Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 8.516/07)
Strasbourg
Definitivă la 23/09/2015
Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Butnaru şi Bejan-Piser împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Luis Lopez Guerra, Jan Sikuta, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Iulia Antoanella Motoc, Branko Lubarda, judecători, şi Stephen Phillips, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 2 iunie 2015,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află Cererea nr. 8.516/07 îndreptată împotriva României, prin care doi resortisanţi ai acestui stat, doamna Cristina Butnaru (reclamanta) şi domnul David Bejan-Piser (reclamantul), au sesizat Curtea la 30 noiembrie 2006, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii se plâng în special că au fost judecaţi de două ori pentru aceleaşi fapte.
4. La 18 octombrie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanţii s-au născut în 1969 şi, respectiv, 1976 şi au domiciliul în Fărăoani.
6. La 2 iunie 2004, reclamanţii se îndreptau către o casă, situată în comuna Fărăoani, care aparţinuse tatălui reclamantei şi care, la momentul faptelor, era locuită de D.M.M. Reclamanta se judecase cu aceasta în mai multe litigii civile privind proprietatea asupra casei. În ziua respectivă a avut loc o altercaţie.
7. Alertaţi de către vecini, doi agenţi de poliţie s-au deplasat la faţa locului. După incident, reclamanta a fost transportată în stare de inconştienţă la spital. Aceasta a fost spitalizată cu diagnosticul traumatism cerebral ca urmare a unei agresiuni. Potrivit certificatului medico-legal emis la 7 iunie 2004, aceasta prezenta multiple echimoze şi excoriaţii la nivelul capului, pe braţe şi pe picioare, care au necesitat între 13 şi 15 zile de îngrijiri medicale.
8. Reclamanta, care susţinea că a fost lovită de agenţii de poliţie, a depus plângere penală împotriva acestora din urmă. Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, prin Rezoluţia din 16 mai 2005, a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de cei doi agenţi de poliţie. S-a reţinut că reclamanta îşi cauzase singură leziunile ca urmare a stării sale de ebrietate. Rezoluţia a fost confirmată prin Hotărârea din 29 septembrie 2005 a Tribunalului Bacău şi prin Hotărârea din 15 decembrie 2005 a Curţii de Apel Bacău.
A. Procedura penală împotriva reclamanţilor pentru lovire sau alte violenţe şi ameninţare
9. La o dată neprecizată, D.M.M. a sesizat Judecătoria Bacău cu o plângere penală prealabilă împotriva reclamanţilor pentru lovire sau alte violenţe. Aceasta a arătat că, la 2 iunie 2004, reclamanţii au intrat prin efracţie în casa sa şi că reclamanta a lovit-o. D.M.M. a arătat, de asemenea, că, la 27 mai 2004, reclamanta a ameninţat-o cu moartea.
10. Prin Hotărârea din 7 noiembrie 2005, judecătoria a considerat că probele aflate la dosar erau contradictorii şi insuficiente şi, în temeiul prezumţiei de nevinovăţie, i-a achitat pe reclamanţi.
11. Prin Hotărârea definitivă din 24 ianuarie 2006, Tribunalul Bacău a constatat că recursul declarat de D.M.M. a fost tardiv formulat.
B. Procedura penală împotriva reclamanţilor pentru tâlhărie
1. Condamnarea reclamanţilor
12. Prin Rechizitoriul din 31 mai 2005, parchetul i-a trimis în judecată pe reclamanţi sub acuzaţia de tâlhărie asupra D.M.M.
13. Prin Hotărârea din 7 martie 2006, Tribunalul Bacău a condamnat-o pe reclamantă la 7 ani de închisoare pentru tâlhărie, iar pe reclamant la 3 ani de închisoare pentru complicitate. De asemenea, tribunalul i-a condamnat pe reclamanţi la plata în solidar a sumei de 1.912 lei (aproximativ 550 euro - EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material. Bazându-se, printre altele, pe declaraţiile lui D.M.M. şi ale mai multor martori oculari, pe procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi pe fotografiile făcute la faţa locului, precum şi pe raportul tehnic de analiză a amprentelor digitale prelevate, tribunalul a decis că, la 2 iunie 2004, reclamanta a intrat prin efracţie în casa lui D.M.M. pe care a lovit-o şi a ameninţat-o şi căreia i-a furat mai multe bunuri. În ceea ce îl priveşte pe reclamant, tribunalul a considerat că acesta îi oferise ajutor reclamantei în sustragerea bunurilor.
14. Reclamanţii au declarat apel şi au invocat, între altele, autoritatea de lucru judecat a deciziei de achitare pronunţate la finalul procedurii pentru lovire sau alte violenţe şi ameninţare. Prin Hotărârea din 18 aprilie 2006, Curtea de Apel Bacău a admis parţial apelul şi a redus pedeapsa cu închisoarea pentru reclamantă la 4 ani şi pentru reclamant la un an şi 6 luni. Părţile relevante în speţă ale hotărârii sunt astfel redactate:
"Argumentul reclamanţilor [ce are la bază] autoritatea de lucru judecat trebuie să fie respins. Din documentele şi probele [depuse] la dosar nu rezultă că reclamanţii au fost achitaţi [sau] condamnaţi sau [au] făcut obiectul încetării procesului penal printr-o hotărâre judecătorească privind aceleaşi fapte ca cele pentru care au fost trimişi în judecată în prezenta cauză."
15. Această hotărâre a fost confirmată prin Hotărârea din 28 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
2. Contestaţia în anulare împotriva hotărârii ÎCCJ din 28 iunie 2006
16. La 5 iulie 2006, reclamanţii au sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu o contestaţie în anulare împotriva Hotărârii din 28 iunie 2006, invocând autoritatea de lucru judecat pe motiv că fuseseră deja achitaţi, prin Hotărârea din 7 noiembrie 2005 pronunţată de judecătorie, pentru actele de violenţă ce aveau legătură cu incidentul din 2 iunie 2004.
17. Prin Hotărârea din 26 octombrie 2006, ÎCCJ a respins contestaţia ca nefondată. Părţile relevante ale hotărârii respective au fost redactate astfel:
"Din analiza cauzei rezultă că motivele invocate de contestatori referitoare la greşita lor condamnare, în condiţiile în care se consideră că sunt nevinovaţi, invocând autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri prin care au fost achitaţi pentru fapte din data de 2 iunie 2004, ca şi cele din prezenta cauză, aspectele privind expertiza efectuată în cauză, declaraţiile martorilor părţii vătămate, precum şi declaraţiilor lor, nu se circumstanţiază cauzelor expres şi limitativ stipulate în art. 386 lit. a)-e) din Codul de procedură penală, deoarece solicitările contestatorilor reprezintă critici ce au fost invocate şi verificate în căile ordinare de atac exercitate în cauză [...]."
3. Cererea de revizuire a Hotărârii Tribunalului Bacău din 7 martie 2006
18. Bazându-se pe Hotărârea definitivă din 7 noiembrie 2005 a judecătoriei, reclamanţii au sesizat tribunalul cu o cerere de revizuire a Hotărârii din 7 martie 2006. Aceştia au arătat că achitarea fusese pronunţată în raport cu incidentul din 2 iunie 2004 şi că astfel fuseseră judecaţi de două ori pentru aceleaşi fapte.
19. Prin Hotărârea din 8 noiembrie 2007, tribunalul a respins cererea acestora ca nefondată. Instanţa a considerat că nu exista identitate de fapte întrucât persoanele în cauză fuseseră achitate pentru faptele din 2 iunie 2004 şi condamnate pentru faptele survenite la 27 mai 2004.
20. Prin Decizia din 4 martie 2008, Curtea de Apel Bacău a admis apelul reclamantei şi a constatat că aceasta fusese judecată de două ori pentru aceleaşi acte de violenţă din 2 iunie 2004. Curtea de apel a reîncadrat cererea reclamantei şi, apreciind că în speţă a existat un motiv pentru contestaţie în anulare, a trimis cauza ÎCCJ pentru examinarea pe fond.
21. Prin Decizia din 9 mai 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca inadmisibilă contestaţia în anulare pe motiv că se pronunţase deja asupra autorităţii de lucru judecat în Hotărârea din 26 octombrie 2006.
II. Dreptul intern relevant
22. Dispoziţiile relevante în speţă ale Codului penal în vigoare la momentul faptelor erau formulate după cum urmează:
Art. 41. - Unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe
"1. În cazul infracţiunii continuate şi al infracţiunii complexe nu există pluralitate de infracţiuni. [...]
3. Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală."
Art. 180. - Lovirea sau alte violenţe
"Lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.
Lovirea sau actele de violenţă care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
3. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate [...]."
Art. 208. - Furtul
"1. Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 12 ani. [...]"
Art. 211. - Tâlhăria
"(1). Furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 18 ani.
[...]
(2). Tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurări [...] se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de ani:
a) de două sau mai multe persoane împreună;
[...]
c) într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia;
[...]"
23. Dispoziţiile relevante în speţă ale Codului de procedură penală în vigoare la momentul faptelor erau formulate după cum urmează:
Art. 10. - Cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată
"Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:
[...]
j) există autoritate de lucru judecat. Împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică.
[...]"
Art. 386. - Cazurile de contestaţie în anulare
"Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă."
ÎN DREPT
I. Chestiune preliminară
24. Reclamantul nu a prezentat observaţii cu privire la admisibilitatea şi la fondul cauzei. Curtea i-a trimis trei scrisori, dintre care una în limba română, la adresa pe care o indicase în formularul de cerere, şi l-a invitat să precizeze dacă dorea să îşi menţină cererea. Reclamantul nu a răspuns acestei invitaţii. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că persoana în cauză înţelege să renunţe la respectiva cerere, neidentificând nimic care să poată impune examinarea acesteia în termenii art. 37 § 1 din Convenţie, şi decide scoaterea ei de pe rol.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie
25. Reclamanta susţine că a fost judecată de două ori pentru faptele sale din 2 iunie 2004. Aceasta invocă, în esenţă, art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, formulat astfel:
"1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat.
Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată.
3. Nicio derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul art. 15 din Convenţie."
A. Cu privire la admisibilitate
26. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 §3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă de altfel niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.
B. Cu privire la fond
27. Reclamanta susţine că a fost judecată de două ori pentru aceleaşi fapte.
28. Făcând trimitere la Cauza Serguei Zolotoukhine împotriva Rusiei [(MC), nr. 14.939/03, CEDO 2009], Guvernul consideră că prezenta cauză se distinge de aceasta deoarece, în opinia sa, circumstanţele de fapt nu sunt similare. Astfel, în opinia Guvernului, reclamanta a fost judecată pentru două infracţiuni diferite care aveau un singur element comun, respectiv recurgerea la violenţă fizică. În plus, cele două infracţiuni erau diferite din perspectiva valorii sociale protejate, a gravităţii şi a consecinţelor, precum şi a intenţiei. Făcând trimitere la Cauza Garretta împotriva Franţei [(dec.), nr. 2.529/04, 4 martie 2008], Guvernul arată că reglementarea infracţiunii de lovire sau alte violenţe urmăreşte protejarea integrităţii fizice a persoanei, în timp ce reglementarea infracţiunii de tâlhărie tinde la protejarea patrimoniului.
29. Curtea va examina în continuare problema dacă persoana în cauză a fost judecată de două ori în lumina principiului non bis in idem, astfel cum a fost dezvoltat de aceasta în Cauza Serguei Zolotoukhine citată anterior.
1. Cu privire la natura juridică a celor două proceduri
30. Curtea observă că, în speţă, nu s-a contestat că reclamanta a făcut obiectul a două proceduri penale conform dreptului intern.
2. Clarificarea aspectului dacă reclamanta a fost judecată de două ori pentru aceeaşi infracţiune ("idem")
31. Curtea reaminteşte că art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie trebuie să fie înţeles ca interzicând urmărirea penală sau judecarea unei persoane pentru o a doua "infracţiune" în măsura în care aceasta are la bază fapte identice sau fapte care sunt în esenţă aceleaşi (Serguei Zolotoukhine, citată anterior, pct. 82).
32. Garanţia consacrată la art. 4 sus-menţionat se activează la momentul punerii în mişcare a unei noi acţiuni penale şi când decizia anterioară de achitare sau de condamnare dobândise deja autoritate de lucru judecat. În acest stadiu, elementele dosarului includ obligatoriu decizia prin care prima procedură "penală" în sensul Convenţiei s-a terminat şi lista acuzaţiilor formulate împotriva persoanei vizate de noua procedură. În mod normal, aceste elemente vor include o expunere a faptelor referitoare la infracţiunea pentru care respectiva persoană a fost deja judecată şi o altă expunere referitoare la a doua infracţiune de care este acuzată. Aceste expuneri constituie un util punct de pornire pentru examinarea şi clarificarea de către Curte a aspectului dacă faptele celor două proceduri sunt identice sau sunt în esenţă aceleaşi (Grande Stevens şi alţii împotriva Italiei, nr. 18.640/10, 18.647/10, 18.663/10, 18.668/10 şi 18.698/10, pct. 220, 4 martie 2014).
33. Curtea subliniază că prezintă o importanţă redusă care părţi ale noilor acuzaţii sunt în cele din urmă reţinute sau respinse în procedura ulterioară, deoarece art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie enunţă o garanţie împotriva noii acţiuni penale sau a riscului unei noi acţiuni penale, iar nu interdicţia unei a doua condamnări sau a unei a doua achitări (Serguei Zolotoukhine, citată anterior, pct. 83).
34. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze faptele care constituie un ansamblu de circumstanţe de fapt concrete implicând acelaşi făptuitor şi indisociabil legate între ele în timp şi în spaţiu, existenţa acestor circumstanţe trebuind să fie demonstrată pentru a putea fi pronunţată condamnarea sau pentru ca noi acţiuni penale să poată fi puse în mişcare (ibidem, pct. 84).
35. Analizând faptele cauzei, Curtea reţine că reclamanta a fost achitată, într-o fază iniţială, de acuzaţia de lovire sau alte violenţe în raport cu incidentul din 2 iunie 2004 şi, ulterior, a fost condamnată pentru tâlhărie în raport tot cu acelaşi incident.
36. În această privinţă, subliniază că, în raport cu principiile enunţate în Cauza Serguei Zolotoukhine citată anterior, aspectul care trebuie clarificat nu este acela dacă elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute la art. 180 şi la art. 211 din Codul penal în vigoare la momentul faptelor erau sau nu identice, ci acela de a determina dacă faptele imputate reclamantei în cele două proceduri penale se refereau la acelaşi comportament (Grande Stevens şi alţii, citată anterior, pct. 224). În acest scop, Curtea trebuie să cerceteze dacă în cauză era vorba de acelaşi comportament din partea aceloraşi persoane cu aceeaşi ocazie (Maresti împotriva Croaţiei, nr. 55.759/07, pct. 63, 25 iunie 2009, şi Muslija împotriva Bosniei şi Herţegovinei, nr. 32.042/11, pct. 34, 14 ianuarie 2014).
37. În prezenta speţă, Curtea observă că reclamanta a fost acuzată în două rânduri pentru aceleaşi acte de violenţă pe care le aplicase aceleiaşi persoane, D.M.M., la aceeaşi dată, 2 iunie 2004; observă, de asemenea, că D.M.M. a avut posibilitatea de a-şi susţine cauza în calitate de victimă (pct. 9 supra). Chiar dacă alte fapte - respectiv o atingere adusă patrimoniului lui D.M.M. - au fost imputate persoanei în cauză în cadrul celei de a doua proceduri, nu este mai puţin adevărat că cele două proceduri în cauză coincideau în privinţa actelor de violenţă.
38. Or, în cauze similare prezentei speţe, Curtea a concluzionat deja în sensul existenţei, în esenţă, a aceloraşi fapte, chiar dacă cele două proceduri vizate au tratat elemente parţial diferite (a se vedea, în acest sens, Gradinger împotriva Austriei, 23 octombrie 1995, pct. 55, seria A, nr. 328-C). Cel mai recent, în Cauza Asadbeyli şi alţii împotriva Azerbaidjanului (nr. 3.653/05, 14.729/05, 20.908/05, 26.242/05, 36.083/05 şi 16.519/06, 11 decembrie 2012), în care reclamanţii au făcut obiectul a două proceduri distincte privind o manifestare la care participaseră, Curtea a admis că infracţiunile de săvârşirea cărora persoanele în cauză erau acuzate erau diferite în raport cu un anumit număr de elemente, dar a concluzionat că procedurile se suprapuneau în ceea ce priveşte elementele esenţiale ale infracţiunilor (ibidem, pct. 157).
39. În ceea ce priveşte Cauza Muslija citată anterior, în care reclamantul făcuse obiectul a două proceduri - administrativă şi, respectiv, penală - pentru că îşi lovise fosta soţie, Curtea a urmat un raţionament identic şi a concluzionat că faptele erau esenţial aceleaşi, întrucât actele de violenţă erau, între altele, un element atât al abaterii administrative, cât şi un element al infracţiunii (ibidem, pct. 34).
40. În acelaşi timp, în Cauza Ruotsalainen împotriva Finlandei (nr. 13.079/03, 16 iunie 2009), în care reclamantul fusese condamnat în două rânduri pentru infracţiuni prevăzute de legislaţia fiscală, Curtea a concluzionat că faptele de care era acesta acuzat în cadrul procedurilor respective erau, în esenţă, aceleaşi, chiar dacă elementul intenţional nu fusese reţinut decât în cadrul primei proceduri (ibidem, § 56).
41. În schimb, în Cauza Pirttimaki împotriva Finlandei (nr. 35.232/11, 20 mai 2014), Curtea a concluzionat că nu fusese încălcat art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie pe motiv că cele două proceduri menţionate nu se refereau la fapte, în esenţă, identice, întrucât circumstanţele de fapt şi părţile erau diferite (ibidem, pct. 51-52).
42. Prin urmare, în speţă, Curtea consideră că infracţiunea de tâlhărie de care reclamanta era acuzată îngloba în ansamblul său faptele infracţiunii de lovire sau alte violenţe şi că această din urmă infracţiune nu conţinea niciun element care să nu fi fost inclus în infracţiunea de tâlhărie. Actele de violenţă constituiau astfel elementul infracţional unic în cadrul procedurii pentru lovire sau alte violenţe şi un element esenţial în cadrul procedurii pentru tâlhărie.
43. În cele din urmă, Curtea observă că, deşi reclamanta a invocat autoritatea de lucru judecat în cadrul celei de-a doua proceduri, instanţele interne nu au stabilit expres în cadrul acestei proceduri că existau circumstanţe de fapt care distingeau acuzaţia de tâlhărie de cea de lovire sau alte violenţe pentru care persoana în cauză fusese deja achitată (Asadbeyli şi alţii, citată anterior, pct. 161, a se vedea supra, pct. 17 şi 19). Pe de altă parte, a arătat că instanţa de apel s-a pronunţat, prin Decizia din 4 martie 2008, că a existat identitate de fapte între cele două proceduri în cauză (supra, pct. 20), dar că aceste constatări nu puteau să conducă, din motive procedurale, la o redeschidere a procedurii (supra, pct. 21).
44. Prin urmare, Curtea consideră că actele de violenţă de care reclamanta era acuzată în cadrul celor două proceduri au fost, în esenţă, aceleaşi.
3. Clarificarea aspectului dacă a existat o repetare a trimiterii în judecată ("bis")
45. Curtea reaminteşte că art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu vizează numai cazul unei duble condamnări, ci, de asemenea, pe cel al dublei trimiteri în judecată (Franz Fischer împotriva Austriei, nr. 37.950/97, pct. 29, 29 mai 2001). Astfel, această dispoziţie reafirmă trei garanţii distincte conform cărora nimeni i. nu poate fi urmărit penal, ii. judecat sau iii. pedepsit de două ori pentru aceleaşi fapte (Nikitine împotriva Rusiei, nr. 50.178/99, pct. 36, CEDO 2004-VIII, şi Serguei Zolotoukhine, citată anterior, pct. 110).
46. În plus, art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie are ca obiect să interzică repetarea procedurilor penale definitiv închise (Franz Fischer, citată anterior, pct. 22, şi Gradinger, citată anterior, pct. 53). Rezultă aşadar o interdicţie privind procedurile penale consecutive.
47. Totuşi, în ceea ce priveşte procedurile penale paralele, art. 4 sus-menţionat nu le interzice. Într-o astfel de situaţie nu se poate afirma că reclamantul a fost trimis în judecată în mai multe rânduri pentru "o infracţiune pentru care fusese deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă" [Garaudy împotriva Franţei (dec.), nr. 65.831/01, CEDO 2003-IX (extrase)]. Astfel, Curtea a concluzionat în sensul caracterului vădit nefondat al unei cereri într-o cauză în care instanţa naţională pusese capăt celei de-a doua proceduri atunci când a fost pronunţată o hotărâre definitivă în cadrul primei proceduri [Zigarella împotriva Italiei (dec.), nr. 48.154/99, 3 octombrie 2002]. Cu toate acestea, a constatat o încălcare atunci când instanţele interne nu au pus capăt celei de-a doua proceduri (Tomasoviae împotriva Croaţiei, nr. 53.785/09, pct. 31, 18 octombrie 2011, Muslija, citată anterior, pct. 37, şi Lucky Dev împotriva Suediei, nr. 7.356/10, pct. 59 şi 63, 27 noiembrie 2014).
48. Aplicând aceste principii în speţă, Curtea observă că prima procedură s-a finalizat cu o hotărâre definitivă pronunţată la 24 ianuarie 2006 de Tribunalul Bacău. Constată, de asemenea, că, în cadrul celei de-a doua proceduri, aceeaşi instanţă a pronunţat, la 7 martie 2006, o hotărâre prin care condamna reclamanta în primă instanţă. Rezultă că aceasta a fost condamnată în primă instanţă pentru tâlhărie, deşi hotărârea de achitare pentru lovire sau alte violenţe rămăsese deja definitivă.
49. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că reclamanta a fost judecată în două rânduri pentru aceleaşi acte de violenţă.
50. Prin urmare, a fost încălcat art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.
III. Cu privire la celelalte pretinse încălcări
51. Reclamanta se plânge, în cele din urmă, de încălcarea drepturilor garantate prin art. 3, art. 5, art. 6 şi art. 7 din Convenţie şi prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie în raport cu incidentul din 2 iunie 2004 şi cu procedura penală în litigiu care a vizat-o.
52. Ţinând seama de ansamblul de elemente de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la acuzaţiile formulate, Curtea nu a identificat în cadrul capetelor de cerere formulate mai sus nicio încălcare aparentă a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
53. Art. 41 din Convenţie prevede:
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
54. Reclamanta solicită 500.000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material pe care pretinde că l-a suferit şi care corespunde pierderilor salariale şi degradării bunurilor sale pe durata detenţiei, precum şi suma de 3.500.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care consideră că l-a suferit ca urmare a sentimentelor de frustrare şi suferinţă. Aceasta solicită, de asemenea, ştergerea din cazierul judiciar a condamnării sale, precum şi luarea în considerare ca vechime în muncă a perioadei pe care a petrecut-o în detenţie.
55. Guvernul se opune acordării despăgubirii materiale solicitate, în absenţa unei legături de cauzalitate între încălcarea denunţată şi pretinsul prejudiciu. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, consideră că suma solicitată de reclamantă nu este conformă jurisprudenţei Curţii în materie. În ceea ce priveşte celelalte cereri ale reclamantei, consideră că nu intră în competenţa Curţii.
56. Curtea subliniază că singura bază de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în încălcarea art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. Prin urmare, nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi respinge această cerere. În schimb, consideră că trebuie să i se acorde reclamantei suma de 1.500 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral. În ceea ce priveşte celelalte cereri ale reclamantei, consideră că nu pot fi admise (Grozavu împotriva României, nr. 24.419/04, pct. 71, 2 noiembrie 2010). În special, Curtea observă că, în dreptul român, art. 465 din noul Cod de procedură penală, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, permite revizuirea unui proces la nivel intern atunci când, precum în speţă, a constatat încălcarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale unui reclamant (a se vedea, de exemplu, Mischie împotriva României, nr. 50.224/07, pct. 50, 16 septembrie 2014).
B. Cheltuieli de judecată
57. Reclamanta solicită, de asemenea, rambursarea cheltuielilor de judecată efectuate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, fără ca totuşi să precizeze cuantumul acestora şi fără să furnizeze documente justificative.
58. Guvernul observă că reclamanta nu şi-a prezentat cererea sa în bună şi cuvenită formă.
59. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora [Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 31.107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI]. În speţă, ţinând seama de faptul că reclamanta nu şi-a cuantificat şi detaliat cererea, nu i se acordă nicio sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
60. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. decide să radieze cererea de pe rol în ceea ce îl priveşte pe reclamantul David Bejan-Piser;
2. declară cererea reclamantei Cristina Butnaru admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
3. hotărăşte că a fost încălcat art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 1.500 EUR (o mie cinci sute de euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 23 iunie 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.
PREŞEDINTE
JOSEP CASADEVALL
Grefier,
Stephen Phillips
------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
