Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 142/04)
Strasbourg
Devenită definitivă la data de 16 octombrie 2013
Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Bălteanu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Luis Lopez Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 25 iunie 2013,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află Cererea nr. 142/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Viorel Bălteanu ("reclamantul"), a sesizat Curtea la 22 octombrie 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ("Convenţia").
2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul Vladimir Florea, avocat în Bucureşti. Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de coagentul guvernamental, doamna Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a susţinut, în special, că i-a fost încălcat dreptul la respectarea vieţii sale private, că procesul penal împotriva sa nu a fost echitabil şi că arestarea sa preventivă a fost prea lungă.
4. La 15 septembrie 2011, capetele de cerere menţionate anterior au fost comunicate Guvernului. S-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună (art. 29 § 1).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1973 şi locuieşte în Bucureşti. La momentul producerii faptelor, acesta era ofiţer de poliţie rutieră.
6. La 17 ianuarie 2003, reclamantul şi colegul său l-au oprit în trafic pe M.D. şi au verificat actele acestuia. Au observat că M.D. nu avea permis de conducere corespunzător pentru tipul de vehicul pe care îl conducea, ceea ce constituia infracţiune. Au confiscat actele de înmatriculare a maşinii şi permisul de conducere al lui M.D.
7. La 20 ianuarie 2003, M.D. şi R.J. (pasager în vehicul atunci când a fost oprit M.D.) au informat procurorul că reclamantul le ceruse să plătească suma de 10.000.000 lei româneşti (ROL) pentru a nu continua cercetarea penală împotriva lui M.D. La aceeaşi dată, procurorul a obţinut autorizaţia Parchetului Naţional Anticorupţie, în temeiul art. 91^1 şi 91^4 din Codul de procedură penală, de a intercepta convorbirile reclamantului. Acesta a marcat bancnotele pe care M.D. şi R.J. le-au adus pentru a plăti mita.
8. R.J. i-a telefonat reclamantului pentru a stabili o întâlnire. Mai târziu, în ziua respectivă, R.J. şi M.D. s-au întâlnit cu reclamantul în biroul acestuia (pe care îl împărţea cu alţi cinci colegi şi cu S.D., superiorul său). La momentul respectiv erau prezenţi doar reclamantul şi S.D. Au fost înregistrate atât convorbirea telefonică, cât şi conversaţia din biroul reclamantului.
După ce au plecat R.J. şi M.D., procurorul a ajuns la faţa locului şi a percheziţionat biroul reclamantului. A găsit banii pentru mită, pe care îi marcase anterior. Reclamantul a negat că a luat bani de la R.J. şi M.D. sau că a săvârşit vreo infracţiune.
9. La sfârşitul percheziţiei, procurorul l-a arestat pe reclamant sub învinuirea de luare de mită pentru a influenţa favorabil urmărirea penală. În aceeaşi zi, procurorul a dispus începerea urmăririi penale împotriva reclamantului.
10. La 21 ianuarie 2003, reclamantul a fost arestat preventiv pentru treizeci de zile, la ordinul procurorului. Decizia a fost confirmată de Tribunalul Bucureşti, prin Încheierea din 11 februarie 2003. Arestarea preventivă a reclamantului a fost ulterior prelungită de Tribunalul Bucureşti la intervale regulate (la 20 martie 2003, 10 aprilie 2003, 8 mai 2003, 9 septembrie 2003 şi 7 octombrie 2003) până la 21 noiembrie 2003, atunci când a fost pus în libertate în temeiul hotărârii asupra fondului, pronunţată de instanţa de prim grad de jurisdicţie (a se vedea infra, pct. 18).
Reclamantul a contestat fiecare încheiere privind arestarea sa preventivă şi s-a opus tuturor cererilor procurorului de a i se prelungi perioada de detenţie, dar recursurile sale au fost respinse de curtea de apel. Instanţele au ascultat argumentele prezentate de părţi şi au ţinut seama de probele adunate de acuzare. Pe baza acestora au considerat că existau indicii serioase că reclamantul săvârşise infracţiunea de care fusese învinuit şi că, având în vedere natura infracţiunii, gravitatea şi impactul acesteia asupra ordinii publice, precum şi faptul că reclamantul era ofiţer de poliţie şi fusese învinuit de săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu funcţia sa, prelungirea detenţiei sale era justificată. Pe parcursul examinării fondului cauzei, instanţele au considerat că faptul că prezentarea unor probe noi ar fi putut pune la îndoială modul în care a fost săvârşită pretinsa infracţiune nu influenţa gravitatea infracţiunii în sine sau impactul său asupra societăţii (hotărârea definitivă din 3 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti cu privire la recursul împotriva încheierii din 20 martie 2003).
11. La 29 ianuarie 2003, reclamantului i s-a prezentat materialul de urmărire penală.
12. La 3 februarie 2003, procurorul l-a trimis pe reclamant în judecată.
13. În faţa Tribunalului Bucureşti, reclamantul a negat că a luat vreo sumă de bani. Instanţa a audiat reclamantul şi martorii citaţi atât de acuzare, cât şi de apărare (şedinţele din 11 martie şi 10 aprilie). În ciuda eforturilor instanţei, R.J. nu a putut fi găsită şi adusă în instanţă pentru a depune mărturie.
Reclamantul a contestat legalitatea înregistrărilor efectuate de procuror şi a solicitat parchetului să prezinte autorizaţia de interceptare şi casetele originale (în şedinţele din 10 aprilie şi 8 mai 2003). Acesta a susţinut că, având în vedere că R.J. i-a denunţat procurorului pe "ofiţerii de poliţie", era important ca aceasta să fie audiată pentru a clarifica dacă se referise în special la reclamant sau la altă persoană din biroul său. Acesta a subliniat, de asemenea, că din transcrieri reieşea faptul că banii nu au fost găsiţi unde se presupunea că i-a lăsat R.J.
14. La 25 aprilie 2003, parchetul a informat instanţa că au fost anexate la rechizitoriu casetele şi transcrierile acestora şi, prin urmare, depozitate la grefa instanţei, într-un loc desemnat special. La 5 iunie 2003, procurorul a explicat, în plus, că autorizaţia emisă în cauză era un document clasificat şi, în consecinţă, nu putea fi prezentată în instanţă.
15. Prin hotărârea din 18 iunie 2003, Tribunalul Bucureşti a examinat probele aflate la dosar, inclusiv transcrierile conversaţiilor înregistrate, l-a găsit pe reclamant vinovat şi l-a condamnat la o pedeapsă de patru ani închisoare cu suspendare.
Totuşi, la 9 septembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a desfiinţat hotărârea, deoarece unul dintre judecători a omis să o semneze, şi a trimis cauza înapoi la Tribunalul Bucureşti. Reclamantul a fost menţinut în detenţie.
16. Tribunalul Bucureşti nu a considerat necesar să examineze din nou probele furnizate în primă instanţă. Reclamantul şi-a menţinut poziţia iniţială şi a contestat legalitatea interceptării autorizate de procuror la 20 ianuarie 2003. Prin intermediul avocaţilor apărării, acesta a reiterat solicitarea de a fi prezentată autorizaţia şi de a fi ascultate casetele în şedinţă publică. Reclamantul a subliniat că vocile de pe înregistrări nu se puteau distinge una de cealaltă şi că, în transcrierile conversaţiilor înregistrate, atât cuvintele sale, cât şi cele rostite de S.D. au fost marcate cu litera "Y", ceea ce făcea imposibil să se stabilească dacă el sau S.D. era cel care cerea sau accepta mita. De asemenea a susţinut că, în transcrieri, nu exista nicio referire explicită la vreo sumă de bani şi că nici M.D., nici R.J. nu l-au menţionat în declaraţiile lor iniţiale date poliţiei, ci mai degrabă au făcut referire la "ofiţerii de poliţie".
17. La 18 noiembrie 2003, R.J. a depus mărturie în faţa instanţei. Aceasta a declarat că nu reclamantul, ci S.D. era cel care i-a cerut banii şi i-a dat instrucţiuni unde să îi pună şi că reclamantul nu era în birou când a scos banii din buzunar şi i-a pus pe masă.
În aceeaşi şedinţă, instanţa a luat act de faptul că părţile nu au mai solicitat depunerea de probe.
18. La 20 noiembrie 2003, Tribunalul Bucureşti l-a condamnat pe reclamant pentru luare de mită la o pedeapsă de patru ani închisoare cu suspendare.
Instanţa a stabilit faptele pe baza declaraţiilor date de martori în ambele serii de proceduri în faţa sa (în special de către M.D., R.J., al treilea pasager din vehicul la momentul controlului efectuat de poliţie, colegul de echipaj al reclamantului de la acea vreme şi S.D.) şi a transcrierilor conversaţiilor dintre reclamant, M.D. şi R.J. Aceasta a constatat că reclamantul i-a invitat pe M.D. şi R.J. în biroul lui, a vorbit cu aceştia o vreme şi apoi l-a rugat pe M.D. să iasă din birou, în timp ce a continuat să discute cu R.J. R.J. i-a spus reclamantului că avea banii şi reclamantul a răspuns "aprobat". Apoi, aceasta l-a întrebat pe reclamant dacă puteau vorbi în birou şi, după ce reclamantul a răspuns afirmativ, a scos banii. Reclamantul i-a spus să pună banii pe o masă de lângă biroul lui. S.D. a participat din când în când la discuţie, dar se pare că nu se afla în birou când R.J. a lăsat banii. Atunci când procurorul a intrat în biroul reclamantului, banii fuseseră găsiţi sub o faţă de masă, pe biroul reclamantului.
Instanţa nu a oferit explicaţii privind propria apreciere a noilor declaraţii date de R.J. sau privind susţinerile conform cărora transcrierile erau neclare.
19. Ambele părţi au declarat apel. Reclamantul şi-a menţinut declaraţia de nevinovăţie. Prin intermediul avocaţilor săi, acesta a reiterat faptul că, în ciuda cererilor sale repetate, procurorul nu prezentase în instanţă autorizaţia de interceptare şi a contestat, din nou, legalitatea înregistrărilor, pentru aceleaşi motive susţinute anterior în faţa primei instanţe. De asemenea, a solicitat audierea unui nou martor, dar, la 3 martie 2004, instanţa i-a respins cererea, deoarece a considerat că probele prezentate deja erau suficiente.
20. Prin hotărârea din 11 martie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a dispus executarea pedepsei de către reclamant. A menţinut restul dispoziţiilor deciziei Tribunalului Bucureşti. Instanţa a considerat că faptele stabilite de prima instanţă şi hotărârea pronunţată de aceasta au fost susţinute de probele aflate la dosar, în special de: declaraţiile date de R.J., M.D. şi cealaltă persoană care era în vehicul la momentul săvârşirii infracţiunii la regimul circulaţiei rutiere; raportul întocmit de procuror la arestarea reclamantului şi transcrierile conversaţiilor înregistrate. Instanţa a considerat că noile declaraţii date de R.J. nu se coroborau cu restul probelor, în special transcrierile conversaţiilor şi declaraţiile date de M.D. A considerat, de asemenea, că, deoarece S.D. nu se afla în birou atunci când R.J. a înmânat banii (fapt care fusese verificat prin intermediul transcrierilor), marcarea cu "Y" în transcrieri a ambilor agenţi de poliţie era irelevantă pentru stabilirea faptelor. În cele din urmă, instanţa a subliniat că procesul-verbal întocmit de procuror cu privire la interceptări, împreună cu casetele înregistrate, au fost depuse la dosar, astfel cum prevede legea.
21. Reclamantul a formulat recurs. Acesta a reiterat faptul că înregistrarea conversaţiilor fusese nelegală şi că respectivele casete nu erau autentice şi nu ar fi trebuit admise ca probe. De asemenea a declarat că, în niciuna din declaraţiile date de M.D. şi R.J., nu fusese desemnat ca fiind ofiţerul care a primit mita; aceştia au făcut referire doar la "agenţii de poliţie".
22. Prin Hotărârea definitivă din 15 iunie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremă de Justiţie) a dispus din nou suspendarea executării pedepsei cu închisoarea la care a fost condamnat reclamantul. Înalta Curte nu a răspuns argumentelor reclamantului referitoare la pretinsa lipsă de legalitate a înregistrărilor.
II. Dreptul intern relevant
23. Legislaţia în vigoare la momentul evenimentelor referitoare la interceptarea convorbirilor telefonice şi modificările aduse legii, care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004, sunt descrise în Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (nr. 71.525/01, pct. 39-46, 26 aprilie 2007).
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie
24. Reclamantul s-a plâns că înregistrarea convorbirilor sale purtate cu terţi a fost nelegală şi nu a fost autorizată corespunzător, încălcând astfel cerinţele art. 8 din Convenţie, formulat după cum urmează:
"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."
A. Cu privire la admisibilitate
1. Obiectul cererii
25. Guvernul a susţinut că reclamantul nu s-a plâns în mod expres de încălcarea dreptului său la respectarea vieţii private, garantat de art. 8 din Convenţie. Plângerea acestuia privea numai pretinsa lipsă de legalitate a înregistrărilor, lipsa unei autorizaţii corespunzătoare şi procedura urmată pentru transcrierea conversaţiilor înregistrate. În opinia sa, aceste argumente intră sub incidenţa art. 6 din Convenţie.
26. Reclamantul a reiterat că s-a plâns, de asemenea, de maniera în care procurorul a emis autorizaţia de interceptare.
27. Curtea reaminteşte că, în hotărârea pronunţată în Cauza Dumitru Popescu, citată anterior, a examinat dreptul intern care reglementează interceptarea convorbirilor telefonice din perspectiva art. 8 din Convenţie, inclusiv modul în care erau acordate autorizaţiile de interceptare. De asemenea, Curtea observă că, în prezenta cauză, în scrisoarea sa iniţială adresată Curţii, reclamantul a citat în mod expres art. 8 şi a menţionat că plângerea sa priveşte interceptările nelegale ale convorbirilor telefonice.
28. Prin urmare, fără a aduce atingere fondului cauzei, Curtea este mulţumită că modul în care reclamantul a formulat plângerea sa, deşi succint, permite Curţii să examineze dacă drepturile reclamantului prevăzute la art. 8 au fost garantate efectiv de dreptul intern şi respectate de autorităţi.
În consecinţă, excepţia ridicată de Guvern va fi respinsă.
2. Excepţia Guvernului privind nerespectarea termenului de şase luni
29. Guvernul a susţinut că reclamantul ar fi trebuit să depună plângerea în termen de şase luni de la data la care a aflat prima dată de interceptare. El a arătat că reclamantul a aflat de interceptare cel mai târziu la 29 ianuarie 2003, deoarece aceasta era data la care i s-a prezentat materialul de urmărire penală. Prin urmare, depunând cererea la 22 octombrie 2003, acesta nu a respectat termenul de şase luni.
30. Reclamantul nu a formulat observaţii cu privire la acest aspect.
31. Curtea reiterează că, de regulă, termenul de şase luni începe de la data pronunţării hotărârii definitive în procedura de epuizare a căilor de atac interne. Totuşi, în cazurile în care este evident de la început că, pentru reclamant, nu este disponibilă nicio cale de atac efectivă, termenul începe de la data actelor sau a măsurilor denunţate sau de la data luării la cunoştinţă despre actul în cauză sau efectul său asupra reclamantului ori prejudiciul adus acestuia. În plus, art. 35 § 1 nu poate fi interpretat într-o manieră care ar impune unui reclamant să sesizeze Curtea cu plângerea sa înainte ca poziţia sa legată de cauză să fi fost stabilită definitiv la nivel intern [a se vedea Varnava şi alţii împotriva Turciei (MC), nr. 16.064/90, 16.065/90, 16.066/90, 16.068/90, 16.069/90, 16.070/90, 16.071/90, 16.072/90 şi 16.073/90, pct. 157, CEDO 2009].
32. Curtea observă că, în conformitate cu dreptul intern al statului pârât, interceptările pot fi supuse unei expertize în cadrul procesului împotriva persoanei în cauză. Prin urmare, Curtea nu identifică niciun motiv pentru a exclude posibilitatea ca instanţele interne să declare o interceptare ca fiind nelegală. În acest caz, persoana interesată ar putea solicita despăgubiri în temeiul dispoziţiilor generale privind răspunderea civilă delictuală, şi anume art. 998-999 din vechiul Cod civil. Mai mult, după 1 ianuarie 2004, Codul de procedură penală a reglementat stocarea informaţiilor obţinute prin intermediul interceptării convorbirilor telefonice şi a conferit instanţelor competenţa de a dispune distrugerea informaţiilor interceptate care nu erau folosite ca probe în dosar. De asemenea, le impunea persoanelor implicate în interceptare şi înregistrare obligaţia de a nu divulga detaliile operaţiunii.
33. În plus, instanţele interne ale statului pârât au posibilitatea de a aplica direct dispoziţiile Convenţiei şi de a constata, într-o anumită situaţie, că o anumită dispoziţie legală naţională contravine art. 8 din Convenţie (a se vedea Dumitru Popescu, citată anterior, pct. 101-103).
34. Curtea observă, de asemenea, că o persoană ale cărei drepturi sunt lezate de o interceptare poate solicita instanţelor, printr-o acţiune separată împotriva autorităţilor, cel puţin ulterior datei de 1 ianuarie 2004, să declare interceptarea nelegală şi să îi acorde despăgubiri [a se vedea Patriciu împotriva României (dec.), nr. 43.750/05, pct. 86, 17 ianuarie 2012, şi, mutatis mutandis, Tokarczyk împotriva Poloniei (dec.), nr. 51.792/99, 31 ianuarie 2002].
35. Curtea consideră că, în lipsa unor argumente specifice prezentate de Guvern, toate mijloacele de acţiune menţionate anterior ar trebuie să fie considerate valabile şi în cazul unei persoane care contestă legalitatea unei interceptări. În aceste circumstanţe, alegerea metodelor utilizate aparţine în totalitate reclamantului, căruia, dacă a epuizat o cale de atac aparent efectivă şi suficientă, nu i se poate reproşa că nu a încercat să facă uz şi de alte căi pe care le avea la dispoziţie, dar care probabil că nu aveau şanse mai mari de reuşită [a se vedea Aquilina împotriva Maltei (MC), nr. 25.642/94, pct. 39, CEDO 1999----III].
36. În prezenta cauză, Curtea observă că reclamantul a contestat legalitatea înregistrărilor şi acurateţea transcrierilor pe tot parcursul procedurilor interne. În plus, atunci când, la 1 ianuarie 2004, au intrat în vigoare schimbări legislative care au sporit competenţele instanţelor privind interceptarea, cauza reclamantului era pendinte în faţa curţii de apel, care avea competenţa deplină de a examina fondul plângerii sale (a se vedea supra, pct. 19 şi următoarele).
În această privinţă, prezenta cauză diferă în mod esenţial de Begu împotriva României (nr. 20.448/02, 15 martie 2011), în care Curtea a concluzionat că reclamantul, care fusese condamnat printr-o hotărâre definitivă din 22 decembrie 2003, adică înainte de intrarea în vigoare a noilor prevederi ale Codului de procedură penală, nu avea la dispoziţie nicio cale de atac efectivă pentru a se plânge de interceptarea care l-a prejudiciat (a se vedea Begu, citată anterior, pct. 147).
37. Rezultă că alegerea făcută de reclamant în prezenta cauză, de a contesta în cursul procesului împotriva sa legalitatea interceptării şi a înregistrării secrete a convorbirilor, constituia o cale de atac efectivă, în circumstanţele specifice cauzei. Prin urmare, era logic ca acesta să aştepte rezultatul procedurilor interne, înainte de a depune la Curte plângerea sa în temeiul art. 8.
Excepţia preliminară a Guvernului privind nerespectarea termenului de şase luni va fi, aşadar, respinsă.
3. Admisibilitatea generală a plângerii
38. Curtea observă că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 a) din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
39. Reclamantul a argumentat că procurorul care a dispus interceptarea şi înregistrarea conversaţiilor sale nu era un magistrat independent în sensul Convenţiei. Acesta a reiterat că nu a avut posibilitatea de a asculta casetele în şedinţă publică. Invocând hotărârile pronunţate în cauzele Dumitru Popescu (citată anterior) şi Calmanovici împotriva României (nr. 42.250/02, 1 iulie 2008), acesta a subliniat că deja Curtea a constatat că sistemul de autorizare a interceptării comunicaţiilor existent la momentul faptelor din prezenta cauză nu oferea garanţii adecvate împotriva ingerinţei arbitrare.
40. Guvernul a susţinut că orice ingerinţă care ar fi putut rezulta în cauză a îndeplinit cerinţele art. 8 § 2 din Convenţie. În special, aceasta era prevăzută de lege, şi anume de art. 91^1-91^5 din Codul de procedură penală, urmărea scopul legitim de a preveni infracţionalitatea şi era proporţională cu acest scop legitim, având în vedere că interceptarea a fost dispusă pentru o perioadă de timp foarte scurtă şi a privit doar două conversaţii. De asemenea, acesta a argumentat că autorităţile naţionale beneficiau de o anumită marjă de apreciere în ceea ce priveşte maniera în care era folosit sistemul de supraveghere de către poliţie.
2. Motivarea Curţii
41. Curtea remarcă, în primul rând, că interceptarea şi înregistrarea conversaţiilor reclamantului cu R.J. şi M.D. intră în sfera noţiunilor de "viaţă privată" şi "corespondenţă" în sensul art. 8 [a se vedea, printre alte hotărâri, Craxi împotriva Italiei (nr. 2), nr. 25.337/94, pct. 57, 17 iulie 2003; Bykov împotriva Rusiei (MC), nr. 4.378/02, pct. 72, 10 martie 2009, şi Draksas împotriva Lituaniei, nr. 36.662/04, pct. 52, 31 iulie 2012]. Aceasta observă şi că, în prezenta cauză, conversaţiile respective au fost înregistrate la 20 ianuarie 2003, pe baza unei autorizaţii emise de un procuror.
42. Curtea a constatat deja că sistemul de autorizare a interceptării comunicaţiilor, existent la momentul faptelor din prezenta cauză, nu oferea garanţii corespunzătoare şi, prin urmare, nu respecta cerinţele prevăzute la art. 8, în măsura în care procurorul care autoriza orice supraveghere nu era independent de executiv (a se vedea Dumitru Popescu, citată anterior, pct. 71); decizia unui procuror de a intercepta comunicaţiile nu era supusă aprobării unui judecător înainte de a fi executată (idem, pct. 72); o persoană aflată sub supraveghere nu putea contesta în faţa unei instanţe fondul interceptării (idem, pct. 74); şi nu exista nicio menţiune în legislaţie privind circumstanţele în care ar trebui să fie distruse transcrierile (idem, pct. 79). Deşi interceptările din cauzele Dumitru Popescu şi Calmanovici, ambele citate anterior, au fost dispuse din motive de securitate naţională, motiv ce nu a fost invocat în prezenta cauză, modul în care au fost efectuate era acelaşi în ambele situaţii. Prin urmare, Curtea consideră că, atunci când a fost iniţiată în prezenta cauză, procedura de autorizare a interceptării conversaţiilor a fost lipsită de garanţiile corespunzătoare, prevăzute la art. 8.
43. Curtea reiterează că modificările Codului de procedură penală au intrat în vigoare în cursul procedurilor de apel din prezenta cauză şi, astfel, permiteau supravegherea mai atentă de către instanţe a interceptărilor conversaţiilor telefonice (a se vedea supra, pct. 32, şi Dumitru Popescu, citată anterior, pct. 82-83). Sistemul existent stabilea o procedură mai riguroasă, cu garanţii suplimentare pentru persoanele implicate. Prin urmare, Curtea va evalua doar modul în care aceste garanţii au fost aplicate de autorităţile naţionale în situaţia particulară a reclamantului (a se vedea Klass şi alţii împotriva Germaniei, 6 septembrie 1978, pct. 33, seria A nr. 28).
44. În acest sens ea observă că instanţele interne nu au oferit un răspuns complet la obiecţiile repetate ale reclamantului privind legalitatea autorizaţiei şi acurateţea transcrierilor. Acestea pur şi simplu au remarcat că procesul-verbal întocmit de procuror privind înregistrările a fost anexat la dosar, împreună cu casetele. Instanţele au acceptat, fără a pune la îndoială, refuzul procurorului de a prezenta autorizaţia (a se vedea supra, pct. 14).
45. Procedând astfel, instanţele interne au lipsit de efect garanţiile prevăzute de noua legislaţie a statului. În plus, deoarece instanţele nu au examinat legalitatea înregistrărilor sau acurateţea transcrierilor, reclamantul nu s-a putut prevala de posibilitatea de a solicita distrugerea acestora, în temeiul dispoziţiilor Codului de procedură penală care au intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2004, sau de a solicita despăgubiri pentru interceptare nelegală, în temeiul dispoziţiilor generale privind răspunderea civilă delictuală.
46. Pentru aceste motive, Curtea consideră că, în prezenta cauză, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie
47. În temeiul art. 6 § 1 şi § 3 (d) din Convenţie, reclamantul a susţinut că instanţele nu au interpretat corect probele şi nu şi-au motivat hotărârile. În plus, acesta s-a plâns că acţiunile procurorului, care au culminat cu arestarea sa, au fost nelegale, că R.J. şi M.D. au primit instrucţiuni din partea procurorului cum să se comporte şi ce să spună în timpul anchetei, că suma pretins primită de acesta ca mită a fost plasată în biroul său şi că nu reieşea clar din conversaţiile înregistrate de procuror dacă banii erau destinaţi acestuia sau lui S.D. De asemenea, acesta s-a plâns că procurorul nu a prezentat instanţelor autorizaţia de interceptare. Acesta a invocat art. 6 § 1 şi § 3 (d) din Convenţie:
"1. "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. [...]
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
[...]
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; [...]".
1. Argumentele părţilor
48. Guvernul a ridicat o excepţie preliminară privind neepuizarea căilor de atac interne, susţinând că reclamantul nu s-a plâns în faţa instanţelor interne cu privire la negarea dreptului său de a prezenta proba cu martori. Acesta a argumentat, în continuare, că reclamantul nu a solicitat prezentarea de probe suplimentare în faţa instanţelor de apel. De asemenea a subliniat că reclamantul a profitat de oportunităţile oferite în cursul procedurilor de a contesta autenticitatea transcrierilor şi de a se opune utilizării lor; totuşi, acesta nu a solicitat efectuarea niciunei expertize a casetelor. În orice caz, acesta a remarcat că transcrierile nu erau singurele probe pe care instanţele şi-au întemeiat deciziile.
49. În observaţiile sale formulate drept răspuns la cele prezentate de Guvern, reclamantul a arătat că nu a fost audiat niciodată de instanţele care s-au pronunţat cu privire la fondul cauzei sale după casarea primei decizii. Instanţele nu au examinat legalitatea înregistrărilor şi acurateţea transcrierilor. Acestea şi-au întemeiat deciziile pe probele adunate de procuror sau admise de instanţa de prim grad (a cărei hotărâre a fost casată) şi nu au examinat probele în mod direct.
2. Motivarea Curţii
(a) Principii generale
50. În primul rând, Curtea subliniază că garanţiile consacrate la art. 6 § 3 reprezintă o aplicare specifică a principiului general prevăzut la art. 6 § 1 şi, din acest motiv, le va examina împreună (a se vedea, printre multe alte hotărâri, Deweer împotriva Belgiei, 27 februarie 1980, pct. 56, seria A nr. 35; Doorson împotriva Ţărilor de Jos, 26 martie 1996, pct. 66, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-II; şi Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, pct. 32, seria A nr. 37).
51. În continuare, Curtea reiterează că nu are competenţa de a soluţiona o cerere în care se susţine că instanţe interne au comis erori de fapt sau de drept, cu excepţia cazurilor în care consideră că astfel de erori ar fi putut implica o posibilă încălcare a unui drept sau a unei libertăţi prevăzute de Convenţie (a se vedea Bykov, citată anterior, pct. 88). În plus, aceasta nu are rolul de a analiza legislaţia in abstracto, ci de a examina modul în care aceasta îl afectează pe reclamant (a se vedea, mutatis mutandis, Klass şi alţii împotriva Germaniei, 6 septembrie 1978, pct. 33, seria A nr. 28).
52. Deşi art. 6 garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu prevede nicio normă privind admisibilitatea probelor ca atare, aspect care trebuie să fie reglementat în principal de dreptul naţional [a se vedea Brualla Gomez de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, pct. 31, Culegere 1997-VIII, şi Garcia Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, pct. 28, CEDO1999-I]. Prin urmare, nu este de competenţa Curţii să stabilească, ca principiu, dacă anumite tipuri de probe - de exemplu, probe obţinute nelegal în sensul dreptului intern - pot fi admise sau dacă reclamantul este într-adevăr vinovat sau nu. Întrebarea la care trebuie să se răspundă este dacă procesul în ansamblul său, inclusiv modul în care au fost obţinute probele, era echitabil. Acest lucru implică examinarea "nelegalităţii" în cauză şi, în cazul în care este vorba de o încălcare a unui alt drept prevăzut de Convenţie, natura încălcării constatate.
53. La stabilirea caracterului echitabil al procesului în ansamblul său trebuie să se ţină seama dacă au fost respectate drepturile apărării. Trebuie să se examineze în special dacă reclamantului i s-a oferit posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor şi de a se opune utilizării lor. În plus, trebuie să se ţină seama de calitatea probelor, inclusiv dacă circumstanţele în care au fost obţinute pun la îndoială fiabilitatea sau acurateţea acestora (a se vedea Bykov, citată anterior, pct. 90).
(b) Aplicarea acestor principii în cauza examinată
54. Curtea observă că, în temeiul dispoziţiilor relevante ale Codului de procedură penală, instanţele interne au admis ca probe la dosarul cauzei transcrierile conversaţiilor telefonice interceptate de procuror.
55. Curtea subliniază că probele nu au un rol prestabilit în cadrul normelor de procedură penală ale statului pârât. Instanţele au libertatea de a interpreta un mijloc de probă în contextul cauzei şi în lumina tuturor celorlalte probe prezentate în faţa acestora (a se vedea Dumitru Popescu, citată anterior, pct. 110). În prezenta cauză, înregistrările nu au fost considerate de instanţe drept o mărturisire clară sau o recunoaştere a faptelor de natură a sta la baza constatării vinovăţiei (a se vedea Bykov, citată anterior, pct. 103).
56. Curtea este satisfăcută că instanţele interne şi-au întemeiat deciziile pe elemente de probă solide: au ascultat mărturiile mai multor martori ai acuzării şi ai apărării şi au folosit ocazia de a analiza poziţiile contradictorii şi de a-şi explica opiniile cu privire la acestea în cursul examinării cauzei. De asemenea, acestea au motivat respingerea unor noi pretenţii ale apărării.
57. În cele din urmă, Curtea constată că, în observaţiile sale, reclamantul s-a plâns că nu a fost audiat în persoană de către instanţe în a doua etapă a procedurilor. Curtea ia act, în primul rând, de faptul că reclamantul nu a formulat acest argument în cadrul procedurilor interne sau în cererea iniţială prezentată Curţii.
58. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 § 3 (a) şi § 4 din Convenţie.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 3 din Convenţie
59. Reclamantul s-a plâns că a fost arestat preventiv o perioadă de peste zece luni, fără motive relevante şi suficiente. În plus, acesta a considerat că instanţele interne nu au ţinut seama de situaţia sa personală şi de faptul acesta nu reprezenta niciun pericol pentru ordinea publică.
Plângerea a fost comunicată în temeiul art. 5 § 3 din Convenţie, care se citeşte după cum urmează:
"Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol [...] are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere."
A. Argumentele părţilor
60. Invocând Hotărârea pronunţată în Cauza Wemhoff împotriva Germaniei (27 iunie 1968, seria A nr. 7), B. împotriva Austriei (28 martie 1990, seria A nr. 175) şi Labita împotriva Italiei (MC) (nr. 26.772/95, CEDO 2000-IV), Guvernul a susţinut că, în sensul art. 5 § 3 din Convenţie, reclamantul a fost privat de libertate în perioadele 21 ianuarie 2003-18 iunie 2003 şi 9 septembrie 2003-1 noiembrie 2003, adică o perioadă de şapte luni şi nouă zile în total.
Acesta a declarat că detenţia prelungită a reclamantului a fost justificată de probele solide împotriva acestuia, a fost revizuită la intervale regulate de timp de un judecător şi nu a avut o durată nejustificat de mare. Guvernul a făcut trimitere la Erimescu împotriva României [(dec.), nr. 33.762/05, 18 ianuarie 2011].
61. Reclamantul a susţinut că instanţele interne au prezentat un raţionament sumar, în care au folosit o formulare standard pentru deciziile de prelungire a detenţiei sale, care, în opinia sa, nu a îndeplinit cerinţele art. 5 § 3 din Convenţie.
B. Motivarea Curţii
1. Principii generale
62. Curtea reiterează că o persoană învinuită de săvârşirea unei infracţiuni trebuie să fie eliberată întotdeauna în cursul procesului, cu excepţia cazului în care statul poate demonstra că există motive "relevante şi suficiente" care să justifice continuarea detenţiei. Justificarea oricărei perioade de detenţie, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de autorităţi. Prelungirea cvasiautomată a detenţiei contravine garanţiilor prevăzute la art. 5 § 3 (a se vedea Tase împotriva României, nr. 29.761/02, pct. 40, 10 iunie 2008).
63. De asemenea, aceasta reiterează că, în general, atunci când se determină durata privării de libertate pe parcursul procesului, în conformitate cu art. 5 § 3 din Convenţie, perioada care trebuie luată în considerare începe de la data la care persoana învinuită este arestată şi se încheie la data la care este pronunţată condamnarea, chiar şi de către o instanţă de prim grad de jurisdicţie sau, posibil, la punerea în libertate a reclamantului în cursul procesului penal împotriva sa [a se vedea, pentru o hotărâre mai recentă, Idalov împotriva Rusiei (MC), nr. 5.826/03, pct. 112, 22 mai 2012].
64. Curtea a dezvoltat în jurisprudenţa sa patru justificări fundamentale pentru arestarea preventivă: pericolul ca persoana în cauză să se sustragă, să altereze probele, să repete infracţiunea (infracţiunile) sau să tulbure ordinea publică [a se vedea Calmanovici, citată anterior, pct. 93; Georgiou împotriva Greciei (dec.), nr. 8.710/08, 22 martie 2011; şi cauzele citate în acestea]. În plus, problema privind caracterul rezonabil al unei perioade petrecute în arest preventiv nu poate fi apreciată in abstracto. Măsura în care este rezonabil ca un acuzat să rămână în detenţie trebuie să fie evaluată în funcţie de faptele fiecărei cauze, potrivit caracteristicilor speciale ale acesteia. Prelungirea poate fi justificată într-un anumit caz doar dacă există indicii clare privind o necesitate reală de interes public, care, sub rezerva prezumţiei de nevinovăţie, este mai importantă decât norma privind respectarea libertăţii individuale, prevăzută la art. 5 din Convenţie [a se vedea Idalov, citată anterior, pct. 139; McKay împotriva Regatului Unit (MC), nr. 543/03, pct. 42 şi 45, CEDO 2006-X; şi Bujac împotriva României, nr. 37.217/03, pct. 68, 2 noiembrie 2010].
2. Aplicarea principiilor în prezenta cauză
65. Curtea remarcă, în primul rând, că reclamantul a fost arestat preventiv pentru prima dată la 21 ianuarie 2003. A fost condamnat în primă instanţă la data de 18 iunie 2003, dar condamnarea în cauză a fost desfiinţată prin decizia din 9 septembrie 2003. Detenţia reclamantului a fost ulterior prelungită la intervale regulate, până la adoptarea unei hotărâri în primă instanţă, la 20 noiembrie 2003.
Prin urmare, presupunând că detenţia a continuat în perioada 21 ianuarie 2003-21 noiembrie 2003 şi intra sub incidenţa art. 5 § 3, reclamantul a petrecut în arest preventiv o perioadă de cel mult zece luni în total, în sensul acestei dispoziţii (a se vedea Wemhoff, citată anterior, pct. 9).
66. Curtea va examina modul în care instanţele interne au prelungit această detenţie şi dacă au prezentat motive relevante şi suficiente pentru deciziile lor.
67. În primul rând, Curtea observă că, în temeiul normelor prevăzute la nivel intern, instanţele au prelungit detenţia reclamantului la intervale de treizeci de zile. Reclamantul a contestat sistematic aceste ordine de prelungire a arestului şi a solicitat să fie eliberat în cursul procesului.
68. Curtea observă că instanţele interne şi-au întemeiat deciziile de menţinere în arest a reclamantului în principal pe impactul pretinselor infracţiuni asupra ordinii publice. În acest demers, instanţele au examinat circumstanţele particulare ale cauzei şi au furnizat motive specifice, bazate pe situaţia personală a reclamantului şi pe faptul că probele adunate sugerau că acesta săvârşise infracţiunea (a se vedea supra, pct. 10).
69. Trebuie remarcat faptul că motivele prezentate de instanţele interne au rămas aceleaşi pe întreg parcursul procedurilor (gravitatea infracţiunilor şi impactul asupra ordinii publice). Totuşi, Curtea consideră că acest lucru era legitim, în special având în vedere perioada relativ scurtă dintre două examinări efectuate de instanţele în cauză privind motivele pentru prelungirea privării de libertate a reclamantului [a se vedea Medinţu împotriva României (dec.), nr. 5.623/04, pct. 47, 13 noiembrie 2012, şi Georgiou (dec.), citată anterior]. În plus, raţionamentul acestora nu a fost nici succint, nici formulat standard, şi a ţinut seama de evoluţia procesului (a se vedea, a contrario, Begu, citată anterior, pct. 86, şi supra, pct. 10).
70. În lumina circumstanţelor specifice ale cauzei, Curtea consideră că autorităţile interne au furnizat motive relevante şi eficiente pentru prelungirea arestării preventive a reclamantului, care, în total, nu a fost excesiv de lungă.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 (a) şi § 4 din Convenţie.
IV. Cu privire la alte pretinse încălcări ale Convenţiei
71. În cele din urmă, reclamantul s-a plâns că procurorul nu avea competenţa, în temeiul art. 5 § 3 din Convenţie, să îl aresteze la 20 ianuarie 2003. Totuşi, Curtea observă că reclamantul a fost adus înaintea unui judecător care a examinat legalitatea privării sale de libertate la 11 februarie 2003. Prin urmare, depunând cererea la Curte în data de 22 octombrie 2003, reclamantul nu a respectat termenul de şase luni în ceea ce priveşte plângerea sa [a se vedea Mujea împotriva României (dec.), nr. 44.696/98, 10 septembrie 2002].
Rezultă că acest capăt de cerere a fost formulat tardiv şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 1 şi § 4 din Convenţie.
V. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
72. Art. 41 din Convenţie prevede:
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".
A. Prejudiciu
73. Reclamantul a pretins 1.000.000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, reprezentând salariul care nu i-a fost plătit ca urmare a procesului penal, costul întreţinerii familiei sale, cheltuielile efectuate pe durata privării sale de libertate şi prejudiciul cauzat de imposibilitatea de a-şi găsi un loc de muncă din cauza condamnării sale. De asemenea, acesta a solicitat 200.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
74. Guvernul a susţinut că reclamantul nu şi-a justificat pretenţiile. Acesta a argumentat, de asemenea, că nu există nicio legătură de cauzalitate între pretinsele încălcări şi pretenţiile sale pecuniare. A considerat că cererea sa de despăgubire pentru prejudiciul moral este exagerată şi că doar constatarea unei încălcări ar putea constitui în sine o reparaţie suficientă.
75. Curtea nu identifică nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins; prin urmare, respinge acest capăt de cerere. Pe de altă parte, aceasta acordă reclamantului suma de 4.500 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
76. Reclamantul a solicitat, de asemenea, suma de 9.000 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa Curţii, incluzând costul traducerilor, cheltuielile poştale şi onorariul avocaţilor.
77. Guvernul a subliniat că reclamantul nu şi-a justificat cererile.
78. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ţinând seama de criteriile menţionate anterior şi de faptul că nu există niciun document care să justifice cheltuielile pretinse, Curtea respinge cererea.
C. Dobânzi moratorii
79. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte art. 8 şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;
3. hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 4.500 EUR (patru mii cinci sute euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral, care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 16 iulie 2013, în temeiul art. 77 § 2 şi § 3 din Regulamentul Curţii.
PREŞEDINTE
JOSEP CASADEVALL
Grefier,
Santiago Quesada
----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
