Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
HOTĂRÂRE din 15 decembrie 2015 în Cauza S.C. Antares Transport - S.A. şi S.C. Transroby - S.R.L. împotriva României (fond)
EMITENT: CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI - SECŢIA A PATRA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 462 din 22 iunie 2016
(Cererea nr. 27.227/08)
Strasbourg
Definitivă la 15 martie 2016
Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza S.C. Antares Transport - S.A. şi S.C. Transroby - S.R.L. împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din Andras Sajo, preşedinte, Vincent A. De Gaetano, Bostjan M. Zupancic, Paulo Pinto de Albuquerque, Egidijus Kuris, Iulia Antoanella Motoc, Gabriele Kucsko-Stadlmayer, judecători, şi Francoise Elens-Passos, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 24 noiembrie 2015,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află Cererea nr. 27.227/08 îndreptată împotriva României, prin care S.C. Antares Transport - S.A. (prima reclamantă) şi S.C. Transroby - S.R.L. (a doua reclamantă), două societăţi comerciale române cu sediul în Râmnicu Vâlcea, au sesizat Curtea la 6 iunie 2008, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantele au fost reprezentate de domnul A. Nicolae, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantele au susţinut, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, că pierderea licenţelor lor de transport a constituit o lipsire de proprietate nejustificată.
4. La 25 octombrie 2013, capătul de cerere menţionat supra a fost comunicat Guvernului, iar celelalte capete de cerere au fost declarate inadmisibile, în temeiul art. 54 § 3 din Regulamentul Curţii.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantele sunt societăţi comerciale autorizate să presteze servicii în domeniul transportului de călători. Acestea au sediul în Râmnicu Vâlcea.
A. Contextul cauzei
6. La 23 septembrie 2004, Consiliul Judeţean Vâlcea a adoptat o hotărâre prin care stabilea programul transportului local de persoane pentru o perioadă de trei ani. În cadrul programului, traseul Drăgăşani-Băbeni-Râmnicu Vâlcea a fost considerat traseu distinct. Ca urmare a procedurii de achiziţie publică, licenţa de transport de călători aferentă traseului respectiv a fost atribuită unei asocieri constituite din două societăţi comerciale.
7. La 15 aprilie 2005, Consiliul Judeţean Vâlcea a modificat hotărârea sa anterioară şi a adoptat un nou program de transport de persoane pentru o perioadă de trei ani, din 2005 până în 2008. În cadrul noului program, traseul Drăgăşani-Băbeni-Râmnicu Vâlcea a fost inclus împreună cu alte şase trasee în aceeaşi grupă. A fost organizată o altă procedură de achiziţie publică, iar societăţile reclamante au depus o ofertă din partea asocierii. Acestea au primit ulterior licenţe de operare a serviciilor de transport public pentru cele şapte trasee din cadrul grupei.
B. Anularea hotărârii Consiliului Judeţean Vâlcea din 15 aprilie 2005
8. La 24 mai 2005, una din cele două societăţi comerciale care îşi pierduseră licenţa de transport pentru traseul Drăgăşani-Băbeni-Râmnicu Vâlcea a solicitat instanţei anularea Hotărârii Consiliului Judeţean Vâlcea din 15 aprilie 2005 şi obligarea autorităţilor locale să adopte o nouă hotărâre prin care traseul respectiv să fie considerat traseu distinct.
9. Prima societate reclamantă a solicitat (iar cererea i-a fost admisă) admiterea cererii de intervenţie în procedură în interes propriu. În susţinerile sale, societatea reclamantă a argumentat că hotărârea adoptată de consiliu la 15 aprilie 2005 a fost în conformitate cu legea şi a solicitat Tribunalului Argeş să respingă acţiunea.
10. La 13 februarie 2006, Tribunalul Argeş a hotărât că, prin comasarea traseelor respective, consiliul judeţean acţionase în mod arbitrar şi limitase accesul altor societăţi comerciale concurente pe piaţa transportului public. Instanţa a considerat că traseele respective fuseseră comasate fără nicio justificare economică sau geografică. Instanţa a dispus reanalizarea traseului 047 (traseul Drăgăşani-Băbeni-Râmnicu Vâlcea) de către consiliul judeţean şi organizarea unei noi proceduri de achiziţie publică pentru traseul respectiv ca traseu distinct. Instanţa a formulat astfel:
"Considerăm că prin comasarea acestor trasee se încurajează crearea unui monopol pe piaţa transportului rutier şi, prin urmare, se încalcă principiile liberei concurenţe.
În concluzie, instanţa hotărăşte că este necesară revocarea parţială a Hotărârii nr. 63/15.04.2005 cu privire la aprobarea Programului de transport de persoane (...) pe perioada 2005-2008 în ceea ce priveşte oferta 27, grupa de trasee 11, traseul 047 Drăgăşani-Băbeni-Râmnicu Vâlcea.
Luând în considerare că (...) Ordinul nr. 1.842/2001 a fost abrogat prin Ordinul nr. 1.987/2005 (...), rezultă că pârâtul este obligat să reanalizeze traseul 047 Drăgăşani-Băbeni-Râmnicu Vâlcea ca traseu distinct în conformitate cu aceste prevederi legale şi, ca urmare a acestor rezultate, să organizeze o nouă procedură de achiziţie publică."
11. Prima societate reclamantă a declarat recurs împotriva acestei sentinţe, pe motiv că reclamantul nu a dovedit existenţa unui interes legitim pentru cererea sa şi că anularea parţială a procedurii de achiziţie publică ar fi nelegală.
12. La 28 iunie 2006, Curtea de Apel Piteşti a respins recursul declarat de prima societate reclamantă printr-o decizie definitivă. Instanţa a motivat că existau condiţii prealabile impuse de lege care trebuie respectate înainte ca autorităţile locale să ia decizia de a comasa anumite trasee de transport public. Ţinând cont că în cauza prezentă aceste cerinţe nu fuseseră îndeplinite, instanţa inferioară a anulat în mod corect hotărârea administrativă respectivă în contextul procedurii cu care fusese sesizată, şi anume cu privire la traseul 047. Curtea de apel a motivat că instanţa inferioară a dispus consiliului judeţean să reanalizeze dacă traseul 047 poate fi sau nu grupat cu celelalte rute în conformitate cu prevederile legale în vigoare. În cele din urmă, instanţa a hotărât că neîndeplinirea acestor obligaţii ar da dreptul celor ale căror interese fuseseră afectate în mod negativ să solicite repararea oricăror prejudicii.
13. La 6 iulie 2006, Consiliul Judeţean Vâlcea a adoptat o nouă hotărâre de modificare a Programului de transport public pentru perioada 2005-2008 prin publicarea anunţului unei licitaţii publice pentru toate cele şapte trasee din cadrul grupei 11 ca trasee distincte. În consecinţă, la 26 iulie 2006, societăţile reclamante au primit o notificare de la Autoritatea Rutieră Română prin care erau informate că trebuie să predea licenţele pentru întreaga grupă a celor şapte trasee în termen de treizeci de zile de la hotărârea definitivă referitoare la o nouă licitaţie publică.
14. La 15 iunie 2007 a fost organizată o nouă licitaţie publică pentru cele şapte trasee în chestiune. Societăţile reclamante nu au participat.
C. Acţiunea în faţa instanţei formulată de societăţile reclamante
1. Cererea de anulare a Hotărârii Consiliului Judeţean Vâlcea din 6 iulie 2006
15. La 2 octombrie 2006, societăţile reclamante au formulat o acţiune în contencios administrativ, solicitând anularea Hotărârii Consiliului Judeţean Vâlcea din 6 iulie 2006. Acestea au susţinut că Tribunalul Argeş, prin Sentinţa din 13 februarie 2006, dispusese analizarea ca traseu distinct doar a unui singur traseu din cadrul grupei de şapte trasee. Acestea au mai susţinut că, prin retragerea licenţelor aferente celorlalte şase trasee şi organizarea unei noi licitaţii publice pentru toate traseele din cadrul grupei, autorităţile au acţionat în mod nelegal.
16. La 23 ianuarie 2007, Tribunalul Vâlcea a respins cererea societăţilor reclamante. Instanţa a reţinut că decizia contestată fusese adoptată în conformitate cu Hotărârea din 13 februarie 2006 şi cu noile reglementări adoptate de Ministerul Transporturilor, reglementări care nu mai prevedeau posibilitatea comasării traseelor în scopuri economice sau geografice.
17. Împotriva acestei hotărâri societăţile reclamante au formulat recurs, care a fost respins prin decizia definitivă a Curţii de Apel Timişoara la 6 decembrie 2007. Curtea de apel a considerat că instanţa inferioară realizase o apreciere corectă a faptelor.
18. Preşedintele completului de trei judecători a formulat o opinie separată la hotărârea pronunţată în recurs. Acesta a considerat că, prin adoptarea Hotărârii din 6 iulie 2006, Consiliul Judeţean Vâlcea nu pusese în executare Sentinţa din 13 februarie 2006 şi, prin urmare, încălcase dreptul societăţilor reclamante la proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Judecătorul a arătat că societăţile reclamante participaseră la o licitaţie publică şi câştigaseră deja dreptul de a exploata grupa de şapte trasee respectivă. Deşi consiliul judeţean fusese obligat prin decizia definitivă să reanalizeze, ca traseu distinct, doar unul din trasee, acesta adoptase fără niciun temei juridic o nouă hotărâre care avea în vedere toate traseele în mod distinct.
2. Cererea de anulare a deciziei Autorităţii Rutiere Române de a retrage licenţele deţinute de societăţile reclamante
19. La 5 octombrie 2006, prima reclamantă a formulat o acţiune în contencios administrativ pentru anularea Deciziei Autorităţii Rutiere Române din 26 iulie 2006 de retragere a licenţelor pentru întreaga grupă de trasee. Prima societate reclamantă a mai solicitat şi suspendarea executării deciziei respective până la pronunţarea unei hotărâri definitive în cauză.
20. Prima societate reclamantă a susţinut că decizia contestată le împiedica pe ea şi pe asociata sa (a doua societate reclamantă) să participe la viitoarea licitaţie publică pentru acelaşi traseu. Societăţile reclamante au mai susţinut că retragerea licenţelor acestora nu era în conformitate cu art. 65 din Ordinul nr. 1.987/2005 care stabilea motivele pentru care puteau fi retrase licenţele de transport.
21. La 18 decembrie 2006, Curtea de Apel Piteşti a respins acţiunea formulată de prima societate reclamantă. Instanţa a reţinut că reclamanta nu făcuse dovada prejudiciului pretins cauzat prin decizia Autorităţii Rutiere Române, întrucât putea să participe la o nouă licitaţie publică. În plus, nu exista nicio probă care să ateste că societatea reclamantă ar fi fost împiedicată să participe la o nouă licitaţie. Instanţa a arătat în continuare că, în cazul în care societatea reclamantă se consideră prejudiciată prin actul administrativ în litigiu, aceasta putea să solicite despăgubiri de la cei responsabili pentru orice prejudiciu cauzat.
22. Prima societate reclamantă a formulat recurs împotriva acestei decizii. A susţinut că licenţele pentru întreaga grupă de trasee nu puteau fi retrase legal din moment ce nu toate fuseseră anulate prin hotărârea instanţei. Prima societate reclamantă a susţinut că, în conformitate cu art. 66 din Ordinul nr. 1.987/2005, o societate a cărei licenţă de transport pentru un anumit traseu fusese retrasă nu mai putea să participe la o nouă licitaţie pentru acelaşi traseu.
23. La 25 aprilie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea primei societăţi reclamante şi a anulat parţial decizia Autorităţii Rutiere Române, care a fost menţinută doar în ceea ce priveşte licenţa de transport pentru traseul 047. Înalta Curte a apreciat că licenţele deţinute de societatea reclamantă pentru celelalte şase trasee din oferta 27, grupa 11, reprezentau "bunuri" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi nu exista niciun motiv pentru a dispune predarea acestora prin intermediul unui act administrativ.
II. Dreptul şi practica interne relevante
24. Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în vigoare la momentul respectiv, prevede următoarele:
Art. 1.
"(1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public."
25. În Decizia pronunţată la 19 februarie 2009, Curtea de Apel Cluj a explicat practica instanţelor interne în ceea ce priveşte cererile de despăgubire pentru prejudiciul cauzat printro decizie administrativă (Decizia nr. 716 din 19 februarie 2009, Decizii relevante 2009, trimestrul 1, www.curteadeapelcluj.ro). Curtea de Apel Cluj a formulat următoarele:
"Din analiza textului constituţional invocat, ca şi a Legii 554/2004, rezultă că pentru a solicita despăgubiri unei autorităţi a statului trebuie să fie îndeplinite cumulativ 3 condiţii: - existenţa unei pagube; - existenţa unui act administrativ nelegal; - raportul de cauzalitate între actul administrativ nelegal, anulat de instanţa de judecată, şi paguba suferită de reclamant."
26. Ministerul Transporturilor a emis Ordinul nr. 1.987/2005 care reglementează serviciile de transport rutier, intrat în vigoare la 5 decembrie 2005 şi care a înlocuit în totalitate Ordinul nr. 1.842/2001. În conformitate cu Ordinul nr. 1.987/2005, licenţele de transport sunt emise de Autoritatea Rutieră Română în urma unor licitaţii publice organizate de consiliile judeţene. Dispoziţiile relevante sunt redactate după cum urmează:
Art. 65
"Retragerea licenţei de traseu se face de către agenţia teritorială emitentă a Autorităţii Rutiere Române - A.R.R. în următoarele cazuri:
a) la încetarea activităţii operatorului de transport rutier;
b) la retragerea licenţei de transport;
c) când operatorul de transport nu mai deţine capacitatea de transport sau numărul de vehicule necesare efectuării traseului sau cursei;
d) la încălcarea de mai mult de 10 ori a prevederilor caietului de sarcini al licenţei de traseu;
e) când a fost obţinută prin furnizarea unor documente care conţineau informaţii eronate;
f) când a fost încredinţată spre utilizare altui operator de transport rutier;
g) nu mai sunt îndeplinite condiţiile care au stat la baza eliberării acesteia."
Art. 66
"(1) În cazul retragerii licenţei de traseu operatorul de transport rutier va fi înştiinţat de agenţia teritorială emitentă a Autorităţii Rutiere Române - A.R.R. fiind obligat să efectueze traseul sau cursa respectivă până la 30 de zile după data primei şedinţe de atribuire ulterioară. (...)
(4) În cazul în care operatorul de transport rutier a renunţat la licenţa de traseu pe un traseu sau cursă, conform art. 64 alin. (1) din Norme, acesta nu va mai putea participa la următoarele şedinţe de atribuire pentru atribuirea aceluiaşi traseu sau cursă. În cazul în care operatorului de transport rutier i s-a retras licenţa de traseu pe un traseu sau cursă, acesta nu va mai putea participa la următoarea şedinţă de atribuire ulterioară pentru atribuirea aceluiaşi traseu sau cursă."
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
27. Reclamantele s-au plâns de faptul că retragerea licenţelor de transport pentru celelalte şase trasee din grupă a fost nelegală şi s-a realizat cu încălcarea dreptului la respectarea bunurilor lor, aşa cum prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care se citeşte după cum urmează:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Cu privire la admisibilitate
28. Guvernul a susţinut că reclamantele nu au epuizat căile de atac efective interne. Mai întâi, Guvernul a susţinut că a doua societate reclamantă, S.C. Transroby - S.R.L., nu a fost parte în procedurile interne finalizate cu Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 25 aprilie 2007. Apoi, acesta a susţinut că societăţile reclamante nu au formulat o acţiune în despăgubire împotriva autorităţilor interne pentru anularea hotărârii Consiliului Judeţean Vâlcea din 15 aprilie 2005.
29. Reclamantele au contestat aceste argumente. Acestea au explicat că o acţiune în despăgubire ar fi fost ineficientă întrucât Hotărârea consiliului judeţean din 6 iulie 2006 (care a reprezentat temeiul pentru retragerea licenţelor lor pentru toate cele şapte trasee) a fost considerată a fi în conformitate cu legea prin Decizia definitivă a Curţii de Apel Timişoara din 6 decembrie 2007.
30. Curtea reiterează principiul epuizării căilor de atac interne prevăzut de art. 35 § 1 din Convenţie, care îi obligă pe reclamanţi să utilizeze căile de atac disponibile în mod obişnuit şi suficiente care există în sistemul juridic intern pentru a putea să obţină remedierea încălcărilor pretinse. Existenţa unor căi de atac trebuie să fie suficient de sigură, în practică ca şi în teorie, pentru a nu fi lipsită de accesibilitate şi eficienţă; statul pârât trebuie să stabilească că aceste condiţii diferite sunt respectate (a se vedea Akdivar şi alţii împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, pct. 65-67, Culegere de Rapoarte privind hotărâri şi decizii 1996 - IV, şi Pyrantienδ împotriva Lituaniei, nr. 45.092/07, pct. 26, 12 noiembrie 2013).
31. Un reclamant care a recurs la o cale de atac aparent efectivă şi suficientă nu poate fi obligat să recurgă şi la alte căi de atac pe care le avea la dispoziţie, dar care probabil nu aveau şanse mai mari de reuşită [a se vedea Moreira Barbosa împotriva Portugaliei (dec.), nr. 65.681/01, CEDO 2004-V; Asinskis împotriva Letoniei, nr. 45.744/08, pct. 50, 21 decembrie 2010 şi Bajic împotriva Croaţiei, nr. 41.108/10, pct. 74, 13 noiembrie 2012].
32. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului potrivit căruia a doua societate reclamantă nu a fost parte la procedurile interne finalizate prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 25 aprilie 2007, Curtea observă că cele două reclamante au contestat împreună în faţa instanţelor interne hotărârea autorităţilor locale pe baza căreia fuseseră retrase licenţele lor. Plângerea acestora fusese respinsă prin Decizia definitivă pronunţată de Curtea de Apel Timişoara la 6 decembrie 2007.
33. În ceea ce priveşte al doilea argument al Guvernului, Curtea reţine că subiectul de fond în prezenta cauză îl reprezintă retragerea - ca rezultat al Deciziei Consiliului Judeţean Vâlcea din 6 iulie 2006 - a şase licenţe de operare a serviciilor de transport public pentru grupa celor şase trasee. Prin urmare, o acţiune în despăgubire pentru anularea Deciziei Consiliului Judeţean Vâlcea din 15 aprilie 2006 nu ar fi constituit o cale de atac specifică plângerii reclamantei din cauza prezentă.
34. În consecinţă, Curtea respinge excepţia Guvernului conform căreia reclamantele nu au epuizat efectiv căile de atac interne.
35. Curtea constată că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
36. Societăţile reclamante au susţinut că dobândiseră în mod legal licenţele care le permiteau să presteze servicii de transport de călători în cadrul grupei de şase trasee pentru o perioadă de trei ani. Din această activitate reclamantele se aşteptau să obţină un câştig important. Reclamantele au făcut un plan de investiţii, au contractat un credit bancar şi au adoptat anumite decizii cu privire la organizarea activităţii lor economice, aşteptându-se ca activitatea lor să dureze cel puţin trei ani. Acestea au mai susţinut că, prin nerespectarea hotărârii judecătoreşti care obliga autorităţile locale să reanalizeze situaţia unui singur traseu din grupă, licenţele din cadrul întregii grupe de trasee fuseseră retrase din motive care proveneau exclusiv din vina autorităţilor. Situaţia a creat pierderi semnificative pentru reclamante şi a încălcat drepturile lor garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
37. Guvernul a susţinut că licenţele societăţilor reclamante au fost retrase în conformitate cu legea, întrucât instanţele interne au concluzionat că nu mai erau îndeplinite condiţiile în care licenţele în litigiu fuseseră acordate. În plus, societăţile reclamante avuseseră ocazia să sesizeze instanţele pentru o analiză amănunţită cu plângerile lor. În cele din urmă, Guvernul a subliniat că societăţile reclamante nu au prezentat niciun motiv valid care a stat la baza deciziei de a nu participa la noua licitaţie publică organizată la 15 iunie 2007.
2. Motivarea Curţii
a) Cu privire la existenţa unei ingerinţe asupra bunurilor reclamantelor
38. Curtea observă din nou că obiectul prezentei cauze este reprezentat de retragerea a şase licenţe de operare a serviciilor de transport public din cadrul unei grupe de trasee - licenţe care au fost deţinute în comun de cele două societăţi reclamante.
39. În lumina jurisprudenţei Curţii, retragerea unei licenţe de desfăşurare a unor activităţi comerciale reprezintă o ingerinţă în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Bimer S.A. împotriva Moldovei, nr. 15.084/03, pct. 49, 10 iulie 2007, şi Vekony împotriva Ungariei, nr. 65.681/13, pct. 29, 13 ianuarie 2015).
40. În cauza prezentă, Curtea observă că nu a existat o expropriere formală a niciunor active ale societăţilor reclamante şi că acestea din urmă nu au argumentat că retragerea licenţelor în chestiune a făcut imposibilă continuarea derulării activităţii lor. De aceea, consideră că, în măsura în care orice pierdere suferită de reclamante în activitatea lor economică a rezultat din retragerea licenţelor respective, această ingerinţă asupra bunurilor lor are ca rezultat mai degrabă o măsură de "reglementare a folosinţei proprietăţii", care trebuie examinată conform celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, decât o "lipsire de proprietate" de facto (a se vedea Tre Traktorer AB împotriva Suediei, 7 iulie 1989, pct. 55, Seria A nr. 159, şi Malik împotriva Regatului Unit, nr. 23.780/08, pct. 88-89, 13 martie 2012).
b) Legalitatea şi scopul ingerinţei
41. Curtea reiterează că o condiţie esenţială pentru ca o ingerinţă să fie considerată compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca aceasta să fie legală, să urmărească un interes public legitim şi să fie proporţională cu scopul urmărit (a se vedea Bimer S.A., citat supra, pct. 52).
42. Curtea observă că poziţiile părţilor cu privire la legalitatea şi scopul ingerinţei sunt divergente. Referitor la această problemă, Curtea a hotărât frecvent că în primul rând autorităţile interne, şi în special instanţele, trebuie să interpreteze şi să aplice legea internă (a se vedea, printre multe altele, Tre Traktorer AB, citată supra, pct. 58; Pine Valley Developments Ltd şi alţii împotriva Irlandei, 29 noiembrie 1991, pct. 52, seria A nr. 222; şi Bimer S.A., citată supra, pct. 58).
43. În cauza prezentă, Curtea consideră că ingerinţa relevantă a fost cauzată de Hotărârea Consiliului Judeţean Vâlcea din 6 iulie 2006. Conform societăţilor reclamante, această hotărâre nu a pus în executare în mod corect Decizia din 28 iunie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti. Cu toate acestea, legalitatea hotărârii consiliului judeţean din 6 iulie 2006 a fost examinată în detaliu de instanţele interne care s-au pronunţat definitiv la 6 decembrie 2007 că autorităţile locale au aplicat corect Decizia din 28 iunie 2006 şi că au acţionat în conformitate cu prevederile legale în vigoare la momentul faptelor (a se vedea supra, pct. 16 şi 17). Instanţele interne au confirmat aşadar că licenţele societăţilor reclamante au fost retrase cu scopul legitim de a înlătura efectele hotărârii adoptate de autorităţile locale cu încălcarea principiilor liberei concurenţe şi, mai ales, scopul menţionat în Decizia din 28 iunie 2006. Curtea nu identifică, prin urmare, niciun motiv pentru a se abate de la constatările instanţelor interne şi consideră că ingerinţa a fost "legală" şi a urmărit un interes public important.
c) Proporţionalitatea ingerinţei
44. Curtea reiterează că scopul art. 1 din Protocolul nr. 1 este acela de a păstra un echilibru just între cerinţele interesului general al comunităţii şi cerinţele privind drepturile fundamentale ale persoanei şi că preocuparea de a realiza acest echilibru se aplică şi celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Protocol. Ca urmare, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (a se vedea Vekony, citată supra, pct. 32). Nu va exista un echilibru corespunzător între interesul general şi drepturile individuale dacă persoana în cauză este obligată să suporte o povară excesivă şi individuală [a se vedea, de exemplu, Ian Edgar (Liverpool) Limited împotriva Regatului Unit, nr. 37.683/97, 25 ianuarie 2000, şi Lohuis şi alţii împotriva Ţărilor de Jos, nr. 37.265/10, pct. 56, 30 aprilie 2013].
45. În prezenta cauză, Curtea observă că părţile nu au contestat că în privinţa reclamantelor nu fusese constatată nicio încălcare a legii. Acest fapt a fost confirmat definitiv prin Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara la 6 decembrie 2007.
46. Curtea observă că reclamantele au putut contesta în faţa instanţelor hotărârea autorităţilor pe baza căreia au fost retrase licenţele lor, în conformitate cu legea contenciosului administrativ. Cu privire la acest aspect, Curtea reaminteşte că, într-adevăr, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu conţine cerinţe procedurale explicite şi că absenţa unui control judecătoresc nu echivalează, în sine, cu încălcarea acelei prevederi; cu toate acestea, este evident că orice ingerinţă în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor trebuie însoţită de garanţii procedurale care să ofere persoanei fizice sau entităţii implicate posibilitatea de a-şi prezenta cauza în faţa autorităţilor responsabile cu scopul de a contesta în mod efectiv măsurile care reprezintă ingerinţa în exercitarea drepturilor garantate de această prevedere [Capital Bank AD împotriva Bulgariei, nr. 49.429/99, pct. 134, CEDO 2005-XII (extrase)]. În prezenta cauză, instanţele naţionale au fost de acord că retragerea licenţelor reclamantelor a devenit necesară ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti anterioare, precum şi ca urmare a modificărilor legislative care interveniseră între timp. Cu toate acestea, în examinarea cererii reclamantelor, Tribunalul Vâlcea şi Curtea de Apel Timişoara nu au stabilit nicio culpă în sarcina autorităţilor. În consecinţă, situaţia reclamantelor nu a fost remediată în niciun fel de instanţele interne.
47. În plus, reclamantele au susţinut - şi acest lucru nu a fost contestat de Guvern - că retragerea licenţelor le-a redus activitatea comercială şi le-a cauzat pierderi semnificative.
48. Deşi este adevărat că ingerinţa asupra bunurilor reclamantelor reprezenta mai degrabă o reglementare a folosinţei decât o lipsire de bunuri, astfel încât jurisprudenţa privind despăgubirea pentru situaţii de lipsire de proprietate nu se aplică în mod direct, măsura de reglementare arbitrară şi disproporţionată nu îndeplineşte cerinţele privind protecţia bunurilor conform art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Vekony, citată supra, pct. 35). În plus, Curtea a hotărât în numeroase cauze că greşelile sau erorile ce aparţin autorităţilor statului ar trebui să fie în beneficiul celor afectaţi, în special în situaţiile în care nu există alte interese private contrare în joc. Cu alte cuvinte, riscul oricărei greşeli făcute de autoritatea statului trebuie suportat de stat, iar erorile nu trebuie remediate cu suportarea costului de către persoana fizică respectivă (a se vedea Pyrantienδ, citată anterior, pct. 70, şi Gladysheva împotriva Rusiei, nr. 7.097/10, pct. 80, 6 decembrie 2011).
49. În lumina principiilor anterioare, Curtea consideră demn de menţionat că licenţele reclamantelor au fost retrase fără despăgubire [prin opoziţie, Pinnacle Meat Processors Company şi alţi 8 împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 33.298/96, 21 octombrie 1998; şi Ian Edgar (Liverpool) Ltd împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 37.683/97, CEDO 2000-I]. Curtea observă că legislaţia română şi practica în materia contenciosului administrativ asigurau posibilitatea de a solicita despăgubiri doar pentru deciziile administrative care fuseseră declarate nelegale (a se vedea pct. 24 şi 25). Ţinând cont de faptul că în prezenta cauză instanţele interne deciseseră că decizia administrativă care determinase retragerea licenţelor reclamantelor fusese legală, o eventuală acţiune în despăgubire nu ar fi avut şanse de reuşită.
50. Guvernul a argumentat, de asemenea, că reclamantele ar fi putut participa la o nouă licitaţie organizată de autorităţile locale pentru cele şapte trasee în chestiune. Curtea observă că, în conformitate cu legislaţia relevantă în vigoare la momentul faptelor, societăţile ale căror licenţe fuseseră retrase nu mai puteau participa la licitaţiile organizate pentru aceleaşi licenţe (a se vedea pct. 26, supra). Prin urmare, reclamantele nu aveau o şansă realistă pentru a fi acceptate să participe la licitaţie şi de a-şi continua activitatea care fusese autorizată în baza licenţelor în litigiu.
51. Consideraţiile anterioare sunt suficiente pentru a permite Curţii să concluzioneze că reclamantele au suferit o povară individuală excesivă cauzată de măsura de reglementare.
În consecinţă, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
52. Art. 41 din Convenţie prevede:
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
53. Prima reclamantă a solicitat 2.101.361,02 RON [472.789 euro (EUR)] cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material. A doua reclamantă a solicitat 120.308,39 RON [27.069 euro (EUR)] cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material. Sumele solicitate reprezintă estimarea globală a reclamantelor aferentă pierderilor economice pe baza rapoartelor contabile privind activitatea din anul anterior celui de retragere a licenţelor. Reclamanţii nu au solicitat despăgubiri pentru prejudiciul moral.
54. Guvernul a contestat aceste sume şi a susţinut că erau speculative.
55. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că nu se poate pronunţa asupra aspectului referitor la aplicarea art. 41. Prin urmare, este necesar să se rezerve această chestiune şi să se stabilească procedura ulterioară, ţinând seama de posibilitatea unui acord între statul pârât şi reclamante (art. 75 § 1 şi art. 75 § 4 din Regulamentul Curţii). În consecinţă, Curtea rezervă această chestiune şi invită Guvernul şi reclamantele să transmită în termen de şase luni de la data la care hotărârea devine definitivă observaţiile lor scrise cu privire la cuantumul despăgubirilor care urmează să fie acordate reclamantelor, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie.
B. Cheltuieli de judecată
56. Reclamantele nu au solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată. În consecinţă, Curtea nu acordă nicio sumă cu acest titlu.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. hotărăşte că nu se poate pronunţa cu privire la aspectul aplicării art. 41 şi pe cale de consecinţă:
a) rezervă pronunţarea cu privire la acest aspect;
b) solicită Guvernului şi reclamantelor să prezinte, în termen de şase luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, propriile observaţii scrise cu privire la cuantumul despăgubirilor care urmează să fie acordate reclamantelor şi, în special, să informeze Curtea cu privire la orice acord la care ar putea ajunge;
c) rezervă pronunţarea privind procedura ulterioară şi deleagă preşedintelui Camerei competenţa de soluţionare, în cazul în care este necesar.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 15 decembrie 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.
PREŞEDINTE
ANDRAS SAJO
Grefier,
Francoise Elens-Passos
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
