrative
Secţiunea 1. Administraţia publică centrală
Secţiunea a 2-a. Administraţia publică locală
Capitolul II. Instituţii specializate
Secţiunea 1. Reguli generale de organizare
Secţiunea a 2-a. Arhive
Secţiunea a 3-a. Biblioteci
Secţiunea a 4-a. Muzee
Secţiunea a 5-a. Aşezăminte culturale
Secţiunea a 6-a. Institutul Naţional al Patrimoniului
Secţiunea a 7-a. Institutul Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală
Secţiunea a 8-a. Academia Română şi instituţiile sale subordonate
Secţiunea a 9-a. Relaţia cu cultele
Capitolul III. Organisme de specialitate
Secţiunea 1. Comisiile naţionale
Secţiunea a 2-a. Comisiile zonale
Secţiunea a 3-a. Comisiile de atestare
Capitolul IV. Organizaţii nonguvernamentale
TITLUL III
REGLEMENTĂRI SPECIFICE PATRIMONIULUI CULTURAL IMOBIL
Titlul urmează a acoperi două categorii mari ale patrimoniului cultural, respectiv cel protejat în prezent prin Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Ordonanţa Guvernului nr. 43/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 378/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care tratează chestiunile proprii arheologiei. Având în vedere caracterul distinct al problematicii acestui tip de patrimoniu ce poate fi încadrat în categoria patrimoniului imobil, titlul cuprinde două capitole distincte asociate acestor teme de reglementare.
În mod comun ambelor categorii, măsurile vizează introducerea în corpul legii a criteriilor majore pe baza cărora, cu detalierile ce s-ar impune prin normele specifice, s-ar putea institui un nivel legal de protecţie. Un alt fapt specific ambelor categorii ale patrimoniului cultural imobil este că acestea se intersectează, fiecare în parte, cu problematica dezvoltată distinct în două alte titluri ale Codului, respectiv în titlul ce tratează problema majoră a peisajului şi în titlul dedicat patrimoniului mobil.
Pentru capitolul rezervat imobilelor şi grupurilor de imobile există câteva elemente de reformă. Primul se reflectă chiar în modul în care este intitulat capitolul, spre deosebire de abordarea tradiţională care se referea la "monumente". Referirea la "imobile sau grupuri de imobile", şi nu la "monumente" sau "patrimoniu construit", are două raţiuni ce sunt luate în calcul în formularea măsurilor propuse prin Cod.
Prima este că trebuie recunoscut faptul că este necesară ridicarea baremului de evaluare în funcţie de care se clasează monumentele istorice în toate cele trei ipostaze ale acestui concept de protecţie consacrat de legislaţia internaţională: monument, ansamblu sau sit. Această opţiune este distinctă şi simultană cu acordarea dreptului autorităţilor locale de a menţine o protecţie locală pentru acele imobile sau grupuri de imobile ce nu ar mai întruni condiţiile acestui barem naţional. În acelaşi timp, se deschide posibilitatea administrativă de a promova noi măsuri de protecţie, prin propriile politici locale, inclusiv pentru acel fond construit ce altfel ar fi exclus de la clasare, atunci când comunităţile locale ar considera potrivit să o facă.
Măsura obţine astfel cel puţin trei beneficii:
a) lista monumentelor istorice capătă un mai mare grad de autoritate şi ţinută;
b) se face un pas către responsabilizarea autorităţilor locale sub aspecte de descentralizare rezultate din capacitatea de a proteja valorile locale după propriile interese locale;
c) se lărgeşte baza de selecţie a patrimoniului cultural naţional simultan cu clarificarea aspectelor legate de apartenenţa la acest patrimoniu şi a zonelor construite protejate sau, altfel spus, a imobilelor sau a grupurilor de imobile care nu au o relevanţă suficient de mare pe plan naţional, dar care constituie un punct de interes local suficient de important încât să genereze măsuri de protecţie la acel nivel.
A doua raţiune este necesitatea de a trata distinct ariile culturale, ţinând cont atât de originea juridică a protecţiei, cât şi de caracterul sau de nevoile de protejare pe care acestea le au. Cu origine juridică mai curând în legislaţia de urbanism şi amenajarea teritoriului, statutul acestor zone protejate a fost şi este încă unul ambiguu. Se impune transferarea acestei categorii de patrimoniu în sfera de concepţie a noţiunii mai largi de mediu şi de peisaj cultural. Referirea la "imobile şi grupuri de imobile" are ca raţiune distingerea mai clară faţă de zonele construite care necesită protejare, acestea din urmă neputând fi înţelese ca "grupuri", ci numai ca "areale" (un teritoriu mai mult sau mai puţin vast, cuprinzând imobile legate de un ţesut rural sau urban).
Prin urmare, unul dintre aspectele esenţiale propuse prin acest capitol este revizuirea definirii noţiunii de monument istoric prin explicitarea naturii "ansamblului" sau a "sitului", noţiuni distorsionate faţă de înţelesul lor internaţional prin felul în care este astăzi alcătuită lista monumentelor istorice. Consecinţa directă este o altă măsură, anume transferul în responsabilitatea locală a acelor ansambluri sau situri din lista monumentelor istorice care au fost cuprinse în listă după anul 2004 (prima listă alcătuită după tipicul impus de legea monumentelor din 2001) prin convertirea unor perimetre protejate anterior ca "rezervaţii de arhitectură", adică sub un concept pe care astăzi l-am descrie prin sintagma "zonă construită protejată". Protecţia de drept a acestor zone urmează a se face sub titulatura de "peisaj cultural".
În consecinţă, se vor proteja ca ansambluri sau situri doar acele grupuri de imobile care au o unitate funcţională sau administrativă clară. Pentru exemplificare, un cartier dezvoltat organic pe o lungă perioadă de timp nu poate fi decât o zonă protejată, în timp ce o parte mai mică de oraş dezvoltată pe un plan prestabilit, cu construcţii-tip care au fost realizate unitar şi într-un interval de timp limitat, poate fi definită ca ansamblu. Un ansamblu poate fi o mănăstire care se alcătuieşte din mai multe clădiri distincte: biserică, trapeză, chilii sau un liceu istoric ce ar putea cuprinde în acelaşi imobil corpul destinat studiului, precum şi locuinţa directorului, corpul administrativ sau sala de sport. Efectul unei astfel de clarificări va fi limitarea încărcării birocratice a administraţiei publice care generează frustrări prin întârzierile şi neclarităţile procedurale în raport cu cetăţenii.
Se clarifică mecanismele prin care se impun anumite servituţi şi se explică ce înseamnă distrugere, desfiinţare sau intervenţie pe monument. Fără aceste clarificări nu pot fi făcute distincţii între desfiinţări legitime ale unor corpuri sau elemente parazitare şi nu se poate preciza limita de la care ar fi inacceptabilă intervenţia pe monument, peste care intervenţia devine distrugere. De asemenea, singura faptă prevăzută de Codul penal, şi anume "distrugerea", nu are cum să poată fi delimitată în mod unitar în situaţia unor intervenţii în justiţie. În acest context, definirea noţiunii de distrugere ca fiind cel puţin orice intervenţie ilegală (prin lipsa avizelor şi a autorizaţiei de construire) se impune, marcând foarte clar şi obiectiv pragul de unde începe infracţiunea.
Alte propuneri vizează lămurirea unor aspecte legate de proprietate, în special în clarificarea şi simplificarea procedurilor de exercitare a dreptului de preempţiune al statului. Se mai doreşte precizarea clară a obligaţiei de a consemna în toate actele de proprietate şi de transfer al proprietăţii a servituţilor care grevează acele bunuri.
Cel mai important aspect care necesită clarificare prin noul Cod este cel legat de exproprierea pentru cauză publică, prin completarea şi detalierea acelor prevederi care există în legea specială a exproprierii pentru cauză de utilitate publică, dar care sunt concepute în mod evident strict pentru necesităţile unor investiţii publice în lucrări cu totul noi, şi nu în cele necesare pentru construcţii existente. Prin urmare, trecând prin precizarea explicită a faptului că exproprierea nu este o sancţiune, ci un instrument operativ de salvare a patrimoniului în situaţii care nu permit alte soluţii, este necesară descrierea explicită a paşilor şi a situaţiilor în care s-ar impune o asemenea măsură administrativă, precum şi a opţiunilor postexpropriere şi postexecuţie a lucrărilor de salvare a monumentelor istorice. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică a patrimoniului cultural nu poate fi un scop în sine; fără precizarea posibilităţilor de utilizare a obiectivelor salvate de la distrugere (salvarea fiind scopul primar de implementare a procedurilor de expropriere) după executarea lucrărilor facilitate de actul exproprierii, se va menţine blocajul juridic.
O schimbare importantă ar fi extinderea interesului de atestare a calificărilor legate de intervenţiile asupra monumentelor istorice prin includerea meşterilor în acest sistem. În prezent nu se face acest lucru decât pentru persoanele cu studii superioare, iar consecinţa practică este că sistemul de atestare vizează cu preponderenţă fazele de cercetări preliminare, studii diverse şi proiectarea lucrărilor. Odată cu eliminarea acreditării firmelor în acest domeniu, a rezultat faptul că intervenţiile propriu-zise nu au niciun factor de control preliminar al calităţii lucrărilor, cu atât mai mult cu cât lipsa recunoaşterii importanţei acestui aspect, atât moral, cât şi financiar, a condus treptat la un exod al mâinii de lucru calificate către ţările occidentale. Codul propune atestarea meşterilor introducând titulatura de "tehnician al patrimoniului" astfel încât, în special în procesele de atribuire a lucrărilor finanţate cu fonduri publice, caietele de sarcini să poată impune obligativitatea existenţei pe perioada contractării acelor lucrări a personalului calificat pentru scopurile lucrărilor, cel puţin la nivelul şefilor de echipă, pe categorii specifice de lucrări. În acest sens, ca o consecinţă, sunt precizate situaţiile specifice în care nu pot fi executate lucrări în lipsa unor astfel de persoane calificate.
În ceea ce priveşte procedurile de avizare, se urmăreşte uniformizarea practicilor şi prin precizarea conţinutului minim al studiilor şi al proiectelor supuse acestor avizări. De aceea se simte nevoia identificări scopurilor şi a obiectivelor pe care astfel de studii trebuie să le aibă astfel încât discutarea şi avizarea acestor studii de fundamentare să poată fi încadrate într-un minim barem de calitate. De asemenea, pentru fazele de instituire a regimului de protecţie se clarifică responsabilităţile legate de finanţarea şi întocmirea studiilor de fundamentare, se precizează mai clar care este momentul în care se consideră că este declanşată procedura de clasare (ambele aspecte fiind neprecizate corespunzător în legislaţia curentă). De asemenea, pentru aceste procese de evaluare, se mai precizează care este durata de valabilitate a unui studiu de evaluare sau a unui aviz care n-ar fi pus în execuţie dar ar trebui înnoit, în vederea simplificării procedurilor şi debirocratizării. Din zona măsurilor specifice de protejare se distinge posibilitatea de a muta un imobil sau un grup de imobile protejate din contextul lor. Dacă de acest procedeu s-a abuzat în perioada demolărilor ceauşiste (cazul tragic al Mânăstirii Mihai Vodă ieşind în evidenţă pentru contextul în care "s-a salvat" astăzi doar biserica şi turnul clopotniţă în mijlocul unor parcări reziduale din dosul unor blocuri), procedeul a revenit în mentalul contemporan ca o soluţie ce poate fi aplicată oricum şi oricând, în ciuda prevederilor internaţionale asumate de România, care vorbesc de această soluţie numai pentru cazuri excepţionale. Se dovedeşte faptul că în România, spre deosebire de alte state, este nevoie de precizarea explicită a înţelesului acestui termen, astfel că propunerea Codului descrie modul în care se poate constata situaţia excepţională respectivă.
Pentru stimularea şi susţinerea proprietarilor privaţi în vederea protejării patrimoniului cultural naţional construit, sunt propuse o serie de măsuri fiscale şi financiare, acestea fiind insuficient reglementate în prezent.
Pentru componenta de arheologie, cuprinsă în al doilea capitol al titlului III, există câteva aspecte sensibile ce trebuie lămurite prin propunerile noului Cod.
Legat de braconajul arheologic şi de chestiunea detectoarelor de metale, măsurile propuse prin Cod în capitolul de arheologie vizează delimitarea mai clară a situaţiilor, a procedurilor şi a limitelor în care pot fi folosite detectoarele de metal. Pentru acest scop este necesară şi delimitarea mai exactă a perimetrelor cu valori arheologice care, de multe ori, sunt vag definite şi permit astfel invocarea necunoaşterii situaţiei contravenţionale sau infracţionale la care "detectoriştii" s-ar expune în lipsa autorizărilor necesare. De aceea, se impune fundamentarea autorizării folosirii şi nu numai a deţinerii echipamentelor tehnice, aşa cum este prevăzut în prezent, cu precizarea mult mai clară a condiţiilor de utilizare printr-un act administrativ de autorizare a folosirii unui astfel de echipament tehnic. Acest act ar trebui emis pe baza menţionării spaţiilor precise, a unor perioade de timp bine delimitate pentru o astfel de utilizare, pe baza acordului scris al proprietarului terenului/terenurilor vizate, respectiv în temeiul anunţări prealabile a autorităţilor competente administrativ pentru respectivul loc. Prevederea acestor condiţii într-un act administrativ ar putea conduce la constatarea mai eficientă a infracţiunilor şi ar exista o bază legală mai precisă pentru a aplica sancţiunile cuvenite şi potrivite actelor de braconaj şi de distrugere a contextelor arheologice fizice din teren - poziţiile şi stratigrafia cu care se relaţionează bunurile mobile descoperite prin respectivele acţiuni de braconaj arheologic.
O altă carenţă a legislaţiei actuale derivă şi din faptul că în prezent nu este nicăieri definită corespunzător activitatea pe care propunerea de Cod o identifică prin sintagma de "braconaj arheologic". Prin urmare, descrierea cât mai clară a acestei fapte infracţionale este absolut necesară, pornind mai ales de la faptul afirmat constituţional, anume că resursele subsolului sunt o proprietate publică. Propunerea Codului identifică explicit bunurile arheologice încă nedescoperite ca fiind parte integrantă din resursele subsolului, în detalierea art. 136 alin. (3) din Constituţia României, republicată.
Un alt element de completare a prevederilor actuale este redefinirea bunurilor arheologice ca un ansamblu care nu poate fi distinct împărţit în contextul fizic al terenului şi bunurile mobile extrase din solul imobilelor respective, fie că acestea ar fi terenuri intravilane sau unele extravilane. Definirea mai exactă a acestui binom - bun mobil sau construit în contextul său de teren - este fundamentală şi pentru clarificarea dreptului la recompensă pentru descoperirile întâmplătoare. În prezent, în temeiul unor interpretări ale legilor patrimoniului mobil, dar şi a legislaţiei privind arheologia, se practică achiziţionarea unor astfel de bunuri de către instituţii publice (confundându-se situaţia cu despăgubirea ce poate fi acordată pentru predarea unor tezaure sau a unor bunuri unice descoperite întâmplător - această categorie fiind acceptată a priori în lipsa definirii foarte precise a noţiunii de întâmplător). Or, în realitate, multe descoperiri sunt doar declarate a fi întâmplătoare şi ele rezultă în urma unor acţiuni evidente de braconaj care distrug iremediabil contextul ce ar putea să conducă la concluzii istorice corespunzător fundamentate de specialiştii în arheologie. Prin urmare, această definire vine în linia generală a propunerilor din Cod care urmăresc o mai bună înţelegere a scopurilor protejării patrimoniului cultural, ca element fundamental de mărturie asupra unor perioade şi a unor evenimente istorice. Din acest motiv se introduce un cadru mai clar în care se poate acorda recompensa cuvenită descoperirilor întâmplătoare, exclusiv în situaţia în care persoana face descoperirea în respectul total al prevederilor legale, neafectând straturile arheologice care ar putea să conducă la determinarea corectă a mărturiei istorice autentice prin studierea bunurilor mobile în contextul stratigrafiei şi a distribuţiei lor în terenul de descoperire.
Ţinând cont de exigenţele actuale în ceea ce priveşte gestiunea bunurilor imobile de patrimoniu arheologic din România (monumente, situri, zone de interes arheologic) vor fi avute în vedere două direcţii prioritare: a) definirea termenilor care desemnează diversele categorii de asemenea bunuri şi sporirea gradului de congruenţă al acestora în raport cu protecţia care decurge din clasarea în Lista monumentelor istorice (LMI), respectiv înscrierea în Repertoriul arheologic naţional (RAN); b) gestiunea integrată a datelor geospaţiale referitoare la siturile, monumentele şi zonele arheologice din România, respectiv dezvoltarea unui suport cartografic digital pentru delimitarea (pe baza unor studii de specialitate) a acestor perimetre. Un element important în ceea ce priveşte salvgardarea bunurilor imobile de patrimoniu arheologic din România (monumente, situri, zone de interes arheologic) este acela că există, pe de o parte, monumentele şi siturile cunoscute (foarte puţine protejate în mod real prin clasarea în LMI/înscrierea în RAN) şi cele care nu sunt pentru moment cunoscute, dar care pot necesita protejarea în perspectivă. Pornind de la aceste premise vor fi definite următoarele categorii: a) monumente arheologice şi rezervaţiile arheologice imediat adiacente (ca de exemplu în cazul monumentelor antice sau medievale ale căror vestigii se păstrează încă suprateran şi au o distribuţie spaţială complexă - cetăţi, biserici fortificate, mânăstiri etc.); b) situri arheologice - care conţin vestigii arheologice care se păstrează sub solul vegetal actual, acestea nefiind vizibile sau vizitabile sau care nu pot face obiectul unor restaurări, şi c) zone de interes arheologic - în cadrul acestora încadrându-se ca subcategorii graduale perimetre al căror potenţial arheologic nu este bine cunoscut prin cercetare dar cu privire la care există indicii temeinice ale prezenţei acestuia, inclusiv peisaje culturale. În ceea ce priveşte Lista monumentelor istorice, aceasta va cuprinde primele două categorii, cu menţinerea celor două încadrări date de importanţa/semnificaţia de ordin cultural-istoric, anume naţional şi local. Date fiind particularităţile monumentelor şi siturilor arheologice, acestea vor fi clasate în LMI printr-o procedură administrativă adaptată specificului acestora, făcându-se distincţia faţă de clădirile monument istoric. Regimul de protecţie instituit prin clasarea în LMI se referă la restricţionarea şi condiţionarea strictă a intervenţiilor antropice contemporane asupra acestor bunuri imobile de patrimoniu arheologic. Documentaţia de specialitate necesară pentru procedura de clasare în Lista monumentelor istorice va fi elaborată de colective mixte formate din personal de specialitate înscris în Registrul arheologilor (categoria arheolog expert cu specializare relevantă pentru încadrarea cronologică a sitului - preistoric/antic/medieval) şi personal atestat în domeniul arhitecturii, urbanismului şi monumentelor istorice. În Repertoriul arheologic naţional se vor regăsi, de asemenea ca urmare a unei proceduri administrative distincte de înregistrare, toate cele 3 categorii sus-menţionate, documentaţia de referinţă fiind elaborată de către personal de specialitate înscris în Registrul arheologilor (categoria arheolog expert, cu specializare relevantă pentru încadrarea cronologică a sitului - preistoric/antic/medieval). Regimul de protecţie instituit prin înregistrarea în RAN se referă la limitarea intervenţiilor antropice contemporane în cazul categoriei zonelor de interes arheologic. Deopotrivă în cazul LMI şi RAN, înregistrările de conţinut ale acestora vor fi completate cu suporturi cartografice digitale adecvate, care să permită reprezentarea geospaţială a amplasării şi amplitudinii variilor categorii de bunurilor imobile de patrimoniu arheologic din România, respectiv regimul de protecţie al acestora şi al categoriilor de intervenţii permise.
Din gama de norme se desprinde şi regulamentul privind săpăturile arheologice. Acesta există fără a fi prevăzut corespunzător în lege (în sensul că, deşi este menţionat, este un act a cărui manieră de instituire nu este descrisă deloc în ce priveşte responsabilităţile de elaborare, de avizare sau de mecanism de aprobare) astfel că este nevoie a fi menţionat explicit, cu tot cu manieră de adoptare, pentru a exista temeiul juridic de a fi dezvoltate respectivele norme. În acest sens, competenţele comisiei de specialitate din acest segment al patrimoniului pot fi considerate a fi cele mai extins, dar şi mai vag definite în acelaşi timp. Activitatea Comisiei Naţionale de Arheologie va fi, prin urmare, subiect al reformei care vizează o practică unitară a comisiilor de specialitate.
Altă măsură avută în vedere este limitarea tendinţei elaboratorilor de specialitate de a produce un text juridic bazat pe categorii şi formulări de uz mai curând academic (care pare un scop în sine) în ce priveşte definirile şi categoriile de cercetare arheologică exprimate în legislaţia actuală şi orientarea către sintetizarea acestora în vedea utilizării lor cât mai operative în scop administrativ. În acest sens, trebuie făcută distincţie între cercetarea fundamentală definită şi în alte legi europene a fi "cercetare sistematică" (în înţelesul de cercetare ce are un caracter programat) de cercetarea ocazională, impusă de investiţiile economice private sau publice, de construcţii punctuale sau de lucrări de infrastructură ce se desfăşoară în perimetre de interes arheologic sau de descoperiri arheologice întâmplătoare, inclusiv în cazul unor astfel de contexte economice.
În acest sens, se propune definirea clară a situaţiilor care impun o sondare ori o lucrare de "cercetare preventivă" (alt termen consacrat şi prezent în legislaţia străină, nu numai în cea naţională), spre deosebire de cazurile unde ar fi suficientă prezenţa oficială a arheologilor care să execute o supraveghere a săpăturilor. În contextul acesta, trebuie corectată şi absenţa unor obligaţii foarte clare pentru cei ce efectuează cercetările arheologice de a preda şi publica nişte rapoarte de cercetare în anumite condiţii, acţiunea preventivă fiind în prezent mai curând orientată către birocraţia autorizării preliminare a săpăturilor. Spre deosebire de această manieră administrativă, propunerea Codului urmăreşte accentuarea controlului în timpul cercetării şi postcercetare, prin producerea unei raportări adecvate de cercetare şi de descărcare arheologică, prin impunerea obligativităţii acestora ca o condiţie pentru recepţia la terminarea lucrărilor pentru acele investiţii care ar avea condiţionată autorizarea lucrărilor de un aviz al Ministerului Culturii care ar impune cercetare preventivă sau supraveghere arheologică.
Trebuie clarificată maniera în care se atribuite sarcinile cercetărilor finanţate din fonduri publice, atât pentru cercetările sistematice, cât şi pentru cele preventive. Se impune clarificarea modului în care se face darea în administrare şi a destinatarilor instituţionali (muzee judeţene, muzee locale versus Muzeul Naţional de Istorie a României) pentru bunurile arheologice ce rezultă din cercetări preventive sau din descoperiri arheologice întâmplătoare. Chestiunea este una delicată şi necesită o aprofundare prin norme care să înlăture confuziile administrative ce ar putea apărea în gestionarea acestor bunuri aflate de drept în proprietatea publică a statului.
Tot de chestiunea clarificărilor din zona drepturilor de proprietate, este imperios necesar a se face precizarea explicită a drepturilor de proprietate asupra unor structuri rezultate din activităţile de cercetare arheologică pentru că, în prezent, o serie de finanţări pentru lucrări de restaurare din fonduri europene sau împotmolit din cauza imposibilităţii de a discerne proprietarul ruinelor antice, în contextul situării acestora pe unele terenuri private.
Două aspecte importante mai trebuie aduse de noua formă a legii. Primul se leagă de clarificarea criteriilor în baza cărora se evaluează patrimoniul arheologic mobil sau imobil, mai bine spus de introducerea unor criterii în acest sens. Al doilea vizează completarea unui vid legislativ, în condiţiile în care există asumarea unor obligaţii internaţionale în acest domeniu care impun reglementarea practicilor legate de arheologia subacvatică, mai ales pe fondul creşterii în ultima vreme a interesului pentru unele presupuse epave din apele noastre teritoriale ori ca urmare a intensificării acţiunilor de prospectare geologică sau a celor de reabilitare a plajelor prin folosirea nisipului extras din zone din largul mării ce ar putea distruge vestigii arheologice subacvatice necunoscute în prezent.
Titlul III privind reglementarea în domeniul patrimoniului imobil urmează a fi configurat în structura preconizată după cum urmează:
Capitolul I. Imobile şi grupuri de imobile
Secţiunea 1 - Prevederi generale şi definiţii specifice
a) Sensul protecţiei imobilelor şi a grupurilor de imobile aparţinând patrimoniului cultural naţional
b) Despre utilitatea publică şi servituţile aplicabile imobilelor sau grupurilor de imobile aparţinând patrimoniului cultural naţional
c) Definiţia protecţiei imobilelor şi a grupurilor de imobile prin acordarea statutului de monument istoric sau de bun al memoriei comunităţii
d) Despre garanţia statului privind protejarea, interzicerea desfiinţării şi condiţiile strămutării imobilelor sau a grupurilor de imobile aparţinând patrimoniului cultural naţional
Secţiunea a 2-a. Regimul de proprietate asupra imobilelor sau grupurilor de imobile din patrimoniul cultural naţional
a) Despre natura proprietăţii şi despre imprescriptibilitatea, inalienabilitatea şi insesizabilitatea monumentelor istorice aflate în proprietate publică
b) Despre circuitul civil al imobilelor şi grupurilor de imobile din patrimoniul cultural naţional aflate în proprietate privată şi despre preempţiune şi procedurile sale
c) Despre obligativitatea consemnării regimului de protecţie legală în toate actele de transfer al drepturilor de administrare
d) Despre concesionarea imobilelor sau a grupurilor de imobile
e) Despre răspunderile proprietarilor şi despre situaţiile în care aceştia nu se cunosc
f) Despre exproprierea pentru cauză de utilitate publică a monumentelor istorice
Secţiunea a 3-a. Instituţii, organisme şi persoane abilitate în relaţie cu imobilele sau grupurile de imobile din patrimoniul cultural naţional
a) Despre Ministerul Culturii ca gestionar al relaţiilor interne şi internaţionale pe tema monumentelor istorice
b) Despre atribuţiile operative ale Ministerului Culturii în protejarea imobilelor sau a grupurilor de imobile
c) Despre atribuţiile operative ale serviciilor deconcentrate ale Ministerului Culturii în protejarea imobilelor sau a grupurilor de imobile
d) Despre avizele Ministerului Culturii
e) Despre atribuţiile Institutului Naţional al Patrimoniului în protejarea imobilelor sau a grupurilor de imobile
f) Despre execuţia lucrărilor de către personal atestat şi strict în condiţiile stipulate de avize
g) Despre Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, constituirea, dotarea şi finanţarea, precum şi despre regulamentul său
h) Despre specificul funcţionării Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice
i) Despre conducerea şi despre secretariatul Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice
j) Despre atribuţiile Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice
k) Despre comisiile zonale ale monumentelor istorice
l) Despre atribuţiile specifice ale autorităţilor publice locale în protejarea imobilelor sau a grupurilor de imobile din patrimoniul cultural naţional
m) Despre atribuţiile specifice ale consiliilor judeţene şi ale Consiliului General al Municipiului Bucureşti în protejarea imobilelor sau a grupurilor de imobile din patrimoniul cultural naţional
n) Despre atribuţiile primarilor în protejarea imobilelor sau a grupurilor de imobile din patrimoniul cultural naţional
Secţiunea a 4-a. Proceduri administrative specifice: inventarierea, instituirea protecţiei legale, evidenţa şi avizarea
a) Definirea inventarierii şi a protecţiei legale aplicabile imobilelor sau grupurilor de imobile
b) Despre criteriile şi normele de evaluare
c) Despre încadrările valorice ale imobilelor sau ale grupurilor de imobile
d) Despre procedurile de instituire a protecţiei legale
e) Modul de comunicare a declanşării procedurii de instituire a protecţiei legale şi statutul juridic interimar pe durata derulării acestei proceduri
f) Despre posibilitatea de a contesta procedurile de instituire a protecţiei legale
g) Informaţia publică privitoare la regimul protecţiei legale a imobilelor sau a grupurilor de imobile
h) Despre obligaţia de folosinţă a monumentului istoric şi despre reglementarea servituţilor asupra monumentului istoric
i) Însemne distinctive ale patrimoniului cultural naţional imobil
j) Despre declasare, respectiv despre revocarea statutului de protecţie cu titlu de bun al memoriei comunităţii
k) Despre echivalenţa procedurilor de instituire a protecţiilor legale cu cele de revocare a lor; despre reevaluare şi despre erorile materiale
l) Clasarea de urgenţă
m) Registrul monumentelor istorice
n) Despre intervenţiile asupra monumentelor istorice şi despre condiţiile avizării în vederea autorizării lucrărilor respective
o) Despre autorizarea intervenţiilor asupra imobilelor sau grupurilor de imobile din patrimoniul cultural naţional
p) Despre evaluarea prin studii de specialitate a condiţiilor specifice în care se pot face lucrări asupra imobilelor sau grupurilor de imobile din patrimoniul cultural naţional
q) Despre condiţiile modificărilor ce se pot face în cursul lucrărilor de execuţie în raport cu proiecte deja autorizate
r) Despre garanţia privind calitatea lucrărilor asupra imobilelor sau a grupurilor de imobile din patrimoniul cultural naţional
Secţiunea a 5-a. Măsuri de protecţie specifice
a) Despre protejare ca parte a strategiilor de dezvoltare durabilă, indiferent de forma de proprietate
b) Despre zona de protecţie a monumentelor istorice şi scopurile sale
c) Măsurile de protecţie aflate în sarcina proprietarilor
d) Împărţirea monumentelor istorice în două grupe de importanţă administrativă
e) Despre cercetările invazive şi aducerea bunului la starea iniţială
f) Obligaţia adaptării proiectului autorizat în situaţia descoperirilor în timpul lucrărilor de execuţie a oricăror elemente ce ar avea o relevanţă culturală semnificativă
g) Despre afişajul publicitar
Secţiunea a 6-a. Finanţarea şi fiscalitatea protejării imobilelor sau grupurilor de imobile din patrimoniul cultural naţional
a) Despre finanţările publice privind protejarea imobilelor sau a grupurilor de imobile din patrimoniul cultural naţional
b) Tipuri de ajutor economic pentru proprietarii de drept privat ai bunurilor din patrimoniul cultural naţional
c) Despre donaţia şi moştenirea bunurilor patrimoniului cultural naţional
d) Concesionarea
Capitolul II. Arheologie
Secţiunea 1 - Prevederi generale şi definiţii specifice privind patrimoniul de interes arheologic
a) Sensul protecţiei patrimoniului cultural de interes arheologic
b) Despre cercetarea şi recoltarea bunurilor arheologice subterane sau submerse
c) Despre rezervele pentru cercetare în viitor
Secţiunea a 2-a. Reglementări în legătură cu regimul de proprietate
a) Despre natura proprietăţii şi despre servituţile proprietăţii publice asupra patrimoniului cultural de interes arheologic
b) Despre deţinerea bunurilor arheologice mobile descoperite şi despre compensaţiile financiare legate de descoperirea acestora
c) Descrierea circuitului civil al terenurilor aflate în situri sau zone arheologice şi a obligativităţilor de a consemna în actele de transfer al dreptului de administrare asupra terenurilor a plasamentului acestora în situri sau zone arheologice
d) Despre concesionarea terenurilor cu patrimoniu arheologic
e) Despre răspunderile proprietarilor şi despre situaţiile în care aceştia nu ar fi cunoscuţi
f) Exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenurilor ce se află în situri sau în zone arheologice
g) Prevederi speciale legate de cadastru
h) Despre completări în relaţie cu legea minelor, limitări ale excepţiilor decise prin hotărâri ale Guvernului şi condiţionarea acestora
Secţiunea a 3-a. Autorităţile, instituţiile, organismele şi persoanele abilitate
a) Despre Ministerul Culturii ca gestionar al relaţiilor interne şi internaţionale în raport cu problemele patrimoniului cultural de interes arheologic
b) Despre sarcinile serviciilor deconcentrate ale Ministerului Culturii
c) Despre execuţia lucrărilor aferente cercetărilor arheologice de către personal atestat şi în condiţii stipulate de avize şi autorizări
d) Comisia Naţională de Arheologie
e) Despre controlul intern al ministerului privind activităţile administrative din domeniul arheologiei
f) Atribuţiile administraţiilor publice locale în domeniul arheologiei
g) Atribuţiile consiliilor judeţene şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti în domeniul arheologiei
h) Atribuţii ale primarilor în vederea protejării şi a punerii în valoare a patrimoniului arheologic
i) Colaborarea cu Ministerul Afacerilor Interne în cazuri ce afectează patrimoniul cultural naţional de interes arheologic
Secţiunea a 4-a. Proceduri administrative specifice: inventarierea, instituirea protecţiei legale, evidenţa şi avizarea şi autorizarea cercetărilor arheologice
a) Despre inventarierea, delimitarea şi protecţia legală a patrimoniului cultural de interes arheologic
b) Criteriile şi procedurile protejării legale
c) Criteriile şi încadrările valorice
d) Procedura de instituire a protecţiei legale
e) Comunicarea declanşării procedurilor de instituire a protecţiei legale şi descrierea statutului juridic interimar pe durata derulării procedurilor respective
f) Despre cunoaşterea publică a limitelor unde acţionează regimul de protecţie legală pentru situri sau zone arheologice şi a consecinţelor legale ce decurg din acest statut de protecţie
g) Despre clasare
h) Despre clasarea de urgenţă
i) Registrul monumentelor istorice şi Repertoriul Arheologic Naţional
j) Despre interdicţia reconstituirilor, despre însemnele distinctive şi obligativitatea explicaţiilor de sit pentru public
k) Descărcarea de sarcină arheologică
Secţiunea a 5-a. Măsuri de protecţie specifice
a) Despre protejare ca parte a strategiilor de dezvoltare durabilă, indiferent de forma de proprietate
b) Despre zona de protecţie a descoperirilor arheologice întâmplătoare
c) Despre intervenţii asupra siturilor şi zonelor arheologice
d) Despre autorizarea intervenţiilor asupra siturilor şi zonelor arheologice
e) Despre prioritatea cercetărilor, avizărilor şi autorizărilor legate de dezvoltarea sau reabilitarea infrastructurilor
f) Despre sistemul instituţional în care se poate desfăşura cercetarea arheologică autorizată
g) Despre finalizarea cercetărilor arheologice
h) Despre proceduri şi norme pentru recoltarea bunurilor arheologice mobile
i) Despre lucrările neautorizate în siturile sau zonele arheologice ca "distrugere"
j) Despre interdicţiile legate de detectoarele de metale
k) Cercetările invazive şi obligativitatea aducerii terenului la starea iniţială după finalizarea cercetărilor
l) Despre obligaţiile de publicare a informaţiilor rezultate în urma cercetărilor sistematice
m) Despre specificul arheologiei subacvatice
Secţiunea a 6-a. Finanţarea şi fiscalitatea
a) Despre finanţarea protejării patrimoniului cultural naţional de interes arheologic
b) Despre finanţarea publică a protejării patrimoniului arheologic în programele de importanţă naţională iniţiate de către autorităţile centrale
c) Despre despăgubiri acordate pentru nerealizarea veniturilor agricole ca urmare a cercetărilor arheologice
d) Despre obligaţia prevederii de sume în bugetele unităţilor administrativ-teritoriale pentru protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural naţional de interes arheologic prin studii de delimitare, de reglementare şi de informare a publicului despre respectivele zone
TITLUL IV
REGLEMENTĂRI SPECIFICE PEISAJULUI CULTURAL ŞI ARIILOR PROTEJATE
Titlul referitor la peisaj din Codul patrimoniului cultural are ca scop principal integrarea politicilor de patrimoniu în acelea mai largi ale dezvoltării durabile şi ale protecţiei mediului. Peisajul trebuie recunoscut, la fel ca în ţările europene occidentale, ca un instrument integrat cu dublă dimensiune: de protecţie a patrimoniului şi de dezvoltare echilibrată, asigurând astfel dreptul cetăţenilor la un mediu de viaţă sănătos şi marcat de valori estetice şi identitate culturală.
Protecţia peisajului are astfel ca obiective majore salvarea, păstrarea şi integrarea valorilor identitare naţionale, regionale sau locale, perceptibile ca elemente fundamentale ale dezvoltării durabile. Codul propune mecanisme de control al dinamicii peisajului şi de integrare a valorilor naturale şi culturale ce definesc peisajul în dezvoltarea comunităţilor, având ca ţintă principală realizarea unui cadru de viaţă sănătos pentru societate în ansamblul ei. Deşi acest concept a existat până acum în formă difuză în mai multe acte normative, este pentru prima dată când se defineşte o viziune unitară asupra acestei chestiuni pentru care România şi-a asumat trasarea cadrului legal intern încă din anul 2001, prin faptul că a fost printre primele state care a ratificat Convenţia europeană a peisajului de la Florenţa, prin Legea nr. 451/2002 pentru ratificarea Convenţiei europene a peisajului, adoptată la Florenţa la 20 octombrie 2000.
Peisajul, în conformitate cu Convenţia europeană a peisajului, desemnează o parte de teritoriu perceput ca atare de către populaţie, al cărui caracter este rezultatul acţiunii şi interacţiunii factorilor naturali şi/sau umani, indiferent de încadrarea administrativă a acestuia sau de calitatea sa estetică sau scenică.
Peisajul cultural reprezintă o clasă a peisajului, aşa cum a fost acesta definit în Convenţia europeană a peisajului, reprezentând o formă sau o compoziţie de forme de organizare spaţială, formală şi funcţională a modurilor de locuire, de producţie şi de exploatare a terenului şi a resurselor, reflectând modul specific de raportare a comunităţilor la mediu. Structura peisajului cultural reflectă sistemele succesive de credinţe, obiceiuri şi norme privind organizarea socială, spaţială, constructivă a comunităţilor, precum şi mişcările în teritoriu ale acestora.
Peisajul cultural reprezintă un teritoriu stabilit pe baza cercetării prealabile care conţine elemente de valoare din punctele de vedere natural şi cultural, cercetări cuprinse în cadrul planurilor de peisaj teritoriale şi locale. În cadrul acestor planuri sunt delimitate şi definite ca peisaje culturale teritoriile ce cuprind în perimetrul lor:
Zone de protecţie ale monumentelor istorice sunt un instrument deja consacrat în legislaţia internă. Acestea se definesc ca origine juridică pe parcursul titlului al III-lea referitor la un segment al patrimoniului imobil reprezentat din imobile, grupuri de imobile şi obiective de arheologie clasate ca monumente istorice. Conform proiectului Codului, zonele de protecţie a monumentelor se instituie simultan clasării respectivelor monumente, cu delimitarea exactă în teritoriu şi cu identificarea obiectivelor principale necesar a fi atinse în limitele acestor perimetre delimitate în vederea asigurării protecţiei monumentului care le-a generat. Prin urmare, acest tip de peisaj este unul distinct prin două aspecte. Primul este cel al originii sale juridice, ce decurge din actul administrativ emis la nivel central de către ministrul culturii. Al doilea aspect este faptul că valoarea sa nu este una în sine în mod obligatoriu, ci este una subordonată unui element antropic, iar reglementarea specifică va putea urmări obiective de protecţie variabile, ce ar putea să fie de natură estetică, de conservare a unui anume caracter istoric, de asigurare a unei stabilităţi a terenului pe care e amplasat monumentul, alte categorii ce pot fi foarte specifice de la caz la caz şi care sunt identificate de specialişti în acest sens.
Se are în vedere ca, după determinarea limitelor şi a valorilor, respectiv a obiectivelor principale referitoare la protecţia monumentului generator, reglementarea propriu-zisă a zonei să se facă printr-o reglementare locală de tip plan local de peisaj (PLP) ca secţiune integrată în planul urbanistic general (PUG) sau în planul urbanistic zonal (PUZ) ce reglementează zona respectivă.
Pasul important făcut de acest Cod este tocmai impunerea precizării explicite a elementelor ce trebuie să facă obiectul PLP, şi, prin acesta, să fie integrate în PUG/PUZ, multe dintre actualele zone de protecţie fiind definite generic şi abstract prin limite teritoriale de 100, 200 sau 500 m, aceste limite generice fiind introduse în legislaţie încă din 1992 în ideea că, în timp, acestea vor fi delimitate mai exact prin studii aplicate fiecărui monument în parte. În lipsa precizării raţiunilor ce stau la baza definirii limitelor exacte, zonele de protecţie au rămas până acum un instrument care în realitate a fost operativ în extrem de puţine cazuri, mai ales ca urmare a faptului că obligaţia de a întocmi planuri urbanistice zonale pentru fiecare dintre respectivele zone nu a fost niciodată pusă în practică în mod sistematic.
Siturile şi zonele arheologice urmează a fi reinterpretate în conformitate cu definirile cuprinse în titlul III al proiectului Codului. În situaţiile în care, conform respectivului titlu, siturile arheologice nu se includ în Lista monumentelor istorice prin clasarea lor, acestea, împreună cu toate zonele arheologice identificate ca atare şi consemnate în Repertoriul arheologic naţional, se protejează de drept prin mecanismele de peisaj cultural descrise mai sus sau la iniţiativa şi în urma solicitării Ministerului Culturii pentru alte zone ori situri ce vor fi descoperite în viitor. Toate siturile şi zonele arheologice notificate unităţilor administrativ-teritoriale competente sunt de drept peisaje culturale, iar respectivele unităţi administrativ-teritoriale dezvoltă şi aprobă planurile locale de peisaj care să reglementeze respectivele bunuri ale patrimoniului cultural naţional.
Locuri ale memoriei - care se referă la o serie de perimetre care pot cuprinde: cimitire ale eroilor din diverse conflagraţii, locuri ale unor bătălii istorice - de exemplu: Oarba de Mureş, cu traseul de asalt al trupelor române de la Mureş ce a urmat traversarea râului şi atacul în coasta unor dealuri, Şelimbăr cu memorialul lui Mihai Viteazu, Mărăşti cu mausoleul şi punctul de comandă al lui Averescu în centrul peisajului; locuri ale unor adunări sau evenimente istorice - de exemplu: Gorunul din Ţebea, Câmpia Libertăţii, Piaţa şi Balconul Operei din Timişoara etc.
Zone construite protejate, aşa cum au fost acestea consacrate până în prezent, ca perimetre urbane sau rurale relativ întinse cu fond construit care nu este neapărat omogen, dar este definitoriu pentru un loc, o regiune sau chiar de relevanţă naţională. De regulă, aceste zone cuprind mai multe zeci sau sute de imobile ce depind de un ţesut format din străzi, pieţe sau grădini sau parcuri publice a căror percepţie este condiţionată de interdependenţa tuturor acestor elemente.
Zonele protejate de interes naţional, aşa cum sunt ele definite în Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional - secţiunea a III-a - zone protejate, cu modificările ulterioare, şi înscrise ca parte integrantă a patrimoniului cultural naţional, rămân în continuare protejate, cu denumirile şi limitele definite prin lege. Orice modificare a reglementărilor de protecţie specifică acestora se aprobă, conform procedurilor descrise în acest titlu, prin hotărâre a Guvernului.
Ariile naturale protejate, aşa cum sunt ele definite şi reglementate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 49/2011, cu modificările şi completările ulterioare, şi care corespund categoriei V IUCN - peisaje şi cuprind în perimetrul lor valori culturale antropice şi ariile naturale protejate cu titluri de valoare naturală şi culturală, aşa cum sunt ele menţionate în proiectul de hotărâre a Guvernului privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale Protejate.
Ariile de manifestare a unor tradiţii, obiceiuri sau a altor forme ale patrimoniului imaterial şi peisaje ce au fost structurate de-a lungul timpului prin practici spaţiale specifice, aşa cum au fost ele descrise în titlul VI - Patrimoniu imaterial, şi care fac parte integrantă din sistemul de tradiţii ca o componentă a identităţii locale.
Alte peisaje ce cuprind arii care constituie expresii ale valorilor istorice, culturale, naturale, morfologice şi estetice ale teritoriului şi care nu sunt astăzi acoperite din punct de vedere juridic. În acest sens peisajele culturale cuprind imobile construite sau neconstruite a căror valoare estetică este remarcabilă; terenuri agricole care stau mărturie a practicilor tradiţionale; grupuri de imobile, urbane sau rurale cu caracteristici omogene, a căror valoare istorică, urbanistică, tipologică, socială sau tradiţională justifică protecţia, inclusiv centrele locuite urbane sau rurale; parcuri, grădini, domenii agricole incluzând conace şi ariile de exploatare care nu sunt clasate ca monumente istorice, dar a căror valoare justifică protecţia; privelişti valoroase şi punctele de belvedere, inclusiv promenade urbane, faleze, trasee panoramice; zone care sunt caracterizate de prezenţa unei serii de elemente culturale specifice ce conferă identitate locală (hotare, troiţe, drumuri istorice, infrastructuri şi sisteme de exploatare tradiţionale sau cu valoare istorică); etc.
Integrarea în sfera mai largă a peisajelor culturale a tuturor acestor categorii descrise mai sus urmăreşte două obiective esenţiale.
Primul obiectiv este racordarea cadrului legal naţional la legislaţia internaţională referitoare la protecţia patrimoniului cultural şi la planificarea spaţială, cu respectarea orientărilor date de Organizaţia Naţiunilor Unite (prin UNESCO) privind protecţia integrată a patrimoniului cultural şi a mediului.
Al doilea obiectiv esenţial este cel de a simplifica toate aspectele legislative care acoperă acest domeniu prin centralizarea procedurilor ce pot acoperi simultan toate categoriile respective, generând un instrument integrat şi comun sub forma planurilor de peisaj elaborate ca secţiuni specifice în cadrul planurilor de urbanism şi amenajarea teritoriului. Această simplificare, ce capătă aspect de coordonare interministerială, se are deja în vedere prin completările în curs de realizare în relaţie cu legislaţia specifică de mediu.
În ce priveşte instituirea protecţiei legale care generează mecanismele de reglementare descrise mai sus, bunurile culturale care se înscriu în conceptul de peisaj cultural dezvoltat în Codul patrimoniului cultural sunt în mod fundamental determinate de către administraţiile publice locale, urmând modelul consacrat până în prezent în activitatea de planificare urbană. Prin urmare, actul de protecţie este propus a fi hotărârea consiliului local ori judeţean, după caz.
Nivelul superior, care urmează unei iniţiative centrale (a Ministerului Culturii ca urmare a clasării unor monumente istorice ori prin hotărâre a Guvernului), se propune a fi atribuirea statutului de peisaj cultural de interes naţional sau instituirea acestei protecţii pentru elementele majore de peisaj ce au un caracter cultural.
Astfel, Codul patrimoniului cultural are în vedere, prin adoptarea acestor instrumente de identificare, evaluare, delimitare şi protejare a peisajelor culturale, crearea unui sistem integrat de protecţie, operativ pentru toate domeniile ce au impact asupra protejării şi punere în valoare a patrimoniului cultural şi natural, în vederea eliminării paralelismelor, contradicţiilor şi necorelărilor în exercitarea funcţiilor administrative ale instituţiilor publice.
În consecinţă, autorităţile, instituţiile şi organismele care au în sarcină delimitarea, definirea şi protecţia peisajelor culturale şi ale subdiviziunilor acestora, precum şi stabilirea tipurilor de protecţie şi a mecanismelor specifice acestora sunt, după caz, unităţile administrativ-teritoriale sau ministerele cu atribuţii directe în acest sens, respectiv Ministerul Culturii, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor, precum şi alte autorităţi ale administraţiei publice centrale, după caz.
Finanţarea planurilor de peisaj ce stau la baza delimitării şi protecţiei peisajelor şi a peisajelor culturale revine, după caz, autorităţilor publice locale sau centrale. Planurile teritoriale, ce includ arii care pot depăşi limitele unităţilor administrativ-teritoriale, vor fi iniţiate şi finanţate de către ministerul responsabil cu dezvoltarea şi planificarea teritorială. Planurile locale ce reglementează peisajele culturale pot fi iniţiate şi finanţate de autorităţile locale, de grupuri de acţiune locală sau de grupuri de iniţiativă locală. Conceperea acestor planuri se poate face la iniţiativa administraţiilor publice locale, a administraţiei centrale sau a serviciilor publice deconcentrate ale acesteia ori la iniţiativa grupurilor de acţiune locală, respectiv a organizaţiilor neguvernamentale cu activitate şi preocupări privind protecţia peisajelor culturale sau naturale, prevăzute ca atare în statutele de organizare proprii.
Instrumentele specifice ale protecţiei peisajului propuse sunt concepute ca părţi integrante ale procesului de planificare spaţială. În vederea identificării, evaluării, delimitării, protejării specifice şi regenerării peisajelor culturale şi a zonelor protejate, vor fi adoptate ca instrumente specifice planurile de peisaj:
a) planul teritorial de peisaj - PTP - reprezintă un instrument directiv ce stabileşte reguli de dezvoltare şi de protecţie integrate, identificând prioritar valorile culturale şi naturale şi nevoile specifice de protejare a acestora şi se constituie ca o secţiune obligatorie a planurilor de amenajare a teritoriului;
b) planul local de peisaj - PLP - este instrumentul de reglementare detaliată a intervenţiilor în spaţiu şi teritoriu şi se constituie ca o secţiune obligatorie a planurilor de urbanism.
Planul teritorial de peisaj şi planul local de peisaj reprezintă instrumente integrative de planificare spaţială ce coordonează, armonizează şi exprimă la nivelul intervenţiilor în teritoriu politicile de dezvoltare, de protecţie a mediului şi de protecţie a patrimoniului cultural. Prin planurile de peisaj sunt identificate, evaluate şi delimitate diferitele peisaje, fiind clar desemnate peisajele culturale sau mixte, pentru fiecare în parte realizându-se planuri de management specific şi regulamente de intervenţie care să asigure dezvoltarea echilibrată, cu respectul valorilor naturale şi culturale. Aceste măsuri (planuri de management şi regulamente aferente) vor face parte integrantă din planurile de amenajare a teritoriului şi urbanism, ca instrumente specifice de planificare spaţială, asigurându-se astfel o viziune integrată intersectorială. Planurile de peisaj sunt descrise prin limite topografice precise şi reglementate specific din punct de vedere al protecţiei peisajului cultural.
Pentru o coordonare coerentă a planurilor de peisaj şi a transpunerii lor în teritoriu acestea vor fi dezvoltate şi urmărite prin mecanismele specifice de către ministerul responsabil cu dezvoltarea şi planificarea teritoriului. Fiind concepute ca instrumente de planificare, management şi protecţie, se are în vedere ca planurile de peisaj să fie elaborate în concordanţă cu planurile de amenajare a teritoriului şi cu planurile de urbanism, precum şi cu planurile de management al ariilor naturale. Se prevede ca planurile teritoriale de peisaj şi planurile locale de peisaj să fie însoţite, ca parte integrantă a lor, de planurile de management a ariilor şi valorilor naturale, de regulamentele de construcţie specifice zonelor protejate şi a celor de protecţie a monumentelor istorice (PUZ zone protejate), precum şi de regulamentele, ghidurile şi planurile de gestionare durabilă a peisajului. Înainte de aprobarea lor prin actul corespunzător nivelului de importanţă naţională sau locală, acestea vor fi avizate în şedinţă comună a instituţiilor statului responsabile cu planificarea teritorială şi urbană, dezvoltarea, cultura, mediul, agricultura, apele şi pădurile pentru a asigura o asumare comună a acestor măsuri de protecţie şi dezvoltare a peisajelor. În acest sens, planurile de peisaj vor trebui să fie incluse ca elemente şi instrumente comune în legislaţiile specifice din domeniile sus-menţionate, în conformitate cu cerinţele europene în domeniu. Integrarea se va face prin promovarea normelor de aplicare proprii domeniilor şi practicilor administrative interne ale respectivelor instituţii centrale ale statului responsabile cu gestionarea domeniilor enumerate.
Mecanismul aprobării unor astfel de planuri se propune a fi dezbaterea şi avizarea în şedinţă comună de către autorităţile publice centrale ale statului responsabile cu planificarea teritorială şi urbană, dezvoltarea, cultura, mediul, agricultura, respectiv cu apele şi pădurile, atunci când componenta de peisaj este protejată ca urmare a unei iniţiative a administraţiei publice centrale ori când, ulterior instituirii protecţiei legale la nivel local, se constată că respectiva componentă de peisaj are o importanţă naţională. Pentru componentele identificate a avea o valoare locală, mecanismul de aprobare rămâne cel consacrat în legislaţia specifică amenajării teritoriului şi a urbanismului, anume hotărârea consiliului local sau a celui judeţean, după caz.
Măsurile de protecţie a peisajului cultural prevăzute în planurile de peisaj şi planurile de management şi de gestionare durabilă, regulamentele de planificare spaţială, de urbanism şi de construcţie, ghidurile de intervenţie şi alte anexe specifice ale planurilor vor fi aplicate în conformitate cu prevederile prezentului Cod, cu legislaţia în vigoare din domeniul urbanismului şi amenajării teritoriului, precum şi din legislaţia de mediu.
Cea mai semnificativă măsură de reformă propusă în acest context este o expresie clară a modului de aplicare a principiului IV care stă la baza elaborării actualului Cod, principiu conform căruia protejarea patrimoniului cultural naţional este în responsabilitatea fiecărui cetăţean, dar nu trebuie să devină povară pentru niciunul dintre ei.
În acest sens, în momentul instituirii protecţiei, indiferent de mecanismul prin care se instituie aceasta, trebuie stabilite servituţile şi liniile generale ale regulamentelor ce urmează a detalia modul de aplicare în teren a acestora pentru fiecare imobil în parte. Odată cu servituţile vor fi prevăzute şi mecanismele de compensare specifice, care să fie proporţionale cu obligaţiile ce revin proprietarilor de imobile ce fac parte din patrimoniul cultural naţional.
Compensarea servituţilor în zone construite protejate prevăzută de viitorul Cod reprezintă adaptarea unui concept mai vechi, despre care se spune că a fost utilizat iniţial în Japonia şi care se aplică cu succes în mari oraşe (în general în Australia), precum Perth, dar şi în alte părţi din Asia, definit ca "transfer al drepturilor de construire". Conceptul respectiv derivă din ideea de echitate a aplicării unei reguli unitare a densităţii urbane, ceea ce în legislaţia românească se poate identifica prin "coeficientul de utilizare al terenului". Astfel, în condiţiile unui maxim al densităţii, cineva care nu are puterea financiară de a construi în acele limite, poate vinde acest drept vecinului. Prin urmare, chiar dacă acesta construieşte mai mult, compensând cu inacţiunea vecinului său, media urbană se menţine.
În condiţiile menţinerii unei medii rezonabile, procedeul este utilizat pentru a despăgubi în acest fel pe cel care nu poate construi nu din lipsa resurselor financiare sau ca urmare a exproprierii, ci ca urmare a unei restricţii impuse din raţiuni de protejare a unui caracter al zonei. Această restricţie necompensată este unul dintre factorii cei mai distructivi pentru zonele protejate din România, ducând cel mai adesea la distrugeri prin variaţii ale unor tipuri de evenimente tehnice provocate: incendii, prăbuşiri, de regulă prezentate drept "accidente". Preţurile foarte mari ale terenurilor din zonele centrale, de regulă cuprinse în nucleele istorice ale localităţilor, atrag nevoia de a demola şi a construi mult mai dens în vederea generării unui profit oarecare al unei investiţii imobiliare.
Adaptarea conceptului descris anterior pentru spaţiul românesc propune crearea unui mecanism simplu, de posibilitate a vinderii unor suprafeţe ce nu pot fi realizate, în limitele coeficienţilor ce s-ar fi putut realiza în cea mai apropiată vecinătate care nu e grevată de restricţii speciale de construire. În condiţiile existenţei unei zone speciale de transfer într-o parte determinată a localităţii, respectivele suprafeţe ar putea fi realizate în compensaţie de către un investitor care ar cumpăra respectivele drepturi altfel restricţionate.
Servitutea respectivă, precum şi celelalte servituţi ce decurg din statutul de zonă protejată şi din reglementările de peisaj şi urbanism specifice ar urma să fie înscrise în cartea funciară a imobilului. În acest mod, nimeni nu s-ar mai putea plânge de povara impusă de interesul public, pe de o parte, pe de altă parte ar fi diminuate presiunile speculei imobiliare odată ce un potenţial cumpărător al unei astfel de proprietăţi ce ar avea potenţialul deja fructificat şi notat în cartea funciară ar cunoaşte din start limitările terenului. Ca o consecinţă, ar exista astfel certitudinea că actul cumpărării vizează acea construcţie şi nu doar mirajul terenului de sub clădire, aşa cum se întâmplă de regulă în prezent. Acest mecanism este unul echitabil, nu creează presiune imobiliară speculativă şi, mai ales, permite reglarea valorilor de piaţă fără costuri bugetare de niciun fel.
Titlul IV privind peisajul cultural şi ariile protejate ar urma să aibă următoarea structurare:
Capitolul I. Proceduri administrative
Secţiunea 1 - Definirea peisajelor culturale şi a tipurilor acestora
a) Definiţii generale
b) Definiţii specifice, subdiviziuni ale conceptului de peisaj cultural
c) Despre limitele teritoriilor
d) Despre zonele protejate ca peisaj cultural
Secţiunea a 2-a. Mecanismele de instituire a protecţiei legale
a) Hotărârea Guvernului, pentru peisajele culturale de importanţă naţională
b) Clasare urmată de cuprindere în hotărârea consiliului local pentru zonele de protecţie ale monumentelor istorice
c) Hotărârea consiliului judeţean, hotărârea consiliului local pentru toate zonele care se protejează ca peisaje culturale de importanţă locală
Secţiunea a 3-a. Instituţii, organisme, persoane
a) Instituţii centrale şi rolul acestora
b) Secţiunea de urbanism şi zone protejate a Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice ca titular al fundamentării ştiinţifice
c) Alte organisme din ministere pentru şedinţele comune de avizare
d) Autorităţile locale şi rolul acestora
e) Grupurile de acţiune locală şi grupurile de iniţiativă locală şi rolul acestora
f) Alte grupuri şi persoane implicate în protecţia peisajelor culturale
Secţiunea a 4-a. Finanţare şi fiscalitate
a) Obligaţiile autorităţilor centrale
b) Obligaţiile autorităţilor locale
c) Alte entităţi implicate în finanţare
Capitolul II. Proceduri ştiinţifice şi tehnice
Secţiunea 1 - Identificarea şi inventarierea peisajelor şi a diferitelor zone protejate
a) Despre instrumentele de marcare şi de comunicare către public: cartări, hărţi, inventare
b) Criterii specifice de evaluare
c) Despre norme, metodologii de inventariere şi evaluare
Secţiunea a 2-a. Instrumentele de protecţie a peisajelor şi a componentelor acestora
a) Despre planurile de peisaj
b) Planul teritorial de peisaj
c) Planul local de peisaj
d) Despre conţinutul minimal şi despre anexele obligatorii ale planurilor de peisaj
e) Despre avizarea planurilor de peisaj
Secţiunea a 3-a. Administrarea reglementărilor specifice planurilor de peisaj şi raportarea la legislaţia de urbanism şi amenajarea teritoriului, precum şi la legislaţia de mediu
a) Despre implementarea prevederilor privind protecţia peisajelor culturale la nivel local
b) Despre implementarea prevederilor privind protecţia peisajelor culturale la nivel central
c) Despre avize
d) Despre autorizaţii
e) Despre monitorizare şi control
TITLUL V
REGLEMENTĂRI SPECIFICE PATRIMONIULUI CULTURAL MOBIL
Titlul dedicat patrimoniului cultural mobil va cuprinde 3 capitole ce includ 8 secţiuni. Capitolele se referă la concentrarea reglementărilor în jurul temelor legate de următoarele necesităţi specifice:
a) procedurile administrative;
b) procedurile tehnice şi ştiinţifice;
c) circulaţia bunurilor culturale mobile, atât pe teritoriul României, cât şi în afara acestuia.
Capitolul I identifică obiectul reglementării - patrimoniul cultural mobil şi activităţile specifice de protejarea a acestuia, detaliind categoriile de bunuri mobile ce fac parte din patrimoniul cultural şi precizând elementele de interes care pot conduce la protecţia acelor bunuri.
Faţă de prevederile actuale în domeniu, se urmăreşte eficientizarea regimului de protecţie pentru bunurile culturale mobile, care să fie aplicabil şi funcţional şi în absenţa derulării procedurii de clasare în vigoare, date fiind dificultatea şi complexitatea acesteia, care au făcut practic imposibilă parcurgerea ei pentru majoritatea covârşitoare a bunurilor culturale mobile.
Soluţia propusă este instituirea unui regim de protecţie implicit, prin efectul legii, pentru anumite categorii de bunuri: bunurile culturale mobile aflate în proprietatea statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, respectiv în evidenţa şi administrarea muzeelor şi colecţiilor de drept public, a arhivelor şi fondurilor bibliotecilor publice de drept public, precum şi în administrarea altor instituţii de drept public, bunurile culturale mobile provenind din patrimoniul şi inventarele cultelor şi asociaţiilor religioase, bunurile culturale mobile aflate, după caz, în administrarea sau în proprietatea companiilor naţionale, regiilor autonome, societăţilor naţionale sau a altor societăţi comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, bunurile culturale mobile provenind din siturile arheologice, paleontologice sau geologice, fie ele rezultate în urma unor cercetări ori a unor descoperiri întâmplătoare.
O altă măsură ce se încadrează între procedurile administrative este cea de completare a definiţiilor specifice pentru rezolvarea a două mari probleme de identificare a patrimoniului cultural mobil. Prima ţine de clarificarea noţiunii de "fals" în condiţiile în care falsificarea este pedepsită fără a fi definită exact, în sensul potrivit nevoilor patrimoniului cultural, cu atât mai mult cu cât limba română foloseşte termeni foarte variaţi, aparent pentru a descrie aceleaşi caracteristici pentru un obiect: "copie", "reproducere", "facsimil", "replică". În condiţiile în care un fals dificil de depistat trebuie să fie în mod obligatoriu o copie bine executată a unui original, ştiut fiind că multe copii istorice ale unor obiecte antice sunt piese esenţiale ale unor colecţii muzeale, se impune a se face această clarificare a conceptului astfel încât să poată fi delimitate eventualele infracţiuni pe acest subiect. De aceea, printre definiţiile specifice se adaugă în mod explicit distincţia între original, copie, replică sau fals.
A doua problemă ţine de stabilirea unor praguri mai exacte în maniera de evaluare primară a bunurilor culturale pentru a distinge în mod practic administrativ dacă unele bunuri culturale sunt sau nu susceptibile a fi parte a patrimoniului cultural naţional în situaţii în care este necesar a se discerne rapid dacă acele bunuri sunt sau nu folosite în mod fraudulos. Astfel, în exportul unor astfel de bunuri sau la recuperarea unor astfel de bunuri, ofiţerii vamali sau de poliţie ar trebui să distingă dacă un bun întruneşte condiţiile pentru care ar fi avut sau nu nevoie de un certificat de export (de exemplu, codul italian specifică vechimea de 75 de ani pentru ca un automobil să poată fi considerat bun al patrimoniului tehnic, prin urmare, un autoturism mai vechi ar putea să îndreptăţească serviciile vamale să verifice dacă acel autoturism a fost sau nu clasat). Prin urmare, având în vedere şi introducerea conceptului de "vechime relativă", Codul trebuie să consacre câteva categorii majore de bunuri ale patrimoniului cultural, atribuind fiecăreia un prag de vechime care să impună întotdeauna nevoia evaluării acelui bun pentru determinarea statutului său juridic de protecţie.
Capitolul II enunţă categoriile "Tezaur" şi "Fond" ale patrimoniului cultural mobil clasat şi reglementează procedura de clasare, declasare şi de trecere într-o altă categorie a patrimoniului cultural mobil clasat.
Alte proceduri specifice reglementate în acest capitol sunt: evidenţa şi inventarierea bunurilor culturale mobile, regimul reproducerilor realizate după bunuri mobile clasate, regimul măsurilor şi operaţiunilor de conservare şi restaurare a bunurilor mobile clasate, modalitatea de acreditare a conservatorilor şi restauratorilor, autorizarea laboratoarelor de conservare şi restaurare.
De asemenea, sunt formulate prevederi speciale privind trecerea în proprietatea publică a statului a bunurilor din patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat, în cazul privatizării acestora. Faţă de prevederile reglementării în vigoare, corespunzătoare anului 2000, se aduc completări adecvate actualelor realităţi economice şi sociale, fiind prevăzute măsuri de protejare a bunurilor culturale mobile aflate în patrimoniul companiilor naţionale, regiilor autonome, societăţilor naţionale sau al altor societăţi comerciale cu capital de stat, aflate în proces de reorganizare sau de încetare.
Preocuparea suplimentară propusă prin măsurile Codului are în vedere necunoaşterea la acest moment a valorii patrimoniului tehnic aflat în uz (de exemplu, utilaje precum cele de la primele centrale electrice de la Sadu, Sibiu unde încă sunt utilizate piese originale de la sfârşitul sec. XIX de când s-au pus în funcţiune acestea, material rulant sau alte asemenea bunuri culturale mobile aparţinând patrimoniului tehnic). Aceasta ar impune astfel de măsuri şi pentru categoriile de bunuri identificate de Cod ca fiind potenţiale bunuri ale patrimoniului cultural naţional, inclusiv pentru situaţiile care nu implică privatizare sau restructurare ci operaţiuni de casare ale utilajelor. Pentru exemplificarea efectelor unei lipse în acest sens, trebuie arătat că singurul avion de luptă românesc din Al Doilea Război Mondial care era expus la Muzeul Aviaţiei era de fapt o replică pentru că niciun exemplar autentic nu a putut fi salvat. De asemenea, se poate constata că mijloace de transport produse de industria românească şi care erau omniprezente în spaţiul public din urmă cu numai 3 sau 4 decenii (precum autocamioanele SR Carpaţi sau troleibuzele TV) astăzi sunt dispărute cu desăvârşire.
Proiectul introduce măsuri de profesionalizare a activităţilor de evaluare sau de expertizare, după caz, în domeniul patrimoniului cultural mobil, respectiv de atestare a experţilor în urma promovării unui concurs naţional periodic care să certifice cunoştinţe procedurale şi legislative, în completarea celor din specialitatea sau, după caz, din domeniul în care se face evaluarea sau expertizarea. Calitatea de expert judiciar va putea fi dobândită exclusiv la cererea persoanei fizice interesate şi nu odată cu cea de expert atestat în domeniul patrimoniului cultural (cele două calităţi fiind în prezent asimilate în acest domeniu, spre deosebire de domeniile patrimoniului imobil), în concordanţă cu prevederile legale în vigoare privind expertiza tehnică judiciară şi extrajudiciară.
Totodată, pentru eficientizarea suplimentară a procedurii de clasare pentru reducerea costurilor aferente evaluărilor sau expertizărilor, specialiştii instituţiilor muzeale vor putea întocmi rapoartele privind bunurile deţinute de respectivele instituţii, în vederea clasării, declasării sau a trecerii într-o altă categorie a patrimoniului cultural mobil clasat.
Capitolul III - Circulaţia bunurilor culturale mobile va cuprinde, în primele două secţiuni, transpunerea Directivei 2014/60/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 mai 2014 privind restituirea bunurilor culturale care au părăsit ilegal teritoriul unui stat membru şi de modificare a Regulamentului (UE) nr. 1.024/2012. Aceste prevederi succed prevederilor actuale prin care s-a transpus Directiva 1993/7/CEE şi fac deja obiectului unui proiect de modificare a Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, republicată, aflat în procesul legislativ. Respectivele măsuri vor trebui să fie menţinute în noul Cod, având în vedere că urmarea directă a iniţiativei legislative de codificare va conduce la abrogarea respectivei legi a patrimoniului mobil.
Secţiunea a treia cuprinde măsuri de control al circulaţiei bunurilor culturale în afara teritoriului României şi măsuri de monitorizare a circuitului civil al bunurilor culturale aflate în proprietate privată, inclusiv regimul comercializării acestor bunuri. Scopul este stabilirea provenienţei bunurilor şi identificarea celor susceptibile de a face parte din categoriile clasate ale patrimoniului cultural, precum şi modalitatea de autorizare a operatorilor economici ce comercializează bunuri culturale mobile şi obligaţiile acestora.
Acelaşi capitol reglementează, de asemenea, dreptul de preempţiune al statului în achiziţionarea de bunuri culturale mobile.
Pentru limitarea pierderilor de patrimoniu recent, valorificarea bunurilor culturale mobile clasate scoase din funcţiune, aflate în proprietatea persoanelor juridice de drept public, va putea fi făcută doar prin transmitere cu titlu gratuit către instituţii specializate.
O secţiune specială va cuprinde prevederi referitoare la statutul colecţiilor particulare şi la drepturile şi obligaţiile colecţionarilor particulari de bunuri culturale mobile. Sunt prevăzute facilităţi şi asistenţă de specialitate gratuită pentru deţinătorii privaţi, în scopul inventarierii, conservării şi restaurării bunurilor culturale clasate aflate în proprietate privată.
Secţiunea a cincea vizează restituirea bunurilor culturale mobile deţinute de instituţiile publice, detaliind condiţiile formulării cererilor de revendicare şi reglementând modalitatea de stabilire a cuantumului şi a limitei maxime a despăgubirilor acordate pentru bunurile culturale mobile ce nu pot face obiectul restituirii în natură.
Instituirea posibilităţii acordării de despăgubiri pecuniare în locul restituirii în natură are ca obiectiv limitarea pierderilor de patrimoniu mobil din circuitul public, cultural şi educativ, respectiv din patrimoniul instituţiilor muzeale, fenomen ce a afectat negativ şi extrem de grav colecţiile publice în ultimele decenii.
Structura propusă pentru titlul V "Patrimoniu cultural mobil" este următoarea:
Capitolul I. Proceduri administrative
Secţiunea 1. Definiţii specifice
Secţiunea a 2-a. Instituţii, organisme, specialişti
Secţiunea a 3-a. Finanţare şi fiscalitate
Capitolul II. Proceduri ştiinţifice şi tehnice
Secţiunea 1. Proceduri specifice
Secţiunea a 2-a. Măsuri de protecţie
Capitolul III. Circulaţia bunurilor culturale mobile
Secţiunea 1. Circulaţia bunurilor culturale mobile pe teritoriul şi în afara teritoriului României
Secţiunea a 2-a. Restituirea bunurilor culturale mobile care au părăsit ilegal teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene
Secţiunea a 3-a. Comercializarea bunurilor culturale mobile
Secţiunea a 4-a. Colecţiile şi colecţionarii particulari
Secţiunea a 5-a. Restituirea bunurilor culturale mobile deţinute de instituţii publice
TITLUL VI
REGLEMENTĂRI SPECIFICE PATRIMONIULUI IMATERIAL
Legislaţia în vigoare privind protejarea patrimoniului imaterial este una cu aplicaţie de reglementare restrânsă având în vedere că, deşi în studiul patrimoniului imaterial s-au făcut paşi instituţionali timpurii (Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti" este unul dintre primele de acest gen, rezultat al unor campanii de cercetare în domeniu din primii ani după Primul Război Mondial), apariţia legii dedicate domeniului nu datează decât din anul 2008.
Ca multe alte legi de la noi care se pliază mai curând pe replicarea şi pe preluarea unor tendinţe internaţionale, şi aceasta este o lege care se apleacă foarte mult pe definirea academică a domeniului supus reglementării, dar omite aproape cu desăvârşire măsurile pragmatice şi administrative ce trebuie să caracterizeze o lege. Acest aspect decurge şi din faptul că legea este bazată în fapt pe traducerea articolelor Convenţiei Internaţionale pentru Salvgardarea Patrimoniului Imaterial, adoptată la Paris la 17 octombrie 2003, ratificată de România, or o convenţie internaţională este de regulă concepută pentru a indica linii directoare şi nu linii de reglementare propriu-zisă.
Lipsa unor evenimente conflictuale ori, dimpotrivă, a unor succese rezultate din implementare a acestei legi face greu de definit liniile eventuale de reformă. Nici nu au fost enunţate obiective majore sau nevoi care să impună o anumită formă a textului legislativ respectiv, motiv pentru care legea actuală este una practic lipsită de utilitate.
Prin urmare, conceptele existente şi validate la nivel internaţional se vor prelua în mare parte prin transferul lor în textul Codului patrimoniului cultural. Atenţia va fi însă concentrată pe câteva aspecte ce sunt fundamentale pentru această clasă a patrimoniului, care are o particularitate distinctă în cadrul patrimoniului cultural naţional, fiind singura pentru care nu există problematica proprietăţii, nici măcar sub aspectul drepturilor de autor.
Primul aspect se leagă de accentuarea importanţei conceptului de "marcă tradiţională distinctivă" în condiţiile dificultăţii determinării drepturilor ce ar decurge dintr-o astfel de marcă în lipsa unor relaţii stricte de proprietate. Scopul unei astfel de măsuri de accentuare a conceptului respectiv cuprinde atât o componentă socială (de coeziune a comunităţii generatoare a mărcii), cât şi una economică ce poate ţine de susţinerea serviciilor din turism, artele spectacolelor sau a meşteşugurilor tradiţionale. Prin urmare, se impune determinarea unor criterii de delimitare, a unor clase şi categorii de încadrare pentru recunoaşterea unei astfel de mărci, a determinării unei comunităţi de patrimoniu (conform definiţiei din Convenţia-cadru a Consiliului Europei privind valoarea patrimoniului cultural pentru societate, adoptată la Faro la 27 octombrie 2005) care să poată fi titulara măsurilor de protecţie a mărcii. Această comunitate este definită relativ vag în prezent, fiind legată de posibilitatea asocierii unor creatori populari pentru obţinerea recunoaşterii unei astfel de mărci.
În condiţiile reformei în zona planificării spaţiale a teritoriului, peisajul cultural poate să devină un beneficiar direct al existenţei unei mărci tradiţionale distinctive şi chiar să determine delimitarea ori reglementarea sa. Extinderea noţiunii către o comunitate mai largă poate determina o astfel de legătură, cu un potenţial impact în industria turismului. De asemenea, trebuie luat în calcul şi aspectul coeziunii sociale ce rezultă din gruparea în jurul unui bun de patrimoniu imaterial recunoscut ca atare. Aceste mecanisme nu există în prezent, definiţia prevăzută în lege fiind din această cauză goală de conţinut.
Al doilea aspect ţine tot de un concept existent şi insuficient folosit prin textul legii în vigoare în prezent, anume titlul de "tezaur uman viu". Acesta este un titlu onorific lipsit de sarcini şi fără niciun scop practic pentru comunitate în prezent. Scopul Codului este de a da o încărcătură practică acestui instrument esenţial, în special pentru capacitatea de a transmite tehnici sau meşteşuguri care dispar, dar care sunt fundamentale pentru restaurarea unor bunuri ale patrimoniului cultural material. Prin urmare, această titulatură nu trebuie să rămână una doar onorifică, ci trebuie înzestrată cu drepturi şi obligaţii. Având în vedere că tezaurizarea unor practici tradiţionale presupune experienţă, este de presupus că persoanele recunoscute cu acest titlu ar trebui să aibă o vârstă minimă la atribuirea titlului. Astfel, se are în vedere ca titlul să fie asociat unei rente viagere care să asigure persoanelor purtătoare ale titlului de tezaur uman viu capacitatea de a organiza acţiuni educative şi practice, de transmitere către tineri a tradiţiei specifice pentru care li s-a recunoscut calitatea. Aceste obligaţii vor fi cuantificate - număr de copiii instruiţi anual, număr de sesiuni de instruire - şi vor fi legate de alte instrumente insuficient utilizate în prezent, anume de aşezămintele culturale existente în vecinătate. Propunerea este de a determina obligativitatea aşezămintelor culturale de a prevedea bugete şi acţiuni menite să sprijine purtătorii titlului de tezaur uman viu să transmită cunoştinţele tradiţionale stăpânite.
O a treia chestiune importantă legată de patrimoniul imaterial neutilizată suficient este capacitatea de a susţine acţiuni ce ţin de politica externă şi de susţinere a unor campanii de branding de ţară. Pe de o parte, elementele de patrimoniu imaterial cuprinse în lista patrimoniului universal UNESCO nu au un cadru suficient de promovare.
Pe de altă parte, din aceeaşi linie de brand de ţară se desprinde o componentă a patrimoniului imaterial, din grupa jocurilor şi sporturilor tradiţionale, respectiv sportul recunoscut cu sintagma "sport naţional". În realitate, ca urmare al dezinteresului instituţional, "sportul naţional" este aproape cu desăvârşire necunoscut. Oina a fost un element esenţial în reforma învăţământului produsă de Spiru Haret în urmă cu mult peste un secol, a fost un sport practicat obligatoriu în şcoli, cu un sistem de competiţii interşcolare bine pus la punct, a fost practicat de multe personalităţi istorice şi a intrat în literatură.
Tratarea specială a acestei componente de patrimoniu imaterial este prevăzută de proiectul de Cod, atât ca element de dezvoltare prin sport a tinerilor, dar, mai ales, ca instrument de coeziune ce poate fi utilizat în relaţie cu comunităţile româneşti din diaspora. Nu este lipsit de importanţă în acest sens de subliniat că în Republica Moldova încă mai există o federaţie a acestui sport tradiţional care ar putea genera un bun suport pentru acţiuni de strângere a relaţiilor divizate de Prut. Este cunoscut faptul că în şcolile din Noua Zeelandă, unde rugby-ul este considerat un sport ce defineşte foarte bine imaginea în lume a acestei ţări, acesta este practicat obligatoriu în şcoli. Această linie este avută în vedere de Codul patrimoniului cultural, prin stabilirea unor obligaţii ale sistemului public de a prevedea acţiuni specifice pentru salvgardarea acestui element de identitate imaterială. Prin urmare, este necesar ca ministerele responsabile cu cultura, educaţia, tineretul şi sportul, precum şi unităţile administrativ-teritoriale să capete atribuţii specifice în acest sens: studii şi promovare culturală, programe şcolare adecvate, asigurarea cadrului competiţional şi a bazei materiale.
Nu în ultimul rând se are în vedere întărirea capacităţii aşezămintelor culturale de a dezvolta programe pentru tineri legate de meşteşuguri tradiţionale ce au un rol determinant în susţinerea cadrului de viaţă prin încurajarea turismului şi a activităţilor de producţie artizanale, a specializării pe domenii astăzi puţin acoperite, dar care pot conduce la susţinerea unui curent ecologist în zona construcţiilor, precum tehnicile de construire în chirpici, de realizare a învelitorilor din stuf, de confecţionare a şindrilei. O astfel de abordare poate fi ulterior preluată şi susţinută de Institutul Naţional al Patrimoniului care, prin programe dedicate patrimoniului vernacular, poate derula restaurări ciclice pentru astfel de obiective. O astfel de organizare ce ar decurge din cadrul legal aplicat meşteşugurilor tradiţionale ar menţine un circuit activ al forţei de muncă cu astfel de specializări, ceea ce ar crea o stabilitate a pieţei, oferind ca o consecinţă şi posibilitatea cetăţenilor obişnuiţi sau a firmelor specializate de a putea găsi oricând persoane calificate pentru astfel de lucrări şi în afara sistemului obiectivelor protejate, pentru activităţi economice curente.
Structura propusă pentru titlul VI "Patrimoniu imaterial" este următoarea:
Capitolul I. Proceduri administrative
Secţiunea 1. Prevederi generale şi definiţii specifice
Secţiunea a 2-a. Instituţii, organisme, persoane
a) Despre rolul coordonator al Ministerului Culturii
b) Despre Institutul Naţional al Patrimoniului, compartimentul conservarea tradiţiilor imateriale
c) Muzeele naţionale cu specific în conservarea patrimoniului imaterial
d) Aşezămintele culturale şi instituţiile de cercetare
e) Despre Comisia Naţională pentru Salvgardarea Patrimoniului Imaterial
f) Rolul unităţilor administrativ-teritoriale
g) Despre cercetătorii atestaţi
h) Despre instituirea regimului de protecţie
Secţiunea a 3-a. Finanţare şi fiscalitate
Capitolul II. Proceduri ştiinţifice şi tehnice
Secţiunea 1. Proceduri specifice
a) Despre cercetare şi inventariere
b) Despre arhive neconvenţionale, registrul patrimoniului imaterial
c) Obligaţiile deţinătorilor de arhivă
Secţiunea a 2-a. Măsuri de protecţie
a) Despre protejarea simbolurilor naţionale şi locale împotriva practicilor comerciale ilicite
b) Despre drepturile comunităţilor de patrimoniu
c) Despre practici tradiţionale în relaţie cu peisajele culturale şi exprimarea acestora în regulamentele planurilor de peisaj locale
Capitolul III. Elemente speciale
Secţiunea 1. Marca tradiţională distinctivă
Secţiunea a 2-a. Tezaure umane vii
Secţiunea a 3-a. Oina, sport naţional
TITLUL VII
CONTROL, RĂSPUNDERI ŞI SANCŢIUNI
Titlul referitor la control, răspunderi şi sancţiuni este o parte a Codului ce nu poate fi în realitate descris cu precizie decât după elaborarea conţinutului efectiv al proiectului de Cod, adică după aprobarea tezelor, în conformitate cu prevederile Legii nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Totuşi, liniile generale pot fi stabilite în raport cu intenţiile generale referitoare la structurarea preocupărilor de protejare şi punere în valoare a patrimoniului cultural naţional şi, mai ales, în raport cu deficienţele constatate în aplicarea legislaţiei actuale şi cu cele rezultate din ineficienţa acestui sistem. Concluzia trasă pe parcursul studierii stării patrimoniului prin prisma relatărilor de presă, a protestelor diverselor asociaţii civice urmate de procese împotriva autorităţilor, a puţinelor statistici existente arată că în prezent ponderea prea mare a raportărilor la Codul penal în urmărirea infracţiunilor comise asupra patrimoniului este ineficientă. Ţinând cont că, în contextul scăderii cuantumurilor pedepselor şi a imposibilităţii de a sublinia suficient gravitatea faptelor ce constituie infracţiuni la adresa patrimoniului, rezultatele obţinute în instanţele de judecată sunt totdeauna modeste prin faptul că, cel mult, se obţin pedepse cu suspendare chiar şi pentru fapte care după aprecierea specialiştilor din domeniile patrimoniului cultural sunt foarte grave, se impune o schimbare de strategie.
În acest sens, orientarea generală a proiectului de Cod vizează mai curând stimularea conformării voluntare la prevederile legii, descurajarea faptelor prin acţiuni de simplificare a procedurilor legate de gestionarea bunurilor din patrimoniul cultural naţional dublate însă de întărirea capacităţii de control şi monitorizare şi, în mod special, aducerea regimului de sancţiuni mai mult în zona contravenţională şi mai puţin în zona penală, exceptând faptele grave care presupun fraude semnificative sau distrugeri substanţiale şi ireversibile.
În această idee se doreşte creşterea cuantumurilor sancţiunilor contravenţionale, iar în cazurile unde aceasta se impune, măsura complementară a confiscării bunului ce a făcut obiectul contravenţiei, pentru ca acestea să fie eficiente atât la aplicare, cât şi ca factor de descurajare. Se impune precizarea mai clară în lege a infracţiunilor şi limitarea acestora la fapte care pot fi asimilate distrugerii ori a fraudelor semnificative legate de traficul ilicit de bunuri din patrimoniul cultural naţional.
Se impune corectarea situaţiei din legislaţia actuală unde multe definiţii care vizează obligaţii sau interdicţii nu îşi au un corespondent în prevederile specifice ale legilor respective cu referire la sancţiuni. Practic fiecare lege din domeniul patrimoniului are cel puţin câte o astfel de situaţie în care neîndeplinirea unor astfel de obligaţii sau în care încălcări ale unor restricţii nu pot fi în realitate sancţionate. Prin urmare, linia generală a proiectului de Cod urmăreşte ca în acest titlu să se regăsească toate obligaţiile sau restricţiile prevăzute, fără excepţie, prin încadrarea acelor încălcări de lege în nivelul corespunzător de sancţionare. Gruparea acestor fapte se face distinct, pe două capitole. Primul capitol este destinat identificării tuturor faptelor contravenţionale într-un mod centralizat şi care să echilibreze sancţiunile prevăzute pe clase de gravitate. Acelaşi model se va aplica şi capitolului al doilea, prin care vor fi identificate, tot în manieră centralizată şi pe clase de gravitate, infracţiunile de patrimoniu.
Orientarea către o politică preventivă se va reflecta într-o componentă distinctă din acest titlu care să regleze procedurile şi relaţiile de colaborare/subordonare în procesele de monitorizare a stării patrimoniului, atât din proprietate publică, dar şi din proprietate privată. În acest sens se impune prevederea obligativităţii Ministerului Culturii, prin instituţiile sale deconcentrate, să stabilească planuri anuale detaliate privind monitorizarea stării patrimoniului cultural naţional din razele lor administrative. Se impune, de asemenea, identificarea precisă şi personală a sarcinilor de serviciu pe această direcţie pentru funcţionarii publici cu aceste atribuţii.
Vor fi făcute trimiteri la norme referitoare la avizarea şi/sau autorizarea privind securitatea la incendiu în cazul anumitor categorii de construcţii şi amenajări, cuprinse în Hotărârea Guvernului nr. 571/2016 pentru aprobarea categoriilor de construcţii şi amenajări care se supun avizării şi/sau autorizării privind securitatea la incendiu.
Va exista trimitere la norme care să prevadă îndeplinirea principalelor obligaţii care le revin autorităţilor publice, respectiv deţinătorilor drepturilor de administrare a patrimoniului cultural, pe linia prevenirii şi gestionării situaţiilor de urgenţă, în cazul construcţiilor de patrimoniu cultural naţional (măsuri specifice de prevenire, pregătire a personalului şi răspuns în situaţii de urgenţă).
Structura schematică propusă pentru titlul VII "Control, răspunderi şi sancţiuni"
Capitolul I. Contravenţii
Capitolul II. Infracţiuni
Capitolul III. Proceduri de constatare şi control şi sancţiuni aferente
Secţiunea 1. Proceduri de monitorizare, control şi constatare
a) Despre controlul Ministerului Culturii şi al serviciilor deconcentrate
b) Despre obligativitatea programelor de monitorizare
c) Despre monitorizarea instituţiilor
d) Despre monitorizarea proprietarilor privaţi
e) Despre identificarea precisă a responsabilităţilor de control prin oameni şi grafice
f) Despre constatare în echipe mixte formate din reprezentanţi ai Ministerului Culturii şi reprezentanţi ai Poliţiei
g) Despre managementul situaţiilor de urgenţă; identificarea responsabilităţilor şi a răspunderilor
Secţiunea a 2-a. Proceduri de aplicare a sancţiunilor
a) Despre formatele referatelor de constatare şi a proceselor-verbale
b) Despre introducerea procedurilor de urgenţă în judecarea cazurilor ce presupune executare silită şi aplicarea executării în regim prioritar
TITLUL VIII
DISPOZIŢII TRANZITORII ŞI FINALE
Conţinutul titlului VIII "Dispoziţii tranzitorii şi finale" este intrinsec legat de forma finală a textului Codului patrimoniului cultural. În orice situaţie se preconizează o intrare în vigoare anticipată cu suficient de mult timp înainte şi o abrogare programată a prevederilor contradictorii, pentru a permite acomodarea cu noile concepte şi interpretări şi pregătirea profesională a personalului cu atribuţii de implementare a prevederilor Codului patrimoniului cultural.
5. LEGISLAŢIA CARE ESTE SUPUSĂ CODIFICĂRII
În mod direct sunt vizate domeniile ce au legătură nemijlocită cu bunurile culturale atât din zona patrimoniului imobil, cât şi din cele ale patrimoniului mobil şi a celui imaterial. Prin urmare, prin codificare urmează a fi abrogate legile speciale existente, reglementările acestora urmând a fi cuprinse în Cod, într-o formulă reformată. Principalele acte normative în vigoare, ce vor face obiectul codificării integrale în acest fel, sunt:
a) Ordonanţa Guvernului nr. 43/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 378/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
b) Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, republicată;
c) Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
d) Legea nr. 311/2003 a muzeelor şi colecţiilor publice, republicată;
e) Legea nr. 6/2008 privind regimul juridic al patrimoniului tehnic şi industrial;
f) Legea nr. 26/2008 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial.
În aplicarea principalelor reglementări enumerate mai sus, ce vor face la rândul lor obiectul codificării, al menţinerii în vigoare sau al emiterii în mod etapizat a unor noi norme metodologice de aplicare subsecvente Codului patrimoniului cultural, sunt următoarele acte normative:
a) Norme de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 43/2000: Ordinul ministrului culturii nr. 2.072/2000 privind Instituirea Registrului Arheologilor, Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.458/2004 privind Instituirea Regulamentului Repertoriului Arheologic Naţional, Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.426/2005 privind aprobarea normelor metodologice de înscriere a unor situri arheologice prioritare în Lista zonelor de interes arheologic naţional, Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.483/2006 privind aprobarea Listei cuprinzând zonele de interes arheologic prioritar, Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.183/2007 pentru aprobarea Metodologiei pentru evaluarea financiară a prejudiciului adus patrimoniului cultural naţional imobil - monument istoric sau sit arheologic, Ordinul ministrului culturii şi patrimoniului naţional nr. 2.494/2010 pentru aprobarea Metodologiei privind atestarea personalului de specialitate din domeniul cercetării arheologice şi înscrierea sa în Registrul arheologilor;
b) Norme de aplicare a Legii nr. 182/2000: Ordinul ministrului culturii nr. 2.035/2000 pentru aprobarea Normelor metodologice privind evidenţa, gestiunea şi inventarierea bunurilor culturale deţinute de muzee, colecţii publice, case memoriale, centre de cultură şi alte unităţi de profil, cu modificările şi completările ulterioare, Hotărârea Guvernului nr. 886/2008 pentru aprobarea Normelor de clasare a bunurilor culturale mobile, Hotărârea Guvernului nr. 1.546/2003 pentru aprobarea Normelor de conservare şi restaurare a bunurilor culturale mobile clasate, Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.009/2001 pentru aprobarea Normelor de acreditare a experţilor, cu modificările şi completările ulterioare, Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.008/2001 pentru aprobarea Normelor de acreditare a conservatorilor şi restauratorilor, cu modificările şi completările ulterioare, Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.044/2001 privind instituirea Registrului bunurilor culturale distruse, furate, dispărute sau exportate ilegal, Hotărârea Guvernului nr. 216/2004 pentru aprobarea Normelor privind autorizarea laboratoarelor şi a atelierelor de conservare şi restaurare, cu modificările şi completările ulterioare, Hotărârea Guvernului nr. 518/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice privind exportul definitiv sau temporar al bunurilor culturale mobile, cu modificările şi completările ulterioare, Regulament CEE nr. 3.911/1992 privind exportul bunurilor culturale, Hotărârea Guvernului nr. 1.420/2003 pentru aprobarea Normelor privind comerţul cu bunuri culturale mobile, cu modificările şi completările ulterioare;
c) Norme de aplicare a Legii nr. 422/2001: Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.260/2008 privind aprobarea Normelor metodologice de clasare şi inventariere a monumentelor istorice, cu modificările şi completările ulterioare, Ordinul ministrului culturii şi patrimoniului naţional nr. 2.495/2010 pentru aprobarea Normelor metodologice privind atestarea specialiştilor, experţilor şi verificatorilor tehnici în domeniul protejării monumentelor istorice, Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.237/2004 privind aprobarea Normelor metodologice de semnalizare a monumentelor istorice, cu modificările şi completările ulterioare, Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.684/2003 privind aprobarea Metodologiei de întocmire a Obligaţiei privind folosinţa monumentului istoric şi a conţinutului acestuia;
d) Norme de aplicare a Legii nr. 311/2003: Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.297/2006 pentru aprobarea Criteriilor de acordare a avizului prealabil în vederea înfiinţării muzeelor şi colecţiilor publice, cu modificările şi completările ulterioare, Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.057/2007 pentru aprobarea Criteriilor şi normelor de acreditare a muzeelor şi a colecţiilor publice, Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.185/2007 pentru aprobarea Normelor de clasificare a muzeelor şi colecţiilor publice;
e) Norme de aplicare a Legii nr. 26/2008: Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.436/2008 privind elaborarea Programului naţional de salvgardare, protejare şi punere în valoare a patrimoniului cultural imaterial, Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.491/2009 pentru aprobarea Regulamentului de acordare a titlului de tezaur uman viu, Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.236/2008 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Comisiei naţionale pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial.
Prevederile preluate din aceste legi vor cumula unele măsuri de reglementare luate la nivel de hotărâri ale Guvernului pentru care s-ar impune consacrarea lor prin lege, în cadrul noului Cod, simultan cu abrogarea respectivelor vechi reglementări. Referirile explicite sunt la hotărârile Guvernului care determină unele măsuri de finanţare sau de gestionare a monumentelor şi siturilor istorice:
a) Hotărârea Guvernului nr. 493/2004 pentru aprobarea Metodologiei privind monitorizarea monumentelor istorice înscrise în Lista patrimoniului mondial şi a Metodologiei privind elaborarea şi conţinutul-cadru al planurilor de protecţie şi gestiune a monumentelor istorice înscrise în Lista patrimoniului mondial;
b) Hotărârea Guvernului nr. 1.430/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice privind situaţiile în care Ministerul Culturii şi Cultelor, respectiv autorităţile administraţiei publice locale, contribuie la acoperirea costurilor lucrărilor de protejare şi de intervenţie asupra monumentelor istorice, proporţia contribuţiei, procedurile, precum şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească proprietarul, altul decât statul, municipiul, oraşul sau comuna;
c) Hotărârea Guvernului nr. 610/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice privind procedura de acordare a creditelor necesare efectuării de lucrări de protejare la monumentele istorice deţinute de persoanele fizice sau juridice de drept privat.
Unele legi ce, de asemenea, au un impact direct în prezervarea patrimoniului cultural vor trebui completate prin detalieri prevăzute în propunerile noului Cod astfel încât unele definiri, mecanisme administrative sau practici profesionale să fie mai clare atât în raport cu nevoile cetăţenilor, cât şi cu cele ale bunurilor culturale afectate de acele legi.
Respectivele acte normative sunt:
a) Legea nr. 334/2002 privind bibliotecile, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
b) Legea nr. 16/1996 - Legea Arhivelor Naţionale, republicată;
c) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 118/2006 privind înfiinţarea, organizarea şi desfăşurarea activităţii aşezămintelor culturale, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 143/2007, cu modificările şi completările ulterioare;
d) Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, republicată.
Pe lângă aceste legi cu referire preponderentă la chestiuni legate de patrimoniul cultural, o serie de acte normative din alte segmente ale administraţiei publice urmează a fi, de asemenea, completate cu articole având rol de detaliere şi clarificare în beneficiul protejării şi punerii în valoare a patrimoniului cultural. Legile la care Codul patrimoniului cultural va face trimitere odată cu introducerea articolelor specifice şi complementare sunt:
a) Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
b) Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, cu modificările şi completările ulterioare;
c) Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată;
d) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 265/2006, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică.
Având în vedere că, de asemenea, legile vizând autorizarea lucrărilor de construire, precum şi cele ale urbanismului şi amenajării teritoriului sunt în proces de codificare, corespondenţa dintre aceste două coduri va fi făcută prin articole care să specifice că regulile generale stabilite în cadrul fiecărui domeniu de reglementare se completează reciproc cu acele reglementări specifice fiecăruia dintre cele două domenii ce sunt complementare, în mod inevitabil.
6. EFECTELE PRECONIZATE ASUPRA MEDIULUI DE AFACERI, A MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR, RESPECTIV IMPACTUL SOCIAL AL MĂSURILOR PROPUSE
Efectele Codului patrimoniului cultural asupra mediului de afaceri, a mediului înconjurător şi impactul social pe care măsurile propuse le vor avea reies încă din principiile care au stat la baza acestuia. Astfel, principiul conform căruia protejarea patrimoniului cultural naţional este în responsabilitatea fiecărui cetăţean, dar nu trebuie să devină o povară pentru niciunul dintre ei, generează o serie de măsuri menite să ducă la încurajarea, prin instrumente fiscale şi financiare, a protejării patrimoniului cultural, stimulând astfel interesul de a deţine bunuri culturale protejate care pot deveni mai degrabă un factor de tezaurizare economică pentru proprietari decât o povară din acest punct de vedere, aşa cum se întâmplă acum. În acest sens se prevede sprijinirea proprietarilor privaţi ce întreprind lucrări de conservare şi restaurare a bunurilor din patrimoniul cultural naţional prin asigurarea unor deduceri fiscale sau a unor altfel de stimulente, precum şi introducerea de reduceri sau scutiri de impozite ale câştigurilor obţinute de proprietarii privaţi ce pun la dispoziţia publicului bunurile patrimoniului cultural naţional deţinute.
Pe de altă parte, aceste sisteme de finanţare nu trebuie să devină o povară nici pentru bugetul de stat, în acest sens fiind prevăzute partajarea finanţării de stat ori a celei europene cu cea privată prin constituirea de fonduri auxiliare prin intermediul Loteriei Naţionale. De asemenea, trebuie luată în calcul posibilitatea de finanţare de către fundaţii private, asigurând şi cadrul juridic adecvat pentru ca activităţile de mecenat să se poată desfăşura. Prin aceasta se urmăreşte crearea de condiţii pentru ca autorităţile administraţiei publice locale să aibă capacitatea legală şi posibilitatea financiară de a contribui la protejarea tuturor bunurilor de patrimoniu cultural aflate pe teritoriul lor administrativ. Statistici occidentale indică faptul că pentru un euro investit din fonduri publice există o rată mare de multiplicare a investiţiilor private adiacente, cu beneficiile evidente ale unei astfel de circulaţii a fondurilor în economie.
Este prevăzută şi introducerea unui sistem obligatoriu de asigurări cu acumulare de fonduri în domeniul patrimoniului cultural construit care să permită finanţarea unor intervenţii majore la intervale de timp mari pentru a preîntâmpina atingerea stadiilor avansate de degradare sau în cazul unor accidente sau dezastre ce pot duce la distrugerea patrimoniului.
Un alt principiu ce va avea impact asupra mediului de afaceri este cel ce face referire la necesitatea înaltei calificări şi specializări pentru profesioniştii ce intervin asupra bunurilor de patrimoniu. În acest sens sunt prevăzute cursuri de calificare profesională la toate nivelurile pentru meserii folosite în intervenţiile de protejare a patrimoniului, încurajarea meşteşugarilor locali în vederea perpetuării unor meşteşuguri şi tehnici tradiţionale locale, să asigure manoperă calificată pentru intervenţiile de restaurare şi care să stimuleze implicit piaţa muncii.
Acest principiu răspunde în subsidiar unei realităţi evidente pe piaţa serviciilor din România unde o serie de lucrări curente ce presupun existenţa unor meşteri înalt calificaţi este precară. Ne putem referi astfel la ebenişti, sticlari-argintari, sobari, pietrari, tinichigii sau la alte specializări ce pot avea un impact mai larg pe piaţa serviciilor de acest tip, având în vedere că actualii deţinători de bunuri ce nu fac parte din patrimoniul cultural naţional, dar care necesită astfel de intervenţii calificate sunt adesea nevoiţi să apeleze la servicii de acest tip în străinătate. În acest sens pot fi menţionate şi o serie de şantiere unde lucrările sunt realizate cu ajutorul meşterilor francezi. Astfel, calificarea înaltă în cadrul unor servicii curente dedicate reabilitări sau restaurării bunurilor imobile sau mobile va crea o nouă piaţă necesară, dar dispărută treptat din România.
Din punctul de vedere al efectelor pe care Codul patrimoniului cultural le va produce asupra mediului înconjurător, al mediului social şi al mediului de afaceri, acesta este unul extrem de important, reieşind şi din prevederile capitolelor ce fac referire la peisaj şi la peisajul cultural.
Prin titlul dedicat peisajului, Codul patrimoniului cultural, în calitatea sa de lege cu caracter fundamental în domeniul protecţiei patrimoniului cultural, se circumscrie priorităţilor şi obiectivelor stabilite de Guvernul României prin Strategia naţională şi Planul de acţiune pentru conservarea biodiversităţii 2014-2020, reprezentând prima intervenţie normativă amplă din procesul de implementare a acestei strategii ce stabileşte importanţa peisajului ca bază a dezvoltării sectorului turistic şi recreaţional. Peisajul, ca instrument de planificare şi protecţie, asigură un echilibru între politicile şi programele de protecţie a mediului natural, al patrimoniului natural şi construit cu politicile de dezvoltare economică şi socială şi cu programele de regenerare şi reconstrucţie teritorială.
Instrumentele specifice ale protecţiei peisajului sunt concepute, în cuprinsul Codului patrimoniului cultural, ca parte integrantă din procesul de planificare spaţială, definit în limitele Strategiei de dezvoltare teritorială a României ca un cumul de metode, programe, proiecte şi acţiuni prin care se realizează dezvoltarea direcţionată, ghidată de strategii explicite, a spaţiului fizic pentru a echilibra componentele economice, sociale, culturale şi istorice, de peisaj şi mediu natural ale unui teritoriu.
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
