Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
HOTĂRÂRE din 16 septembrie 2014 în Cauza Uniunea Judeţeană a Cooperativelor de Consum Ilfov împotriva României (fond)
EMITENT: CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI - SECŢIA A TREIA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 279 din 13 aprilie 2016
definitivă la 16 decembrie 2014
(Cererea nr. 16.554/06)
Strasbourg
Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Uniunea Judeţeană a Cooperativelor de Consum Ilfov împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Jan Sikuta, Dragoljub Popovic, Luis Lopez Guerra, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Fatoş Araci, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 26 august 2014,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află Cererea nr. 16.554/06 îndreptată împotriva României, prin care o societate cooperativă de drept român, Uniunea Judeţeană a Cooperativelor de Consum Ilfov (reclamanta), a sesizat Curtea la 18 aprilie 2006, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta a fost reprezentată de preşedintele său, domnul S. Istrate. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanta se plânge de o atingere adusă dreptului său de proprietate ca urmare a transferării în domeniul public local a mai multor imobile care îi aparţineau.
4. La 26 iunie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanta este o societate cooperativă de drept român, cu sediul în comuna Voluntari.
6. În timpul regimului comunist, societăţile cooperative, constituite prin asocierea locuitorilor unei comune, funcţionau în domeniile comerţului şi serviciilor. Acestea dispuneau de un patrimoniu mobiliar şi imobiliar propriu, iar statul le susţinea activitatea, inclusiv prin punerea la dispoziţie a terenurilor care aparţineau domeniului public în vederea construirii, în mediul rural, a imobilelor necesare activităţii lor.
7. Societăţile cooperative au fost menţinute după schimbarea regimului politic. Cadrul legislativ pentru funcţionarea lor a fost stabilit prin Decretul-lege nr. 67/1990 şi prin Legea nr. 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit, dispoziţii în temeiul cărora în societăţile cooperative au dobândit statutul de persoane juridice de drept privat şi au ieşit de sub tutela statului.
8. În judeţul Ilfov, societăţile cooperative erau grupate în cadrul Uniunii Cooperativelor de Producţie, Achiziţii şi Desfacerea Mărfurilor (Uniunea), devenită după 1990 Federalcoop Ilfov (Federalcoop), iar începând cu 13 octombrie 2005, Uniunea Judeţeană a Cooperativelor de Consum Ilfov (reclamanta).
9. La 29 iunie 1987 şi la 27 aprilie 1988, Uniunea a încheiat cu Direcţia Generală de Dezvoltare a Teritoriului (Direcţia Generală) două convenţii care aveau ca obiect construirea, pe terenuri aparţinând domeniului public, a unor imobile cu destinaţia de locuinţe care aveau la parterul lor unităţi comerciale. Imobilele trebuiau să fie edificate în mai multe comune din jurul municipiului Bucureşti, în special în Cornetu, Bragadiru şi Otopeni.
10. Potrivit termenilor convenţiilor, Uniunea finanţa construirea spaţiilor comerciale, iar Direcţia Generală pe cea a spaţiilor cu destinaţia de locuinţe. Convenţiile prevedeau de asemenea că, după finalizarea lucrărilor, spaţiile comerciale intrau în patrimoniul beneficiarului, respectiv Uniunea.
11. Autorizaţiile de construire au fost eliberate între 1987 şi 1989, iar lucrările au fost finalizate între 1989 şi 1992.
12. Uniunea şi, ulterior, Federalcoop au acţionat ca proprietari ai acestor spaţii şi au achitat taxele şi impozitele corespunzătoare. Federalcoop a vândut unor terţi spaţii comerciale situate în Otopeni.
13. Legea nr. 109/1996 prevedea că terenurile transmise în folosinţă cu titlu gratuit societăţilor cooperative în vederea realizării de construcţii destinate activităţii lor rămâneau în posesia acestora atât timp cât dreptul de proprietate asupra imobilelor se menţinea în patrimoniul societăţilor cooperative.
14. În 1998, în temeiul Legii nr. 213 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acestora, comunele din judeţul Ilfov au întocmit inventarul bunurilor pe care le considerau că aparţin domeniului public local. Acestea au inclus unele spaţii comerciale pe care Uniunea le construise în comunele Cornetu, Bragadiru şi Otopeni în temeiul convenţiilor din 1987 şi 1988.
15. Prin Hotărârea nr. 930 din 29 august 2002, Guvernul a aprobat inventarul şi a publicat în Monitorul Oficial lista bunurilor aparţinând domeniului public local în care figurau şi imobilele sus-menţionate.
16. Federalcoop a introdus o acţiune în contencios administrativ în anularea hotărârii de Guvern. Aceasta a arătat că, în temeiul convenţiilor din 1987 şi din 1988, era proprietarul spaţiilor comerciale şi că dreptul de folosinţă asupra terenului îi fusese confirmat prin Legea nr. 109/1996. Uniunea a apreciat că transferul lor în domeniul public local era lipsit de temei legal şi că reprezenta o gravă atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor sale.
17. În ceea ce priveşte imobilele situate în comunele Cornetu şi Bragadiru, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea prin două hotărâri definitive din 30 septembrie 2005 şi a anulat în parte hotărârea Guvernului, cu privire la respectivele imobile. Înalta Curte a constatat că Uniunea, şi ulterior, Federalcoop erau proprietarii acestor bunuri în temeiul convenţiilor încheiate în mod valabil cu autorităţile de la acea vreme. Aceasta a considerat de asemenea că Uniunea şi Federalcoop au administrat aceste spaţii în calitate de proprietari, încă de la edificarea lor, cu respectarea obligaţiilor prevăzute de lege şi cu achitarea tuturor taxelor şi a impozitelor. În consecinţă, a considerat că bunurile respective au fost incluse în mod nelegal în domeniul public local.
18. În privinţa imobilelor situate în comuna Otopeni, Înalta Curte, prin decizia definitivă din 28 noiembrie 2005, a respins cererea în care interveniseră şi terţii cumpărători ai unora dintre spaţiile comerciale. Aceasta a constata că de bună-credinţă s-a pronunţat că Uniunea construise spaţiile comerciale pe terenul aparţinând domeniului public. În temeiul art. 494 din Codul civil privind accesiunea imobiliară, Înalta Curte a apreciat că autorităţile locale, proprietari ai terenului, erau de asemenea proprietari ai spaţiilor comerciale şi că Federalcoop putea eventual să revendice un drept de creanţă în faţa instanţelor de drept comun.
II. Dreptul şi practica interne relevante
19. Legea nr. 109/1996 a stabilit cadrul legislativ pentru funcţionarea societăţilor cooperative. Cu privire la patrimoniul acestora, art. 187 din lege prevede:
"Terenurile transmise în folosinţă, pe durată nedeterminată şi fără plată, în vederea realizării de construcţii pentru activitatea organizaţiilor cooperaţiei de consum şi ale cooperaţiei de credit îşi menţin acest regim juridic pe toată durata existenţei construcţiilor respective în proprietatea organizaţiilor cooperatiste."
20. Legea nr. 1/2005, care a înlocuit Legea nr. 109/1996, a menţinut statutul societăţilor cooperatiste, precum şi dreptul lor de folosinţă gratuită a terenurilor ocupate de construcţiile care le aparţineau.
21. Art. 494 din Codul civil în vigoare la momentul faptelor, ale cărui dispoziţii au fost reluate în art. 581 din noul Cod civil, prevede că în cazul în care construcţiile au fost edificate de către o a treia persoană de bună-credinţă cu materialele ei, proprietarul pământului devine proprietarul construcţiilor şi poate rambursa terţului, la alegere, fie o sumă de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului, fie valoarea materialelor şi preţul muncii.
22. Doctrina şi jurisprudenţa stabilesc că alegerea este lăsată la libera apreciere a proprietarului fondului, care poate opta pentru suma cea mai redusă (a se vedea, de exemplu, Liviu Pop, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 250).
23. Art. 861 din Codul civil prevede că bunurile care fac parte din domeniul public sunt imprescriptibile şi inalienabile. Dreptul de proprietate asupra acestor bunuri nu se pierde ca urmare a lipsei folosinţei, iar terţii nu îl pot dobândi prin uzucapiune.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
24. Reclamanta se plânge de transferul în domeniul public local al spaţiilor sale comerciale situate în comuna Otopeni. Aceasta consideră ca a fost privată de bunurile sale într-un mod nelegal şi în absenţa oricărei despăgubiri. Aceasta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, redactat după cum urmează:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, decât pentru o cauză de utilitate publică, în condiţiile prevăzute de lege şi conform principiilor generale de drept internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Cu privire la admisibilitate
25. Guvernul susţine că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne de care dispunea pentru a obţine remedierea pretinsei atingeri aduse dreptului său de proprietate. Guvernul afirmă în această privinţă că reclamanta a omis să introducă în faţa instanţelor naţionale o acţiune pe baza dispoziţiilor art. 494 din vechiul Cod civil care, conform acestuia, putea compensa pretinsa încălcare.
26. Reclamanta contestă argumentul Guvernului. Aceasta arată că, solicitând anularea hotărârii Guvernului şi restituirea bunurilor, a utilizat căile de atac interne disponibile şi apte a pune capăt încălcării dreptului său de proprietate de care se plângea.
27. Curtea reaminteşte că examinarea modalităţilor de despăgubire pentru atingerea adusă dreptului de proprietate pune în lumină aprecierea "justului echilibru" între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele garantării drepturilor fundamentale ale persoanei [Kozacyoolu împotriva Turciei (MC), nr. 2.334/03, pct. 64, 19 februarie 2009]. Această chestiune fiind strâns legată de fondul acestui capăt de cerere se conexează cu excepţia Guvernului pe fond (a se vedea, mutatis mutandis, Burghelea împotriva României, nr. 26.985/03, pct. 31, 27 ianuarie 2009, şi Vergu împotriva României, nr. 8.209/06, pct. 29, 11 ianuarie 2011).
28. Constatând în plus că prezenta cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
29. Reclamanta susţine că a existat o ingerinţă în exerciţiul dreptului său la respectarea bunurilor şi că aceasta nu este compatibilă cu exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
30. Aceasta a arătat în special că transferul bunurilor sale în domeniul public local a încălcat principiul legalităţii deoarece comuna Otopeni şi-a însuşit spaţiile comerciale fără a proceda la o expropriere conform prevederilor legale şi fără a plăti o despăgubire.
31. Reclamanta arată de asemenea că, în situaţii identice, respectiv cele referitoare la spaţiile comerciale din Cornetu şi Bragadiru care fuseseră construite în temeiul aceloraşi convenţii, Înalta Curte a considerat că transferul proprietăţii la care s-a procedat era lipsit de temei legal şi că reclamanta era proprietarul acestor bunuri.
32. Guvernul invită Curtea să constate că, în prezenta cauză, nu există o ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate al reclamantei.
33. Acesta arată că reclamanta vânduse o parte dintre spaţiile comerciale situate în comuna Otopeni înainte de introducerea acţiunii în contencios administrativ. În ceea ce priveşte unităţile comerciale rămase în patrimoniul reclamantei, Guvernul susţine că dreptul de proprietate al acesteia este şi în prezent înscris în cartea funciară şi că autorităţile locale nu au întreprins niciun demers pentru a obţine executarea hotărârii Înaltei Curţi şi a o deposeda de aceste bunuri.
34. În orice caz, Guvernul apreciază că ingerinţa era "prevăzută de lege", respectiv de art. 494 din vechiul Cod civil. Acesta a adăugat că, în temeiul acestui articol, reclamanta avea numai o simplă creanţă în raport cu proprietarul terenului, comuna Otopeni, pe care o putea recupera, conform acestuia, adresându-se instanţelor civile.
35. În ceea ce priveşte diferenţa de abordare a instanţelor interne în situaţii similare, consideră că aceasta era consecinţa unei mai bune apărări a Guvernului în faţa Înaltei Curţi.
36. Reclamanta a răspuns că nu putea utiliza spaţiile comerciale al căror proprietar era încă conform cărţii funciare ca urmare a opoziţiei pe care comuna Otopeni o manifesta invocând hotărârea Înaltei Curţi.
2. Motivarea Curţii
a) Cu privire la existenţa unei ingerinţe
37. Curtea reaminteşte că, pentru a stabili dacă a existat o privare de bunuri, este necesar nu numai să se verifice dacă a existat o lipsire de posesie sau o expropriere formală, ci şi să se privească dincolo de aparenţe şi să se analizeze aspectele reale ale situaţiei în litigiu. Cum Convenţia are ca obiect protecţia drepturilor "concrete şi efective", este important să se cerceteze dacă situaţia menţionată echivala cu o expropriere de fapt (Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei, 23 septembrie 1982, pct. 63, seria A nr. 52).
38. În prezenta cauză, Curtea observă că spaţiile comerciale situate în comuna Otopeni, asupra cărora reclamanta era proprietar începând din 1992, au fost înscrise printr-o hotărâre a Guvernului pe lista bunurilor aparţinând domeniului public local. Evident, anterior acestei înscrieri, reclamanta vânduse unor terţi mai multe unităţi comerciale, însă trebuie să se constate - de altfel, părţile sunt de acord asupra acestui aspect - că aceasta a rămas proprietar al altor unităţi comerciale situate în Otopeni.
39. În consecinţă, Curtea consideră că existenţa în patrimoniul reclamantei a unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la momentul publicării Hotărârii Guvernului nr. 930 din 29 august 2002 nu face obiectul niciunei îndoieli.
40. Curtea constată că dreptul de proprietate recunoscut în beneficiul comunei Otopeni a adus atingere posibilităţii reclamantei de a dispune de aceste bunuri. Chiar dacă inacţiunea autorităţilor locale a putut permite persoanei în cauză să continue să se bucure de acele bunuri, această folosinţă nu putea fi decât precară, din moment ce bunurile din domeniul public sunt imprescriptibile şi inalienabile şi că oricând comuna Otopeni are dreptul de a pretinde restituirea.
41. În consecinţă, a existat o ingerinţă în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale.
b) Cu privire la respectarea principiilor generale care decurg din jurisprudenţa Curţii
42. Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie impune, înainte de toate şi mai ales, ca o ingerinţă a autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală. În special, principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor [Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC), nr. 35.014/97, pct. 163, CEDO 2006-VIII].
43. Curtea reaminteşte că o ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate trebuie să vizeze, atât în practică, cât şi în teorie, nu numai un "scop legitim" în conformitate cu "interesul general", ci şi că trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin orice măsură aplicată de stat. Este ceea ce exprimă noţiunea de "just echilibru" care trebuie păstrat între imperativele interesului general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului (Hutten-Czapska, citată anterior, pct. 167).
44. În prezenta cauză, Curtea arată că, pentru Guvern, art. 494 din vechiul Cod civil constituia temeiul legal pentru ingerinţa în litigiu.
45. Curtea observă că, în hotărârea din 28 noiembrie 2005, care face obiectul prezentei cereri, Înalta Curte a considerat că, în temeiul art. 494 din vechiul Cod civil, autorităţile locale, proprietare ale terenului, erau de asemenea şi proprietarele unităţilor construite de reclamantă (a se vedea supra pct. 18).
46. Cu toate acestea, Curtea constată că, într-o hotărâre pronunţată în aceeaşi perioadă, Înalta Curte a adoptat o poziţie diferită, considerând că reclamanta era proprietar al unităţilor construite în temeiul convenţiilor încheiate cu autorităţile de la acea vreme şi că, în consecinţă, aproprierea lor de către stat era lipsită de temei legal (a se vedea supra pct. 17).
47. Curtea aminteşte în această privinţă că s-a pronunţat deja recunoscând că, într-adevăr, jurisprudenţa divergentă constituie, prin natura sa, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar, însă a afirmat de asemenea că rolul unei instanţe supreme este chiar acela de a îndrepta aceste contradicţii [Zielinski şi Pradal şi Gonzalez ş.a. împotriva Franţei (MC), nr. 24.846/94 şi 34.165/96 la 34.173/96, pct. 59, CEDO 1999-VII, şi Nejdet Sahin şi Perihan Sahin împotriva Turciei (MC), nr. 13.279/05, pct. 51 şi 52, 20 octombrie 2011].
48. În prezenta cauză, Curtea arată că cele două acţiuni au avut acelaşi obiect şi că cea care a interpretat într-o manieră diametral opusă aceleaşi convenţii şi legi care reglementau funcţionarea societăţilor cooperative a fost cea mai înaltă autoritate judecătorească a ţării. Curtea nu poate achiesa la argumentul Guvernului potrivit căruia diferenţa respectivă de abordare era consecinţa unor diferenţe din apărarea realizată de autorităţi [a se vedea, mutatis mutandis, Beian împotriva României (nr. 1), nr. 30.658/05, pct. 34 şi urm., CEDO 2007 V].
49. Pe de altă parte, Curtea constată că nimic nu indică că hotărârea din 28 noiembrie 2005 constituia un reviriment jurisprudenţial. Presupunând că aceasta a fost situaţia, se impune să se constate că Înalta Curte nu a explicat de ce era necesar să intervină un astfel de reviriment (mutatis mutandis, Atanasovski împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, nr. 36.815/03, pct. 38, 14 ianuarie 2010).
50. Având în vedere aceste circumstanţe, Curtea se îndoieşte că aplicarea art. 494 din Codul civil în cazul reclamantei poate fi considerată drept "previzibilă" şi ca răspunzând imperativului de "securitate juridică" (a se vedea, mutatis mutandis, Burghelea, citată anterior, pct. 39).
51. În continuare, Curtea constată că nici autorităţile locale, nici Guvernul nu au avansat cel mai mic motiv de interes general în măsură să justifice înscrierea unităţilor comerciale ale reclamantei pe lista bunurilor aparţinând domeniului public local. Constatarea absenţei "scopului legitim" în cazul acestei aproprieri este consolidată de lipsa de acţiune a autorităţilor locale, care nu au întreprins niciun demers pentru a utiliza aceste spaţii în conformitate cu "interesul general".
52. În cele din urmă, Curtea constată că respectiva comună Otopeni nu a recurs la procedura de expropriere oficială şi că şi-a apropriat bunurile respective fără a plăti o despăgubire.
53. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului potrivit căruia reclamanta ar fi putut solicita instanţelor naţionale repararea prejudiciului suferit, Curtea observă că Guvernul nu a oferit exemple de jurisprudenţă referitoare la posibilitatea de a solicita repararea ca urmare a trecerii bunurilor în domeniul public în absenţa unei proceduri oficiale de expropriere. Pe de altă parte, supoziţia că o acţiune întemeiată pe art. 494 din vechiul Cod civil putea fi admisibilă în cazul reclamantei determină Curtea să constate că despăgubirea nu putea să fie raportată la valoarea bunurilor respective din moment ce autorităţile locale au libertatea de a opta pentru suma cea mai scăzută, rambursând numai costul materialelor şi al mâinii de lucru.
54. În consecinţă, Curtea nu poate imputa reclamantei că nu a încercat, după introducerea primei acţiuni privind recuperarea bunurilor sale, să formuleze o nouă acţiune în despăgubire al cărei rezultat era incert (a se vedea, mutatis mutandis, Belvedere Alberghiera S.R.L. împotriva Italiei, nr. 31.524/96, pct. 68, CEDO 2000 VI, Burghelea, citată anterior, pct. 40, şi Vergu, citată anterior, pct. 54 şi 55).
55. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că, în speţă, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
56. Conform art. 41 din Convenţie:
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
57. Reclamanta solicită 348.040 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material. Potrivit persoanei în cauză, această sumă reprezintă valoarea spaţiilor comerciale transferate în domeniul public local, calculată conform preţului de vânzare la metru pătrat al spaţiilor comerciale situate în comuna Otopeni, care se ridică la aproximativ 220 EUR. În plus, reclamanta pretinde 10.000 EUR pentru prejudiciul moral şi 1.000 EUR pentru cheltuielile de judecată.
58. Guvernul contestă cererea reclamantei, reproşându-i acesteia că nu a furnizat niciun document justificativ pentru calcularea sumei pretinse.
59. Curtea constată că părţile nu au prezentat nicio expertiză referitoare la valoarea exactă a acestor spaţii.
60. Având în vedere aceste elemente, Curtea consideră că este necesar să nu se pronunţe asupra acestei chestiuni şi să stabilească într-un termen de şase luni de la data prezentei hotărâri procedura ulterioară luând în considerare posibilitatea unui acord între statul pârât şi reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. uneşte cu fondul excepţia de neepuizare a căilor de atac interne şi o respinge;
2. declară cererea admisibilă;
3. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
4. hotărăşte că problema aplicării art. 41 din Convenţie nu se află în stare de judecată.
În consecinţă,
a) amână pronunţarea asupra acestei probleme în întregime;
b) invită Guvernul şi reclamanta să îi adreseze în scris, în termen de şase luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, observaţiile lor cu privire la această problemă şi în special să o informeze despre orice acord la care ar putea ajunge;
c) amână procedura ulterioară şi delegă preşedintelui camerei sarcina de a da un termen după caz.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 16 septembrie 2014, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament.
PREŞEDINTE
JOSEP CASADEVALL
Grefier adjunct,
Fatos Araci
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
