Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 40.549/11)
Strasbourg
Definitivă la 15 decembrie 2015
Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Poede împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Luis Lopez Guerra, Jan Sikuta, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Iulia Antoanella Motoc, Branko Lubarda, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 25 august 2015,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află Cererea nr. 40.549/11 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Puiu Cristinel Poede (reclamantul), a sesizat Curtea la 21 iunie 2011, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul, care a beneficiat de asistenţă judiciară, a fost reprezentat de I. Mancaş-Ioniţă, avocat în Vaslui. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a susţinut că a fost supus la rele tratamente de către forţele de ordine şi a denunţat lipsa unei anchete efective în această privinţă.
4. La 13 septembrie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în anul 1975 şi locuieşte în Vaslui.
A. Interpelarea reclamantului din 18 august 2009
6. Incidentele denunţate de reclamant au survenit, potrivit acestuia, în următorul context:
- La 18 august 2009, în jurul orei 22, acesta îl însoţea pe fratele său, care conducea un autoturism în oraşul Vaslui. Din cauza unei pene, fratele său a oprit autoturismul, l-a parcat şi a plecat să caute o cheie pentru a desface prezoanele antifurt ale roţii. Acesta a rămas lângă maşină, aşteptându-l pe fratele său.
7. În ceea ce priveşte pretinsele incidente, reclamantul le descrie în esenţă astfel:
- La scurt timp, au sosit doi agenţi de poliţie. Aceştia i-au indicat că parcase autoturismul într-o zonă în care parcarea era interzisă şi i-au solicitat prezentarea unui act de identitate. Acesta le-a explicat poliţiştilor că autoturismul a rămas în pană şi că nu putea să prezinte cartea sa de identitate, deoarece o lăsase la autoritatea locală pentru reînnoire. Totuşi, le-a precizat numele şi adresa domiciliului său. Refuzând să creadă afirmaţiile reclamantului, unul din poliţişti l-a sunat pe superiorul său ierarhic şi doi jandarmi au ajuns imediat la faţa locului. După sosirea lor, poliţistul C.D. a scos pistolul şi l-a îndreptat spre capul acestuia, spunându-i "Îţi vin de hac!". Poliţistul şi cei doi jandarmii l-au lovit cu pumnii şi picioarele în faţă, în zona toracică şi în picioare. Din ordinul superiorului ierarhic, care a strigat "Luaţi-l pe Poede la Poliţie", cei doi jandarmi l-au trântit la pământ şi l-au încătuşat. Apoi, acesta a fost urcat în maşina poliţiei şi condus la sediul poliţiei. Odată ajunşi, în timp ce a fost ţinut de braţe de un jandarm, poliţistul C.D. l-a lovit cu capul de perete şi a continuat să îl lovească cu pumnii şi picioarele în faţă şi la nivelul toracelui.
8. La 19 august 2009, a fost întocmit un certificat medico-legal, în care se preciza:
- că reclamantul prezenta o entorsă şi o tumefacţie la genunchiul stâng, o echimoză în zona parieto-temporală, o tumefacţie la nivelul sprâncenei drepte, precum şi multiple echimoze şi excoriaţii la nivelul sprâncenei stângi, în regiunea cervicală şi deltoidiană, pe mâini, braţe şi picioare;
- că aceste leziuni necesitau între 16 şi 18 zile de îngrijiri medicale;
- că acestea fuseseră cauzate prin aplicarea unor lovituri cu obiecte contondente sau prin lovirea de obiecte similare.
B. Amenzile contravenţionale impuse reclamantului
9. Printr-un proces-verbal întocmit la 18 august 2009, reclamantului i s-a aplicat o amendă contravenţională pentru staţionarea vehiculului într-o zonă interzisă şi pentru refuzul de a se legitima.
Printr-un al doilea proces-verbal, reclamantului i s-a aplicat o a doua amendă, pentru provocarea unui scandal pe drumul public şi pentru refuzul de a se legitima.
10. Prin Hotărârea din 24 noiembrie 2009 - rămasă definitivă - Judecătoria Vaslui a anulat cel de-al doilea proces-verbal, pe care l-a considerat ilegal, pe motiv că prevedea o singură sancţiune pentru două contravenţii diferite.
Prin Hotărârea din 16 februarie 2010 - rămasă definitivă - aceeaşi instanţă a anulat primul proces-verbal, după ce, pe baza unor declaraţii ale martorilor şi a documentelor prezentate, a concluzionat:
- că reclamantul nu a condus vehiculul staţionat într-o zonă interzisă;
- că acesta nu se afla în posesia cărţii sale de identitate pentru că aceasta a fost reînnoită de autoritatea competentă abia la 21 august 2009.
C. Prima procedură penală iniţiată de reclamant
11. În aprilie 2010, reclamantul a depus la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui şi la Inspectoratul de Poliţie Judeţean două plângeri diferite pentru purtare abuzivă [în temeiul art. 250 alin. (3) din Codul penal] împotriva celor doi jandarmi şi a agentului de poliţie C.D., implicaţi în evenimentele din 18 august 2009. Acesta s-a constituit parte civilă şi a solicitat ascultarea a doi martori oculari.
12. Parchetul a efectuat acte premergătoare.
13. La 3 mai 2010, parchetul l-a audiat pe reclamant, care a prezentat versiunea sa asupra faptelor.
14. În aprilie şi mai 2010, parchetul a audiat şi poliţiştii şi jandarmii care participaseră la interpelarea reclamantului.
Agentul de poliţie C.D. a afirmat că reclamantul se afla la volanul autoturismului, care era parcat într-o zonă interzisă, şi că acesta declarase că era proprietarul autoturismului.
Ceilalţi agenţi ai statului au afirmat că C.D. nu îl ameninţase sau agresase pe reclamant în niciun fel. Acesta a solicitat efectiv ajutorul jandarmilor şi al superiorului său ierarhic, deoarece reclamantul refuzase să se legitimeze sau să îşi menţioneze datele de identificare şi începuse să îl insulte şi să îl ameninţe. Mai multe persoane se adunaseră în jurul lor, reclamantul a fost invitat să îi însoţească la sediul poliţiei în scopul identificării sale, dar acesta a refuzat. În consecinţă, jandarmii au încercat să îi pună cătuşele, dar reclamantul a început să vocifereze împotriva lor şi să gesticuleze violent. Pentru a-l imobiliza, jandarmii l-au trântit la pământ pe burtă, împingându-l în ceafă, şi l-au încătuşat cu mâinile la spate. În timpul imobilizării, reclamantul s-a rănit la genunchi. Odată imobilizat, acesta şi-a zgâriat faţa atunci când a încercat să se ridice. Ulterior, reclamantul a fost transportat la sediul poliţiei locale. Declaraţia unuia din jandarmi a fost scrisă pe formularul specific, utilizat pentru declaraţiile martorilor.
15. La 11 mai 2010, parchetul a audiat un martor propus de reclamant, care a confirmat versiunea asupra faptelor prezentată de agenţii de poliţie şi de jandarmi.
Al doilea martor propus de reclamant a fost citat să se înfăţişeze o singură dată, prin afişarea pe uşa apartamentului său, dar acesta nu s-a prezentat.
16. Prin Rezoluţia din 18 mai 2010, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui a dispus neînceperea urmăririi penale.
În ceea ce îi priveşte pe jandarmi, parchetul a considerat că aceştia au avut un comportament conform cu dispoziţiile legale de reglementare a activităţii forţelor de ordine [art. 31 alin. 1 lit. a) şi b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române]. În sprijinul acestei concluzii, parchetul a reţinut:
- că folosirea forţei şi utilizarea cătuşelor pentru a-l mobiliza pe reclamant au avut loc ulterior refuzului acestuia de a se legitima sau de a-şi menţiona datele de identificare, deşi i s-a precizat că autoturismul său era oprit într-o zonă interzisă;
- că reclamantul a provocat un scandal, tulburând astfel ordinea publică;
- că leziunile suferite de reclamant fuseseră provocate în timpul imobilizării, având în vedere tipologia şi localizarea acestora;
- că circumstanţele speţei corespundeau astfel condiţiilor în care folosirea forţei este autorizată de lege;
- că folosirea forţei în speţă respectase condiţiile impuse de lege;
- că, prin urmare, jandarmii îşi îndepliniseră obligaţiile profesionale în mod corespunzător.
În ceea ce îl priveşte pe agentul de poliţie C.D., potrivit parchetului, niciun document de la dosar nu confirma actele imputate acestuia.
17. Reclamantul a contestat această decizie. Acesta a reproşat parchetului faptul că nu a identificat şi audiat martorii oculari ai evenimentelor şi a solicitat o anchetă suplimentară pentru a remedia această deficienţă. Acesta a solicitat ascultarea mai multor martori oculari, care dăduseră deja declaraţii în faţa parchetului militar, în cadrul unei proceduri paralele, iniţiată de reclamant (infra, pct. 24), şi care confirmaseră acuzaţiile sale. Acesta a evidenţiat, de asemenea, faptul că jandarmii fuseseră audiaţi în calitate de simpli "martori" la evenimente.
18. Prin Rezoluţia din 8 iulie 2010, procurorul-şef al parchetului a respins probele propuse, apreciind că erau suficiente probele instrumentate, şi a confirmat Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 18 mai 2010.
Această decizie a fost confirmată ulterior de Tribunalul Vaslui şi de Curtea de Apel Iaşi prin hotărârile din 6 octombrie 2010 şi, respectiv, 1 februarie 2011.
19. În faţa instanţelor, reclamantul a solicitat suspendarea procedurilor până la încheierea procedurii iniţiate în faţa parchetului militar (infra, pct. 20), dar s-a lovit de un refuz.
D. A doua procedură penală iniţiată de reclamant
20. În lunile iunie şi iulie 2010, reclamantul a depus în faţa parchetului militar noi plângeri penale pentru abuz în serviciu (art. 246 din Codul penal) şi pentru purtare abuzivă [în temeiul art. 250 alin. (3) din Codul penal] împotriva agenţilor de poliţie şi a jandarmilor implicaţi în incidentele din 18 august 2009. Acesta s-a constituit parte civilă.
În cursul procedurii, acesta şi-a completat plângerile, adăugând acuzaţia de fals intelectual şi uz de fals (art. 289 şi art. 291 din Codul penal), precum şi de mărturie mincinoasă (art. 260 din Codul penal). În afara agresării sale, reclamantul le-a imputat poliţiştilor şi jandarmilor şi înscrierea unor menţiuni false în procesele-verbale de contravenţie întocmite în ziua faptelor şi, ulterior, de declaraţii false făcute în cadrul anchetei preliminare declanşate ca urmare a primei plângeri penale a acestuia. Acesta l-a inclus în plângere şi pe superiorul ierarhic al poliţiştilor, pentru instigare la abuz în serviciu şi la purtare abuzivă. Acesta s-a constituit ca parte civilă.
21. Parchetul a efectuat acte premergătoare.
22. La 16 iulie şi 2 septembrie 2010, parchetul l-a audiat pe reclamant. Acesta din urmă a solicitat ascultarea a şase martori.
23. Reclamantul a prezentat un nou certificat medico-legal, întocmit la 14 septembrie 2010 şi care atesta că acesta suferea de hidartroză la unul din genunchi şi de leziuni ale ligamentului încrucişat. Erau necesare între 24 şi 26 de zile de îngrijiri medicale.
24. În cursul anchetei, parchetul militar a audiat mai mulţi martori oculari ai incidentului din 18 august 2009. Patru dintre ei, printre care fratele şi cumnata reclamantului, au confirmat faptul că, într-adevăr, poliţistul C.D. îl ameninţase pe reclamant cu pistolul şi că acesta din urmă a fost lovit cu pumnii şi cu picioarele de către poliţişti şi jandarmi.
Martorul I.O., care fusese audiat şi în cadrul primei proceduri, a declarat că era aşezat la o masă pe o terasă atunci când autoturismul fratelui reclamantului a oprit. Îl văzuse pe reclamant aplecându-se pentru a le arăta membrilor forţelor de ordine roata maşinii, dar, având în vedere că se afla de cealaltă parte a maşinii, nu a văzut circumstanţele în care acesta fusese încătuşat şi nici dacă a fost lovit.
25. La 18 octombrie 2010, cauza a fost trimisă Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi. Aceasta a solicitat Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui să îi comunice deciziile adoptate de acesta în cadrul primei proceduri introduse de reclamant.
26. La 27 ianuarie 2011, parchetul i-a audiat pe poliţiştii implicaţi în incidentul din 18 august 2009, precum şi pe superiorul lor ierarhic.
27. Patru martori oculari au refuzat să se înfăţişeze în faţa parchetului în vederea confruntării lor cu membrii forţelor de ordine. Aceşti patru martori au declarat că agenţii statului erau persoane violente, care ţineau prima pagină a presei locale şi care îi aplicaseră reclamantului amenzi contravenţionale în mod abuziv. În schimb, au declarat că sunt pregătiţi să răspundă eventualelor întrebări adresate de o instanţă.
28. La 17 februarie 2011, a avut loc singura confruntare, între fratele reclamantului, pe de o parte, şi superiorul ierarhic al poliţiştilor, pe de altă parte. Fiecare şi-a menţinut propria versiune asupra faptelor.
29. La 23 februarie 2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a pronunţat o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale împotriva superiorului ierarhic al poliţiştilor şi a trimis restul dosarului la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui. Acesta a apreciat că documentele de la dosar nu permiteau să se afirme că superiorul ierarhic şi-ar fi instigat subordonaţii să îl insulte pe reclamant sau să săvârşească acte de violenţă împotriva acestuia.
30. Hotărârea din 6 octombrie 2010 a Tribunalului Vasului şi hotărârea din 1 februarie 2011 a Curţii de Apel Iaşi au fost depuse la dosar, la solicitarea procurorului însărcinat cu examinarea cauzei.
31. Prin Rezoluţia din 11 aprilie 2011, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui a dispus neînceperea urmăririi penale. În lumina deciziilor adoptate în cadrul primei proceduri iniţiate de reclamant şi având în vedere că, în opinia sa, de atunci nu au existat fapte sau împrejurări noi, acesta a apreciat că nu erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu şi purtare abuzivă. În plus, acesta a concluzionat că acuzaţiile de fals intelectual, uz de fals şi mărturie mincinoasă nu erau susţinute de nicio probă de la dosar.
32. Această decizie a fost confirmată de prim-procurorul parchetului, la 16 mai 2011.
33. Reclamantul a făcut plângere împotriva rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi penale. În ceea ce priveşte evenimentele din 18 august 2009, acesta susţine că procurorul care a pronunţat Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 11 aprilie 2011 nici nu audiase personal martorii propuşi de el şi nici nu luase în considerare declaraţiile făcute de aceştia în faţa parchetului militar (supra, pct. 24).
34. Prin Hotărârea din 23 noiembrie 2011, Tribunalul Vaslui a respins plângerea reclamantului, din următoarele motive:
- în afară de declaraţiile unor martori, reclamantul nu prezentase fapte sau împrejurări noi faţă de cele care fuseseră luate în considerare în cadrul primei proceduri iniţiate împotriva agenţilor statului;
- neascultarea martorilor propuşi nu constituia un argument relevant, având în vedere că parchetul militar audiase deja martorii în cauză înainte de retrimiterea cauzei în faţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Vaslui, ceea ce era suficient pentru scopurile anchetei;
- prin urmare, rezoluţia parchetului de neîncepere a urmăririi penale, bazată pe probele aflate la dosar, era legală şi întemeiată.
II. Dreptul şi practica interne relevante
35. Dispoziţiile relevante ale Codului penal, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, se citesc după cum urmează:
Art. 246: Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor
"Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani."
Art. 250: Purtarea abuzivă
"(1) Întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană, de către un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
(2) Ameninţarea săvârşită de către un funcţionar public, în condiţiile alin. 1, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
(3) Lovirea sau alte acte de violenţă săvârşite de către un funcţionar public, în condiţiile alin. 1, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(...)"
36. Art. 278^1 din Codul de procedură penală, în vigoare la momentul faptelor, permite oricărei persoane în cauză, care este nemulţumită de o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale pronunţată de procuror, să se plângă în instanţă. În situaţia prevăzută la alin. (8), în care instanţa respinge o astfel de plângere, atunci alin. (11) îi garantează persoanei în privinţa căreia instanţa a decis că nu este cazul să se înceapă urmărirea penală că aceasta nu mai poate fi urmărită pentru aceleaşi fapte decât în cazul în care s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, ce nu au fost cunoscute de organul de urmărire penală în momentul pronunţării rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
37. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă referitoare la admisibilitatea probelor în faza actelor premergătoare, din cadrul Codului de procedură penală în vigoare la momentul faptelor, sunt menţionate în hotărârile Creangă împotriva României (MC), nr. 29.226/03, pct. 58 şi 60, 23 februarie 2012, Niculescu împotriva României, nr. 25.333/03, pct. 61-62, 25 iunie 2013, şi Blaj împotriva României, nr. 36.259/04, pct. 65, 8 aprilie 2014.
În special Curtea Constituţională s-a exprimat astfel în Decizia nr. 962 din 25 iunie 2009 referitoare la constituţionalitatea art. 911 din Codul de procedură penală privind interceptările convorbirilor telefonice:
"Actele premergătoare au o natură proprie, care nu poate fi identificată sau subsumată naturii precise şi bine determinate a altor instituţii şi care au ca scop verificarea şi completarea informaţiilor deţinute de organele de urmărire penală în vederea fundamentării convingerii cu privire la oportunitatea urmăririi penale. Având un caracter sui-generis sustras hegemoniei garanţiilor impuse de faza propriu-zisă de urmărire penală, este unanim acceptat faptul că în cadrul investigaţiilor prealabile nu pot fi luate măsuri procesuale ori administrate probe care presupun existenţa certă a unei urmăriri penale începute."
38. Art. 31 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române este redactat astfel:
"(1) În realizarea atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii, poliţistul este învestit cu exerciţiul autorităţii publice şi are următoarele drepturi şi obligaţii principale:
a) [acesta poate] să legitimeze şi să stabilească identitatea persoanelor care încalcă dispoziţiile legale ori sunt indicii că acestea pregătesc sau au comis o faptă ilegală;
b) [acesta poate] să conducă la sediul poliţiei pe cei care, prin acţiunile lor, periclitează viaţa persoanelor, ordinea publică sau alte valori sociale, precum şi persoanele suspecte de săvârşirea unor fapte ilegale, a căror identitate nu a putut fi stabilită în condiţiile legii; în cazurile nerespectării dispoziţiilor date de poliţist, acesta este îndreptăţit să folosească forţa; verificarea situaţiei acestor categorii de persoane şi luarea măsurilor legale, după caz, se realizează în cel mult 24 de ore, ca măsură administrativă".
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie
39. Reclamantul susţine că a fost victima unor rele tratamente din partea unor agenţi ai statului, cu ocazia interpelării sale din data de 18 august 2009. În plus, acesta apreciază că autorităţile naţionale nu au desfăşurat o anchetă efectivă cu privire la acuzaţiile sale de rele tratamente. Acesta invocă art. 6 şi art. 7 din Convenţie.
Curtea consideră că este necesar ca aceste capete de cerere să fie examinate din perspectiva art. 3 din Convenţie, redactat astfel:
"Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante."
A. Cu privire la admisibilitate
40. Curtea constată că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. Curtea subliniază, de asemenea, că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Cu privire la pretinsele rele tratamente
a) Argumentele părţilor
41. Reclamantul susţine că a fost victima unor rele tratamente din partea unor agenţi ai statului, cu ocazia interpelării sale din data de 18 august 2009. În observaţiile sale scrise, acesta precizează că a fost lovit în timpul imobilizării sale, când se afla în maşina poliţiei, atunci când era condus către sediul poliţiei, precum şi ulterior, la sediul poliţiei.
42. Guvernul face referire la constatarea autorităţilor judiciare naţionale, potrivit căreia reclamantul ar fi suferit leziunile descrise în certificatul medical în momentul reţinerii sale, atunci când agenţii statului ar fi recurs la forţă pentru a-l imobiliza. Conform autorităţilor naţionale, aceste leziuni erau inerente imobilizării unei persoane care opune rezistenţă. În plus, potrivit Guvernului, imobilizarea reclamantului s-a desfăşurat în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române; aceasta era justificată de interesul general care vizează protejarea ordinii publice şi de necesitatea identificării reclamantului şi aceasta nu a încălcat principiul proporţionalităţii, având în vedere că nu i-a fost cauzat niciun prejudiciu grav reclamantului.
Guvernul susţine că reclamantul, care, de altfel, nu a furnizat descrierea detaliată a faptelor, nu a adus nicio dovadă relevantă care să îi permită Curţii să ajungă la o concluzie diferită de cea a autorităţilor naţionale. În concluzie, în lumina principiului subsidiarităţii, acesta apreciază că acuzaţiile reclamantului pot fi asimilate unui capăt de cerere de tipul celor examinate de o instanţă de gradul patru de jurisdicţie.
b) Motivarea Curţii
43. Curtea reaminteşte că relele tratamente trebuie să atingă un prag minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa art. 3. Aprecierea acestui prag minim este relativă în esenţă; ea depinde de ansamblul datelor cauzei şi, în special, de durata tratamentelor, de efectele fizice şi/sau psihice ale acestora, precum şi, uneori, de sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei [Jalloh împotriva Germaniei (MC), nr. 54.810/00, pct. 67, CEDO 2006-IX].
În speţă, Curtea subliniază, cu titlu introductiv, că nu este contestat faptul că leziunile reclamantului sunt suficient de grave pentru a intra în domeniul de aplicare a art. 3 din Convenţie.
44. În plus, deşi circumstanţele în care a fost rănit reclamantul fac obiectul unor dezbateri aprinse între părţi, Guvernul recunoaşte că leziunile persoanei respective au fost cauzate de agenţii statului. Curtea consideră stabilit faptul că leziunile identificate au apărut pe corpul persoanei în cauză în cursul interpelării din 18 august 2009.
45. În continuare, Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte folosirea forţei în timpul unei interpelări, aceasta trebuie să cerceteze dacă forţa folosită era strict necesară şi proporţională şi dacă statul trebuie să fie considerat responsabil pentru leziunile suferite (Berlinski împotriva Poloniei, nr. 27.715/95 şi 30.209/96, pct. 64, 20 iunie 2002). Pentru a soluţiona această chestiune, Curtea trebuie să ţină seama de rănile cauzate şi de circumstanţele în care au fost cauzate (R.L. şi M.-J.D. împotriva Franţei, nr. 44.568/98, pct. 68, 19 mai 2004). În plus, de regulă, este obligaţia Guvernului să aducă dovezi relevante care să demonstreze că folosirea forţei a fost proporţională şi totodată necesară (Rehbock împotriva Sloveniei, nr. 29.462/95, pct. 72-76, CEDO 2000-XII; Ribitsch împotriva Austriei, 4 decembrie 1995, pct. 34, seria A nr. 336; Altay împotriva Turciei, nr. 22.279/93, pct. 54, 22 mai 2001, şi Ivan Vassilev împotriva Bulgariei, nr. 48.130/99, pct. 79, 12 aprilie 2007).
46. Curtea subliniază, de asemenea, că, în cazul acuzaţiilor întemeiate pe art. 3 din Convenţie, aceasta trebuie să efectueze o examinare deosebit de aprofundată (Vladimir Romanov împotriva Rusiei, nr. 41.461/02, pct. 59, 24 iulie 2008). În cazul în care a existat o procedură internă, nu intră în definitiv în atribuţiile Curţii să substituie propria viziune asupra lucrurilor celei a instanţelor interne, cărora le revine, în principiu, obligaţia aprecierii informaţiilor obţinute de acestea (Jasar împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, nr. 69.908/01, pct. 49, 15 februarie 2007). Deşi constatările instanţelor interne nu obligă Curtea, aceasta are nevoie totuşi de elemente convingătoare pentru a putea să se abată de la constatările la care au ajuns acestea.
47. Pentru aprecierea elementelor care îi permit să afirme dacă a existat o încălcare a art. 3, Curtea se bazează pe principiul probei "dincolo de orice îndoială rezonabilă", dar adaugă că o astfel de probă poate rezulta dintr-o serie de indicii sau de prezumţii irefragabile, suficient de puternice, clare şi concordante [Jalloh, citată anterior, pct. 67, Ramirez Sanchez împotriva Franţei (MC), nr. 59.450/00, pct. 117, CEDO 2006-IX].
48. În speţă, Guvernul susţine că acţiunea agenţilor statului se înscria în încercarea lor de a-l conduce pe reclamant la secţia de poliţie, cu scopul verificării identităţii acestuia, la care refuzase să se supună. În aceste condiţii, ei au recurs la forţă pentru a imobiliza persoana în cauză, care refuza să se conformeze ordinelor şi devenise violentă. Reclamantul contestă acest argument. Având în vedere probele contradictorii prezentate în faţa sa, în special declaraţiile martorilor (supra, pct. 14 şi 24), Curtea apreciază că nu este în măsură să se pronunţe cu privire la problema de a stabili circumstanţele în care au fost provocate leziunile. În plus, în absenţa unei expertize medico-legale privind posibilele cauze ale leziunilor constatate, Curtea consideră că este imposibil să stabilească, pe baza probelor prezentate în faţa sa, dacă leziunile suferite de reclamant corespund sau nu unei recurgeri la forţă necesară şi totodată proporţională.
49. Prin urmare, Curtea apreciază că nu poate să constate încălcarea art. 3 sub aspect material, în ceea ce priveşte pretinsele rele tratamente suferite de persoana în cauză.
2. Cu privire la caracterul efectiv al anchetei
a) Argumentele părţilor
50. Reclamantul consideră că autorităţile naţionale nu au desfăşurat o anchetă efectivă cu privire la pretinsele rele tratamente. Astfel, acesta impută autorităţilor judiciare în primul rând faptul că au refuzat să audieze martorii oculari propuşi de el. În plus, acesta susţine că, în cadrul celei de-a doua proceduri, acestea nu au luat în considerare declaraţiile făcute de martori în faţa parchetului militar, care confirmau versiunea sa asupra faptelor. În cele din urmă, acesta subliniază că poliţistul C.D. a fost ascultat în calitate de simplu martor, în ceea ce priveşte faptele imputate celor doi jandarmi, şi că aceştia din urmă au fost ascultaţi, la rândul lor, în calitate de simpli martori în legătură cu acţiunile agentului C.D.
51. Guvernul susţine că autorităţile naţionale au desfăşurat o anchetă promptă şi efectivă în ceea ce priveşte acuzaţiile reclamantului. Acestea au ascultat toate persoanele implicate în evenimentele din 18 august 2009 şi au adoptat toate măsurile necesare pentru stabilirea faptelor şi pentru identificarea autorilor acestora. Reclamantul a avut acces la documentele de la dosar şi a fost notificat cu privire la deciziile adoptate în speţă, pe care a avut posibilitatea să le conteste în faţa instanţelor interne.
b) Motivarea Curţii
52. Curtea reaminteşte că, atunci când o persoană afirmă în mod credibil că a suferit, din partea poliţiei sau a altor autorităţi similare, tratamente contrare art. 3 din Convenţie, această dispoziţie, coroborată cu obligaţia generală impusă statului de art. 1 din Convenţie, de a recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în Convenţie, impune, implicit, să fie desfăşurată o anchetă oficială şi efectivă. Este necesar ca această anchetă să poată conduce la identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile [Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, pct. 102, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VIII, şi Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26.772/95, pct. 131, CEDO 2000-IV] şi să fie iniţiată din oficiu de către autorităţi.
53. Ancheta care se impune în cazul unor acuzaţii grave de rele tratamente trebuie să fie în acelaşi timp rapidă şi temeinică, ceea ce înseamnă că autorităţile trebuie să depună întotdeauna eforturi reale pentru a descoperi ce s-a întâmplat şi că acestea nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a încheia ancheta sau pentru a-şi întemeia decizia (Assenov şi alţii, citată anterior, pct. 103, şi Bat² şi alţii împotriva Turciei, nr. 33.097/96 şi 57.834/00, pct. 136, CEDO 2004-IV). Autorităţile trebuie să ia toate măsurile rezonabile de care dispun pentru a obţine probe cu privire la incidentul în cauză, inclusiv, printre altele, declaraţiile martorilor oculari şi expertizele criminalistice [Tanrikulu împotriva Turciei (MC), nr. 23.763/94, pct. 104, CEDO-1999 IV, şi Gul împotriva Turciei, nr. 22.676/93, pct. 89, 14 decembrie 2000]. Orice deficienţă a anchetei, care îi slăbeşte capacitatea de stabilire a cauzelor prejudiciului sau de identificare a persoanelor responsabile, riscă să conducă la concluzia că aceasta nu respectă standardul de eficienţă necesar (Boicenco împotriva Moldovei, nr. 41.088/05, pct. 123, 11 iulie 2006).
54. În speţă, având în vedere elementele prezentate în faţa sa şi în special certificatul medical al reclamantului, Curtea consideră că acuzaţiile de rele tratamente erau "credibile" în sensul jurisprudenţei citate anterior, cel puţin începând din momentul în care autorităţile competente au luat cunoştinţă de documentul medical în cauză.
55. În continuare, Curtea constată că au avut loc, într-adevăr, două anchete preliminare în prezenta cauză. Rămâne de apreciat diligenţa cu care acestea au fost efectuate şi caracterul lor "efectiv".
56. Curtea observă, de asemenea, că, în cadrul primei proceduri iniţiate de reclamant, parchetul s-a limitat la ascultarea acestuia, a celor patru poliţişti şi jandarmi implicaţi în evenimente, precum şi a unui singur martor dintre cei propuşi de reclamant. Acesta nu a făcut demersuri serioase pentru a-l audia pe cel de-al doilea martor propus de reclamant. În plus, instanţa nu a considerat util să dispună parchetului ascultarea celorlalţi martori oculari care au dat declaraţii care confirmau versiunea reclamantului asupra faptelor, în cadrul unei proceduri paralele (a se vedea, a contrario, Stanchev împotriva Bulgariei, nr. 8.682/02, pct. 70, 1 octombrie 2009).
57. În continuare, Curtea observă că, în cadrul celei de-a doua proceduri, parchetul militar i-a ascultat iniţial pe martorii respectivi, precum şi pe şeful agenţilor de poliţie care asistaseră la evenimente.
În schimb, se pare că celelalte parchete în faţa cărora a fost trimisă procedura ulterior nu au efectuat o examinare veritabilă a declaraţiilor acestora - chiar şi cu riscul eliminării acestora, dacă era cazul.
În fapt, s-a dovedit că Pachetul de pe lângă Tribunalul Vaslui a pronunţat rezoluţia sa de neîncepere a urmăririi penale în data de 11 aprilie 2011 pe baza deciziilor adoptate în cadrul primei proceduri iniţiate de reclamant, apreciind că de atunci nu au fost descoperite fapte sau împrejurări noi (supra, pct. 31).
Or, astfel cum a admis chiar Tribunalul Vaslui, tocmai declaraţiile în cauză constituiau, în sine, dacă nu fapte şi împrejurări noi, cel puţin elemente noi în raport cu prima procedură.
Se pare că nici tribunalul nu a analizat temeinic aceste mărturii.
58. Prin urmare, trebuie să se constate că autorităţile au ales să îşi întemeieze deciziile exclusiv pe declaraţiile agenţilor statului şi pe cea a martorului care a confirmat versiunea lor asupra faptelor. În absenţa unei explicaţii plauzibile în această privinţă, Curtea consideră că nu există niciun motiv pentru a acorda prioritate versiunii agenţilor statului asupra celei a reclamantului, susţinută de declaraţiile menţionate anterior (a se vedea mutatis mutandis, Archip împotriva României, nr. 49.608/08, pct. 70, 27 septembrie 2011, şi Andreşan împotriva României, nr. 25.783/03, pct. 45, 30 octombrie 2012).
59. În plus, Curtea constată că autorităţile naţionale nu au dispus efectuarea unei expertize medicale în niciuna dintre cele două proceduri, deşi o astfel de măsură de cercetare ar fi putut permite elucidarea posibilelor cauze ale leziunilor suferite de reclamant şi ar fi dat mai multă greutate concluziilor acestora (a se vedea, mutatis mutandis, Petru Roşca împotriva Moldovei, nr. 2.638/05, pct. 47, 6 octombrie 2009).
60. În orice caz, trebuie subliniat faptul că, în niciun moment, nu a fost iniţiată urmărirea penală în speţă. Or, Curtea a subliniat deja că neînceperea urmăririi penale în cauze care privesc acuzaţii de rele tratamente, aplicate unor persoane care se află "în custodia poliţiei", este susceptibilă să compromită validitatea oricărei probe reţinute în cursul cercetării (a se vedea, mutatis mutandis, Maslova şi Nalbandov împotriva Rusiei, nr. 839/02, pct. 94-96, 24 ianuarie 2008; Buntov împotriva Rusiei, nr. 27.026/10, pct. 132, 5 iunie 2012, şi Beresnev împotriva Rusiei, nr. 37.975/02, pct. 98, 18 aprilie 2013). În speţă, rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale s-a bazat pe simple declaraţii, care nu aveau calitatea de probe, în sensul normelor de procedură penală din legislaţia românească (supra, pct. 37). Acest lucru este cu atât mai grav într-un caz precum cel în speţă, în care leziunile au fost atestate printr-un certificat medical. În aceste condiţii, Curtea consideră că nu este necesar să continue examinarea argumentului reclamantului care se referă la problema calităţii deţinute de agenţii statului audiaţi de parchet.
61. În concluzie, Curtea apreciază că autorităţile naţionale nu au desfăşurat o anchetă adecvată, care să poată permite clarificarea problemei dacă folosirea forţei de către agenţii statului împotriva reclamantului a fost proporţională.
62. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect procedural.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
63. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
64. Reclamantul solicită suma de 10.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit.
65. Guvernul susţine că reclamantul nu a prezentat argumente relevante pentru a-şi susţine cererea. În plus, acesta consideră că, în speţă, prejudiciul moral ar fi compensat suficient prin constatarea încălcării şi că, în orice caz, având în vedere jurisprudenţa Curţii în materie, suma solicitată este excesivă.
66. Curtea consideră adecvat să i se acorde reclamantului suma de 7.500 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
67. De asemenea, reclamantul solicită rambursarea cheltuielilor de judecată, fără alte precizări.
68. Guvernul subliniază că reclamantul a omis să exprime în cifre suma solicitată şi că nu a prezentat niciun document justificativ în sprijinul cererii sale.
69. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de jurisprudenţa sa, Curtea respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.
C. Dobânzi moratorii
70. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că nu a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect material;
3. hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect procedural;
4. hotărăşte:
a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 7.500 EUR (şapte mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral, care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale.
5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 15 septembrie 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament.
PREŞEDINTE
JOSEP CASADEVALL
Grefier adjunct,
Marialena Tsirli
--------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
