Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 43.807/06)
(Fond)
Strasbourg
Definitivă
30 iunie 2015
Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza S.C. Uzinexport - S.A. împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Luis Lopez Guerra, Jan Sikuta, Dragoljub Popovic, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Stephen Phillips, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 10 martie 2015,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 43.807/06) îndreptată împotriva României, prin care o societate comercială de drept român, S.C. Uzinexport - S.A. (reclamanta), a sesizat Curtea la 19 octombrie 2006 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta a fost reprezentată de către preşedintele său, dl. M. Nicolaide. Guvernul României (Guvernul) a fost reprezentat de agentul său, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanta se plânge de încălcarea dreptului său la un proces echitabil, determinată de respingerea unei cereri de acordare a dobânzilor datorate pentru plata cu întârziere de către stat a unei creanţe.
4. La data de 6 mai 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele speţei
5. Reclamanta, S.C. Uzinexport - S.A., este o societate de drept român, cu sediul în Bucureşti.
6. În anii 1980, reclamanta, al cărei capital era deţinut la acea vreme de stat, a construit în Egipt o fabrică de ciment.
7. La începutul anilor 1990, Ministerul Finanţelor a vândut unor terţi o parte din creanţele al căror titular era reclamanta, ca urmare a realizării lucrărilor de construcţie a fabricii de ciment. Preţul acestei cesiuni era inferior celui datorat pentru plata creanţelor în cauză conform prevederilor contractului iniţial.
8. În 1997, reclamanta a fost privatizată şi întreg capitalul a fost transferat investitorilor privaţi.
9. Considerându-se lezată de vânzarea creanţelor, reclamanta a introdus două acţiuni în daune-interese împotriva Ministerului Finanţelor. Prin două sentinţe, din 31 mai 1999 şi 1 februarie 2000, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunile şi a obligat ministerul la plata de daune-interese în valoare totală de aproximativ 20 milioane dolari americani (USD). În urma apelului formulat de către minister, aceste două sentinţe au fost confirmate prin două decizii definitive, din 26 noiembrie 1999 şi 23 iunie 2000, pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti.
10. La data de 4 august 2003, ministerul a plătit suma stabilită prin Sentinţa din 31 mai 1999. Suma stabilită prin Sentinţa din 1 februarie 2000 a fost plătită în două tranşe, la 13 august 2003 şi la 2 iunie 2004.
11. Printr-o acţiune introdusă la 11 februarie 2005, reclamanta a cerut obligarea ministerului la plata de dobânzi pentru achitarea cu întârziere a sumelor stabilite prin sentinţele mai sus menţionate.
12. Cererea a făcut obiectul a două dosare diferite, primul privind executarea Sentinţei din 31 mai 1999 şi al doilea referindu-se la Sentinţa din 1 februarie 2000. Reclamanta a depus la al doilea dosar concluzii din care rezultă că doctrina şi practica, cea mai veche decizie datând din 1981, susţineau în unanimitate concluzia că dobânzile sunt datorate pentru fiecare zi de întârziere.
13. În cazul primului dosar, printr-o Decizie definitivă din 24 octombrie 2006, Secţia comercială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a admis acţiunea. Considerând că dobânzile erau "prestaţii succesive", Înalta Curte a aplicat art. 12 din Decretul nr. 167/1958 şi a apreciat că dobânzile erau datorate pentru fiecare zi de întârziere până la stingerea creanţei. În ceea ce priveşte dreptul de a solicita aceste sume, Înalta Curte a considerat că fiecare zi de întârziere atrăgea începerea unui nou curs al termenului de prescripţie de trei ani. Având în vedere data introducerii acţiunii - 11 februarie 2005 - Înalta Curte a concluzionat că, pentru perioada cuprinsă între 11 februarie 2002 şi 4 august 2003, data stingerii creanţei, reclamanta avea dreptul la dobânzi de întârziere.
14. În ceea ce priveşte al doilea dosar, printr-o Decizie definitivă din 23 mai 2006, Secţia comercială a Înaltei Curţi a respins cererea, considerând că dreptul de a solicita dobânzi de întârziere era prescris. Aplicând art. 1 din Decretul nr. 167/1958, instanţa naţională a considerat că dreptul la dobânzi era accesoriu creanţei stabilite prin Sentinţa din 1 februarie 2000. Înalta Curte a concluzionat că dreptul de a solicita dobânzi era supus aceluiaşi termen de prescripţie ca şi creanţa principală, respectiv de trei ani de la data la care sentinţa prin care era stabilită această creanţă a devenit definitivă.
II. Dreptul şi practica interne relevante
15. Articolele relevante din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă prevedeau:
ARTICOLUL 1
"(...) Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii. (...)"
ARTICOLUL 3
"Termenul prescripţiei [al oricărei acţiuni având un obiect patrimonial] este de 3 ani, (...)."
ARTICOLUL 7
"Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul de acţiune sau dreptul de a cere executarea silită."
ARTICOLUL 12
"În cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită."
16. Răspunzând unei cereri de informare trimise de Guvern, preşedintele Secţiei comerciale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie arată, într-o scrisoare din 14 septembrie 2011, că doctrina şi jurisprudenţa sunt unanime în a considera că dobânzile de întârziere constituie "prestaţii succesive" cărora li se aplică termenul de prescripţie prevăzut la art. 12 din Decretul nr. 167/1958, distinct de cel aplicabil creanţei principale. Cu titlu de exemplu, menţionează mai multe decizii pronunţate de Secţia comercială a acestei curţi între 2007 şi 2011, care confirmă aplicarea acestui articol în cazul cererilor de plată având ca obiect dobânzi de întârziere.
17. Printr-o decizie pronunţată în 2003, Secţia comercială a Înaltei Curţi decisese deja că: "obligaţia de a plăti dobânzi de întârziere constituie o prestaţie succesivă, care are un caracter independent şi care se supune regulii prevăzute la art. 12 din Decretul nr. 167/1958 potrivit căreia pentru fiecare termen de obligaţie curge un nou termen de prescripţie." (Decizia nr. 1.746 din 21 martie 2003, publicată în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii pentru anul 2003, ed. C.H. Beck, 2005, pag. 298).
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie
18. Societatea reclamantă denunţă o atingere adusă principiului securităţii juridice, determinată de respingerea acţiunii sale, prin Decizia definitivă din 23 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Reclamanta invocă art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prezintă următorul conţinut:
"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...] care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]"
A. Cu privire la admisibilitate
19. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. 3 a) din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
20. Reclamanta denunţă respingerea cererii sale de acordare a dobânzilor de întârziere, considerând arbitrară aplicarea art. 1 din Decretul nr. 167/1958 în cazul său. Având în vedere jurisprudenţa constantă a curţilor şi instanţelor naţionale, aceasta consideră că Decizia din 23 mai 2006 a Înaltei Curţi aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice.
21. Guvernul admite că Decizia din 23 mai 2006 reprezintă o abatere izolată de la jurisprudenţa constantă a instanţelor naţionale. Cu toate acestea, apreciază că Curtea nu ar trebui să se substituie curţilor şi instanţelor naţionale, cărora le revine sarcina de a interpreta şi aplica legislaţia internă în baza puterii lor de apreciere.
2. Motivarea Curţii
a) Principii generale
22. Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale constante, nu are competenţa de a se substitui instanţelor interne. În special, nu îi revine sarcina de a se pronunţa cu privire la erorile de fapt sau de drept care se pretinde că au fost comise de o instanţă internă sau de a substitui propria sa apreciere celei formulate de instanţele interne, decât dacă şi în măsura în care aceste erori sunt susceptibile să aducă atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie [Garcia Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30.544/96, alin. 28-29, CEDO 1999-1).
23. În hotărârea Marii Camere pronunţată în Cauza Nejdet Şahin şi Perihan Şahin împotriva Turciei (nr. 13.279/05, pct. 52, 53 şi 58, 20 octombrie 2011), Curtea a avut ocazia să se pronunţe asupra problemei de a şti în ce condiţii contradicţiile din jurisprudenţa unei jurisdicţii naţionale supreme ar aduce atingere exigenţelor procesului echitabil reglementat de art. 6 § 1 din Convenţie. Ea a reamintit de asemenea că o evoluţie a jurisprudenţei nu contravine prin natura sa unei bune administrări a justiţiei, în măsura în care lipsa unei abordări dinamice şi evolutive ar fi susceptibilă să împiedice orice schimbare sau îmbunătăţire.
24. În aceeaşi hotărâre, Curtea a reamintit că dreptul la un proces echitabil trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei care enunţă preeminenţa dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Or, unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice (Brumărescu împotriva României [GC], nr. 28.342/95, pct. 61, CEDO 1999-VII).
25. În această privinţă, Curtea a subliniat importanţa implementării unor mecanisme de natură să asigure coerenţa practicii în cadrul instanţelor şi uniformizarea jurisprudenţei şi obligaţia pentru statele contractante de a-şi organiza sistemul judiciar astfel încât să evite adoptarea de hotărâri divergente (Nejdet Şahin şi Perihan Şahin, mai sus menţionată, pct. 55).
b) Aplicarea acestor principii în speţă
26. Curtea observă că Decizia pronunţată la 23 mai 2006 de către Înalta Curte nu denotă o divergenţă care ar putea exista în cadrul acestei jurisdicţii, ci constituie, aşa cum o recunoaşte Guvernul, o abatere singulară în raport cu jurisprudenţa Înaltei Curţi şi cu cea a altor instanţe interne.
27. Curtea constată că art. 12 din Decretul nr. 167/1958 prevede că, pentru fiecare prestaţie succesivă, curge un nou termen de prescripţie. Jurisprudenţa constantă a instanţelor interne, inclusiv cea a Înaltei Curţi (paragrafele 16 şi 17 de mai sus), consideră că dobânzile de întârziere se analizează ca prestaţii succesive, al căror termen de prescripţie este, prin urmare, diferit de cel al creanţei principale. Aplicarea acestui articol în cazul reclamantei era, prin urmare, previzibilă. De altfel, într-un litigiu între aceleaşi părţi, Înalta Curte a dat câştig de cauză unei cereri similare, formulată de reclamantă (paragraful 13 de mai sus).
28. Prin urmare, Decizia din 23 mai 2006 a Înaltei Curţi, care a respins ca prescrisă cererea reclamantei, apare ca fiind diametral opusă Decretului nr. 167/1958, aşa cum este interpretat de către însăşi Înalta Curte şi de jurisprudenţa constantă a altor curţi şi tribunale. Această decizie a suprimat orice posibilitate pentru reclamantă de a obţine daune-interese pentru plata cu întârziere de către stat a creanţei a cărei titulară era reclamanta, în temeiul Sentinţei din 1 februarie 2000.
29. Desigur, posibilitatea apariţiei divergenţei de jurisprudenţă este, prin natura sa, inerentă oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de jurisdicţii de fond, competente în domeniul lor de jurisdicţie teritorială. Totuşi, rolul unei jurisdicţii supreme este tocmai acela de a regla aceste contradicţii (Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii împotriva Franţei [GC], nr. 24.846/94 şi 34.165/96-34.173/96, pct. 59, CEDO 1999-VII).
30. Or, atunci când cea mai înaltă jurisdicţie se află la originea unor decizii contradictorii care nu se bazează pe niciun motiv întemeiat, devine ea însăşi sursă de insecuritate juridică. O astfel de situaţie este de natură a submina încrederea publicului în sistemul judiciar şi de a aduce atingere principiului securităţii juridice [Beian împotriva României (nr. 1), nr. 30.658/05, pct. 39, CEDO 2007-V (extrase)].
31. În speţă, nu este incidentă necesitatea respectării autonomiei de care se bucură autorităţile judiciare naţionale, în ceea ce priveşte puterea lor de a interpreta dreptul intern, de vreme ce Guvernul recunoaşte că Decizia din 23 mai 2006 este contrară legii interne, jurisprudenţei Înaltei Curţi şi a celei a altor instanţe interne. Curtea arată că nici Înalta Curte, nici Guvernul nu au oferit niciun argument pentru a justifica că decizia litigioasă ar constitui o evoluţie în raport cu jurisprudenţa invocată de reclamantă sau că această decizie se bazează pe fapte diferite care ar fi permis o abordare opusă.
32. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că, în speţă, aplicarea art. 1 din Decretul nr. 167/1958 a fost arbitrară şi a adus atingere principiului securităţii raporturilor juridice, de vreme ce nimic nu permitea Înaltei Curţi să concluzioneze cu privire la caracterul tardiv al cererii reclamantei, în prezenţa unei norme de drept şi a unei jurisprudenţe suficient de clare în sensul contrar.
33. Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
34. Reclamanta se plânge de respingerea cererii sale de acordare de daune-interese şi din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
35. Guvernul contestă această teză.
36. Curtea arată că prezentul capăt de cerere este legat de cel analizat mai sus şi, prin urmare, trebuie declarat de asemenea admisibil.
37. Având în vedere constatarea la care a ajuns cu privire la încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie, din cauza respingerii acţiunii de către Înalta Curte care, fără să analizeze cererea pe fond, a concluzionat asupra caracterului tardiv al acesteia, Curtea consideră că, în speţă, nu este cazul să analizeze dacă a existat, în plus, şi o încălcare a prezentei dispoziţii.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
38. În termenii art. 41 din Convenţie,
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
39. Reclamanta solicită repararea integrală a prejudiciului material pe care l-ar fi suferit din cauza respingerii cererii sale de acordare a dobânzilor de întârziere. Potrivit calculelor sale, acest prejudiciu se ridică la suma de 8.367.380 euro (EUR).
40. Guvernul subliniază că cererea reclamantei nu a fost analizată pe fond. Prin urmare, consideră că redeschiderea procedurii în baza prevederilor codului de procedură civilă ar reprezenta, dacă este cazul, un mijloc corespunzător de a repara eventuala încălcare constatată. În această privinţă, consideră că jurisdicţiile interne sunt mai bine plasate pentru a determina, conform dreptului român şi în baza elementelor de probă, dacă cererea reclamantei este întemeiată şi, în caz afirmativ, valoarea de reţinut pentru dobânzile de întârziere.
41. Curtea apreciază că, atunci când ea constată încălcarea drepturilor unui reclamant, art. 509 alin. 10 din noul Cod de procedură civilă permite revizuirea unui proces pe plan intern pentru a corecta încălcarea Convenţiei. Acesta este chiar cazul în speţă, unde Curtea a ajuns la concluzia încălcării art. 6 § 1 din Convenţie determinată de încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice. Având în vedere aceste circumstanţe, Curtea consideră că cea mai potrivită remediere pentru reclamantă ar fi rejudecarea sau redeschiderea, la cererea sa, a procedurii litigioase (a se vedea, mutatis mutandis, Sfrijan împotriva României, nr. 20.366/04, § 48, 22 noiembrie 2007). Prin urmare, nu este cazul să acorde reclamantei o despăgubire cu titlu de prejudiciu material.
B. Cheltuieli de judecată
42. Reclamanta solicită de asemenea suma de 94.933 euro pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa jurisdicţiilor interne. Această sumă, pentru plata căreia prezintă un document justificativ, reprezintă taxa judiciară de timbru, calculată proporţional cu valoarea dobânzilor de întârziere solicitate.
43. Guvernul nu se opune ca reclamantei să i se acorde o sumă corespunzătoare cheltuielilor necesare legate de procedura judiciară internă, dacă acestea au fost dovedite. Cu toate acestea, consideră că nu există o legătură de cauzalitate directă între cheltuielile efectuate în această procedură şi plângerea în faţa Curţii.
44. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine restituirea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabilesc realitatea şi necesitatea lor, precum şi caracterul rezonabil al cuantumului acestora.
45. În speţă, Curtea constată că cheltuielile de judecată au fost într-adevăr efectuate de reclamantă pentru a-şi apăra dreptul la respectarea bunurilor sale. Prin urmare, acordă întreaga sumă solicitată de către reclamantă.
C. Daune moratorii
46. Curtea consideră adecvat ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie;
3. hotărăşte că nu este cazul să analizeze capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 94.933 EUR (nouăzeci şi patru de mii nouă sute treizeci şi trei de euro), care va fi convertită în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea acestui termen şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 31 martie 2015, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din regulament.
PREŞEDINTE
Josep Casadevall
Grefier,
Stephen Phillips
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
