Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Strasbourg
(Cererea nr. 26.246/05)
DEFINITIVĂ
25 aprilie 2011
Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Iorga şi alţii împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 4 ianuarie 2011,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 26.246/05 îndreptată împotriva României prin care trei resortisanţi ai acestui stat, Bănică Iorga, Nicolae Iorga şi Elena Iorga (reclamanţii), au sesizat Curtea la 14 iulie 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de Diana-Elena Dragomir, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii pretind, în special, neluarea de către stat a măsurilor necesare pentru protejarea vieţii lui I.M., fiul primului reclamant şi fratele celorlalţi doi, şi neefectuarea unei anchete efective în urma decesului lui I.M. în timp ce se afla în închisoarea Inspectoratului de Poliţie Judeţean Prahova.
4. La 23 octombrie 2008, preşedintele celei de-a treia secţii a decis să comunice cererea Guvernului în conformitate cu art. 2 din Convenţie, atât sub aspect material, cât şi procedural. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanţii sunt cetăţeni români care au domiciliul la Călugăreni.
1. Încarcerarea lui I.M. şi faptele care au condus la decesul acestuia
6. La 12 martie 2002, I.M., fiul primului reclamant şi fratele celorlalţi doi, a fost încarcerat în arestul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Prahova în vederea ispăşirii unei pedepse de patruzeci de zile de închisoare contravenţională. Această pedeapsă i-a fost aplicată lui I.M. de către instanţa care, după ce a constatat că acesta nu a plătit amenda de 800.000 lei româneşti (ROL) [echivalentul a 20 euro (EUR)], a transformat-o în pedeapsă cu închisoarea contravenţională în temeiul legislaţiei naţionale în vigoare la data faptelor (infra, pct. 51). Paznicii de la închisoarea respectivă erau, la vremea aceea, cadre militare active ce aparţineau Ministerului de Interne.
7. Înainte de a fi închis, I.M. a fost supus unui control medical care a stabilit că prezenta un vechi traumatism cerebral şi un hematom mediu la nivelul toracelui şi că era într-o stare accentuată de confuzie. Medicul care l-a examinat a mai arătat că I.M. consuma băuturi alcoolice în cantităţi mari şi foarte frecvent. Acesta a apreciat că I.M., totuşi, îndeplinea toate condiţiile să fie încarcerat. A fost plasat mai întâi în celula nr. 36 şi, apoi, în celula nr. 3.
8. Din informaţiile furnizate de Guvern, oprirea consumului de alcool de către acesta, care era dependent, cunoscută şi sub numele de sevraj alcoolic, a condus la o modificare a comportamentului persoanei respective, cu repercusiuni fiziologice şi psihologice care se caracterizează printr-un anumit număr de simptome, dintre care cele mai grave survin în a doua şi a treia zi de la ultima doză de alcool; persoana respectivă este agitată, confuză, este incoerentă şi delirează. Uneori, sevrajul este însoţit de o criză de anxietate, insomnii, de o stare depresivă sau de atacuri de panică. Pentru calmarea crizelor de sevraj se recomandă să se recurgă la medicamente din familia benzodiazepinelor, precum diazepam.
a) Încarcerarea în celula nr. 36
9. I.M. împărţea celula nr. 36 cu paisprezece alţi deţinuţi condamnaţi definitiv pentru infracţiuni grave (de exemplu, pentru tâlhărie, omor sau viol).
10. La 13 martie 2002, a doua zi de la încarcerare, în momentul în care autorităţile voiau să treacă la prelevarea de amprente lui I.M., acesta s-a prăbuşit şi şi-a pierdut temporar cunoştinţa din cauza unei crize de sevraj alcoolic. A fost examinat de medicul U.M. din închisoare care i-a prescris un tratament anticonvulsiv pentru calmarea crizelor de sevraj. Medicamentele au fost administrate de ceilalţi deţinuţi din celulă şi de paznicii închisorii.
11. În opinia reclamanţilor, chiar de la sosirea lui în celula nr. 36, I.M. a fost lovit de D.F., deţinutul "şef de celulă", care executa o pedeapsă de patru ani închisoare pentru şantaj, şi de ceilalţi codeţinuţi. Deşi biroul paznicilor era aproape de celula nr. 36, supraveghetorii nu au intervenit decât în noaptea de 15 spre 16 martie 2002, la ora 2 dimineaţa, când starea lui I.M. devenise critică.
12. Guvernul arată că nu au fost incidente în celula nr. 36 înainte de noaptea de 15 spre 16 martie 2002, atunci când paznicul E.V., la ora 2,25, alertat de zgomot, s-a dus în celulă şi a constatat că I.M. a făcut o nouă criză de sevraj alcoolic şi că îi deranjase pe ceilalţi codeţinuţi; a constatat, de asemenea, că I.M. a fost lovit de colegii săi de celulă, dar a considerat că leziunile de pe corpul său nu erau grave.
13. I.M. a fost apoi dus la infirmierul închisorii, care a decis să-l trimită la spitalul din Ploieşti. La spital, I.M. a fost examinat de un medic specialist psihiatru, care a considerat că nu era necesară spitalizarea; medicul a arătat că I.M. avea numeroase echimoze la nivelul toracelui, feselor şi ochilor. I-a recomandat un examen neurologic şi o electroencefalogramă. Reiese din registrul de consultaţii al spitalului că lui I.M. i-au fost administrate diazepam şi fenobarbital. Nu s-au efectuat nici un examen neurologic, nici electroencefalogramă.
14. După această consultaţie, în noaptea de 15 spre 16 martie 2002, I.M. a fost dus înapoi la aceeaşi închisoare şi plasat în celula nr. 3.
b) Încarcerarea în celula nr. 3
15. Deţinutul "şef al camerei" nr. 3, pe care reclamantul o împărţea cu optsprezece alţi codeţinuţi, era D.V., care era fratele deţinutului "şef al camerei" nr. 36 şi care executa o pedeapsă de nouă ani închisoare pentru omor. Guvernul arată că alegerea acestei celule a fost făcută pentru protejarea lui I.M., având în vedere, în special, numărul important de deţinuţi din această nouă celulă şi faptul că ceilalţi codeţinuţi asigurau în permanenţă, pe rând, funcţia de planton.
16. Încă de la sosirea în celulă, I.M. a fost lovit cu picioarele şi pumnii în zona capului şi a toracelui de către deţinutul D.V., care l-a forţat să intre sub un pat. În opinia reclamanţilor, D.V. şi o parte dintre codeţinuţi au continuat să-l lovească pe I.M. pentru a nu ieşi de sub pat.
17. Reiese din declaraţia unuia dintre codeţinuţii lui I.M. că, în noaptea de 15 spre 16 martie 2002, în timp ce era sub pat şi un alt deţinut era întins în patul sub care acesta se afla, I.M. a urinat, fiind într-o stare de inconştienţă. Paznicii nu au intervenit, deşi încăperea în care se aflau era adiacentă celulei nr. 3. I.M. a petrecut noaptea sub pat până la apelul de dimineaţă, când a avut nevoie de ajutorul altor doi deţinuţi pentru a se prezenta. D.V. l-ar fi lovit apoi din nou în cap şi l-ar fi plasat iar cu forţa sub pat. Reiese din declaraţiile codeţinuţilor că lui I.M. i-au fost administrate comprimate de diazepam de către deţinutul şef al celulei, care a primit instrucţiuni de la paznicii închisorii pentru a-i calma crizele de sevraj.
18. La 16 martie 2002, I.M. a căzut într-o stare de somnolenţă profundă, rămânând toată ziua întins în celulă. Reiese din declaraţiile codeţinuţilor audiaţi ulterior de către parchetul militar că I.M. respira greu; faţa i se umflase şi avea o coloraţie cianotică. Paznicii au deschis de mai multe ori vizeta uşii celulei sale pentru a-l întreba pe "şeful de cameră" dacă I.M. se simţea bine. "Şeful de cameră" le-a răspuns că l-a tranchilizat, ceea ce îi amuza pe paznici care au plecat fără să verifice spusele lui D.V. În jurul orelor 19,30, la apelul de seară, paznicii au trecut prin faţa celulei şi s-au mulţumit să afle că I.M. se odihnea în urma administrării medicamentelor, după spusele lui D.V. Niciun paznic nu a încercat să-l clatine sau să vadă din ce motiv era nemişcat. În noaptea de 16 spre 17 martie 2002, I.M. a rămas în aceeaşi poziţie, fără ca vreunul dintre supraveghetori să se îngrijoreze de soarta sa.
19. În opinia Guvernului, I.M. a dormit toată ziua de 16 martie 2002. În jurul orelor 19,30, atunci când paznicii au trecut pentru apelul de seară, au observat că I.M. se odihnea în urma administrării medicamentelor, aşa cum au fost informaţi de şeful de cameră D.V. Noaptea de 16 spre 17 martie s-ar fi scurs fără incidente, paznicii nefiind sesizaţi cu niciun incident legat de I.M.
20. La 17 martie 2002, la apelul de dimineaţă, paznicii şi-au dat seama că I.M. era în stare de inconştienţă. A fost apoi dus la Spitalul de Urgenţă din Ploieşti, unde medicii au descoperit că acesta avea multiple contuzii hemoragice şi fracturi la nivelul craniului, precum şi un edem cerebral difuz. Din cauza gravităţii leziunilor, I.M. a fost transferat, la 17 martie 2002, la Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti, unde a decedat la 21 martie 2002. În raportul autopsiei, medicul a notat că decesul a survenit în urma loviturilor repetate făcute asupra victimei cu un corp dur, lovituri ce puteau data din 16 martie 2002.
2. Ancheta efectuată de autorităţi în urma decesului lui I.M.
21. După decesul lui I.M., Parchetul militar din Ploieşti s-a sesizat din oficiu şi a început o anchetă pentru a stabili cauza decesului şi eventualele persoane responsabile. La 17 martie 2002, procurorul însărcinat cu ancheta a mers la locul de deţinere unde au fost comise faptele şi a alcătuit lista persoanelor care au împărţit celula cu reclamantul, precum şi documentele medicale ale acestuia. A doua zi, parchetul militar a sesizat Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova pentru a efectua investigaţii cu privire la D.V., deţinutul "şef al camerei" nr. 3.
a) Ancheta parchetului militar cu privire la personalul medical din arestul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Prahova, paznicii arestului şi codeţinuţii lui I.M. (cu excepţia lui D.V.)
22. Parchetul militar i-a audiat pe codeţinuţii lui I.M. din celula nr. 3 şi din celula nr. 36, pe paznicii centrului de reţinere al inspectoratului de poliţie Prahova care au fost de serviciu în perioada 12-17 martie 2002 şi care, în temeiul legislaţiei în vigoare la momentul comiterii faptelor, erau cadre militare active, care nu puteau fi urmărite penal şi judecate, după caz, decât de către parchetele şi instanţele militare. Tatăl şi fratele lui I.M. au fost şi ei audiaţi de parchet. Declaraţiile personalului medical din centrul de reţinere care i-a prescris medicamente şi l-a examinat pe I.M. în perioada 12-17 martie 2002 au fost, de asemenea, ataşate la dosarul anchetei.
23. În faţa Parchetului militar din Ploieşti, unii codeţinuţi ai lui I.M. au mărturisit că paznicii au dat dovadă, în opinia lor, de multă superficialitate şi nu şi-au făcut griji de soarta lui I.M., limitându-se la a-l întreba din când în când pe D.V., deţinutul "şef al camerei", dacă I.M. se simţea bine. Deşi I.M. respira greu, faţa i se umflase şi căpătase o coloraţie albăstruie în urma numeroaselor lovituri aplicate de D.V., paznicii s-au mulţumit cu răspunsul afirmativ al lui D.V., fără să intre în celulă să verifice ei înşişi dacă aşa era situaţia. Unul dintre codeţinuţi a arătat că, în opinia lui, I.M. a fost plasat în celula nr. 3 special pentru a nu mai tulbura liniştea închisorii, din cauza violenţelor la care urma să fie supus din partea codeţinuţilor. Un alt codeţinut a precizat că toate zgomotele de intensitate medie din celula nr. 3 puteau fi auzite de către paznici, pentru că peretele care dădea înspre culoarul unde erau supraveghetorii avea doar un grilaj. Codeţinuţii au arătat că deţinutul "şef al camerei" primise instrucţiuni de la paznici să-i administreze din când în când lui I.M. comprimate de diazepam pentru a-i calma crizele de sevraj alcoolic. Ei au precizat că se temeau de D.V. pentru că era cunoscut ca fiind foarte violent şi că, în plus, fusese autorizat de către paznici să ţină asupra lui anumite obiecte susceptibile să provoace moartea unei persoane, cum ar fi un foarfece sau un ciocan metalic.
24. La 27 iunie 2002, un procuror militar de la Parchetul militar din Ploieşti a pronunţat o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale cu privire la cadrele militare din arestul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Prahova şi la personalul medical din arest în urma anchetei efectuate împotriva lor pentru neglijenţă în îndeplinirea funcţiilor lor. El a considerat că elementele constitutive ale acestei infracţiuni prevăzute în Codul penal nu erau îndeplinite în speţă cu privire la modul în care paznicii şi personalul medical îşi îndepliniseră atribuţiile de serviciu. El a notat că paznicii l-au transferat pe I.M. în celula nr. 3 cu scopul precis de a-i asigura protecţia, deoarece era vorba de celula cea mai populată din închisoare, unde nu se înregistrase niciun incident înainte şi unde un serviciu de planton era asigurat pe rând de către codeţinuţi. Procurorul a arătat, de asemenea, că incidentul violent dintre I.M. şi D.V., deţinutul "şef al camerei", a fost de scurtă durată, că lui I.M. i-a fost administrat un tratament sedativ şi că D.V. a spus paznicilor că I.M. dormea, circumstanţe care nu au permis supraveghetorilor să se sesizeze şi să intervină.
Procurorul a arătat, de altfel, că faptele au fost favorizate în speţă de anumite elemente obiective, printre care supraaglomerarea arestului Inspectoratului de Poliţie Judeţean Prahova, care, în ciuda capacităţii sale de nouăzeci de deţinuţi, adăpostea două sute. La aceasta s-a adăugat, în opinia procurorului însărcinat cu ancheta, încălcarea, de către administraţia închisorii, a regulamentului interior şi a Ordinului nr. 901 din 10 mai 1999 al ministrului de interne care interzice plasarea, în aceeaşi celulă, a deţinuţilor condamnaţi la o simplă pedeapsă cu închisoare contravenţională şi a deţinuţilor aflaţi în arest preventiv sau condamnaţi printr-o hotărâre definitivă pentru săvârşirea de infracţiuni mai grave. În această privinţă, procurorul a arătat că, la data la care reclamantul a fost încarcerat, numai alte patru persoane, dintre care două femei, erau încarcerate pentru executarea unei pedepse cu închisoare contravenţională, ceea ce făcea, în opinia lui, imposibilă asigurarea unei celule speciale pentru aceştia, astfel cum impunea regulamentul interior. Procurorul a reţinut că transferul lui I.M. într-un alt penitenciar nu ar fi putut avea loc, conform protocolului în vigoare, decât după prelevarea analizelor sale medicale, operaţiune care ar fi putut avea loc cel mai devreme la 18 martie 2003, într-o clinică a Ministerului de Interne, deoarece aceste analize se efectuau contra cost în spitalele ce aparţineau Ministerului Sănătăţii.
Constatând, în cele din urmă, că supravegherea este greu de realizat în mod corespunzător în toate celulele unui centru de reţinere, procurorul a arătat că, în speţă, nerespectările regulamentului interior comise de paznici nu erau de natură să angajeze răspunderea lor penală.
Parchetul a dat, de asemenea, o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale pentru acuzaţia de lovire şi alte violenţe provocate de către codeţinuţi asupra lui I.M., cu excepţia lui D.V., deţinutul "şef al camerei".
25. Reclamanţii nu au fost niciodată informaţi de rezultatul acestei anchete, rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 27 iunie 2002 nefiindu-le comunicată, pe motiv că ancheta a fost efectuată din oficiu.
26. La 2 iulie 2002, colonelul V.P., procuror militar şef adjunct al Secţiei parchetelor militare, a întocmit un raport ce arăta că era de acord, în principiu, cu soluţia Parchetului militar din Ploieşti. Totuşi, acesta a propus superiorului său ierarhic retrimiterea cauzei la parchetul respectiv, apreciind că rezoluţia din 27 iunie 2002 prezenta unele deficienţe în motivare, care era, în opinia sa, prea sumară, ambiguă şi prost redactată. El a mai propus sesizarea ministrului de interne cu privire la deficienţele de la nivelul arestului Inspectoratului de Poliţie Judeţean Prahova pentru a se lua măsurile necesare în vederea prevenirii altor situaţii similare. Acest raport nu a fost comunicat reclamanţilor. El cuprinde o menţiune manuscrisă de către procurorul militar şef indicând că este de acord cu propunerea făcută de adjunctul său.
27. Printr-o notă datată din "octombrie 2002", acelaşi colonel V.P. a informat ministrul de interne cu privire la deficienţele constatate de procurorii militari la nivelul arestului Inspectoratului de Poliţie Judeţean Prahova în timpul anchetei deschise în urma decesului lui I.M. El a arătat că trebuiau luate măsuri pentru prevenirea neregulilor constatate de procurorii militari, în special încălcarea Ordinului nr. 901 din 10 mai 1999 al ministrului de interne ce impunea separarea deţinuţilor ce executau o pedeapsă cu închisoare contravenţională de cei aflaţi în arest preventiv sau condamnaţi. A arătat, de asemenea, că, la data agresiunii a cărui victimă a fost I.M., arestul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Prahova era supraaglomerat, având două sute de persoane, în vreme ce capacitatea sa maximă era de nouăzeci de deţinuţi. A atras atenţia asupra faptului că anterior, la 18 martie 1996, un alt deţinut care executa o pedeapsă cu închisoare contravenţională decedase în urma agresiunilor comise de codeţinuţii săi în aceeaşi închisoare supraaglomerată.
Această notă nu a fost comunicată reclamanţilor. Ea conţine pe margine o menţiune scrisă în aceşti termeni: "Având în vedere competenţele parchetului militar, consider că nu este necesară intervenţia pe lângă Inspectoratul General al Poliţiei şi pe lângă Ministerul de Interne, care sunt la curent cu faptele pe care vrem să le aducem la cunoştinţă. De clasificat."
28. Nicio altă informaţie cu privire la o eventuală reluare a anchetei de către parchetul militar cu privire la cauzele decesului lui I.M. nu figurează în dosar.
b) Ancheta efectuată cu privire la codeţinutul D.V. pentru acuzaţia de omor
29. Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova a deschis din oficiu, în urma decesului lui I.M., o anchetă împotriva deţinutului D.V. Procurorul însărcinat cu ancheta a mers la închisoarea respectivă la 17 martie 2002. El a procedat la audierea, în calitate de martori, a mai multor codeţinuţi ai lui I.M. încarceraţi în celulele nr. 3 şi 36, printre care şi D.V. Copiile declaraţiilor făcute de codeţinuţii lui I.M. în faţa parchetului militar (supra, pct. 15) şi copia rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale a acestui parchet din 27 iunie 2002 au fost ataşate la dosarul deschis de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova.
30. Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova din 29 noiembrie 2002, D.V. a fost trimis în judecată pentru omor, infracţiune prevăzută la art. 174 şi 176 din Codul penal. Parchetul a notat că D.V. era responsabil de moartea lui I.M. din cauza loviturilor şi rănilor pe care i le-a provocat în mai multe rânduri, obligându-l să stea sub un pat şi lovindu-l de fiecare dată când încerca să se ridice.
31. În faţa Tribunalului Prahova, competent pentru judecarea cauzei, reclamanţii s-au constituit părţi civile, cerând rambursarea cheltuielilor pentru înmormântarea lui I.M., precum şi despăgubiri pentru prejudiciu moral.
32. S-au desfăşurat mai multe şedinţe publice în faţa Tribunalului Prahova, apoi cauza a fost retrimisă la Tribunalul Hunedoara, prin decizia Curţii Supreme de Justiţie. La 17 februarie 2003, avocatul reclamanţilor a cerut copii ale documentelor depuse la dosar, cerere admisă de instanţă.
33. Prin hotărârea din 16 iunie 2004, instanţa a apreciat că D.V. era răspunzător de decesul lui I.M. şi l-a condamnat la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru omor deosebit de grav. A notat că, din ansamblul elementelor depuse la dosar, a rezultat că D.V. a avut o atitudine foarte violentă faţă de I.M., lovindu-l de mai multe ori după ce a fost adus în celulă până când a căzut pe jos şi s-a supus ordinului său de a sta sub pat. Tribunalul a reţinut că I.M. a fost lovit din nou de D.V. la 16 martie 2002, atunci când a încercat să se ridice şi a subliniat că I.M. a intrat apoi într-o stare de inconştienţă până a doua zi, adică 17 martie 2002 dimineaţa, când D.V., la cererea codeţinuţilor, a alertat paznicul, care l-a transferat la spital. Tribunalul a arătat, de altfel, că ancheta pe care a efectuat-o parchetul militar a constatat că nu se putea angaja răspunderea penală faţă de personalul medical sau faţă de paznicii arestului Inspectoratului de Poliţie Judeţean Prahova.
Instanţa a admis cererea reclamanţilor pentru rambursarea cheltuielilor pentru înmormântarea lui I.M., precum şi obţinerea de despăgubiri pentru prejudiciul moral şi l-a condamnat pe D.V. la plata, fiecăruia dintre reclamanţi, a sumei de 16,6 milioane ROL (adică echivalentul a aproximativ 400 euro la paritatea euro/leu de la acea dată) pentru cheltuielile pentru înmormântarea lui I.M., precum şi 400 milioane ROL (aproximativ 9.600 euro la paritatea euro/leu de la acea dată) cu titlu de prejudiciu moral.
34. Parchetul, D.V. şi reclamanţii au declarat recurs împotriva acestei hotărâri. În temeiul art. 362 din Codul de procedură penală, astfel cum era redactat la momentul comiterii faptelor, recursul reclamanţilor, părţi civile la proces, nu putea privi decât aspectul civil al hotărârii.
35. Prin hotărârea din 8 septembrie 2004, Curtea de Apel Alba Iulia a respins ca nefondat recursul tatălui şi al fratelui lui I.M., apreciind că soluţia Tribunalului Hunedoara cu privire la aspectul civil al cauzei era corectă. În ceea ce priveşte aspectul penal, Curtea a admis recursul parchetului, care a solicitat majorarea pedepsei lui D.V. şi a mărit pedeapsa acestuia la 16 ani închisoare.
36. Prin hotărârea din 14 ianuarie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat, în urma recursului lui D.V., temeinicia condamnării sale de către instanţele inferioare.
37. În timpul derulării procedurii penale împotriva lui D.V., reclamanţii au scris un memoriu procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, plângându-se de rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale a parchetului militar din 27 iunie 2002 şi cerând reluarea anchetei penale efectuate de parchetele militare împotriva paznicilor închisorii şi împotriva personalului medical. Reclamanţii au notat în memoriu că D.V. nu era decât un ţap ispăşitor în această cauză şi că organele de anchetă competente pentru determinarea eventualei răspunderi a paznicilor şi a personalului medical al arestului au căutat să minimizeze faptele, în ciuda numeroaselor elemente din dosar care dovedeau că mai multe persoane au participat la comiterea faptelor care au provocat decesul lui I.M., care nu s-ar fi produs, în opinia lor, fără atitudinea neglijentă a paznicilor. Ei au subliniat că instanţele de drept comun care erau competente pentru examinarea acuzaţiilor aduse de către parchet împotriva lui D.V. au indicat faptul că paznicii şi personalul medical al arestului au fost exoneraţi de către organul care avea competenţă specială, având în vedere calitatea de militari activi a paznicilor închisorii, şi că, prin urmare, procesul penal împotriva lui D.V. nu putea fi extins şi la ei. Au cerut procurorului general să se ia măsuri pentru ca cei într-adevăr vinovaţi de comiterea faptelor care au provocat decesul lui I.M. să fie găsiţi şi trimişi în judecată. Nu reiese din elementele dosarului că reclamanţii ar fi primit vreun răspuns sau că le-a fost dat curs cererii lor.
38. Reclamanţii nu au primit sumele la plata cărora D.V. a fost condamnat cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciu material şi moral prin hotărârea din 16 iunie 2004, rămasă definitivă.
II. Dreptul şi practica interne şi internaţionale relevante
1. Codul de procedură penală
39. Dispoziţiile relevante cu privire la căile de atac disponibile pentru contestarea unei decizii a parchetului sunt redactate în felul următor:
Art. 275. Dreptul de a face plângere
"Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime."
Art. 278. Plângerea contra actelor procurorului
"Plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului. În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului ori luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către acesta, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior."
Art. 278^1. Plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată - introdus de Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale
"După respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale (...) date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, (...) la judecătorul de la instanţa căreia iar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă."
40. Ansamblul dispoziţiilor relevante din Codul de procedură penală (art. 278 şi art. 278^1 introdus de Legea nr. 281/2003) privind căile de atac disponibile pentru a contesta o rezoluţie a parchetului sunt citate exhaustiv în cauzele Dumitru Popescu (nr. 1), nr. 49.234/99, pct. 43-46, 26 aprilie 2007) şi Stoica împotriva României, nr. 42.722/02, pct. 45, 4 martie 2008.
41. Dispoziţiile relevante din Codul de procedură penală cu privire la persoanele ce pot face uz de căile de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în primă instanţă erau redactate în felul următor:
Art. 362
"Pot face apel:
a) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;
b) inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;
c) partea vătămată, în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală; [...]
d) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura civilă."
Art. 385^2
"Pot face recurs persoanele arătate în art. 362."
42. Prin deciziile nr. 45, 157 şi 261, pronunţate la 14 martie 2000, 21 septembrie 2000 şi, respectiv, 24 septembrie 2002, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 362 şi art. 385^2 din Codul de procedură penală cu privire la imposibilitatea părţii civile sau a părţii vătămate de a ataca o decizie pe care o consideră incorectă la instanţele superioare. Curtea Constituţională a arătat în special că, în calitatea sa de titular al acţiunii publice, se consideră că parchetul apără, în temeiul art. 130 din Constituţie, interesele generale ale societăţii, statul de drept şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, printre care şi cele ale părţii vătămate sau ale părţii civile la un proces penal. Din opiniile separate ataşate la deciziile citate, judecătorii minoritari au arătat că imposibilitatea părţii civile sau a părţii vătămate de a exercita personal şi direct dreptul de a ataca o hotărâre pe care o consideră incorectă la instanţele superioare constituie o atingere a dreptului lor de acces la o instanţă, garantat prin art. 21 din Constituţie, precum şi o încălcare a principiului constituţional de egalitate în faţa legii.
43. Prin Decizia nr. 100 din 9 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 24 martie 2004, Curtea Constituţională şi-a revizuit poziţia anterioară şi a hotărât că partea vătămată în procesul penal putea apela o hotărâre pronunţată în primă instanţă independent de modul - din oficiu sau la plângerea prealabilă - în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare.
2. Cu privire la statutul procurorilor militari şi al poliţiştilor
44. La data comiterii faptelor, supraveghetorii deţinuţilor din arestul inspectoratelor de poliţie erau militari activi. Urmărirea penală şi judecarea acelora dintre ei care au comis fapte prevăzute de legea penală erau, prin calitatea lor de militari activi, de competenţa parchetelor şi instanţelor militare.
45. Prin Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, membrii personalului conducerii penitenciarului au dobândit calitatea de funcţionari publici. Urmărirea penală şi judecarea personalului conducerii penitenciarului erau, de acum înainte, de competenţa parchetelor şi a instanţelor ordinare.
46. Ansamblul dispoziţiilor relevante din dreptul intern cu privire la statutul militarilor se găseşte în Hotărârea Barbu Anghelescu împotriva României (nr. 46.430/99, pct. 40, 5 octombrie 2004) [a se vedea, de asemenea, Notar împotriva României (dec.), nr. 42.860/98, 13 noiembrie 2003].
3. Cu privire la modalităţile de executare a pedepselor privative de libertate
a) Rapoartele Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT)
47. În unul din recentele sale rapoarte cu privire la România, CPT le-a recomandat autorităţilor române, în urma unei alte vizite din iunie 2006 în diferite centre de detenţie şi penitenciare româneşti, să ia măsuri imediate pentru reducerea semnificativă a gradului de ocupare a celulelor şi ca toţi deţinuţii să beneficieze de un pat, de saltele şi lenjerii curate. În constatările sale, CPT a evidenţiat că penitenciarele româneşti, în special aresturile poliţiei, se confruntau, în general, cu un grad de supraaglomerare deosebit de ridicat, ceea ce implica faptul că deţinuţii erau adesea obligaţi să împartă paturile, că trăiau în spaţii mici şi că nu desfăşurau aproape deloc activităţi în afara celulei, ceea ce presupunea o lipsă constantă de intimitate, o tensiune sporită şi, prin urmare, un nivel ridicat de violenţă între ei sau între ei şi personalul închisorii.
48. CPT s-a declarat intens preocupat de faptul că lipsa paturilor apărea, de mai mulţi ani, ca o problemă cronică la scară naţională şi le-a recomandat autorităţilor române să ia măsuri pentru a asigura respectarea normei privind spaţiul vital de 4 mp pentru fiecare deţinut în celulele colective ale tuturor penitenciarelor din ţară. Problema supraaglomerării penitenciarelor din România este, de asemenea, subliniată în rapoartele CPT întocmite după diversele sale vizite efectuate în perioadele 15-21 iunie 2004, 8-19 iunie 2006 şi 28 septembrie-2 octombrie 2009.
b) Recomandările Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei şi ale Parlamentului European privind supraaglomerarea din închisori
49. În Recomandarea nr. R (99) 22 cu privire la supraaglomerarea închisorilor şi inflaţia populaţiei închisorilor, adoptată la 30 septembrie 1999, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei anticipează un ansamblu de dispoziţii care vizează reorientarea politicii penale spre recurgerea minimă la încarcerare. Angajat în special în promovarea alternativelor la detenţie, Comitetul de Miniştri consideră că "privarea de libertate ar trebui considerată ca fiind o sancţiune sau măsură de ultimă instanţă şi nu trebuia, prin urmare, să fie prevăzută decât în cazul în care gravitatea infracţiunii ar face în mod vădit inadecvată orice altă sancţiune sau măsură". El consideră că extinderea numărului de penitenciare "ar trebui mai degrabă să fie o măsură excepţională, deoarece nu este, ca regulă generală, adecvată să ofere o soluţie durabilă problemei supraaglomerării". El invită statele să "determine procurorii şi instanţele să recurgă cât de mult posibil la măsuri alternative detenţiei, numite «sancţiuni şi măsuri aplicate în interesul comunităţii»". De asemenea, încurajează ţările membre ale Consiliului Europei "să examineze oportunitatea de dezincriminare a anumitor tipuri de delicte sau de reîncadrare a lor astfel încât să evite să facă apel la pedepse privative de libertate".
50. În Rezoluţia din 17 decembrie 1998, Parlamentul European se declară, de asemenea, "în favoarea extinderii, în diferitele sisteme, a măsurilor alternative închisorii şi pedepselor de substituire ca mijloace flexibile de asigurare a executării pedepselor".
c) Regimul juridic aplicabil contravenţiilor
51. La momentul comiterii faptelor, în cazul în care contravenientul refuza executarea amenzii, ca pedeapsă aplicată, instanţa putea înlocui amenda cu o pedeapsă privativă de libertate. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/2003 privind desfiinţarea închisorii contravenţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 747 din 26 octombrie 2003, închisoarea contravenţională a fost scoasă de pe lista sancţiunilor aplicabile în materia contravenţiilor. Astfel, principalele sancţiuni aplicabile au rămas avertismentul, amenda şi obligaţia de a presta muncă în folosul comunităţii. Această ultimă sancţiune nu poate fi aplicată decât de o instanţă. Pedeapsa cu închisoarea contravenţională prevăzută de actele normative în vigoare se transformă în muncă în folosul comunităţii. În cazul în care contravenientul refuză executarea pedepsei, instanţa o poate înlocui cu amenda. Executarea pedepsei cu amenda se face conform regulilor privind executarea creanţelor băneşti, în caz de neplată nemaifiind posibilă transformarea amenzii într-o pedeapsă privativă de libertate.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 din Convenţie
52. Reclamanţii se plâng că autorităţile nu au luat măsurile necesare pentru a-i proteja viaţa lui I.M. şi nu au efectuat o anchetă efectivă în urma decesului său în închisoare. Aceştia invocă art. 3 şi 6 din Convenţie.
53. Curtea reaminteşte că, fiind responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei, nu se consideră legată de încadrarea făcută de reclamanţi sau de Guvern. În temeiul principiului jura novit curia, aceasta a examinat, de exemplu, din oficiu, capetele de cerere din perspectiva unui articol sau paragraf pe care părţile nu l-au invocat. Un capăt de cerere se caracterizează prin faptele pe care le denunţă şi nu doar prin simplele motive sau argumente de drept invocate (a se vedea, mutatis mutandis, Guerra şi alţii împotriva Italiei din 19 februarie 1998, pct. 44, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I, şi Berktay împotriva Turciei, nr. 22.493/93, pct. 167, 1 martie 2001). În lumina acestor principii, Curtea consideră necesar, în circumstanţele speţei, să examineze întregul capăt de cerere din perspectiva art. 2 din Convenţie, formulat după cum urmează în părţile sale relevante:
"1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva [...]"
A. Cu privire la admisibilitate
54. Guvernul invocă inadmisibilitatea cererii mai întâi pentru nerespectarea termenului de 6 luni şi apoi pentru neepuizarea căilor de atac interne. El subliniază, pe de o parte, că reclamanţii ar fi trebuit să depună cererea în termen de 6 luni de data la care au luat cunoştinţă de rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale a parchetului militar din 27 iunie 2002, adică în termen de 6 luni începând cu 17 februarie 2003, când avocatul lor a consultat documentele depuse la dosarul cauzei penale împotriva lui D.V. Guvernul pretinde, pe de altă parte, că reclamanţii au omis să introducă o plângere împotriva aceleiaşi decizii de neîncepere a urmăririi penale a parchetului militar din 27 iunie 2002 la procurorul ierarhic superior, astfel cum le permitea art. 278 din Codul de procedură penală. Susţine că persoanele în cauză nu au mai atacat această rezoluţie în faţa instanţei în temeiul art. 278^1 din Codul de procedură penală coroborat cu art. IX din Legea nr. 281/2003.
55. Reclamanţii resping teza Guvernului. În opinia lor, ultima hotărâre internă definitivă pronunţată în cazul de faţă este hotărârea din 14 ianuarie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Reclamanţii arată că, atâta vreme cât era înscrisă pe rolul instanţelor naţionale o cauză vizând cercetarea circumstanţelor în care I.M. a decedat, cauză în care ei aveau calitatea de părţi civile, erau obligaţi să aştepte rezultatul cauzei. Ei subliniază că rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale a parchetului militar din 27 iunie 2002 nu reprezintă ultima hotărâre internă definitivă, în sensul art. 35 § 1 din Convenţie, întrucât ar fi putut fi confirmată sau infirmată ulterior de procurorii ierarhic superiori până la prescrierea răspunderii penale a persoanelor învinuite. Ei notează că, în orice caz, decizia respectivă nu le-a fost niciodată notificată pentru a putea exercita căile de atac prevăzute de dispoziţiile naţionale. Reclamanţii indică, de altfel, că la data la care au luat cunoştinţă de existenţa acelei decizii, s-au plâns procurorului ierarhic superior, cerându-i reluarea investigaţiei faţă de gardieni şi personalul închisorii în care a stat I.M.
56. Curtea reaminteşte că, în temeiul art. 35 § 1 din Convenţie, nu poate fi sesizată decât în urma epuizării căilor de atac interne, astfel cum reiese din principiile de drept internaţional general recunoscute, şi în termen de 6 luni de la data hotărârii interne definitive.
Regula de epuizare a căilor de atac interne enunţată la art. 35 din Convenţie le obligă, prin urmare, pe persoanele doritoare să introducă împotriva unui stat o acţiune în faţa Curţii să utilizeze înainte recursurile oferite de sistemul juridic din ţara lor. Termenul de 6 luni se scurge de la data hotărârii definitive în cadrul epuizării căilor de atac interne [Paul şi Audrey Edwards împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 46.477/99, 7 iunie 2001]. Aceste căi de atac trebuie să aibă un grad suficient de certitudine, practic şi teoretic, fără de care le lipseşte efectivitatea şi accesibilitatea dorite (a se vedea, în special, Dalia împotriva Franţei, 19 februarie 1998, pct. 38, Culegere, 1998-I). Epuizarea căilor de atac interne este examinată în mod normal la data introducerii cererii la Curte. Totuşi, această regulă nu este fără excepţii, care pot fi justificate de circumstanţele speciale ale cauzei [Brusco, menţionată anterior, şi Prodan împotriva Moldovei, nr. 49.806/99, pct. 39, CEDO 2004-III (extrase)].
57. Aplicând aceste principii cazului de faţă, Curtea arată mai întâi că rezoluţia de încetare a urmării penale a parchetului militar din 27 iunie 2002, considerată de Guvern ca fiind ultima decizie internă definitivă în sensul art. 35 § 1 din Convenţie, nu a fost niciodată notificată reclamanţilor. La data la care au luat cunoştinţă (supra, pct. 29 şi 32), reclamanţii au fost angajaţi, în calitate de părţi civile, într-o procedură ce vizează cercetarea răspunderii lui D.V. pentru faptele ce au condus la decesul lui I.M. Această procedură avea o incidenţă directă asupra problemei de a şti cine era răspunzător de decesul lui I.M. şi era susceptibilă să clarifice circumstanţele în care s-a produs, având în vedere în special că documentele întocmite în cadrul anchetei efectuate de parchetul militar care au constatat nereguli comise de paznici la regulamentul interior al închisorii au fost depuse la dosarul cauzei (supra, pct. 29). Nu putem reproşa reclamanţilor că au aşteptat rezultatul acestei proceduri înainte de a sesiza Curtea în termen de 6 luni de la pronunţarea hotărârii definitive de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la 14 ianuarie 2005.
58. Mai mult, Curtea nu este convinsă că rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale a parchetului militar din 27 iunie 2002 ar putea trece, în speţă, ca fiind ultima hotărâre internă definitivă, în sensul art. 35 § 1 din Convenţie, întrucât, în temeiul art. 278 din Codul de procedură penală, această decizie ar fi putut fi confirmată sau infirmată ulterior de procurorii ierarhic superiori celui care a luat-o. Reiese de altfel din elementele furnizate de părţi că, după adoptare, un procuror al parchetului militar ierarhic superior a cerut retrimiterea cauzei Parchetului militar teritorial din Ploieşti, având în vedere că rezoluţia în litigiu prezenta deficienţe din punctul de vedere al motivaţiei sale (supra, pct. 26).
59. Curtea arată, în plus, că după ce a luat cunoştinţă de rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale a parchetului militar consultând documentele unui alt dosar de anchetă, reclamanţii, contrar afirmaţiilor Guvernului, s-au plâns procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cerându-i reluarea anchetei (supra, pct. 37).
60. În ceea ce priveşte calea de atac indicată de Guvern pe baza art. 278^1 din Codul de procedură penală coroborat cu art. IX din Legea nr. 281/2003, aceasta nu a devenit disponibilă decât la 1 iulie 2003, adică după data introducerii cererii. Presupunând chiar că se face o excepţie, în speţă, de la regula conform căreia căile de atac trebuie să fie disponibile la data introducerii cererii (Brusco, citată anterior, şi Prodan, citată anterior, pct. 39), nu este deloc sigur că această cale de atac ar fi putut fi folosită în circumstanţele deosebite ale prezentei cauze. În această privinţă, Curtea arată că art. 278^1 din Codul de procedură penală permite persoanei vătămate sau oricărei alte persoane ale cărei interese legitime sunt vătămate de o decizie de respingere a plângerii depuse în temeiul art. 275 şi art. 278 din Codul de procedură penală împotriva unei rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale date de procuror să facă plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării deciziei, la instanţa care este, potrivit legii, competentă să judece cauza în primă instanţă. Or, nu reiese din actele dosarului că reclamanţilor li s-ar fi notificat până în prezent o decizie ca răspuns la plângerea lor împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale din 27 iunie 2002, act pe care l-ar fi putut apoi ataca în justiţie prin intermediul dispoziţiei citate de Guvern.
61. Curtea nu poate admite, prin urmare, excepţiile preliminare ale Guvernului. De asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Cu privire la aspectul material al art. 2 din Convenţie
62. Reclamanţii denunţă neluarea de către autorităţi a măsurilor necesare pentru protejarea vieţii lui I.M. Aceştia arată că I.M. a trebuit să împartă celula cu deţinuţi condamnaţi pentru infracţiuni grave, în ciuda naturii pedepsei sale, ce impunea o detenţie separată de ceilalţi deţinuţi condamnaţi prin hotărâri definitive. Ei subliniază că paznicii nu şi-au făcut datoria de supraveghere şi au omis să ia măsuri pentru a se interesa de soarta lui I.M., în pofida faptului că erau la curent cu crizele sale de sevraj alcoolic şi cu incidentele violente din partea codeţinuţilor săi. Reclamanţii arată, de asemenea, că medicii închisorii s-au mulţumit să dea medicamentele paznicilor pentru a i le administra lui I.M. în caz de criză de sevraj alcoolic şi că această sarcină a fost apoi încredinţată deţinutului "şef al camerei", ceea ce ei consideră a fi contrar deontologiei medicale şi datoriei lor de supraveghere.
63. Guvernul consideră că autorităţile au luat toate măsurile previzibile pentru protejarea vieţii lui I.M. El subliniază că, din motive de ordin obiectiv, legate de supraaglomerarea închisorii Inspectoratului de Poliţie Judeţean Prahova, autorităţile penitenciare au trebuit să încalce regula conform căreia persoanele care executau o pedeapsă cu închisoare contravenţională trebuiau să fie separate de cele arestate preventiv sau condamnate definitiv pentru infracţiuni prevăzute în Codul penal. Notează că autorităţile penitenciare au considerat că I.M. nu putea coabita cu A.N., o altă persoană care executa un mandat de arestare contravenţională, pe motiv că I.M. putea reprezenta un pericol pentru acesta din urmă, în vârstă de 60 de ani, din cauza crizelor de sevraj alcoolic. Subliniază că autorităţile penitenciare au decis instalarea lui I.M. în celula nr. 36 şi, apoi, în celula nr. 3, tocmai pentru a putea fi supravegheat şi îngrijit de ceilalţi deţinuţi, care îi administrau efectiv medicamentele prescrise de medici. Consideră că paznicii şi-au îndeplinit datoria de supraveghere verificând starea lui I.M. de două ori pe zi, la schimbul turei, dar că au fost induşi în eroare de spusele deţinutului "şef de cameră", care le-a indicat că I.M. dormea în urma administrării de sedative.
64. Curtea reiterează că prima teză din art. 2 § 1 din Convenţie obligă statul nu numai să nu provoace cu intenţie moartea unei persoane, ci să şi ia măsurile necesare pentru a proteja viaţa persoanelor aflate sub jurisdicţia sa. Această dispoziţie cuprinde, de asemenea, în anumite circumstanţe definite, obligaţia pozitivă a statelor de a lua preventiv măsuri de ordin practic pentru a proteja individul a cărui viaţă este ameninţată (a se vedea, de exemplu, Osman împotriva Regatului Unit, 28 octombrie 1998, pct. 115, Culegere 1998-VIII, Mahmut Kaya împotriva Turciei, nr. 22.535/93, pct. 85, CEDO 2000-III, L.C.B. împotriva Regatului Unit, 9 iunie 1998, pct. 36, Culegere 1998-III, şi Anguelova împotriva Bulgariei, nr. 38.361/97, pct. 125-131, CEDO 2002-IV). Aceasta se aplică, în special, atunci când este vorba de persoane reţinute sau arestate care se află astfel într-un raport de dependenţă cu statul, astfel cum este cazul lui I.M. după încarcerarea sa în închisoarea Inspectoratului de Poliţie Judeţean Prahova.
65. Datoria Curţii este de a verifica dacă, în speţă, autorităţile au luat, în cadrul atribuţiilor lor, măsuri care, dintr-un punct de vedere rezonabil, ar fi putut preveni rezultatul fatal pentru persoana în cauză, în timpul în care aceasta se afla sub supravegherea paznicilor închisorii. În cazul în care sunt formulate acuzaţii în temeiul art. 2, ca în cazul de faţă, Curtea trebuie să înceapă o examinare deosebit de detaliată; pentru aceasta, se bazează pe ansamblul elementelor furnizate de părţi sau, dacă este necesar, pe cele pe care şi le procură din oficiu (H.L.R. împotriva Franţei, 29 aprilie 1997, pct. 37, Culegere 1997-III). Criteriul ce trebuie folosit în cadrul Convenţiei este cel al probei "dincolo de orice îndoială rezonabilă"; o astfel de probă poate reieşi dintr-o serie de indicii sau din supoziţii care nu au fost respinse, suficient de grave, precise şi concordante (Irlanda împotriva Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, pct. 161, seria A nr. 25). În ceea ce priveşte aprecierea probelor, Curtea are un rol subsidiar de jucat şi trebuie să fie prudentă înainte de a-şi asuma rolul de instanţă de prim grad de jurisdicţie chemată să cunoască faptele, atunci când circumstanţele unei cauze date nu îi dispun acest lucru [Tahsin Acar împotriva Turciei (MC), nr. 26.307/95, pct. 216, CEDO 2004-III].
66. Curtea arată mai întâi că autorităţile penitenciare erau la curent, chiar de când l-au închis pe I.M., de dependenţa de alcool pe care o avea şi puteau, aşadar, să prevadă în mod rezonabil consecinţele pe care stoparea consumului acestei substanţe le putea provoca, cum ar fi o stare de agitaţie sau de confuzie, de anxietate, de insomnii sau halucinaţii (supra, pct. 8). Acestea erau elemente importante ce trebuiau luate în considerare la plasarea unui deţinut într-o celulă sau alta.
67. Or, trebuie să se constate că autorităţile penitenciare l-au plasat pe I.M. într-o celulă pe care trebuia s-o împartă cu mai mulţi deţinuţi condamnaţi pentru infracţiuni grave prevăzute în Codul penal, cu încălcarea regulamentului centrelor de detenţie respective, conform căruia deţinuţii care executau o pedeapsă de închisoare contravenţională trebuiau să stea separaţi de cei care erau arestaţi sau condamnaţi printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Faptul invocat de Guvern de a dori să-l protejeze pe A.N., celălalt deţinut din închisoare care ispăşea, în acelaşi timp cu I.M., o pedeapsă cu închisoare contravenţională, şi care ar fi putut fi pus în pericol din cauza crizelor de sevraj alcoolic ale lui I.M., nu le scutea deloc pe autorităţile penitenciare de obligaţia de a lua măsuri corespunzătoare pentru protejarea lui I.M. Oriunde ar fi fost plasat, acesta din urma necesita, în special în primele zile de detenţie, când se manifestau cele mai puternice simptome de sevraj, o atenţie şi o supraveghere cu totul deosebite. Or, nu s-a întâmplat nimic.
68. Nu a fost contestat faptul că, după primele trei zile de încarcerare, I.M. prezenta numeroase echimoze la nivelul toracelui, feselor şi ochilor, provocate de loviturile care i-au fost aplicate de către codeţinuţii din celula nr. 36 după încarcerare.
69. De asemenea, nu s-a contestat nici faptul că, după tratamentele aplicate de către codeţinuţi, I.M. nu a beneficiat de un examen neurologic şi de o electroencefalogramă, astfel cum a indicat totuşi medicul care l-a consultat în noaptea de 15 spre 16 martie 2002. Omiterea autorităţilor penitenciare de a-l duce pe I.M. la examinările prescrise, la care se adaugă faptul că au delegat codeţinuţilor sarcina de a-i administra lui I.M. medicamentele prescrise pentru calmarea crizelor de sevraj alcoolic, ridică îndoieli serioase cu privire la respectarea de către stat a obligaţiei de protejare a vieţii oferind cu diligenţă îngrijiri medicale atunci când starea de sănătate a unei persoane le necesită pentru prevenirea unui rezultat fatal (Anguelova, citată anterior, pct. 125-131, şi Scavuzzo-Hager şi alţii împotriva Elveţiei, nr. 41.773/98, pct. 65, 7 februarie 2006).
70. La aceasta se adaugă modul cu siguranţă defectuos în care autorităţile şi-au exercitat obligaţia de supraveghere după ce I.M. a fost înapoiat la închisoare, la 16 martie 2002. O simplă vizită a paznicilor în celula în care a fost plasat I.M. în acea zi le-ar fi permis să vadă că I.M. fusese din nou agresat de codeţinuţi. Era vorba de o măsură care nu depăşea atribuţiile de bază ale paznicilor şi care ar fi putut evita decesul lui I.M. dacă ar fi fost luate măsuri de urgenţă. Or, codeţinuţii lui I.M., audiaţi atât de parchetul civil, cât şi de cel militar, convin să declare că paznicii nu şi-au făcut griji pentru I.M. după ce a fost plasat în celula nr. 3 şi că s-au limitat să întrebe, din când în când, pe deţinutul "şef al camerei" dacă I.M. era bine, fără să verifice dacă într-adevăr aşa era. Curtea apreciază că o atenţie deosebită din partea supraveghetorilor era cu atât mai mult necesară în ziua respectivă ştiind că I.M. fusese deja agresat de codeţinuţii din celula în care a stat înainte şi că i s-au administrat tranchilizante care îi slăbeau capacitatea de a rezista potenţialilor agresori sau de a cere ajutor.
71. Faptul, indicat de Guvern, că închisoarea respectivă era supraaglomerată la momentul comiterii - lucru confirmat de CPT în rapoartele sale pregătite în urma vizitelor efectuate în închisorile din România (supra, pct. 47) - nu îi scutea pe paznici de obligaţia de a asigura o supraveghere efectivă a lui I.M. Şi asta cu atât mai mult cu cât, în aceeaşi închisoare, un alt deţinut care executa, ca şi I.M., o pedeapsă cu închisoare contravenţională, decedase cu câţiva ani în urmă, în urma agresiunilor aplicate acestuia de către codeţinuţi (supra, pct. 27 in fine).
72. Mai pe larg, Curtea apreciază că supraaglomerarea închisorilor din ţară nu constituie o circumstanţă susceptibilă de exonerare a statelor contractante de obligaţia de a lua, la nivel naţional, măsurile necesare pentru ca dreptul garantat de art. 2 din Convenţie să fie respectat, cum sunt măsurile preconizate de Recomandarea nr. R (99) 22 cu privire la supraaglomerarea şi inflaţia populaţiei închisorilor adoptată de Comitetul de Miniştri, care solicită în special statelor să determine procurorii şi instanţele să recurgă cât mai pe larg posibil la măsuri alternative la detenţie şi să reorienteze politica penală către minima recurgere la încarcerare. În această privinţă, Curtea arată că legislaţia naţională care a permis, la acea vreme, unei instanţe să transforme pedeapsa contravenţională cu amendă într-o pedeapsă cu închisoare fermă a fost abrogată şi că nu mai este posibil ca o persoană care a primit o asemenea pedeapsă să fie închisă în caz de neplată (supra, pct. 51).
73. În lumina tuturor acestor elemente, Curtea apreciază că statul nu şi-a îndeplinit, în speţă, obligaţia de a proteja viaţa lui I.M. când se afla sub supravegherea sa şi că a fost încălcat art. 2 din Convenţie sub aspect material.
2. Cu privire la aspectul material al art. 2 din Convenţie
74. Reclamanţii denunţă lipsa anchetei efective împotriva agenţilor statului în urma decesului lui I.M. Arată că, în ciuda greşelilor şi neglijenţelor grave comise de paznicii închisorii, care l-au plasat pe I.M. în celule supraaglomerate, cu recidivişti cunoscuţi pentru comportamentul lor violent, şi care au omis să asigure supravegherea necesară, nicio răspundere nu a fost reţinută împotriva lor, fiind angajată răspunderea penală doar faţă de o singură persoană particulară.
75. Guvernul combate această teză, indicând diferitele acte procedurale efectuate din oficiu de către parchetele militar şi civil, acte care atestă, în opinia lui, că a fost efectuată o anchetă completă şi efectivă. Arată, de asemenea, că cerinţa de promptitudine şi de diligenţă rezonabilă a fost respectată în speţă, ancheta debutând, în faţa parchetului militar, la 17 martie 2002 şi terminându-se la 27 iunie 2002, dată la care parchetul a pronunţat o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale. Arată că, la sfârşitul anchetei, parchetul militar însărcinat a sesizat ministrul de interne pentru a-i aduce la cunoştinţă încălcarea regulamentului interior comisă, în speţă, de conducerea arestului Inspectoratului de Poliţie Judeţean Prahova şi supraaglomerarea acesteia, ceea ce a dus, în opinia sa, la imposibilitatea paznicilor de a cunoaşte în orice moment situaţia efectivă a fiecărui deţinut.
76. Guvernul arată, de asemenea, că ancheta efectuată de parchetul civil a condus la condamnarea lui D.V. la o pedeapsă de 16 ani închisoare şi la obligaţia de despăgubire a reclamanţilor. Mai mult, în opinia sa, reclamanţii puteau sesiza instanţele civile cu o acţiune în răspundere civilă delictuală împotriva paznicilor sau conducerii închisorii în baza art. 998-1000 din Codul civil. Ar fi putut astfel obţine obligarea paznicilor la plata de despăgubiri, condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale fiind mai puţin stricte decât cele pentru angajarea răspunderii penale.
77. Reclamanţii subliniază că nu au obţinut sumele la plata cărora D.V. a fost obligat cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciu material şi moral prin hotărârea din 16 iunie 2004 rămasă definitivă. Arată că şansele de a obţine despăgubiri prin executarea acestei hotărâri sunt nule având în vedere că debitorul execută o pedeapsă lungă cu închisoare şi că nu are niciun venit. Ei neagă existenţa unor şanse de reuşită a unei acţiuni separate în materie civilă împotriva paznicilor închisorii având în vedere că, prin hotărârea definitivă din 14 ianuarie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a estimat că singurul vinovat al decesului lui I.M. era D.V., fără să reţină unele elemente în privinţa paznicilor închisorii, de natură să ofere o bază faptică care să permită formularea unei acţiuni civile în răspundere delictuală împotriva lor. Ei subliniază că, potrivit art. 22 din Codul de procedură penală, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptelor, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
78. Curtea reaminteşte că obligaţia de a proteja dreptul la viaţă pe care îl impune art. 2, coroborată cu obligaţia generală care îi revine statului în temeiul art. 1 din Convenţie de "a recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [sa], drepturile şi libertăţile definite [...] [în] Convenţie", presupune şi impune desfăşurarea unei forme de anchetă oficială efectivă atunci când recurgerea la forţă a dus la moartea unei persoane [a se vedea, mutatis mutandis, McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, 27 septembrie 1995, pct. 161, seria A nr. 324, şi Kaya împotriva Turciei, 19 februarie 1998, pct. 105, Culegere 1998-I, Sabuktekin împotriva Turciei, nr. 27.243/95, pct. 97, CEDO 2002-II (extrase), şi Ekinci împotriva Turciei, nr. 25.625/94, pct. 77, 18 iulie 2000]. O astfel de anchetă trebuie să aibă loc de fiecare dată când o persoană decedează în urma recurgerii la forţă, fie că autorii pretinşi sunt agenţi ai statului sau terţi. Cu toate acestea, dacă se pretinde că în actul respectiv sunt implicaţi agenţi sau organe ale statului, se pot aplica cerinţe deosebite cu privire la eficacitatea anchetei (Tahsin Acar, citată anterior, pct. 220). Investigaţiile trebuie să fie, în special, aprofundate, imparţiale şi atente [McCann şi alţii, citată anterior, pct. 161-163, şi Cakici împotriva Turciei (MC), nr. 23.657/94, pct. 86, CEDO 1999-IV].
79. Curtea subliniază că obligaţia menţionată nu se aplică numai cazurilor în care s-a stabilit că moartea a fost provocată de un agent al statului. Simplul fapt că autorităţile sunt informate despre deces dă naştere ipso facto obligaţiei prevăzute de art. 2 de a efectua o anchetă efectivă cu privire la circumstanţele în care s-a produs [a se vedea, mutatis mutandis, Ergi împotriva Turciei, 28 iulie 1998, pct. 82, Culegere 1998-IV, Yaşa împotriva Turciei, 2 septembrie 1998, pct. 100, Culegere 1998-VI, Hugh Jordan împotriva Regatului Unit, nr. 24.746/94, pct. 107-109, CEDO 2001-III, Tanrikulu împotriva Turciei (MC), nr. 23.763/94, pct. 103, CEDO 1999-IV, şi Slimani împotriva Franţei, nr. 57.671/00, pct. 29, CEDO 2004-IX (extrase)].
80. În speţă, autorităţile interne nu au rămas inactive în urma decesului lui I.M. S-au efectuat două anchete, în paralel, de către parchetele civil şi militar. Una dintre ele a constatat vinovăţia exclusivă a unui codeţinut, care a fost condamnat pentru omor deosebit de grav la o pedeapsă de 16 ani închisoare; cealaltă a dus la o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale în privinţa paznicilor închisorii. Fără a contesta temeinicia deciziilor pronunţate de autorităţi la nivel naţional, Curtea apreciază totuşi că simplul fapt că un individ a fost condamnat pentru uciderea lui I.M. nu ar fi suficient, în speţă, pentru a se considera că statul şi-ar fi respectat obligaţia prevăzută de art. 2 din Convenţie de a efectua o anchetă efectivă asupra circumstanţelor în care s-a produs decesul unei persoane când se afla sub supravegherea sa.
81. Pentru ca o astfel de anchetă să poată fi considerată efectivă în ceea ce priveşte circumstanţele din speţă, investigaţiile ar fi trebuit să fie efectuate de autorităţi independente în privinţa tuturor celor implicaţi în evenimente, inclusiv a paznicilor închisorii [a se vedea, de exemplu, hotărârile Gulec împotriva Turciei, 27 iulie 1998, pct. 81-82, Culegere 1998-IV, şi Ogur împotriva Turciei (MC), nr. 21.594/93, pct. 91-92, CEDO 1999-III]. Această cerinţă de independenţă presupune nu numai lipsa oricărei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţă practică (a se vedea, de exemplu, Ergi, citată anterior, pct. 83-84, Culegere 1998-IV, şi Kelly şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 30.054/96, pct. 114, 4 mai 2001).
82. În acest sens, trebuie constatat că ancheta efectuată în privinţa paznicilor sau a celorlalte cadre ale închisorii în care sau produs incidentele ce au condus la decesul lui I.M. a fost efectuată exclusiv de procurorii parchetului militar.
83. Ori, independenţa procurorilor militari poate fi pusă sub semnul îndoielii având în vedere legislaţia naţională în vigoare la data faptelor. În Cauza Barbu Anghelescu împotriva României, Curtea a hotărât că a existat o încălcare a art. 3 în latura sa procedurală, având în vedere lipsa de independenţă a procurorilor militari cărora li s-a solicitat să efectueze o anchetă în urma unei plângeri penale pentru rele tratamente îndreptată împotriva ofiţerilor de poliţie (Barbu Anghelescu, citată anterior, pct. 70). Ea a constatat că aceştia din urmă erau la data faptelor cadre militare active cu aceeaşi funcţie ca şi procurorii militari şi că beneficiau, aşadar, de grade militare, se bucurau de toate privilegiile în materie, erau răspunzători de încălcarea regulilor de disciplină militară şi făceau parte din structura militară, bazată pe principiul subordonării ierarhice (Barbu Anghelescu, citată anterior, pct. 40-43).
84. Curtea nu vede niciun motiv să nu fie de acord cu o asemenea concluzie în speţă, paznicii închisorii unde I.M. executa pedeapsa cu închisoare contravenţională fiind ei înşişi la data faptelor militari activi, precum procurorul militar care a efectuat ancheta împotriva lor.
85. Eficacitatea anchetei pe care statul este obligat să o efectueze asupra circumstanţelor în care decesul unei persoane s-a produs atunci când era sub supravegherea sa cere, în plus, astfel cum reaminteşte Guvernul în mod corect, celeritate şi o diligenţă rezonabilă (Hotărârea Yaşa, citată anterior, pct. 102-104, şi Mahmut Kaya, citată anterior, pct. 106-107, CEDO 2000-III). Se subînţelege că o astfel de cerinţă implică obligaţia autorităţilor de a informa în mod corespunzător rudele victimei cu privire la rezultatul acestei anchete (Lupaşcu împotriva României, nr. 14.526/03, pct. 41, 4 noiembrie 2008) pentru a le permite să exercite căile de atac disponibile în dreptul intern şi, mai pe larg, pentru a le menţine încrederea în respectarea principiului legalităţii şi a evita orice aparenţă de complicitate sau de toleranţă privind anumite acte ilegale (McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28.883/95, pct. 114, CEDO 2001-III, şi Tahsin Acar, citată anterior, pct. 223-224). Omiţând, în mod deliberat sau nu, în speţă, să comunice reclamanţilor rezultatul anchetei efectuate de parchetul militar cu privire la paznicii închisorii, funcţionarilor şi codeţinuţilor lui I.M., autorităţile au împiedicat exercitarea, de către aceştia, a căilor de atac care ar fi putut să se dovedească eficiente în dreptul intern pentru contestarea rezultatului anchetei efectuate de parchetul militar împotriva paznicilor, personalului militar şi codeţinuţilor lui I.M., în special noul recurs instituit de Legea nr. 281/2003 (pct. 39 şi 60).
86. Din elementele dosarului reiese că reclamanţii au fost în realitate privaţi de posibilitatea efectivă de a contesta decizia care îi exonerează pe agenţii statului de orice răspundere pentru moartea lui I.M., inclusiv în cadrul procedurii penale deschise de parchet împotriva deţinutului D.V. În calitatea lor de părţi civile la procedura menţionată, recursul reclamanţilor nu putea privi, având în vedere dispoziţiile procedurale în vigoare la data faptelor, decât aspectul civil al hotărârii prin care instanţa a indicat că paznicii închisorii au fost exoneraţi de răspundere de un organ care avea competenţa specială având în vedere calitatea lor de militari activi (supra, pct. 42). Reiese, de pe altă parte, din motivele avansate de instanţele care au cunoscut cauza că aceste jurisdicţii nu au căutat să examineze eventuala parte de răspundere a paznicilor închisorii în moartea lui I.M., deşi competenţa lor s-a extins, în cursul procedurii respective, la judecarea foştilor militari activi, cum sunt supraveghetorii din închisoare (supra, pct. 45), şi că ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale din 27 iunie 2002 nu avea în faţa ei autoritate de lucru judecat.
87. Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului conform căruia, la terminarea anchetei parchetului militar, procurorul însărcinat cu ancheta ar fi sesizat ministrul de interne, informându-l despre încălcările regulamentului interior comise de paznici şi de personalul de conducere al închisorii. Într-adevăr, nimic nu ne permite să afirmăm că nota procurorului militar C.V. care denunţa acele nereguli ar fi fost trimisă în realitate ministrului de interne, citirea notei scrise de mână de pe marginea acestui document conducând în sens contrar (supra, pct. 28).
88. În ceea ce priveşte posibilitatea pentru reclamanţi de a introduce o acţiune în despăgubiri împotriva paznicilor şi conducerii închisorii, Curtea reaminteşte că obligaţia statului în sensul art. 2 din Convenţie nu poate fi considerată îndeplinită decât dacă mecanismele de protecţie prevăzute în drept funcţionează efectiv şi în practică [Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei (MC), nr. 32.967/96, pct. 53, CEDO 2002-I, Lazzarini şi Ghiacci împotriva Italiei (dec.), nr. 53.749/00, 7 noiembrie 2002, şi Byrzykowski împotriva Poloniei, nr. 11.562/05, pct. 117, 27 iunie 2006]. Ori, atât timp cât nu s-a contestat faptul că o acţiune civilă împotriva paznicilor închisorii era teoretic posibilă, în temeiul art. 998-1000 din Codul civil, o asemenea cale era, în practică, dacă nu destinată eşecului, cel puţin aleatorie, având în vedere circumstanţele din speţă şi, în special, motivarea hotărârii definitive din 14 ianuarie 2005, care a desemnat un singur vinovat de decesul lui I.M., pe codeţinutul D.V. Mai mult, Curtea arată că Guvernul nu a pronunţat nicio decizie a vreunei instanţe naţionale care să demonstreze că un paznic al unei închisori ar fi putut fi condamnat la plata de despăgubiri pe motiv că nu a comis infracţiunea de neglijenţă în exercitarea atribuţiilor sale, astfel cum a fost cazul de faţă.
89. Ansamblul tuturor acestor elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că statul nu şi-a îndeplinit, în speţă, obligaţia de a efectua o anchetă efectivă în urma decesului lui I.M. Prin urmare, a fost încălcat art. 2 din Convenţie sub aspect procedural.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
90. În temeiul art. 41 din Convenţie,
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
91. Reclamanţii pretind 30.714 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material cauzat în urma decesului rudei lor apropiate şi fac trimitere la hotărârea Tribunalului Hunedoara din 16 iunie 2004. Aceştia solicită, de asemenea, 60.000 euro cu titlu de prejudiciu moral ca urmare a pierderii lui I.M.
92. Guvernul consideră că nu trebuie acordată nicio sumă cu titlu de prejudiciu material. Subliniază că debitorul sumei stabilit de hotărârea Tribunalului Hunedoara în ceea ce priveşte cheltuielile de înmormântare era D.V., şi nu statul, şi apreciază că Guvernul nu este răspunzător de neîndeplinirea unei obligaţii ce aparţine unui terţ. În ceea ce priveşte cererea reclamanţilor pentru prejudiciu moral, Guvernul o consideră excesivă în raport cu sumele acordate de Curte în alte cauze în care a constatat o încălcare a art. 2 din Convenţie.
93. Curtea notează că reclamanţii nu indică clar pentru ce se cere suma pe care o pretind cu titlu de prejudiciu material. Arată că hotărârea Tribunalului Hunedoara din 16 iunie 2004 citată de reclamanţi le-a admis cererea de obţinere a rambursării cheltuielilor expuse pentru înmormântarea lui I.M. (supra, pct. 33 in fine). Nimic nu indică faptul că în realitate le-a fost imposibil să obţină executarea acelei hotărâri sau că statul ar fi împiedicat executarea prin acţiuni sau inacţiuni de care nu poate fi considerat răspunzător. Prin urmare, Curtea nu poate admite această cerere. În schimb, consideră că reclamanţii au suferit un anumit prejudiciu moral din cauza suferinţelor cauzate de pierderea unei rude şi de lipsa unei anchete efective, prejudiciu pe care doar constatarea încălcării nu ar putea să îl şteargă. Curtea consideră că trebuie să li se acorde reclamanţilor împreună suma de 35.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
94. De asemenea, reclamanţii solicită 6.540 EUR pentru cheltuielile de judecată suportate în faţa Curţii, incluzând, în special, onorariile avocatului, cheltuielile de traducere şi comunicare cu Curtea.
95. Guvernul este de acord să acorde reclamanţilor o sumă corespunzătoare cheltuielilor reale, dovedite, necesare şi rezonabile făcute în timpul procedurilor în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii.
96. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al cuantumului lor. În speţă şi ţinând seama de documentele de care dispune şi de jurisprudenţa sa, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamanţilor suma de 3.600 EUR pentru toate cheltuielile.
C. Dobânzi moratorii
97. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 2 din Convenţie sub aspect material;
3. hotărăşte că a fost încălcat art. 2 din Convenţie sub aspect procedural;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data la care hotărârea rămâne definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie, suma de 35.000 EUR (treizeci şi cinci mii euro), cu titlu de prejudiciu moral, şi 3.600 EUR (trei mii şase sute euro) pentru cheltuieli de judecată, care trebuie convertiţi în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 25 ianuarie 2011, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.
PREŞEDINTE
JOSEP CASADEVALL
Grefier,
Santiago Quesada
--------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
