Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 4.941/12)
Strasbourg
Definitivă
1 februarie 2016
Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Coniac împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Luis Lopez Guerra, preşedinte, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, Branko Lubarda, Martins Mits, judecători, şi Stephen Phillips, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 15 septembrie 2015,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află Cererea nr. 4.941/07 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Victor Coniac (reclamantul), a sesizat Curtea la 18 ianuarie 2007, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul V. Amăriuţei, avocat în Focşani. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a susţinut, în special, că procesul penal îndreptat împotriva sa nu a fost echitabil deoarece a fost condamnat în lipsa ascultării sale nemijlocite şi în lipsa ascultării nemijlocite a martorilor în prezenţa sa.
4. La 19 iunie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1955 şi locuieşte în Focşani.
6. În calitate de administrator al patru societăţi comerciale, reclamantul a încheiat contracte cu diferite societăţi comerciale pentru furnizarea de marfă. Pentru plata mărfii, reclamantul a emis câteva cecuri.
7. La o dată neprecizată, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de reclamant pentru înşelăciune în legătură cu cecurile emise pentru plata mărfii.
8. La 24 iunie 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea l-a informat pe reclamant, în calitatea sa de administrator al uneia dintre cele patru societăţi comerciale, cu privire la încetarea urmăririi penale faţă de acesta pe motivul lipsei elementelor constitutive ale infracţiunii de înşelăciune.
9. La 3 iulie 2003, unul dintre comercianţi a depus o plângere penală împotriva reclamantului, învinuindu-l de înşelăciune, în conformitate cu art. 215 din Codul penal (în vigoare la data faptelor) pentru emiterea unor cecuri şi bilete la ordin fără a deţine fondurile necesare în conturile societăţilor şi după ce conturile societăţilor au fost poprite.
10. La 8 septembrie 2003, procurorul a dispus începerea urmăririi penale faţă de reclamant sub învinuirea de înşelăciune. Urmărirea s-a desfăşurat în absenţa reclamantului, care a părăsit ţara în data de 25 iunie 2003.
11. Conform documentelor prezentate de reclamant, soţia sa a introdus o acţiune civilă de divorţ. Prin Hotărârea definitivă din 20 octombrie 2003, Judecătoria Focşani a admis cererea soţiei şi a pronunţat divorţul.
12. La 13 noiembrie 2003, procurorul a întocmit un rechizitoriu pentru înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave în temeiul art. 215 alin. (1), (3) şi (4) din Codul penal. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea.
13. Procesul în faţa instanţei de fond a avut loc în lipsa reclamantului pe motiv că domiciliul reclamantului în străinătate era necunoscut. Reclamantul a fost reprezentat de I.B., un avocat desemnat de instanţă. În concluziile sale finale în faţa instanţei, avocatul a susţinut că rechizitoriul conţinea multe erori deoarece urmărirea penală s-a efectuat în lipsa reclamantului. Argumentul său principal a fost acela că reclamantul nu a săvârşit faptele cu intenţia de a-i înşela pe partenerii săi de afaceri. În acest sens, avocatul a adăugat că reclamantul a continuat să îşi plătească datoriile. Acesta a contestat afirmaţia că respectivele cecuri au fost emise după ce conturile societăţilor au fost poprite. Mai mult decât atât, unele cecuri au fost emise în timp ce reclamantul se afla în străinătate. De asemenea, avocatul a contestat presupusele sume pe care reclamantul ar fi trebuit să le ramburseze creditorilor.
14. La 13 mai 2005, Tribunalul Vrancea l-a condamnat pe reclamant pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune la o pedeapsă cu închisoarea de 3 ani cu suspendare condiţionată. Instanţa a constatat că reclamantul, în calitate de administrator al patru societăţi comerciale, a emis cecuri după ce conturile societăţilor au fost poprite şi fără a deţine fondurile necesare în conturile societăţilor.
15. Atât reclamantul, cât şi parchetul au atacat hotărârea. Reclamantul a susţinut, printre altele, că dreptul său la apărare nu a fost respectat deoarece nu i s-au adus la cunoştinţă învinuirile şi nu a fost legal citat. În această privinţă, reclamantul a susţinut că nu a avut cunoştinţă de procesul penal împotriva sa aflat în curs de judecată. Acesta a recunoscut că dosarul său penal conţinea mai multe procese-verbale conform cărora agenţii de poliţie au încercat să îl localizeze, dar a susţinut totodată că nu a fost niciodată citat oficial sau informat oficial despre învinuirile aduse. De asemenea, acesta a subliniat că nu a intenţionat să îşi însele partenerii de afaceri şi că situaţia sa financiară dificilă a fost rezultatul anulării unui contract de achiziţii publice încheiat cu Ministerul Apărării. De altfel, el a continuat să efectueze plăţi către creditorii săi după plecarea din ţară.
16. În cursul procedurii în apel, reclamantul a fost reprezentat de un avocat ales, respectiv I.B., acelaşi avocat care a fost desemnat avocat din oficiu de instanţa de fond.
17. Ultima şedinţă în faţa instanţei de apel a avut loc la 30 noiembrie 2005.
18. Întrucât reclamantul s-a întors din Italia abia la 5 decembrie 2005, acesta nu a participat la nicio şedinţă a instanţei de apel.
19. Prin Decizia din 23 decembrie 2005, Curtea de Apel Galaţi a admis apelul declarat de parchet şi a mărit pedeapsa reclamantului la 4 ani de închisoare. Instanţa a respins apelul reclamantului ca nefondat. Instanţa de apel a admis că reclamantului nu i s-au comunicat oficial învinuirile aduse şi că acesta nu a fost audiat de organele de urmărire penală şi nici de instanţa de fond. De asemenea, instanţa a reţinut că această situaţie a fost din vina reclamantului, care a părăsit ţara la 25 iunie 2003 cu intenţia de a se sustrage de la judecată. Curtea a constatat că organele de cercetare penală au făcut vizite repetate la domiciliul său cunoscut din România şi au informat-o pe soţia sa cu privire la plângerea penală depusă împotriva sa. În acest sens s-au întocmit procese-verbale din zilele de 2 şi 4 august; 9, 15 şi 16 septembrie; şi 14 octombrie 2003.
20. La 28 decembrie 2005, reclamantul a declarat recurs, argumentând că dreptul său la apărare a fost încălcat ca urmare a absenţei sale în cursul urmăririi penale şi în cursul procedurilor desfăşurate în primele două grade de jurisdicţie. Acesta a susţinut că nu a avut cunoştinţă de proces deoarece a plecat în Italia înainte de introducerea plângerii penale îndreptate împotriva sa. Reclamantul a susţinut că toate actele procedurale ale organelor de urmărire penală şi ale instanţelor au fost nule deoarece au fost efectuate în absenţa sa şi, prin urmare, a cerut retrimiterea cauzei la organele de urmărire penală pentru refacerea urmăririi penale în prezenţa sa. De asemenea a susţinut că 14 din cele 27 de cecuri despre care se consideră că le-a emis fără a avea fondurile necesare în conturile societăţilor au fost emise după 25 iunie 2003, când se afla în străinătate. Acesta a mai susţinut că a emis cecurile şi biletele la ordin anterior popririi conturilor societăţilor şi a contestat alte elemente faptice luate în considerare de curtea de apel în Decizia sa din 23 decembrie 2005, ca, de exemplu, data la care a fost anulat contractul de achiziţii publice. Potrivit afirmaţiilor acestuia, concluziile incorecte formulate de curtea de apel s-au bazat pe constatările expertului care a întocmit un raport, de expertiză, ataşat la dosar.
21. Reclamantul a fost prezent şi a fost asistat de un avocat ales în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Acesta a participat la toate şedinţele, dar nu a fost audiat de instanţă.
22. În ultima şedinţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost ascultate concluziile avocatului apărării şi ale procurorului. Reclamantul, în calitate de inculpat, a avut ultimul cuvânt.
23. La 18 octombrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul reclamantului ca nefondat. Instanţa a recunoscut că reclamantul "nu a fost audiat, nu a fost informat cu privire la învinuirile aduse şi nu i-a fost prezentat materialul de urmărire penală". Instanţa a considerat că reclamantul nu putea invoca, în apărarea sa, absenţa sa din cursul procesului deoarece a părăsit ţara la 25 iunie 2003 pentru a se sustrage urmăririi şi judecăţii îndreptate împotriva sa.
24. Reclamantul a executat pedeapsa închisorii între 25 octombrie 2006 şi 3 decembrie 2008, când a fost eliberat sub control judiciar.
25. Într-un alt proces penal îndreptat împotriva reclamantului pentru înşelăciune în legătură cu fapte similare - şi anume emiterea de cecuri după ce conturile societăţilor au fost poprite - Curtea de Apel Bacău l-a achitat. Instanţa a reţinut că intenţia directă este un element esenţial al infracţiunii de înşelăciune conform art. 215 alin. (4) din Codul penal şi, din probele aflate la dosar, reieşea că reclamantul nu a acţionat cu intenţia directă pentru a obţine un folos necuvenit de la societatea pentru care a emis cecul în data de 17 iunie 2003. Instanţa a mai reţinut că incapacitatea de plată pentru marfa pe care a cumpărat-o de la societate a fost cauzată în principal de circumstanţe apărute după ce a fost emis cecul, şi anume anularea contractului de achiziţii publice încheiat cu Ministerul Apărării pentru furnizarea de produse alimentare către o unitate militară. În decizia sa din 11 mai 2006, curtea de apel a reţinut, printre altele, următoarele:
"Faptul că reclamantul a părăsit ţara în data de 25 iunie 2003 nu este suficient pentru a susţine concluzia că acesta încerca să se sustragă de la urmărirea penală sau de la judecată. Dimpotrivă, faptul că reclamantul a acţionat rapid pentru a acoperi prejudiciul cauzat de faptele sale şi că a venit înapoi înainte de încheierea procesului penal şi a solicitat curţii de apel să încuviinţeze ascultarea sa susţine argumentul apărării sale că a plecat în Italia ca să găsească un loc muncă pentru a putea plăti datoriile societăţii."
26. La 22 mai 2007 şi în ianuarie 2008, reclamantul a depus două plângeri penale împotriva expertului care a întocmit raportul de expertiză în procesul penal împotriva sa (a se vedea supra, pct. 20). Acesta a susţinut că expertul a făcut afirmaţii false care au dus la condamnarea sa pentru înşelăciune. La 24 decembrie 2013, reclamantul a depus plângere la Judecătoria Focşani cu privire la rezoluţiile procurorului din 22 decembrie 2009 şi 29 noiembrie 2013 prin care s-a dispus încetarea urmăririi penale faţă de expert.
Rezultă că procedura este încă în desfăşurare.
II. Dreptul intern relevant
27. Dispoziţiile relevante din Codul de procedură penală cu privire la competenţa instanţelor care soluţionează recursurile, în vigoare la momentul faptelor, sunt descrise în Cauza Găitănaru împotriva României (nr. 26.082/05, pct. 17-18, 26 iunie 2012). În special, art. 385^15 din Codul de procedură penală, în vigoare la data faptelor, prevedea că atunci când Curtea Supremă de Justiţie (în prezent "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie") - admite recursul, când este necesară administrarea de probe - dispune rejudecarea cauzei de către o instanţă de grad inferior.
28. Legea nr. 356/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 677 din 7 august 2006, a modificat şi completat Codul de procedură penală. Aceasta a intrat în vigoare la 6 septembrie 2006, dar, în conformitate cu dispoziţiile tranzitorii, nu era aplicabilă cauzelor aflate în curs de judecată.
29. În conformitate cu art. 385^14 alin. (11) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, cu ocazia judecării recursului, instanţa este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent atunci când acesta nu a fost ascultat de instanţele de fond şi apel.
Când inculpatul prezent nu a fost ascultat de instanţa de recurs, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385^14 alin. 1^1 din Codul de procedură penală, acesta poate face contestaţie în anulare conform art. 386 lit. e).
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie
30. Reclamantul s-a plâns că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prin faptul că a fost condamnat pentru înşelăciune deşi nu i s-au adus niciodată la cunoştinţă învinuirile şi nu a fost niciodată ascultat de organele de urmărire penală şi de instanţe. Acesta a invocat art. 6 din Convenţie, care prevede:
"1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa [...]".
A. Cu privire la admisibilitate
1. Cu privire la excepţia referitoare la exercitarea abuzivă a dreptului de a introduce o cerere individuală
31. Guvernul a solicitat Curţii să respingă cererea, invocând exercitarea abuzivă a dreptului de a introduce o cerere individuală. Făcând trimitere la alte decizii pronunţate de Curte, prin care cererile respective au fost respinse pe motiv că reclamantul a omis să informeze Curtea despre aspecte esenţiale, Guvernul a subliniat că reclamantul nu a informat Curtea că avocatul I.B., care a fost desemnat avocat din oficiu de instanţa de fond, l-a reprezentat în faţa curţii de apel ca avocat ales. În plus, reclamantul nu a informat Curtea că s-a aflat în contact permanent cu avocatul, care a şi plătit onorariile expertului. Reclamantul nu a menţionat cererea sa pentru amânarea şedinţelor, nici faptul că soţia sa şi angajatul său (unchiul său) l-au informat cu privire la acţiunea penală îndreptată împotriva sa.
32. Reclamantul a contestat afirmaţia Guvernului conform căreia ar fi avut cunoştinţă de acţiunea penală îndreptată împotriva sa în fazele iniţiale ale urmăririi penale. Acesta a declarat că, şi atunci când a fost prezent în instanţă în vederea soluţionării recursului pe care l-a declarat, nu a fost informat cu privire la învinuirile aduse şi nu a fost ascultat de instanţă.
33. Curtea observă că esenţa plângerii reclamantului este aceea că, deşi a fost judecat în lipsă, nu a fost ascultat de instanţa de recurs şi nu a avut posibilitatea de a contesta învinuirile aduse. Mai mult decât atât, Curtea consideră că problema exercitării abuzive a dreptului de a introduce o cerere individuală este strâns legată de fondul capătului de cerere cu privire la caracterul echitabil al procesului. Prin urmare, constată că este necesară unirea excepţiei cu fondul capătului de cerere.
2. Cu privire la excepţia de neepuizare a căilor de atac interne
34. De asemenea, Guvernul a susţinut că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne. În acest sens, Guvernul a subliniat că acesta ar fi trebuit să facă o contestaţie în anulare împotriva Deciziei pronunţate la 18 octombrie 2006 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
35. În ceea ce priveşte excepţia de neepuizare a căilor de atac interne, reclamantul a invocat ineficacitatea căii de atac menţionate de Guvern. În acest sens, reclamantul a subliniat că prevederile legale privind contestaţia în anulare menţionată drept cale de atac de către Guvern - şi anume cele de la art. 386 lit. e) din Codul de procedură penală - nu erau aplicabile în cazul său.
36. Curtea observă că Decizia pronunţată de Înalta Curte la 18 decembrie 2006 a avut autoritate de lucru judecat. De asemenea, noţiunile de "securitate juridică" şi "stat de drept" sunt inerente Convenţiei (a se vedea Marckx împotriva Belgiei, 13 iunie 1979, pct. 58, seria A nr. 31; şi Rafinăriile Stran Greek şi Stratis Andreadis împotriva Greciei, 9 decembrie 1994, pct. 49, seria A nr. 301-B). În astfel de circumstanţe, sesizarea - de către reclamant - a Înaltei Curţi pentru a contesta procesul soluţionat printr-o hotărâre definitivă trebuie considerată ca fiind similară cu o cerere de rejudecare prin intermediul căii extraordinare de atac prevăzute de Legea nr. 356/2006. Cu toate acestea, Curtea aminteşte în această privinţă că în Convenţie nu se garantează dreptul la rejudecare într-o anumită cauză; şi că un reclamant nu este obligat, de regulă, să recurgă la o cale extraordinară de atac în scopul dispoziţiei privind epuizarea prevăzută la art. 35 § 1 [a se vedea Kiiskinen împotriva Finlandei (dec.) nr. 26.323/95, CEDO 1999-V].
37. Prin urmare, se respinge excepţia ridicată de Guvern în acest sens.
38. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
39. Reclamantul a susţinut că nu a fost citat şi informat cu privire la învinuirile aduse şi nu a fost ascultat de niciun organ de urmărire penală şi de nicio instanţă de orice grad. Acesta a subliniat că situaţia a fost recunoscută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia sa din 18 octombrie 2006. Acesta a susţinut, de asemenea, că, şi în ipoteza în care organele de cercetare penală ar fi încercat într-adevăr să îl citeze la începutul procedurii, mai târziu acestea au renunţat la încercarea lor, având în vedere că ultimul proces-verbal întocmit de agenţii de poliţie care au încercat să îi comunice citaţia datează din 14 octombrie 2003, iar rechizitoriul a fost întocmit abia la 13 noiembrie 2003. Mai mult, agenţii de poliţie nu au înmânat nicio citaţie la ultimul său domiciliu cunoscut în România, iar în procesele-verbale din 9, 15 şi 16 septembrie au precizat că aceştia au încercat să îl găsească la sediul uneia dintre societăţile sale, nu la ultimul său domiciliu.
40. De asemenea, reclamantul a susţinut că a avut cunoştinţă de faptul că a fost cercetat pentru înşelăciune în legătură cu activitatea sa în calitate de administrator al societăţilor comerciale. Cu toate acestea, la 23 iunie 2003 procurorul a dispus încetarea urmăririi penale pe motiv că nu au existat suficiente probe în dosar şi, prin urmare, reclamantul a plecat din ţară ştiind că urmărirea penală a încetat. Atunci când fosta sa soţie l-a informat în septembrie 2003 că există o acţiune penală îndreptată împotriva sa, în absenţa oricărei citaţii scrise înmânate de către agenţi de poliţie la domiciliul său din România şi fără să fi fost informat că Rezoluţia procurorului din 23 iunie 2003 a fost infirmată, a ajuns la concluzia că nu exista nicio învinuire oficială împotriva sa în acea privinţă.
41. De asemenea, reclamantul a subliniat că, atunci când el a aflat de acţiunea îndreptată împotriva lui, s-a întors de bunăvoie din Italia înainte de încheierea procesului şi a participat la toate şedinţele desfăşurate de instanţa de recurs. Acesta a susţinut că a intrat în România în data de 5 decembrie 2005, fapt dovedit de documentul de călătorie care înlocuieşte paşaportul eliberat de Ambasada României la Roma, ştampilat de autorităţile vamale maghiare şi române la intrarea sa în ţară.
42. În continuare, reclamantul a arătat că, în cadrul altui proces penal împotriva sa pentru infracţiuni similare de înşelăciune în legătură cu cecurile emise, a fost achitat pe motiv că a săvârşit faptele fără a avea intenţia directă de a obţine un folos necuvenit pentru sine.
43. Guvernul a admis faptul că reclamantul a fost judecat şi condamnat în lipsă, dar a subliniat că acesta a avut cunoştinţă de proces şi a ales să nu fie prezent. În acest sens, Guvernul a precizat că unul dintre angajaţii reclamantului, P.T., a declarat la poliţie, la 12 septembrie 2003, că a avut o convorbire telefonică cu reclamantul şi l-a informat că poliţia îl cercetează. De asemenea, soţia reclamantului a declarat, la 14 octombrie 2003, că l-a informat pe reclamant, prin telefon, cu privire la acţiunea penală îndreptată împotriva sa.
44. De asemenea, Guvernul a susţinut că reclamantul a fost reprezentat de acelaşi avocat, l.B, în cadrul procesului penal în primele două grade de jurisdicţie: în cadrul procesului în faţa instanţei de fond, avocatul I.B. a fost desemnat avocat din oficiu de instanţă; în cadrul procedurii în faţa instanţei de apel, acelaşi avocat a fost ales de reclamant. În plus, în opinia Guvernului, faptul că avocatul respectiv a prezentat diverse înscrisuri instanţei de fond cu privire la activitatea societăţilor comerciale administrate de către reclamant, precum şi factura pentru onorariul expertului ar putea sugera că acesta s-a aflat în contact direct cu reclamantul, care i-a dat instrucţiuni.
45. În continuare, Guvernul a subliniat că reclamantul a fost citat în mod repetat, la ultima sa adresă din Focşani, la care a fost comunicată hotărârea pronunţată de instanţa de fond. Avocatul ales de reclamant să îl reprezinte în apel, respectiv I.B., a declarat apel împotriva acestei hotărâri în data de 18 mai 2005.
46. Guvernul a susţinut, de asemenea, că însuşi reclamantul a declarat recurs la 28 decembrie 2005 împotriva deciziei pronunţate, în apel, de Curtea de Apel Galaţi. În ultima şedinţă a instanţei de recurs din data de 18 octombrie 2006, reclamantul - asistat de un avocat ales - nu a prezentat niciun înscris nou şi nu a cerut să fie ascultat.
47. De asemenea, Guvernul a susţinut că toate probele prezentate de avocatul ales de reclamant au fost examinate de instanţele interne. În plus, s-a dispus întocmirea unui raport de expertiză la cererea avocatului.
48. De asemenea, Guvernul a subliniat că, deşi reclamantul s-a întors din Italia la 5 iunie 2005 - când procesul împotriva sa se afla pe rolul Curţii de Apel Galaţi - acesta a preferat să nu fie prezent la şedinţe.
2. Motivarea Curţii
49. Curtea constată pentru bun început că, deşi procesul care se desfăşoară în lipsa inculpatului nu este în sine incompatibil cu art. 6 din Convenţie, există totuşi o evidentă denegare de dreptate în cazul în care o persoană condamnată în lipsă nu are ulterior posibilitatea de a obţine de la instanţa care a judecat cauza sa o reexaminare a fondului învinuirii - în drept şi în fapt - în cazul în care nu s-a stabilit că acesta a renunţat la dreptul său de a se prezenta în instanţă şi de a se apăra [a se vedea Sejdovic împotriva Italiei (MC), nr. 56.581/00, pct. 82, CEDO 2006-II; şi Colozza împotriva Italiei, 12 februarie 1985, pct. 29, seria a nr. 89], sau că a intenţionat să se sustragă de la judecată (a se vedea Medenica împotriva Elveţiei, nr. 20.491/92, pct. 55, CEDO 2001-VI). Convenţia acordă statelor contractante o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte alegerea căilor folosite pentru a garanta că sistemele lor juridice sunt în conformitate cu cerinţele de la art. 6. Sarcina Curţii este de a stabili dacă rezultatul urmărit de Convenţie a fost atins. În special, căile procedurale oferite de legislaţia şi practica interne trebuie să se fi dovedit eficiente în cazul în care un inculpat nu a renunţat la dreptul său de a fi prezent şi de a se apăra şi nici nu a încercat să se sustragă de la judecată (a se vedea Somogyi împotriva Italiei, nr. 67.972/01, pct. 67, CEDO 2004-IV).
50. Curtea reaminteşte, în acest sens, că nici litera şi nici spiritul art. 6 din Convenţie nu împiedică o persoană să renunţe, din proprie voinţă, în mod expres sau tacit, la dreptul său la garanţiile unui proces echitabil (a se vedea Sejdovic, citată anterior, pct. 86). Cu toate acestea, pentru a fi efectivă în sensul Convenţiei, renunţarea la dreptul de a lua parte la proces trebuie să fie stabilită în mod clar şi să fie însoţită de garanţii minime proporţionale cu importanţa sa.
51. Curtea observă în această privinţă că prima întrebare este aceea dacă reclamantul a fost informat în mod oficial despre urmărirea penală îndreptată împotriva sa. Curtea a hotărât anterior că informarea persoanei cu privire la acţiunea penală îndreptată împotriva sa este un act procedural de o asemenea importanţă încât trebuie să se efectueze în conformitate cu cerinţele procedurale şi materiale care pot garanta exercitarea efectivă a drepturilor inculpatului; cunoaşterea vagă şi neoficială nu poate fi suficientă (a se vedea Sejdovic, citată anterior, pct. 99; Stoyanov împotriva Bulgariei, nr. 39.206/07, pct. 34, 31 ianuarie 2012; şi Kounov împotriva Bulgariei, nr. 24.379/02, pct. 47, 23 mai 2006).
52. Revenind la prezenta cauză, Curtea constată că părţile nu contestă faptul că reclamantul a părăsit ţara înainte de declanşarea urmării penale îndreptate împotriva sa. În această privinţă, Curtea constată că reclamantul a părăsit ţara la 25 iunie 2003, plângerea penală împotriva sa a fost depusă în iulie 2003, iar urmărirea penală a început în septembrie 2003.
53. În ceea ce priveşte întrebarea dacă autorităţile au acţionat prompt şi au făcut eforturi suficiente şi adecvate pentru a da de urma reclamantului şi a afla unde se află acesta pentru a putea să îi transmită comunicarea despre acţiunea penală îndreptată împotriva sa, Curtea constată că procesele-verbale întocmite în august şi septembrie 2003 dovedesc că organele de cercetare au încercat să îl contacteze pe reclamant la începutul investigaţiei. Actele arată că organele de cercetare au mers de mai multe ori la ultimul domiciliu cunoscut al reclamantului. Cu toate acestea, nu există nicio dovadă că reclamantului i-a fost transmisă citaţia la ultimul său domiciliu sau la orice altă adresă după septembrie 2003. De asemenea este greu de stabilit dacă reclamantul a fost informat despre urmărirea penală de către soţia sa, având în vedere că documentele prezentate de reclamant arată că divorţul lor s-a pronunţat la 20 octombrie 2003. De asemenea, Curtea constată că reclamantul nu a primit nicio comunicare oficială privind iniţierea urmăririi penale sau despre termenul procesului său. Se pare că, de fiecare dată când agenţii de poliţie au mers la ultimul domiciliu al reclamantului, aceştia au încercat să obţină informaţii despre locul unde se află, dar nu au lăsat nicio citaţie şi niciun document.
54. Având în vedere considerentele de mai sus şi în absenţa unei comunicări oficiale adresate reclamantului, Curtea nu este convinsă că acesta din urmă a avut cunoştinţă de procesul împotriva sa la începutul acţiunii penale. Cu toate acestea, se pare că, după condamnarea sa de către instanţa de fond, reclamantul a luat cunoştinţă de procesul penal. Acesta a declarat apel împotriva hotărârii de condamnare şi a ales să fie reprezentat de acelaşi avocat care a fost desemnat de instanţă să îl reprezinte în faţa instanţei de fond.
55. Având în vedere toate cele de mai sus, Curtea consideră că, în prezenta cauză, Guvernul pârât nu a demonstrat că reclamantul a avut un anumit nivel de cunoaştere în privinţa începerii urmăririi penale sau în privinţa învinuirilor aduse atât de suficient pentru a justifica concluzia că a renunţat la dreptul său de a fi prezent la proces sau că a încercat să se sustragă justiţiei.
56. De asemenea, Curtea constată că, după respingerea apelului, reclamantul a revenit de bunăvoie în România şi a participat la toate şedinţele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul procedurii recursului.
57. În această privinţă, Curtea reaminteşte că se poate spune că procesul în ansamblu a fost echitabil dacă acuzatului nu i s-a permis să atace hotărârea de condamnare în lipsă şi a avut dreptul de a fi prezent la şedinţa instanţei de apel, deschizând astfel posibilitatea unei noi examinări în fapt şi în drept a învinuirii [a se vedea Jones împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 30.900/02, 9 septembrie 2003].
58. De asemenea, în cazul în care o instanţă de recurs trebuie să examineze o cauză în fapt şi în drept, precum şi să evalueze în ansamblu problema vinovăţiei sau nevinovăţiei reclamantului, aceasta nu poate, din motive ce ţin de caracterul echitabil procesului, să soluţioneze corespunzător chestiunile respective fără o examinare nemijlocită a probelor prezentate de inculpat personal, care susţine că nu a săvârşit fapta pretinsă a fi infracţiune (a se vedea Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, pct. 32, seria A nr. 134; Lacadena Calero împotriva Spaniei, nr. 23.002/07, pct. 36, 22 noiembrie 2011; şi Văduva împotriva României, nr. 27.781/06, pct. 37, 25 februarie 2014).
59. Revenind la prezenta cauză, Curtea constată că procedura în vigoare la data faptelor permitea Înaltei Curţi să pronunţe o nouă hotărâre pe fond chiar şi în cadrul examinării unui recurs. În cauzele Popa şi Tănăsescu împotriva României (nr. 19.946/04, pct. 48, 10 aprilie 2012) şi Găitănaru împotriva României (nr. 26.082/05, pct. 30, 26 iunie 2012), Curtea a avut deja posibilitatea de a examina întinderea competenţelor Înaltei Curţi şi a constatat că procedurile în faţa acesteia constituie proceduri de plin drept, guvernate de aceleaşi norme ca în cazul unui proces pe fond, instanţa fiind obligată să examineze atât faptele, cât şi problemele de drept. Înalta Curte putea decide fie achitarea reclamantului, fie condamnarea acestuia, după o examinare aprofundată a problemei vinovăţiei sau nevinovăţiei sale. Dacă circumstanţele cauzei impun în mod direct necesitatea de a administra probe, Înalta Curte ar putea retrimite cauza la o instanţă de grad inferior, în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală în vigoare la momentul faptelor (a se vedea supra, pct. 27).
60. Aspectele pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le-a examinat pentru a decide dacă reclamantul a fost vinovat erau de natură faptică, ceea ce ar fi justificat o nouă examinare a probelor, mai ales că aceasta a fost prima instanţă la şedinţele căreia reclamantul a fost prezent.
61. Cu toate acestea, Înalta Curte nu a folosit aceste posibilităţi şi, în schimb, a judecat cauza pe baza probelor prezentate procurorului şi instanţelor de fond şi de apel, în lipsa reclamantului. Neascultarea inculpatului personal este şi mai incompatibilă cu cerinţele unui proces echitabil în circumstanţele specifice ale prezentei cauze, în care instanţa de recurs a făcut o examinare a elementului subiectiv al presupusei infracţiuni, şi anume intenţia reclamantului de a săvârşi infracţiunea. În această privinţă, Curtea constată că reclamantul a fost achitat într-un alt proces penal având ca obiect o infracţiune similară de înşelăciune, şi anume emiterea de cecuri fără a avea fonduri suficiente în conturile bancare, pe motiv că nu a acţionat cu intenţia directă de a obţine un folos necuvenit pentru sine (a se vedea supra, pct. 25).
62. În plus, referitor la argumentul Guvernului potrivit căruia nici reclamantul, nici avocatul său nu au cerut în mod special Înaltei Curţi ascultarea sa ori a martorilor, Curtea consideră că absenţa reclamantului din cadrul procedurilor desfăşurate în faţa organelor de cercetare penală şi a instanţelor de grad inferior constituia pentru Înalta Curte un motiv suficient de puternic pentru a justifica o nouă examinare a probelor. În orice caz, Curtea reaminteşte că instanţele naţionale au obligaţia de a lua măsuri pozitive în acest scop, chiar şi în cazul în care reclamantul nu a solicitat aşa ceva (a se vedea Dănilă împotriva României, nr. 53.897/00, pct. 41, 8 martie 2007; şi Găitănaru, citată anterior, pct. 34).
63. De asemenea, deşi Înalta Curte i-a permis reclamantului să facă o declaraţie la finalul şedinţei, trebuie remarcat faptul că, după cum Curtea a constatat deja, folosirea acestei posibilităţi nu este suficientă în sensul art. 6 din Convenţie (a se vedea Constantinescu împotriva României, nr. 28.871/95, pct. 58, CEDO 2000-VIII).
În aceste circumstanţe, faptul că Înalta Curte nu l-a ascultat pe reclamant personal sau nu a examinat alte probe în prezenţa sa, precum şi faptul că nu a remediat situaţia retrimiţând cauza la curtea de apel pentru o nouă administrare a probelor au restrâns în mod substanţial dreptul la apărare al reclamantului.
64. Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a-i permite Curţii să respingă excepţia referitoare la exercitarea abuzivă, de către reclamant, a dreptului de a introduce o cerere individuală şi pentru a concluziona că, în prezenta cauză, instanţele naţionale nu au respectat cerinţele unui proces echitabil.
65. Întrucât această cerinţă nu a fost îndeplinită, Curtea consideră că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenţiei
66. În ultimul rând, reclamantul a formulat un capăt de cerere în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 4 la Convenţie.
67. Curtea a examinat capătul de cerere astfel cum a fost formulat de reclamant. Cu toate acestea, având în vedere toate elementele aflate la dispoziţia sa şi în măsura în care aceasta intră în competenţa sa, Curtea constată că nu reiese nicio aparentă încălcare a drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Convenţie sau în protocoalele sale. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca fiind vădit nefondat, în temeiul art. 35 § 3 şi art. 35 § 4 din Convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
68. Art. 41 din Convenţie prevede:
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
69. Reclamantul a solicitat 134.917 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, din care 14.352 EUR reprezentau drepturile sale salariale, iar 120.592 EUR reprezentau posibile venituri din dividende, în calitatea sa de acţionar.
Cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, reclamantul a solicitat 50.000 EUR pentru umilinţa şi suferinţa pe care le-a îndurat.
70. Guvernul a declarat că sumele pretinse de reclamant pentru prejudiciul material erau speculative, excesive şi neprobate.
În ceea ce priveşte despăgubirea pentru prejudiciul moral pretins de reclamant, Guvernul a apreciat că suma solicitată este excesivă şi a solicitat Curţii, în cazul în care constată o încălcare, să considere constatarea încălcării în sine ca fiind o reparaţie echitabilă suficientă.
71. Curtea constată că, în prezenta cauză, se poate acorda o reparaţie echitabilă doar în baza faptului că reclamantul nu a beneficiat de garanţiile prevăzute la art. 6. Deşi nu poate face speculaţii privind posibila soluţie a procesului dacă circumstanţele ar fi fost diferite, Curtea consideră că reclamantul a suferit într-adevăr un prejudiciu moral.
72. Prin urmare, pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41, Curtea îi acordă reclamantului 2.400 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
73. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 3.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa Curţii, reprezentând onorariul avocatului. Reclamantul a prezentat un contract de asistenţă judiciară, care atestă onorariul avocatului său.
74. Guvernul a considerat excesivă suma solicitată. În acest sens, Guvernul a subliniat că reclamantul nu a prezentat o fişă de pontaj cu numărul de ore alocate de avocatul său pregătirii observaţiilor scrise pentru Curte şi că o parte din argumentele sale au fost superflue cu privire la aspectele necomunicate Guvernului.
75. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ţinând seama de documentele pe care le deţine şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 3.000 EUR pentru cheltuielile de judecată aferente procedurii în faţa Curţii.
C. Dobânzi moratorii
76. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În unanimitate
CURTEA:
1. uneşte cu fondul şi respinge excepţia referitoare la exercitarea abuzivă, de către reclamant, a dreptului de a introduce o cerere individuală;
2. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la caracterul echitabil al procesului penal, întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie, şi inadmisibilă în ceea ce priveşte celelalte capete de cerere;
3. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;
4. hotărăşte:
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
(i) 2.400 EUR (două mii patru sute de euro) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
(ii) 3.000 EUR (trei mii de euro) pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit;
(b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 6 octombrie 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.
PREŞEDINTE
LUIS LOPEZ GUERRA
Grefier,
Stephen Phillips
--------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
