Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Strasbourg
(Cererea nr. 14.364/06)
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Ion Tudor împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Luis Lopez Guerra, Nona Tsotsoria, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 26 noiembrie 2013,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află Cererea nr. 14.364/06 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant român, domnul Ion Gheorghe Tudor (reclamantul), a sesizat Curtea la 31 martie 2006, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de coagentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul s-a plâns că procesul penal împotriva sa a fost inechitabil, mai ales în măsura în care a fost condamnat fără să fi fost audiat personal de către instanţa de ultim grad de jurisdicţie.
4. La 15 septembrie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1973 şi locuieşte în Târgu Jiu.
6. La 15 noiembrie 2002, reclamantul şi M.P. au fost trimişi în judecată pentru tâlhărie şi omor deosebit de grav. Pe parcursul procedurii, reclamantul a pledat nevinovat.
În declaraţiile date poliţiei şi procuraturii, coinculpatul reclamantului a declarat că săvârşiseră faptele împreună. Acesta şi-a schimbat poziţia în faţa instanţei, declarând că a acţionat pe cont propriu şi că reclamantul nu participase la respectivele infracţiuni.
7. La 16 decembrie 2003, Tribunalul Gorj l-a condamnat pe reclamant la 23 de ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor. Instanţa şi-a bazat sentinţa pe probele aflate la dosar, inclusiv declaraţiile date de ambii inculpaţi în timpul anchetei şi în faţa instanţei, precum şi pe declaraţiile martorilor şi probele medico-legale. Instanţa a concluzionat că ambii inculpaţi săvârşiseră infracţiunile.
8. La 28 iunie 2004, Curtea de Apel Craiova a casat hotărârea respectivă şi a retrimis dosarul cauzei la tribunal spre reexaminare.
9. La 13 iulie 2004, Tribunalul Gorj a ascultat declaraţiile reclamantului şi ale celuilalt inculpat. La 20 decembrie 2004, instanţa l-a condamnat pe reclamant la 23 de ani de închisoare.
10. Ambii inculpaţi au declarat apel. Curtea de Apel Craiova a reexaminat fondul cauzei. Instanţa a examinat probele administrate deja, a ascultat declaraţiile inculpaţilor, a suplimentat probatoriul şi a ascultat pledoariile avocatului apărării şi ale procurorului.
11. La 22 septembrie 2005, instanţa l-a achitat pe reclamant, considerând că probele aflate la dosar nu dovedeau într-un mod convingător legătura reclamantului cu tâlhăria.
12. Procurorul a declarat recurs, motivând că, în speţă, curtea de apel a evaluat în mod eronat probele şi s-a bazat exclusiv pe probele administrate direct în faţa acesteia, ignorând probele prezentate în cursul anchetei penale şi în faţa instanţelor inferioare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a ascultat pledoariile avocatului apărării şi ale procurorului. Înainte de a încheia dezbaterile, instanţa a dat ultimul cuvânt inculpaţilor.
13. Prin hotărârea definitivă din 8 februarie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat decizia curţii de apel, a reexaminat probele aflate la dosar şi a menţinut decizia tribunalului din 20 decembrie 2004. Înalta Curte a constatat că, în speţă, curtea de apel nu evaluase probele corespunzător şi ignorase informaţii importante din dosar, în special declaraţiile date de coinculpat imediat după săvârşirea infracţiunilor, declaraţii care îl incriminau pe reclamant. Instanţa a reevaluat probele şi a constatat că primele declaraţii date de coinculpat se coroborează cu celelalte probe.
II. Dreptul intern relevant
14. Dispoziţiile relevante din Codul de procedură penală, în vigoare la data faptelor aflate la originea prezentei cereri, sunt descrise în Constantinescu împotriva României (nr. 28.871/95, pct. 37, CEDO 2000-VIII).
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie
15. Reclamantul se plânge că procesul penal declanşat împotriva sa nu a fost echitabil. Acesta s-a plâns, în special, de modul diferit de interpretare a probelor de către instanţele naţionale şi a subliniat că, în urma analizei probelor, curtea de apel a pronunţat o hotărâre de achitare, în timp ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie l-a condamnat din nou în baza probelor aflate la dosar. Acesta a invocat art. 5 § 1 şi art. 6 § 1 din Convenţie.
Curtea consideră că plângerea trebuie examinată numai în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante sunt redactate după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa."
A. Cu privire la admisibilitate
16. Curtea constată că prezenta cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. În continuare, constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
17. Reclamantul a reiterat că procesul penal declanşat împotriva sa a fost inechitabil.
18. Guvernul a afirmat că procesul penal a fost echitabil. Reclamantul a luat parte la proces, a propus probe în apărarea sa şi a luat cunoştinţă de probele în acuzare în şedinţă publică. Acesta a dat declaraţii atât în faţa tribunalului, cât şi în faţa curţii de apel. Reclamantul nu a solicitat o nouă administrare a probelor de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
19. De asemenea, Guvernul a afirmat că prezenta cauză nu prezintă nicio circumstanţă specială care să necesite o nouă administrare a probelor, dat fiind faptul că martorii şi-au menţinut declaraţiile pe parcursul procedurii. Singura persoană care şi-a schimbat declaraţia a fost coinculpatul, însă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a motivat de ce a acordat precădere declaraţiilor sale iniţiale în detrimentul celor făcute ulterior în cursul procesului.
2. Motivarea Curţii
a) Principii generale
20. Curtea reiterează că modul în care se aplică art. 6 în cazul proceselor înaintea instanţelor de control judiciar depinde de trăsăturile specifice proceselor respective; este necesar să se ia în considerare ansamblul procedurii interne şi rolul instanţei ce judecă cauza în calea de atac.
21. Cu toate acestea, atunci când o instanţă de control judiciar este competentă să analizeze atât situaţia de fapt, cât şi chestiunile de drept şi să studieze în ansamblu problema vinovăţiei, ea nu poate, din motive ce ţin de echitatea procedurii, să tranşeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis actul considerat ca infracţiune (a se vedea, printre multe alte hotărâri, Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, pct. 32, seria A nr. 134; Constantinescu, citată anterior, pct. 55; Sandor Lajos Kiss împotriva Ungariei, nr. 26.958/05, pct. 22, 29 septembrie 2009; Sinichkin împotriva Rusiei, nr. 20.508/03, pct. 32, 8 aprilie 2010; Lacadena Calero împotriva Spaniei, nr. 23.002/07, pct. 36 şi 38, 22 noiembrie 2011; Hanu împotriva României, nr. 10.890/04, pct. 32, 4 iunie 2013).
22. În plus, Curtea consideră că, pentru stabilirea temeiniciei acuzaţiilor în materie penală, ascultarea inculpatului în persoană ar trebui să fie regula generală. Orice derogare de la acest principiu ar trebui să fie excepţională şi supusă unei interpretări restrictive (a se vedea, în special, Popa şi Tănăsescu împotriva României, nr. 19.946/04, pct. 46, 10 aprilie 2012).
b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
23. Revenind la prezenta cauză, Curtea observă că nu se contestă faptul că reclamantul a fost mai întâi condamnat de tribunal, apoi a fost achitat de curtea de apel, iar apoi a fost condamnat din nou de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Tribunalul şi curtea de apel au procedat la audierea directă a reclamantului, însă Înalta Curte nu l-a audiat şi nici nu a administrat direct alte probe.
24. Curtea reaminteşte că, deşi dreptul inculpatului de a avea ultimul cuvânt în faţa instanţei este desigur important, acesta nu poate echivala cu dreptul său de a fi audiat de către instanţă în timpul dezbaterilor (a se vedea Constantinescu, citată anterior, pct. 58). Mai mult, în vederea unui proces echitabil, o instanţă nu poate să caseze o hotărâre precedentă şi să reevalueze probe fără să informeze în mod corespunzător părţile interesate şi să le acorde posibilitatea de a-şi prezenta apărările (a se vedea Popa şi Tănăsescu, citată anterior, pct. 51). În ultimul rând, în practică, Curtea nu vede niciun motiv pentru care reclamantul, care a avut câştig de cauză în faţa curţii de apel şi căruia nu i s-a dat de înţeles de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că decizia ar putea fi răsturnată, ar fi avut vreun interes să solicite Înaltei Curţi readministrarea probelor.
25. Prin urmare, pentru a stabili dacă a avut loc o încălcare a art. 6 în prezenta cauză trebuie să se examineze rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi natura problemelor pe care a fost solicitată să le soluţioneze (a se vedea Popa şi Tănăsescu, citată anterior, pct. 47, şi Hanu împotriva României, nr. 10.890/04, pct. 34, 4 iunie 2013).
26. În cauzele Popa şi Tănăsescu (citată anterior, pct. 47) şi Găitănaru împotriva României (nr. 26.082/05, pct. 30, 26 iunie 2012), Curtea a avut posibilitatea să examineze domeniul de aplicare al competenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, atunci când examinează un recurs precum cel din prezenta cauză, respectiv după ce prima cale de atac a fost soluţionată deja de o instanţă de grad inferior. Curtea a constatat că procesele de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost procese complete guvernate de aceleaşi norme ca în cazul unui proces pe fond, instanţa examinând atât faptele, cât şi problemele de drept. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie putea să decidă fie să menţină achitarea reclamantului, fie să îl condamne după o evaluare minuţioasă a chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei lui. Dacă necesitatea administrării directe a probelor rezulta din circumstanţele cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie putea retrimite cauza la o instanţă de grad inferior, în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală în vigoare la acea dată (a se vedea supra, pct. 14).
27. În prezenta cauză, procurorul şi-a motivat recursul pe erorile grave de fapt survenite în hotărârile instanţelor de grad inferior (a se vedea supra, pct. 12). Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a examinat recursul în acest cadru legal. Instanţa trebuia să decidă ce importanţă acordă declaraţiilor iniţiale ale coinculpatului şi schimbării ulterioare a poziţiei acestuia. Astfel, instanţa trebuia să facă o evaluare completă a vinovăţiei sau nevinovăţiei reclamantului în raport cu acuzaţiile formulate împotriva acestuia din moment ce aceleaşi probe apreciate direct de către instanţele de grad inferior au condus atât la condamnarea, cât şi la achitarea acestuia (a se vedea supra, pct. 7 şi 9, precum şi pct. 11). Instanţa a rejudecat cauza, a reexaminat probele şi le-a dat o interpretare nouă (a se vedea supra, pct. 13).
28. Cu toate acestea, problemele ridicate pot fi considerate ca prezentând o oarecare complexitate în fapt şi în drept şi nu puteau fi evaluate corespunzător fără audierea nemijlocită, de către instanţă, a reclamantului şi a martorilor (a se vedea Sinichkin, citată anterior, pct. 38, şi Hanu, citată anterior, pct. 40, precum şi, mutatis mutandis, Spînu împotriva României, nr. 32.030/02, pct. 58, 29 aprilie 2008, Moreira Ferreira împotriva Portugaliei, nr. 19.808/08, pct. 34, 5 iulie 2011, şi Mihai Moldoveanu împotriva României, nr. 4.238/03, pct. 63, 19 iunie 2012).
29. Considerentele precedente sunt suficiente pentru a-i permite Curţii să concluzioneze că, în prezenta cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a respectat cerinţele unui proces echitabil.
Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
30. Art. 41 din Convenţie prevede:
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu şi cheltuieli de judecată
31. Reclamantul a solicitat 700.000 euro (EUR) pentru prejudiciul material şi moral, precum şi pentru cheltuielile de judecată.
32. Guvernul a susţinut că această cerere este nejustificată şi excesivă. De asemenea, Guvernul a solicitat Curţii să declare că recunoaşterea încălcării dreptului reclamantului la un proces echitabil reprezintă în sine o reparaţie echitabilă.
33. Curtea îi acordă reclamantului 3.000 EUR pentru prejudiciul moral.
34. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, având în vedere absenţa unor documente care să justifice cheltuielile pretinse, Curtea respinge cererea reclamantului.
35. În ultimul rând, Curtea reaminteşte că atunci când o persoană, precum în cazul de faţă, a fost condamnată în cadrul unei proceduri interne care nu a respectat cerinţele unui proces echitabil, un nou proces sau redeschiderea procedurii interne la cererea persoanei interesate reprezintă o metodă corespunzătoare de reparaţie a încălcării constatate. În această privinţă, Curtea reţine că art. 408^1 din Codul de procedură penală prevede posibilitatea de revizuire a hotărârii pronunţate în cadrul unui proces intern în cauzele în care Curtea a constatat o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale unui reclamant (a se vedea Hanu, citată anterior, pct. 50).
B. Dobânzi moratorii
36. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 3.000 EUR (trei mii de euro), care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 17 decembrie 2013, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament.
PREŞEDINTE
JOSEP CASADEVALL
Grefier,
Santiago Quesada
------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
